2

MiniArtShow by Ioana Ghinghină

Încercând să vorbesc despre întâlnirea de la MiniArtShow by Ioana Ghinghină, aș vrea să mă laud măcar cu un lucru: că am ajuns printre primii. Dar nici cu asta nu pot ieși în evidență, pentru că nu am reușit să deschid poarta, deși Ana Nicolescu i-a făcut o vrajă de departe și imediat s-a făcut loc să intru. 🙂

Invitația căreia i-am dat curs suna cam așa: *Înainte să înceapă școala copiilor, hai și noi la o mică joacă*. Semnat #ParentingPR.

Nu prea refuz eu multe în viață – nu refuz nici ceea ce nu-mi place, că zic: hai că am de învățat din orice!, dar o joacă – de ce-aș refuza o joacă?

Însă, oricât de copilăroasă mă cred cei care mă cunosc bine, trebuie să spun sus și tare că am nimerit între persoane care și-au dezlănțuit copilăria și, chiar dacă nu scriu povești de copii, s-au întrecut în a le inventa – serios, se vedea că toți aveau copii mici. Se observa că toți auzeau acasă cererea: *Fă-mi o poveste cu…* (în niciun caz nu se mulțumeau copiii lor cu ceva clasic).

Așa că atunci când a fost vorba despre a improviza un scenariu care-l avea ca personaj principal pe-un crab care dorea să nu mai stea în apă, fiecare a luat câte o jucărie pe băț (nu exagerez) și a început să depene acțiuni…

Bine, am sărit foarte multe etape ajungând la aceasta cu povestirea, dintr-un motiv foarte simplu: toate amănuntele le aflați de aici (și articolele sunt atât de bine scrise și așa de utile pentru dezvoltarea copilului interiorcă tot suntem noi invitați să dăm mii de lei pentru a ne împrieteni cu copilul nostru interior!!! –  încât chiar merită să le citiți – și pe gratis 🙂 🙂 🙂 )

http://www.artistu.ro/general/o-lectie-nu-o-teleportare-in-copilarie/

http://johannasburg.ro/actor-pentru-o-ora-bucurie-joc-copilarie/

http://b24kids.blogspot.ro/2017/09/actoria-o-joaca-pentru-toate-virstele.html

http://iulianaroca.ro/nu-doar-o-seara-de-teatru-despre-vise-implinite-si-emotii-puternice/

(Articolul Anei este chiar în dreptul numelui ei, ok?)

Voi merge pe ideea povestirii, (a suta etapă din joaca noastră 🙂 ), din prisma omului care are la activ 6 cărți publicate și peste 500 de povești scrise. Cum eram printre ultimii care aveau de zis ceva, cum toate ideile pe care le scorneam eu, le aduceau ceilalți în discuție, mi-am dat seama ce simplă e soarta scriitorilor care sunt singuratici: nu trebuie să colaboreze cu nimeni, nu le suflă nimeni ideea de sub nas, spun ce le trece prima dată prin cap și încheie povestea, fără să mai pună cineva întrebări despre… sau să le mai pună cineva în mână un nou personaj… *adaugă-l și pe dumnealui*.

(Ce să zic, eu trebuia să introduc în toată istoria amărâtului de crab ce nu mai voia să stea în apă – o girafă. Șansa mea a fost că avea ochii închiși și am mers pe ideea că o deranja zgomotul găștii care voia să-l ajute pe crab! Că, dacă trebuia să o fac pe dumneai să dea o copită de ajutor, sigur nu mă descurcam! 🙂 🙂 )

Ce mi s-a părut interesant la jocul nostru a fost că nu am purtat măști. Acum noi ne și știam de dinainte, de la tot felul de întâlniri, dar nu discutasem toți, nu ne cunoșteam secretele, nu eram chiar intimi. Însă am lăsat veselia să ne poarte unii spre alții și am reușit să scoatem ceva care poate purta o parafă sănătoasă: FĂRĂ FALSITATE.

Poate în cadrul firmelor, la teambuilding, oamenii mai ascund câte ceva, nu vor să le fie intuite chiar toate slăbiciunile sau să arate toți așii din mânecă. Dar noi, care nu aveam nimic de împărțit, am adăugat fiecare valoarea lui la ceea ce deja depusese fiecare.

În încheiere, aș vrea să vă spun de ce aș participa la astfel de seri de joacă, alături de oameni mari, sub conducerea Ioanei: pentru că este o profă fără ifose. Ați văzut în filmele despre balet cam ce fel de stil au maestrele de balet? Ei bine, Ioana, fără a se da rotundă ca acele mărețe specialiste, este o Învățătoarea cu Î sau… dăscălița lui Goga, aceea pe care doar noi, cei care-am învățat-o în copilăria comunistă, știm cât o prețuiau toți – pentru că merita.

Iar acum să vă spun de ce mi-aș înscrie copilul la Școala de Artă a Ioanei. Spuneți cu mâna pe inimă: vă plac spectacolele în care fetițele de 3 ani luptă pentru a fi Miss America? Eu nu am văzut niciun episod, dar după ce am citit articolele de pe Fb referitor la acest *carnagiu* emoțional, mi-am dat seama că și în multe dintre trupele de teatru alcătuite din copii se întâmplă așa ceva. Am participat și eu, ca spectator la câteva piese jucate de cei mici, în care copii de 5 ani, 8 ani, interpretau roluri de femei, bătrâni sau cine știe ce matur, încercând să intre în emoțiile acelei vârste până la care, sărmanii copii, mai au până ajung.

Ioana a făcut o afirmație care m-a entuziasmat: *Pentru mine, niciodată o fetiță de câțiva anișori nu va fi Julieta pentru că nu vreau să o forțez să treacă de etapele vieții. Fiecare copil primește rolul despre realitatea vieții lui, despre lucruri cu care se confruntă.*

Școala de teatru a Ioanei Ghinghină (Papadopol) este, de fapt, un loc de dezvoltarea personală sănătoasă, așa că o recomand cu dragoste oricui. De la mic, la mare.

(Și, până ajungeți la MiniArtShow, citiți-i blogul.)

 

 

Anunțuri
2

Camp NaNoWriMo 11 iulie 2017

Eu, cu toate proiectele lui iulie, sunt absolut copleșită de treabă. Scriu, dar îmi dau seama că nu așa cum ar fi trebuit dacă eram undeva departe, să nu fi auzit o muscă. În plus, îmi dau seama că într-un camp trebuie să intri cu câteva lucruri bine stabilite:

a. care-ți sunt personajele (mie îmi plac mai mult și cred că ar trebui să renunț la vreo 3 – nu mă lasă inima)

b. unde duce povestea (a mea nu mai poate duce unde intenționam eu pentru că există o carte cu o astfel de idee. Deci trebuie să schimb ținta.)

c. care sunt motivațiile pentru care personajele rămân în joc? – unele nu sunt atât de puternice încât să le îngăduie acestora să se supună la atâta trudă la câtă urmează să le articulez

d. fiul meu îmi spune că e nevoie de o gașcă pentru ca să placă o carte. Iar eu i-aș trimite doi câte doi. Gașca nu s-ar regăsi. Aș merge pe mâna lui, că e mai de vârsta celor ce citesc.

Ei, dar mai e până pe 31. Timp să-mi fac pentru că inspirația va veni.

Cât despre ajutorul NaNo, unde vă invit din tot sufletul să vă înscrieți, dacă nu pentru acum, măcar pentru noiembrie, să o urmărim pe

Poet Amanda Lovelace

Maya Angelou once said, “There is no greater agony than bearing an untold story inside you.” Sometimes the story you most need to write is also the one that most scares you—and that’s all the more reason to write it.

Poetry is one of the only places where you can free your thoughts without restriction. So, battle the monsters in your closet and craft a beautiful poem from their remains. You will thank yourself for your kindness later.

Have you ever overcome a fear by tackling a story that scares you?


Camp Goings-On

  • Join a Virtual Write In. NaNo Interns Maddi and Emily will be leading weekly Virtual Write-Ins all this month. Join our next VWI tomorrow, Wednesday, July 12, at 1:00 pm PDT.
  • Don’t forget that you can change your goal. Your Camp NaNoWriMo goal should be working for you, not the other way around. If you’re feeling discouraged by a seemingly unreachable goal, it’s ok to make it more manageable. Learn how to change your goal.

Today’s Writing Challenge

If you’re feeling stuck, take a break from working on your project and write something different for a little while. One of the best ways to figure out what’s holding you back is to journal about your day. Write about the good things that have happened, the frustrations you’re experiencing, and the interactions you’ve had with other people. At the very least, you can take your real-life experiences and re-work them to include in your story.

16

Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.