0

Metoda daneză de creștere a copilului

Cum cresc cei mai fericiți oameni din lume copii siguri pe sine și inteligenți? (uneori, Norvegia sau Finlanda o mai întrec în clasamentul alcătuit în fiecare an, dar în ultimii 30 de ani Danemarca a fost de cele mai multe ori învingătoarea. Întocmind această listă privind din puncte diferite de vedere, există alte țări pe locul 1 și singura țară dintre scandinave care apare în top 20 este Norvegia. Între primele 10, nu există nici măcar o țară occidentală bogată. Dar noi acum nu vorbim despre fericire, în mod deosebit, ci despre a fi părinte care crește copii fericiți.)

Când am primit cartea de la editura Litera, în vederea participării la Focus Grup (desfășurat la Biblioteca de Tineret Ion Creangă), am fost foarte entuziasmată pentru un aspect care rămâne cel mai tare punct al ei: la sfârșitul fiecărui capitol are 10-20 de idei principale, dar nu numai enunțate, ci și puțin dezvoltate. Este clar că suntem generația care vrea să i se spună *cu liniuță de la capăt* ce e mai important. Căutăm articole din acelea cu *7 principii pentru…* și ni se par cu atât mai bune cu cât au mai multe liniuțe de la capăt, nu de alta, dar chiar vrem să știm în detaliu despre acele situații. Ei bine, dacă faci parte din această generație, cartea e pe inima ta.

Pe de altă parte, am disecat această metodă alături de mame, în cadrul Focusului, și fiecare a spus ceea ce a interesat-o mai mult, ceea ce a impresionat-o mai mult:

Pe Miara, care este o jucăușă de performanță, a interesat-o provocarea scriitoarelor de a privi prin binoclu, dar invers, nu în mod tradițional, explicând că e destul de complicat să faci asta în mod serios și să nu amețești, să nu te sperii chiar puțin. Cam așa este și pentru copii dacă îi pui la treabă, fără să le explici clar ce au de făcut, ce aștepți de la ei – și faptul că stabilești reguli cu ei e cel mai recomandat. (Da, mi-a plăcut mult acest principiu: explicația în sine e magistrală – dacă unul dintre copii face gălăgie, toți trebuie să se ridice în picioare și să înconjoare clasa în liniște de 10 ori. Astfel ei vor realiza că nu numai pe profesor îl deranjează zgomotul, ci și pe ei. Și devin responsabili. Pe de altă parte știu că funcționează acest principiu: soțul meu de-a lungul anilor cât a fost profesor a făcut lucrul acesta cu toate clasele – liceu! – și tot ce stabileau la începutul anului era respectat cu sfințenie pe parcurs. Nu poți spune că nu se poate să te înțelegi cu copiii – poate nu te străduiești, dar de înțeles reușești, dacă ești un bun pedagog. Așa că o carte de pedagogie modernă ar trebui să se lipească de mâna fiecăruia dintre noi, care lucrează cu copiii, nu respingerea din start a relaționării în acest fel cu copiii.)

Alte mame au povestit:

  1. Copilul meu m-a întrebat: ce înseamnă să fii genial? Când ea a încercat să explice, el a revenit din nevoia de a clarifica – deci eu sunt un geniu? 🙂 (Danezii nu laudă rezultatul, ci procesul făcut de copii. Astfel chiar și cineva care nu se pricepe foarte bine la un lucru este încurajat să se apuce de treabă pentru că nu faptul că te pricepi aduce valoare, ci faptul că încerci.)
  2. Copilul meu s-a gândit să facă o listă de Crăciun cu lucruri fantastice, prețuri astronomice, pentru că voia să creadă ce zic filmele – că Moș Crăciun împlinește orice dorință așa că i-am explicat că el nu există și dorințele trebuie să fie după bugetul meu, nu după al unor minuni. (Danezii încurajează mai degrabă joaca în aer liber cu lucruri din natură decât cu jucării – da, Lego e jucărie, dar dezvoltă anumite abilități 🙂 în timpul cât stai în casă – era să zic *iarna*, dar cum ei nu au probleme cu zăpada și iarna stau pe afară… Pe de altă parte, danezii nu intervin în relaționarea copiilor între ei – cum, din nefericire, se procedează la noi, căci mamele îi urmăresc pe copii la locul de joacă și intervin în favoarea copiilor lor (dacă sunt dintre cele cu ego exacerbat) sau în favoarea celorlalți copii (dacă se gândesc să-i învețe pe ai lor smerenia – la acest capitol ar fi multe de discutat – nu că la primul nu ar fi! 🙂 ).
  3. Despre abordarea subiectelor dificile cu cei mici – poveștile daneze sunt dintre cele fără final fericit, nu au nimic de-a face cu *și au trăit fericiți până la sfârșitul vieții*. Ca să știți un amănunt de culise editoriale – foarte multe dintre poveștile lui Andersen au fost schimbate când au fost traduse la noi, pentru că erau prea dure pentru copii – sirena, vestita sirenă, dacă ați citi varianta adevărată ați arunca din mână cartea 🙂 . Încercați, să vedem dacă e așa! 🙂

Una dintre mame a povestit cum fiul său a întrebat-o dacă și ea va muri. *Da.*

* O să-mi fie dor de tine. De aceea când mă fac mare, am să inventez un spray antimoarte și ți-l vând ție gratis 🙂 🙂 🙂 .*

Cartea Metoda daneză de creștere a copilului este mult mai incitantă decât aș putea scrie într-un articol. Cu siguranță că voi mai reveni la ea. Mai ales pentru a spune ceea ce-mi place mie și unde mi s-a părut că nu ar trebui neapărat să ascultăm ideile scriitoarelor – DACĂ avem un anumit tip de copil care are nevoie de cu totul altceva decât de ceea ce recomandă ele. Pentru că fiecare copil e unic, iar sângele latin al românașilor nu se poate compara cu ereditatea nordică. Educația se face în funcție de materialul pe care îl ai în față, așa cum există croială diferită pentru țesături diferite…

Voi reveni. Dar până atunci nu uitați de cartea scrisă de Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl, carte sponsorizată de firma Mustela. (Care a oferit pentru mămicile prezente un cadou constând dintr-un ursuleț frumușel și două produse pentru îngrijirea bebelușilor – căci acestei vârste i se adresează.)

 

Reclame
4

Ziua Mondială a Scriitorului

Mă uit uneori pe FB la activitatea nepotului meu. Cum construiește el Lego. De mic a avut cele mai simple modele, acum are cele mai sofisticate sisteme de dus la capăt. Îl urmăresc și văd cât de fericit este în lumea lui. Apoi îmi dau seama că încerc, studiindu-l pe el, să înțeleg lumea fiecărui om din jur – și lumea mea. Pentru că și cei care scriu o fac pentru a intra în lumea lor, nu pentru altceva. E ca și când afară ar fi frig și ți-ai căuta mănușă și-ai strecura degetele în cele cinci locuri speciale. Sau ca atunci când, pe caniculă, te apuci să bei ceva rece – acum depinde de tine dacă ești înțelept și bei apă sau ești pofticios și iei suc (prima, te astâmpără, celălalt, te determină să iei și mai mult – iar zahărul nu e totdeauna prietenul nostru! 🙂 ).

La Summitul Social Media din 28 februarie 2018, am aflat că există 200.000 de bloguri în România, dintre care doar 7.500 active. Trecem peste faptul că scriitorii în vârstă din țara noastră nu au tendința de a publica pe blog. Ajungem la ideea că acest loc este pentru cei cărora le place să scrie, și, chiar dacă au vârste înaintate, nu sunt scriitori de profesie. Asta înseamnă că cel puțin 200.000 de persoane dintre noi au simțit că ar avea ceva de spus. Unii au vrut să o facă imediat și de aceea au deschis un blog. Alții au realizat că nu vor găsi niciodată o filieră de publicare și de aceea s-au bucurat că măcar prin intermediul internetului ar putea fi citiți vreodată.

Apoi, din 200.000, socotiți voi câți, s-au retras. A, sigur că pot scrie pe hârtii sau pe computer… Cred că un vreo 18 luni și blogul meu a fost inactiv, dar asta nu a însemnat că eu nu am scris – dimpotrivă, am și publicat. Însă unii se retrag pentru că își dau seama că instinctul de a scrie a fost pe moment, au avut ceva de zis, dar după ce s-a terminat tot acel bagaj nu mai există nimic de lăsat în scris…

Și eu mă gândesc în fiecare zi că acelea vor fi ultimele povești scrise. Așa de intensă este munca și atât de mult aștern pe computer încât mă tem puțin – să știi că mâine n-am ce să mai zic… Pentru unii dintre noi nici nu contează dacă nu mai au ce zice – asta e, un simplu blog închis, o chestie care nu are relevanță decât la statistici. Pentru mine, însă, ar fi o problemă – nu numai pentru că din asta trăiesc, din creativitate, ci și pentru că, dacă nu scriu, simt că mă pierd într-un canal din care nu mai am ieșire.

… Și vine a doua zi, mă așez la scris, ideile curg, apoi se materializează și în înregistrare… 🙂 Spaima e mare, pentru ca realitatea să vină ulterior – eliberatoare. Ce bine că am mai avut inspirație și azi.

Despre Anita Shreve afirmă specialiștii că este unul dintre cei mai buni autori ai timpului său. Citind Nuntă în decembrie, am descoperit un personaj de-al ei, Agnes, care se apucă de scris, după ce doar a predat despre scriitori. După ce petrece toată noaptea vorbind despre întâmplări zguduitoare pe care le inventează ea după o știre din istoria Canadei, (m-a năucit pur și simplu modul în care a putut să redea situația de atunci, eu considerând că nu va putea scoate nimic din acea situație, iar ea conducându-mă în acel port pentru a-i vedea pe toți cei care au orbit din cauza exploziei navei încărcate cu muniție!) Agnes *își încrucișă brațele pe piept. Așadar, Louise (eroina ei) orbise. Păi, așa trebuia, nu? Agnes știa că în mai puțin timp decât i-ar fi luat să scrie o propoziție, ar fi putut-o face sănătoasă, i-ar fi putut reda vederea. Dar Agnes nu prea voia asta. Realitatea exploziei fusese cu siguranță mult mai crudă decât Agnes își putea imagina, cu toată bibliografia pe care o citise. De exemplu, Innes ar fi putut-o făsi foarte ușor pe Louise cu cioburi de sticlă înfipte în ochi. Ar fi operat-o în condițiile acestea? Ciudată satisfacția pe care i-o dădea faptul că o făcuse pe Louise oarbă pe viață. Imensă și satisfacția de a putea scrie povestea lui Innes Finch.*

În cercul nostru de scriere, NaNoWriMo, am o prietenă care spune că-i e foarte greu să nu-și omoare eroii. Ai mei sunt reprezentați de verbul a învăța: ori predau o lecție, pe care au primit-o și ei, la un moment dat, ori își însușesc un sentiment, o idee, ca niște adevărați eroi dintr-o întâmplare care merită cunoscută de toți pentru simplul fapt că e amuzantă și înțeleaptă. Fiecare dintre noi, cei care scriem, am putea să ne definim scrisul printr-o frază, o propoziție sau un cuvânt. Am putea. Sau fugim de toate acestea pentru că ni se par îngrozitoare, dintr-un motiv simplu: avem prea multe de zis și nu știm cum să le abordăm. Ne vin toate în minte, copleșitoare, și nu le facem față. Ne lăsăm păgubași.

Poate de aceea e nevoie de momente de acest fel, ca NaNo, când ești dedicat unui proiect de scriere și știi că trebuie să o faci pe bucăți, realizezi un program special de scriere, te ții din scurt și mai ai și prieteni care fac același lucru, care te trag de mânecă dacă te lași pe tânjeală sau alături de care vrei să mergi, când îi vezi ce repede le aleargă pixul pe hârtie…

Mi-ar fi plăcut, recunosc, să fiu doctor, să fac bine 40.000 de oameni într-o viață. Ar fi cu sens o astfel de viață. Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară și să văd cum copiii își găsesc un rost în viață datorită impactului pe care îl are răbdarea mea asupra lor. Mi-ar fi plăcut să fiu vatman pe tramvaiul 41, care este cel mai plin tramvai din București și vine cel mai des – aș fi făcut bine celor care stau în ger și pot urca la căldură, aș fi prilejuit întâlnirea oamenilor între ei, ducându-i de la unul la altul…

Asta este… pot să fiu doar scriitoare… 🙂

Cei care aveți copii, poate v-au enervat vreodată greșind cutremurător. Și le-ați aruncat în față: *Eu te-am făcut și tu te porți așa cu mine.* Iar ei v-au replicat: *Nu te-am pus eu să mă faci!* A, și voi ați spus la fel părinților când v-au reproșat asta? 🙂 Eu, oricum, recunosc: am făcut-o! 🙂

Asta e realitatea: nici noi nu am vrut neapărat să-i facem AșA pe copiii noștri, nici noi nu am vrut să fim AșA… Totul este un dat pe care trebuie să-l purtăm și, dacă știm să ne descurcăm cu ceea ce avem, suntem fericiți. Dacă nu, vai de noi 🙂 🙂 🙂 !!!

Sunt scriitoare, indiferent că sunt mulțumită cu atât sau că nu le place unora ce citesc atunci când deschid cărțile mele. Sunt scriitoare – e singurul mod în care pot să exist! 🙂

 

0

Perseverență

Sunt cel mai jalnic exemplu de delăsare. Am citit o carte despre unul dintre cei mai renumiți posesori de IQ înalt, care nu a reușit să facă nimic în viață din cauză că nu era ordonat cu timpul lui.

Și oameni cu IQ pe jumătate (sau chiar cu o treime din al lui!) au ajuns mult mai departe decât el, atât în a oferi lumii din capacitatea lor cât și economic.

Eu – și delăsătoare și cu un IQ nedepistat, de teamă că îl voi descoperi a fi foarte mic 🙂 🙂 🙂 .

Perseverența însă am învățat-o în ultima vreme. O dată din plăcere și o dată din obligație. Eu doar voi explica; dacă aceste experiențe vă pot ajuta, mă bucur, dacă nu – străduiți-vă să le veți avea pe ale voastre, absolut originale, pentru că perseverența este una dintre (puținele) trăsături(le) care aduc multă satisfacție în viață.

Voi începe cu obligația: nu am scris ani la rând, deși simțeam nevoia să fac asta, ba chiar (mă) plângeam peste tot pentru că nu o fac. Eram genul de persoană care știe că are o calitate, dar nu o pune în practică pentru că 1. i s-a spus că oricum n-o să aibă succes, 2. i s-a râs în față că nu din așa ceva se trăiește, 3. nu știa de unde să apuce treaba pe care o avea de făcut… Vă regăsiți?

Și deodată mi s-a cerut din programul de lucru să scriu. Povești. Pentru că de 10 ani scriam rubrici motivatoare. Dar acum trebuia să fiu creativă și originală. (Motivator ești din experiența ta, dar și din multe, multe cărți, de la cele de organizare a timpului până la cele spirituale.) Și am început să scriu. 20 de povești pe lună. 40 de povești la 2 luni… La sfârșitul primului an aveam 240 de povești. Și înregistrate.

Ceea ce eu nu am reușit printr-o mobilizare personală, am reușit printr-o cerință urgentă de la locul de muncă. Îmi iubesc locul de muncă – printre altele și pentru că este partenerul meu de 25 de ani, multă fidelitate de partea fiecăruia dintre noi! – iar unul dintre motive este și acesta – că a reușit să dezvolte în mine lucruri pe care singură nu aș fi reușit să le conturez.

Câte povești am acum, după 3 ani? Asta în contextul acela, al locului de muncă, dar pentru că mi-am rodat mâna cu așa ceva, în timpul concursului NaNoWriMo, la care particip de un an – am reușit chiar să scriu 365 de povești într-o singură lună. (sigur, un cu totul alt format, dar creativitatea și originalitatea sunt aceleași!)

Sfatul meu? Nu fugiți de ceea ce vine ca o obligație căreia credeți că nu îi puteți face față. Că nu aveți trăsătura necesară pentru a o pune în practică – în cazul meu perseverența. Nu mă vedeam scriind zilnic, nu mă vedea scoțând la iveală idei noi, atât de multe și atât de amuzante – pentru că, pentru copii, trebuie să ai și umor!

Să pornesc acum cu cea de-a doua situația din care am învățat perseverența – concursul NaNoWriMo. Căutați locuri în care să fiți provocați, fără a vă compara cu ceilalți. Acest concurs nu are câștigători unici – cei care lucrează serios și depășesc 50.000 de cuvinte, toți, toți, toți, intră în marea turmă a învingătorilor. Nimeni nu-ți cere socoteală despre ceea ce faci, ești tu cu tine, cu intențiile tale și programul tău. Ai mult ajutor pentru a te dezvolta, dar nicio pretenție…

Vedeți dacă în domeniile care vă plac vouă există astfel de posibilități. Sincer, în România, nu cred că suntem 50 de oameni care participăm la așa ceva. Dar sunt convinsă că acest lucru ne-a ajutat pe toți să ne cultivăm stilul și personalitatea. Poate pentru unii nici nu contează acest sistem de scriere – pentru că nu au auzit de el sau pentru că îl disprețuiesc. Dar la noi a funcționat.

Nu stați după metodele tradiționaliste nici în domeniile voastre. Scotociți pe internet în căutare de soluții și în interiorul vostru, iar când descoperiți ceva revoluționar nu dați înapoi pentru că *alții n-au mai făcut*. Milionari au devenit cei care-au adus ceva complet altfel decât era pe piață sau au integrat ceva ce alții au ignorat! (Nu cei care au urmat rețetele altora.)

Vă doresc un an cât mai rodnic și, dacă perseverența era problema voastră, să vă ocupați de altceva de acum, pentru că pe aceasta ați rezolvat-o! 🙂 🙂 🙂

1

NaNoWriMo 2017 final

Eram copil, un copil sangvin, deci cu potențial vesel, dar cu o familie complet nebună, cu alte cuvinte – ia de-aici niște dezechilibru! Singurul lucru care mă ajuta în clipele de scandal, bătaie, dat afară din casă, pus comprese pe vânătăile de 10 cm, personale sau ale mamei, era scrisul.

Visam să scriu pentru oamenii mari, cărora să le explic ce simt copiii când părinții nu se poartă responsabil. Scriam pagini întregi de filosofii despre cum ar trebui să se poarte oamenii, pe care când le descoperea tatăl meu le rupea și le arunca la gunoi. Evident că nu le citea. Și mai evident – nu le-ar fi pus în practică.

Aveam cam 14 ani când am auzit o poantă: *Iubitule, vino acasă, zice soția disperată la telefon, pentru că ai mei și ai tăi i-au bătut pe ai noștri…* N-am înțeles despre ce e vorba, prima dată, pentru ca apoi să mă prind: copiii din prima lui căsătorie și copiii din prima ei căsătorie îi articularea pe copiii din actuala legătură… Am râs, dar mi-a trecut prin minte un scenariu: un scenariu care a devenit, de-a lungul timpului, roman. De fapt, a devenit două romane, pentru că primul poartă numele Cei trei C – Bunicul, al doilea Cei 3 C – Coconul. Nu, nu le căutați, nu sunt publicate.

Dar atunci a fost prima dată când am trecut de la ideea de a-i disciplina pe părinți prin scrierile mele la ideea de a mă adresa copiilor. Părinții nu mă vor asculta niciodată. Chiar dacă aș fi bunică – oricum, nu sunt bunica lor. Pe când copiii sunt fericiți că-i bagă cineva în seamă cu povești, așa că indiferent cine ești pleacă urechea la ideile tale…

În cadrul acestui proiect NaNo 2017, am scris 380 de povești de 130-150 de cuvinte, am vrut să fie cât pentru un an, dar am scris mai multe ca să ating și cifra necesară câștigării concursului – 50.000 de cuvinte. Și-apoi, nu toate sunt bune, nu, așa că pot renunța la câteva dintre ele, să am de unde scoate.

Am terminat proiectul cu zâmbetul pe buze, fără să mă străduiesc prea mult, în 20 de zile. Mă uit la unele persoane care se laudă că într-un an au reușit să scrie 4 povești și toată lumea le aplaudă, apoi mă uit la mine, care, dacă aș avea timp, aș avea lunar o carte de publicat.

Asta îmi aduce aminte de tânăra care era înaintea mea la examenul oral de intrare la Facultate – am terminat Filologie, aveam oral gramatică. Fiind ultimele, trebuia să fim amândouă în sală, ca să dăm mărturie, în caz că depune vreuna dintre noi contestație că nu a fost tratată cum trebuie, că a știut și nu a fost admisă. Ea a fost prima și apoi m-a așteptat pe mine. N-a știut niciun subiect de pe bilețel. Unul dintre profesori a rugat-o, îngăduitor, să spună ce știe ea. Ea a ridicat din umeri și a zis trei fraze. Gogonate. Un alt profesor a oprit-o și le-a zis celorlalți – Oricum, pică dacă se prezintă astfel. Hai să o trecem.

Am urmat eu, am spus tot ce aveam de spus, am fost Admisă și am ieșit amândouă din sală. Fata noastră, că de-acum e a nemuririi, ne aparține tuturor, a ieșit țopăind, a alergat spre tatăl ei, care o aștepta cu brațele deschise și i-a zis: *Tati, am știut tot. Tati, a fost atât de greu (mințea, erau subiecte ușoare!) și eu am știut tot (e de prisos să repet că mințea, nu? 🙂 ). Tati, mergem acum să-mi cumperi ce mi-ai promis?*

Tatăl, după ce a strâns-o vârtos în brațe, mândru de odrasla lui, a zis: Hai, fata mea, tot ce-ți dorește inima, azi vei primi.

Pe mine nu mă aștepta nimeni, eu venisem singură la examen și nu am avut nici măcar bani să-mi cumpăr un covrig.

Voi, care scrieți și care sunteți fericiți când scrieți, nu țineți cont de mândria celor care au gura mare. Împliniți-vă menirea și bucurați-vă în timp ce scrieți. E singurul lucru cu care veți rămâne. (că, dacă e să deveniți celebri, la un moment dat, nu voi, ci nepoții voștri vor încasa banii!!!)

Și ca un bonus pentru cei ce se exprimă prin scris, o listă cu filme despre cei ca noi – hm, cu mai mult sau mai puțin noroc 🙂 🙂 🙂 .

0

Ce e cu Moartea?

Editurile de copii care se respectă caută cărți *grele*. Personajele trebuie să fie din familii destrămate, din familii cu boli grave sau chiar să aibă boli incurabile. Au ajuns la concluzia că cei mici trebuie învățați să trăiască, nu numai să viseze la prinți și sirene.
Nu știu ce povești sau poante le spuneți copiilor sau nepoților, dar eu mi-am amintit astăzi de-o poantă ardelenească pe care tata ne-o spunea încă de la 5 ani. O repeta pentru că vedea că ne distrăm când o zice – avea umor, dar, sincer!, eu râdeam și de cele două lucruri fantastice la care mă gândeam apoi, când rămâneam singură.


Ei bine, poanta: O bătrânică a auzit că o caută Moartea, pentru că i-a sosit ceasul. S-a gândit ea unde ar putea să se ascundă de Moarte: la câmp, ar găsi-o, chiar și la spital ar găsi-o, la horă în sat, ar găsi-o, la magazin, desigur. A, gata, s-a prins unde nu ar căuta Moartea, așa că și-a luat pe ea un pantalonaș scurt și un tricou și s-a dus la grădiniță. Se prostea ca și când ar fi copilaș. A venit ora mesei și stătea pe băncuță, alături de ceilalți mititei, molfăia mămăligă cu brânză și smântână, când se deschide ușa și în pragul ei apare Moartea. Se uita Moartea zâmbind la fiecare piticot, apoi înaintează către băbuța noastră, o mângâie pe creștet și-i zice:
– Ce faci tu aici, puișor?
– Pap, răspunde băbuța, să fie cât mai credibilă.
– Ei bine, papă, mamă, papă, că pe urmă mergem tai!
(Pentru cine nu știe, *tai-tai* se zice în Ardeal la *la revedere*, în general la despărțire, mai ales când ești micuț.)


Îmi imaginam scena și eram impresionată de șmecheria băbuței – chiar așa, cum să ajungă Moartea la grădiniță, nici n-ar trebui să-i treacă prin cap lucrul acesta, dar și de realitatea că Moartea nu poate fi înșelată – ești tu inteligent și încerci să te strecori, dar vine după tine că are coordonatele tale puse în gps.


Mie niciodată nu mi-a fost teamă de moarte, acum, cu atât mai puțin, dar nu trăiesc numai eu, neînfricata, pe acest pământ, ci multe alte miliarde, dintre care unii copii foarte mici, care nu pricep ce este moartea, se tem sau se luptă zi de zi cu ea.

Editurile care se respectă caută astfel de cărți, pentru a-i ajuta pe copii. Oare cine le scrie?

6

Să mai scriu și eu (o carte)?

Am fost aseară la un cenaclu literar. Criticul rostea, cu disperare chiar, că se scrie atât de mult în România încât a ajuns la concluzia că doar atât se mai face în țara asta. (Și poate de aceea ne și merge așa de prost…) Mai mult decât că se scrie mult, cantitativ, fiecare carte luată în parte este un fel de Shogun al individului, căci nimeni nu dă mai puțin de 300 de pagini la tipărit. Într-o lume în care nimeni nu mai e înclinat spre citit, în loc să îmbii omul prin scurtimea materialului prezentat, tu îl faci să respingă din start cartea ta, descurajându-l prin numărul de pagini.

Dacă ar fi să-l ascultăm, din acest moment, toți ar trebui să scriem lucruri multe în cât mai puține cuvinte, să tăiem din articole și din orice realizăm prin îmbinare de vorbe. Ce să zic – are și n-are dreptate. Eu scriu povești care nu depășesc o pagină A5. Trebuie să se încadreze în 3 minute de înregistrare pentru că se difuzează dimineața și ritmul e alert. Dar scriu și romane pentru adolescenți din care chiar nu vreau să tai niciun capitol. Și fiecare roman are 50 (de capitole, evident 🙂 )!

Pe blog, am articole scurte și articole lungi; în funcție de cât de mult timp găsesc pentru a scrie, dar și de subiect, de starea în care aștern cuvintele… Dacă vreau să mă regăsesc și să mă folosesc de blog ca de jurnal, mă desfășor într-un spațiu mai mare. Dacă vreau ca neapărat să fie citit mesajul meu, însă, comprim totul ca pentru oamenii grăbiți ai societății noastre. Ideile mele, trăirile mele le vor citi cei care mă iubesc, cei care au vreme, cei care sunt atrași de stilul meu. Dar aceștia sunt puțini – însă îmi place să fiu eu, cu mine însămi și cu ei.

Mesajul care trebuie neapărat să ajungă la oameni îl realizez scurt pentru că am înțeles starea de lucru a contemporaneității: fără zorzoane și fasoane, ca să înțeleagă oricine.

Cu textele scurte poți lumina mintea oamenilor, îi poți mobiliza, le poți arăta că gândiți la fel. Cu cele care sunt cât vrei tu, cât consideri tu, îi inviți să stea cu tine și e alegerea lor dacă o vor face, dacă sunt tentați de ceea ce oferi și dacă renunță la altele pentru zicerea ta…

Criticii ne descurajează, găsind tot felul de cusururi scrierilor noastre? Pe de o parte, au dreptate: la câți saci de cărți umplu cu literatura română contemporană și cât foc fac în sobă cu ea, normal că sunt sceptici. Pe de altă parte, unii dintre noi, cei care scriem, chiar nu țin să facă parte din *panoplia marilor scriitori români*, nu vor să se vorbească despre ei în Istoria Literaturii Române. Vor doar să-și împlinească pasiunea, focul inimii de a așterne pe hârtie câte ceva. De ce să fii pornit pe sărmanii oameni care au un vis? (A, că de fapt scriu banalități, aberații, sperând la o pensie de scriitor? A, că scriu pentru că n-au ce face nici cu timpul, nici cu banii? – cărțile din această categorie trebuie să fie *mirosite* de cititori și să nu fie cumpărate, dar în niciun caz să fie disprețuite din start de cei care *știu ei ce știu*.)

Se scrie mult? Poate că și tu vrei să scrii și te deprimă că au scris alții înaintea ta. Te ironizează cei care au un renume deja pe piața literară.

Cei care nu au talent vor scrie întotdeauna, indiferent că vor fi încurajați sau li se va da peste nas că nu au ce spune.

Ce vor face cei care au talent, dar sunt sensibili la vorbele celorlalți, au cărți scrise, dar nu au bani să le publice, au ceva de spus lumii, chiar dacă nu vor reuși de la prima carte să se afirme? Dacă sunteți astfel și ați decis să faceți ceea ce aș face eu 🙂 , ei bine, nu știu altceva să spun decât: Nu vă opriți din scris! Dacă sunteți astfel și ați decis să luați singuri o hotărâre cu privire la viitor, faceți cum vă taie capul, dar nu mă pot opri să nu adaug: eu citesc mai ales cărți care au pagini multe, mai ales subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Și ca mine mai sunt câțiva. Poate nu mulți, poate vreo 500, de aceea când publicați prima dată faceți un tiraj mic și căutați-vă publicul!

Așa că spor(t) la treabă, talentați care era să cedați presiunii și să depuneți pixul sau să închideți laptopul. (Că oricum netalentații nu se opresc din turuit!)

P.S. În caz că ești gata să depui armele pentru că ți se pare că nu prea ai condiții de scris și cum să publici, treci și pe la Ana și încurajează-te și din experiența ei.

Cartea scrisă pe telefon 

 

0

Cuvinte fer(m)ecate

Ieri am avut a treia întâlnire cu cei care sunt interesați să scrie – da, lucrăm și asupra gramaticii (cratima, virgula, genitivul, acordul subiectului cu predicatul), dar mai ales asupra pasiunii de a scrie povești. Deocamdată. Poate cineva își va alege să scrie romane, la un moment dat, dar acum scriem povești.

Pentru că cei mici (8-12) sunt foarte entuziasmați (o, da, scrisul înseamnă ne jucăm înainte și după ce jucăriile ne dau idei de scris, scriem!), m-am gândit că ar fi bine să știe despre aceasta și prietenii mei de pe blog. Pentru că, la un moment dat, am vorbit cu vreo 10 dintre voi și ați zis că sunteți interesați de așa ceva și n-ar fi frumos din partea mea să vă lipsesc de această posibilitate.

De regulă, întâlnirile se țin chiar la km 0 al capitalei. La capătul tramvaiului 21, la Sf. Gheorghe, este o ceainărie plăcută, colorată. O altă descriere ar fi aceasta SanThe Fitoceainarie Strada Lipscani, nr. 104 (nu e în centrul vechi, ci la intersecție cu Calea Moșilor).

Eu sunt acolo duminica de la ora 10 la 12.30, dar dacă vreți mai multe detalii, haideți să discutăm pe despresufletulmeu@yahoo.com.