0

Jurnalul unui librar – Shaun Bythell

Am vrut să citesc această carte nu pentru că știam ce este în ea, nu mi-o lăudase nimeni, ci pentru că m-am gândit să aflu de ce nu voi avea niciodată parte. Pentru că mi-am dorit să am o librărie, în copilărie, când lipseau de pe piață cărțile, mi-am dorit să am o librărie când cărțile au început să existe, dar erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Oare ce am pierdut?

În afară de interacțiunea cu oameni dintre cei mai ciudați, am pierdut și posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. E drept că unii dintre cei care treceau pragul The Bookshop din Wigtown, cel mai vechi anticariat din Scoția, renumit și impresionant, aveau fixuri, erau pretențioși sau chiar nesuferiți. Dar eu pe unii îi simțeam mai degrabă ca pe niște fluturi care sunt gata să se ardă – încercau să strige după ajutor. Librarul mai mult îi ironiza pentru că se săturase de toți ceilalți care chiar nu meritau atenție. Acesta a fost punctul în care nu am dansat pe același picior cu Shaun – iritarea permanentă în fața celor care dădeau semn că ar vrea ceva ce nu intra în planurile lui. În rest, am fost de acord cu el.

De fapt, despre faptul că el însuși este un om dificil recunoaște în multe rânduri. Unul dintre momentele duioase în care înțelege că este mult prea dur și cunoaște prea puține despre oamenii care-i trec pragul a fost acela când stătea de vorbă cu o doamnă ce-i părea neînsemnată. Din întâmplare i-a adresat o întrebare și în felul acesta ea i-a spus că petrecuse anii prin Japonia, Israel, țări în care el nu fusese niciodată, iar ea era o mare specialistă…

Obosit de cei care da, caută doar chilipiruri, poți pierde din vedere pe cei care au câte ceva de spus, pentru a te îmbogăți spiritual.

Pe lângă aceste interacțiuni care de multe ori provoacă râsul, observi viața culturală a acelui loc – la o simplă socoteală, fiecare om care intră în librărie lasă 10 lire, nici mai mult, nici mai puțin. Cele mai căutate cărți sunt cele despre trenuri. Cei care caută cărți religioase sunt frustrați că acestea nu există – dar sunt rafturi întregi cu ele și nu există o anume carte pe care o vor ei – nu poți spune: nu aveți ceva, dacă există 400 de exemplare. Poți afirma – Nu am găsit ce caut eu, dar nu – Nu aveți, sunteți săraci! (Nu știu de ce, dar parcă mie asta mi-a rămas în minte cel mai mult – plângăcioșii, mofturoșii erau cei care căutau religie. Oare nu ei ar trebui să fie cei care sunt prietenoși, cred în recunoștință și bunătate, bunăvoință față de celălalt chiar dacă nu poate să le facă voile?)

Oricum, un jurnal care aduce câte o nouă informație despre cum se petrece viața (pe care nu o invidiez și da, nu aș mai dori-o, acum, după ce am citit jurnalul și l-am ascultat pe Shaun în direct, într-un interviu realizat cu librăria La Două bufnițe din Timișoara), este esențial pentru cunoașterea nu numai a celui ce vinde, ci pentru cunoașterea celor ce cumpără. Adică pentru a ne regăsi în ei și a ne da seama dacă suntem din categoria care îi enervează pe librari sau din categoria care le face viața frumoasă.

Să vă spun drept, întâmplările te fac să râzi – la două pagini sigur găsești ceva care să-ți descrețească fruntea. Dar pagina care nu are niciun pic de umor este cea care îți oferă înțelepciune.

Și un moment de înțelepciune care mi s-a întipărit în minte a fost acela când, după o aniversare, vânzătoarea dădea cu aspiratorul în librărie, sperând că o va pedepsi în felul acesta pe cea care dormise peste noapte acolo și încă nu se sculase. Nu v-ar trezi zgomotul aspiratorului? Ei, nu… Dar vizitatoarea și-a văzut de somnul ei liniștit. Pentru că era surdă. Nu-i bine ca în viață să fii surd la zgomotele celor care vor să te umilească, ironizeze, lase în urmă? Nu-i bine să fii surd, într-o lume în care toți strigă după tine și nu pentru a-ți face complimente?

Cred că Jurnalul unui librar (de fapt, el vinde cărți second hand, deci ar trebui să fie specific și să spună Jurnalul unui anticar, pentru că tocmai de aceea vin multe dintre probleme – starea cărților, prețurile mici sau mari ale cărților valoroase etc) este una dintre cărțile de relaxare și conștientizare din acest an.

Eu spun despre puține cărți că le-aș păstra în biblioteca mea. Pe aceasta, aș ține-o, chiar pe rândul din față.

După ce o citiți, amintiți-vă întrebarea mea: care a fost comportamentul uman cel mai ciudat dintre toate cele descrise acolo?

0

Fluturi striviți – M. Anjelais

De câte ori vedeam la televizor știri despre femei care își abandonează copiii la gunoi, spuneam: *De ce li se dă voie oamenilor să aibă copii fără să urmeze o școală de părintologie?* Normal că, dacă mergeam pe firul logic, ajungeam la o altă întrebare: *De ce sunt lăsați să se căsătorească oameni care nu au nimic în comun?* (Bine, privit din exterior, ți se pare că nu ar trebui să fie alăturați doi oameni; uneori, ai dreptate și ei divorțează, alteori, ei rămân împreună, dar nu neapărat pentru că s-ar potrivi, ci din orice alte considerente sau poate totuși că, deși nu sunt potriviți, găsesc un punct în care să se întâlnească și reușesc să învingă prostia unirii inițiale!)

Există puține licee care să pregătească elevii pentru viață, având manuale de *Pregătire premaritală*. Puține? Poate le numeri pe degetele de la o mână! Asta înseamnă foarte puține. Dacă nu faci parte dintre cei care le urmează cursurile, sigur ai nevoie să citești cartea Fluturi striviți. Pentru că, dacă nu vei reuși să înveți ce să faci, măcar vei înțelege, pe o scală tulburător de înaltă a emoțiilor, cum să ieși din capcanele prejudecăților, obsesiilor, disprețului de sine, neputințelor personale…

Aș recomanda oricărei fete care are impresia că e chemată să aibă grijă de un individ *nițel dus* să pună mâna pe această carte și să o răsfoiască. Poate nu are curaj să vorbească părinților despre ce gândește, dar cartea îi va deschide ochii. Aș spune oricărui băiat care se taie de zor pentru că e refuzat de fete – această carte îți va explica de ce uneori e mai bine să te țină la distanță acele fete. Poate ești protejat prin asta și nu pierzi nimic.

Unul din 25 de oameni este sociopat, spun datele specialiștilor. Adică nu numai că nu exteriorizează nimic, dar nici nu simte nimic: nici durere personală, nici durerea celorlalți. Nu poate înțelege sentimente și nevoi. Tot ceea ce contează este propria-i persoană. Care oricum trebuie tratată ca o zeitate, indiferent de cât de aiurea se poartă sau cât de puțin vorbește. Deși lider excelent, apreciat de cei mari ca unul care sigur va realiza ceva măreț, cel care este totuși puternic, înspăimântător și pretențios, cel care vrea să-i faci mereu pe plac, cel care minte pentru ca să iasă el mereu basma curată nu este de dorit în viața omului care vrea să fie fericit – chiar nu trebuie neapărat să ne cadențăm pasul după un astfel de om.

Aceste lucruri pot fi simțite, însă nu verbalizate, când ești mic. Poți avea chiar spre vârsta majoratului și să nu le poți administra…

*Toată lumea iubea ochii lui Cadence, oamenii spuneau mereu cât de frumoși și de ciudați erau. Cât de extraordinari. Dar câteodată mă gândeam că banalitatea era mai bună. A fost pentru prima dată în viața mea când mi-am dat seama că ceva putea fi atât de ciudat încât să fie stricat, atât de extraordinar încât să fie greșit.* (la 5 ani)

Indiferent cât de fără personalitatea poate părea cineva, tot e mai bună o viață simplă decât o moarte regizată de-un geniu. Pendularea aceasta a copilei care-ar trebui să facă un sacrificiu suprem pentru sclipitorul ei sortit este poate lupta de zi cu zi a unora dintre noi. Acestei zbateri interioare i-a dedicat cartea M. Anjelais: *Tuturor acelora care au ales să trăiască atunci când simțeau că mor…*

Dacă toate aceste lucruri vi se par cunoscute pentru că le încercați pe pielea voastră sau le vedeți desfășurându-se în viața prietenilor, e timpul să citiți Fluturi striviți.

 

 

0

Prejudecăți și motive pentru a renunța la ele

Doar pentru cei care au chef și timp de palavre. A, și pentru cei care nu se ofilesc dacă se va vorbi despre viață… O viață uneori penibilă.

………

Săptămâna trecută mi-am reamintit din ce în ce mai mult de-o ciudățenie a vieții… Eram prietenă cu Sorin și prietenul lui cel mai bun era îndrăgostit de mine. Mergeam peste tot împreună, mie îmi era milă de cel ce mă iubea prostește (că, na, un prieten te iubește deșteptește, nu? 🙂 ), dar dacă mi-ar fi spus cineva că vreodată mă voi îndrăgosti de el nu numai că-i râdeam în nas, îl și pocneam, așa de urât mi se părea sărmanul îndrăgostit. La nici un an de la terminarea liceului, ceea ce mi se părea imposibil de întâmplat, se întâmplase, doar că sărmanul om care-mi făcuse curte în prostie, și cât eram prietenă cu Sorin și când am rămas fără el, se săturase de mine și se cuplase cu alta.

Odată cu această întâmplare, prima atât de semnificativă din viața mea, mi-am zis că ar trebui să nu mai fiu așa de categorică în afirmațiile mele cu privire la viitor pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. Și eu, care credeam că le știu pe toate, am lăsat-o mai moale cu declarațiile răspicate: NU! AȘA TREBUIE! ABSOLUT! sau care mai sunt ele când ai între 14-25 de ani…

Au mai fost întâmplări de acest fel – de la nu mă voi îndrăgosti niciodată de cineva care are ochii… și apoi am făcut o pasiune pentru o astfel de persoană, nu o suport pe tipa asta… și a ajuns cea mai bună prietenă a mea, nu ne vom despărți niciodată… și în trei luni eram atât de îndârjită împotriva acelei persoane încât nu i-am mai vorbit 20 de ani…

Ultima mea aventură de acest fel a avut loc acum câteva zile. Eram în timpul Eurovisionului; în altă țară, undeva între oameni veseli, care nu aveau chef de festival, doar eu priveam, din când în când, pentru că mie mi se pare un fel de tradiție personală să fac asta. Când l-am văzut pe Salvador Sobral, ca îndrăgostită de portugheză și de fado, am fost dispusă să-l ascult. Ca o sangvină care se enervează pentru că are prea multă energie și simte nevoia de atmosferă calmă, poate-poate o veni și peste ea somnul, melodia mi-a sunat ca un cântec de leagăn, ceea ce nu e nimic rău într-o viață de om 🙂 .

Dar manifestarea solistului m-a făcut să pufnesc în râs: mi-a revenit în minte o poantă pe care mi-o spunea tatăl meu, o poantă pe care el o considera educativă. Da, știu, mulți o vor găsi scârboasă, dar ce să faci, părinții nu ți-i alegi și nici nu poți să-i ameninți cu degetul când consideră că pot să ți se adreseze cum li se pare lor mai ușor pentru a fi buni educatori…

S-o luăm cu ușurelul: întâi poanta, apoi prezentul și apoi revenim la vehemența cu care facem noi afirmații pe care apoi nu le mai putem susține prin fapte sau prin gând…

Un bărbat intră în compartimentul unui tren, se așază pe banchetă și îl vede pe moșneguțul din fața lui că umblă în nas, scoate ceva de acolo, îl transformă în biluță și apoi mănâncă biluța 🙂 . Oripilat, dă să iasă din locul acela, dar nu o face până nu întreabă: De ce procedezi așa, nene? Omulețul, simpatic, în fond, este deodată inundat de o tristețe cumplită și zice: Din război, fiule, din război. Am luptat pe front și eram așa de nemâncați că am ajuns să ne mâncăm

Pasagerul nostru pleacă, nu mai vrea să audă continuarea. Îl înțelege pe bătrân, suferă alături de el, dar i se pare de neconceput să mai rămână acolo. În următorul compartiment, un alt bătrân care face exact la fel. Uluit, omul nostru întreabă: Domnule, ce e cu acest comportament îngrozitor?

Și al doilea bătrân are aceeași explicație, pe care omul nostru o vede ca perfect plauzibilă. În empatia lui, aproape îi vine să plângă de mila celor care au trăit astfel de vremuri, dar se ridică pentru a merge într-un alt loc.

Următoarele compartimente erau ocupate, dar ultimul din vagonul respectiv era gol. A, nu era gol de tot. Avea un singur călător, care dormea. Când se întinde și omul nostru pe bancheta lui, călătorul se trezește, își bagă mâna în nas, face o biluță din ce găsește acolo și o înghite.

Învins, omul nostru îl întreabă complice, emoționat, aproape în lacrimi: Tot din război, tot din război?

La care omul nostru răspunde sec: Nu, dragă, din nas

Bun, acum că v-am spus cea mai lungă poantă pe care o auzeam de la tatăl meu pe când, la 5-6 ani degetele mele se apucau să foreze prin nas, am să vă explic de ce mi-am adus aminte de ea.

După cum mișca Salvador mâinile, după cum își atingea fața (și așa destul de neîngrijită), de fiecare dată aveam impresia că-și va nimeri nasul cu degetele și-mi venea să strig la el: Potolește-te, ce ai, ești în fața unei Europe întregi

Ca urmare, i-am pus numele Cacamitz și l-am trecut la cei neinteresanți dintre participanții serii.

Urmăresc eu totul până la capăt și văd că ajunge Cacamitz marele câștigător al Eurovisionului. Ascult iar melodia – ok, e senină, chiar poate reprezenta majoritatea oamenilor de azi. Toți răniți, suferind din dragoste sau pentru că nu găsim dragoste – ei, cine nu se recunoaște în așa ceva? Asta mă poate determina să cred că o întreagă Europă a fost disperată de dorința iubirii și în absența iubirii a preferat să-și plângă necazul prin sunetele portughezului.

Am zis că despre asta este vorba pentru că, sincer, faptul că are probleme de sănătate nu mă impresionează în așa fel încât să-l consider că merită un premiu; ar trebui ca toți cei care avem o anumită boală să intrăm în fața celor care nu au nicio suferință, ceea ce nu e corect – să ajungă în față cine e calificat, nu cine impresionează prin durerile lui!

După încă o zi îl aud pe solistul meu preferat interpretând un cover al melodiei lui Sobral și evident că atitudinea mea a devenit mai mult decât pozitivă. Din Cacamitz, Salvador a devenit un interpret demn de respect.

Alo, doamna, ești ușor influențabilă? Este gustul tău sau este faptul că ai o simpatie față de Rybak? Sau trecutul își pune amprenta pe ceea ce suntem zi de zi și avem atât de multe prejudecăți pornind de la ceea ce am trăit încât nu mai putem să acceptăm prezentul decât prin dioptriile a ceea ce a fost?

Cred că în fiecare zi ar trebui să procedăm ca pacientul care-și punea pe scaunul din fața sa o nemulțumire, o tristețe, o dependență (simbolic!) și vorbea cu ea, prin întrebări. De ce nu mă lași în pace, ce mai vrei de la mine, cât ai de gând să mă mai chinui?

Poate va veni și vremea când nu vom mai pune întrebări, ci vom face afirmații: Nu-mi mai pasă de tine. Nu voi mai ține cont de tine. Mă descurc bine, degeaba râzi de mine.

Și-apoi va veni vindecarea…

Prejudecăți? De unde vin ele? Cum putem scăpa de ele? Fiecare dintre noi trebuie să-și răspundă la aceste întrebări pentru că altfel trăim o viață de dramă intensă, fără a ne alege cu nimic din anii pe care-i avem… Și cu ce ne-ar ajuta că sunt mulți, dacă tot nu-i trăim frumos?

 

4

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂