Posts Tagged ‘prieten’

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂

Prietenul în criză, pe FB îl postezi, ca tu să primezi…

Acum o lună, cineva drag a avut un accident grav. Comă, convingerea că l-am pierdut. Aripa vindecătoare a unui înger ni l-a oferit înapoi.

Nu am îndrăznit să-l deranjez la Terapie intensivă. Știam că nu e corect, nu e sănătos să fii acolo. Pentru bolnav, nu pentru mine! Scriam mesaje de încurajare și mă rugam.

În același timp, oameni absolut ciudați îl vizitau și făceau poze cu el, apoi le postau pe FB. Acele poze, cu un om învins de viață, care-a pierdut kg, memorie și putere, mi-au amintit două momente de la mare.

În primul, făceai poze cu un leuț… Indiferent cat de mic era, la leuț te uitai cu respect, cu dragoste și încântare.

În al doilea, făceai poze cu maimuța – prin definiție, maimuța este sturlubatică. Tu însuți te strâmbai, te .. maimuțăreai…

Cu prietenul meu drag, indiferent în ce situație, aș fi făcut poza ca și cand eram alături de un leu – era Cineva în inima mea. Toți ceilalți se fotografiau doar pentru a arăta *maimuța* pe FB, iar ei erau cei fantastici care, iată, au ajuns la cineva important și au făcut poză cu el…

Pot înțelege oamenii care sunt preocupați de soarta cuiva și sparg chiar și codul cunoscut al obligației de a nu intra la Terapie intensivă. Dar nu-i pot crede preocupați de soarta cuiva dacă atârnă poze în care bolnavul arată rău, disperat, trist, înfrânt… Aceea nu e preocupare. Este lipsă de decență și de omenie.

Cineva se amuza amar:

Spun *Doamne ferește* și pentru accidente, dar mai ales pentru prietenii care vor să se scoată în evidență prin a mă pune, în sfârșit, în inferioritate…

Să ai un prieten pe care să-l bucure cultura…

Mi se întamplă rar să găsesc oameni cu care să vorbesc despre cultură. Da, despre motivație, despre psihologie, despre tehnologie, despre creșterea copiilor, despre supraviețuirea într-o pădure pustie… 🙂 , despre toate acestea se găsesc mulți să vorbească, dar despre lumea înconjurătoare, frumoasă, naturală sau creată de om, nu.

Întorcandu-mă în orașul de unde-am plecat acum 23 de ani la București, de fiecare dată petrec timp cu o doamnă care respiră cultură și-mi inspiră ganduri de viitor cu privire la traseele pe care le am de parcurs… Ea a fost de-a lungul celor 25 de ani, de cand o cunosc, cea care m-a ghidat și în ce să citesc și înspre ce locuri să-mi îndrept pașii.

O seară culturală în două 🙂 începe cu poezii, gazda mea citindu-mi ceea ce consideră că ar fi pentru inima mea. L-a ales pe Vasile Voiculescu; poezia Darurile Domnului nu am reușit să o găsesc pe nicăieri pe net, dar o voi căuta pentru că merită să fie cunoscută. Însă am zburdat apoi printre poeziile lui de aici.

Am votat ca minunat Sonetul CCVI, al cărui ultim vers mi-l spun de fiecare dată cand îmi este greu:

Vasile Voiculescu – Sonet CCVI

Te-ncununam cu ganduri de slava si mister,
Ca intr-o liturghie slujita-mpatimirii,
Cerseam extaz cu aripi de flacari in eter,
S-ajungem ipostaza de spaime a iubirii…
Dar mi-ai parut prea fraged, prea gingas la-nceput,
Tumultosu-mi geniu intreg sa ti se-nchine:
Ca-n dragostea-ti ingusta sa-ncap, sa ma stramut,
Tot ce fu greu si mare am azvarlit din mine.
Am inghetat acolo sub bolta idolatra,
Genunchi plecati si frunte pe lespezi mi-am tocit…
N-a scaparat o zare in golul tau de piatra.
De ce m-arunci acuma cand inca n-am murit?
Din ocnele iubirii, imbatranit, steril,
Ma-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.

Aici am găsit și un imn închinat societății noastre:

SingurătateaVasile Voiculescu

Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
	Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi dârele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
	Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
	Şi câtă-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
	În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund molifţii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
	Ca lebada pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine...
Din când în când tresare şi şade... parc-aşteaptă
	Dar, nimenea nu vine!

Din volumul "Pârgă", 1921

Și ne-am promis să mai trecem prin creațiile lui, pentru că sunt pentru suflet, iar sufletul primește mai puțină mancare în zilele noastre decat trupul.

După ce cu o seară în urmă urmărisem documentarul despre Ciclade și Santorini, aseară mi-am dorit Veneția, pentru că-mi place nespus apa, pentru că am fost la Veneția și m-a impresionat atat de mult încat mi-am promis că voi reveni. Și nu-s modestă deloc: mi-am propus să revin pentru 3 luni!

Motivul este și mai lipsit de modestie: dacă au fost atat de mulți poeți și prozatori pe acolo (pe fiecare ușă a caselor este o inscripție cu numele celor care au locuit acolo), eu de ce nu mi-aș face un cuib, în care să las un semn? 🙂

În timp ce mă uitam eu la Veneția mea, doamna mea dragă spune: Totuși, am o propunere pentru tine, de fapt două. Tu ai auzit despre Astana? Ana Lugojana, poate, dar nu Astana… A, parcă era o capitală … Ei, să vezi tu cum este Astana.

I-am cerut lui Google imagini despre Astana, admirand în mod deosebit Opera. O lojă de la Operă, în funcție de cum este fotografiată seamănă cu o eugenie, cu o barcă sau cu o scoică… Sigur, nu-i place nimănui să se imagineze crema din eugenie, dar o persoană care a plecat la plimbare pe mare sau perlă… Mda, merită văzută Opera din Astana, ca toate celelalte minuni pe care le-au ridicat în timp scurt cei din Kazakhstan.

Însă pe langă toate fantasticele clădiri există și un parc în care găsești toate clădirile în miniatură – cel mai mare din Asia, așa cum cel mai mare din Europa este cel din Haga – Madurodam. Cere-i lui Google informații și despre acest parc și distrează-te de parcă ai fi acolo, Gulliver între pitici.

Uneori, ai impresia că s-a terminat tot ce e frumos în lumea aceasta și tocmai atunci descoperi că nu cunoști mai nimic. Ce bine că există mereu lucruri noi de învățat, altfel fără orizont ar fi viața noastră!