0

Când mă vei întâlni – Rebecca Stead

O carte pentru adolescenți, eventual pentru cei fascinați de ideea călătoriei în timp – este ceva adiacent, oricum, esența cărții o constituie tipurile de prietenie care se leagă la 12 ani… Se citește foarte repede și da, cred că e necesară pentru a înțelege diferența dintre sentimentele pe care le investesc băieții și fetele în relația dintre ei.

Editura Arthur reușește prin această carte care are la bază trei bilețele misterioase și multe tipologii de adolescenți să ofere o privire clară asupra vieții de toate zilele – despre o fată care nu avea curaj să spună cuiva că are nevoie la toaletă (deși lucrul acesta e cel mai natural și îi privește pe toți), despre un om al străzii, despre un vânzător care adună bancnote de 2 dolari, despre o fată bolnavă de epilepsie și despre un băiat care nu mai vrea să o bage în seamă pe cea alături de care a crescut…

Reclame
6

Concurență, competiție versus prietenie în scrierea de toate felurile

Ia să vorbim noi despre un subiect spinos. (Spinos mai este și un purcel, despre care se spune că, atunci când se enervează, își încordează țepii și aruncă în dușmani cu ei. Spusa e falsă, dar în ce privește subiectul nostru cam așa e – trebuie să te ferești de țepi!)

Cât de mult vă place să aveți concurență? Nu în dragoste. Ci concurență în ceea ce faceți!

La locul de muncă sau în manifestarea talentelor dv. Cât de mult vă doriți să fiți înconjurat de oameni care realizează același lucru, toți dorind să câștigați bani din această activitate?

Cred că nu se repede nimeni cu mâna pe sus. Poate doar cei care au fost învățați că într-un mediu concurențial te poți dezvolta. Dar chiar așa să fie? Comparația te face să te simți nepregătit – ca începător, penibil – dacă realizezi altceva decât marea masă, deși în același domeniu, inadecvat – dacă nu păstrezi ritmul celorlalți. Concurența nu te face mai bun, ci te sperie. Îi vezi pe ceilalți ca pe un Bau-Bau care îți va lua premiul spre care aspiri, căci sunteți mii pe o singură bucățică de tort!

Am participat anul trecut la un cenaclu literar căruia am promis că nu-i voi mai călca pragul. Erau acolo oameni care au publicat sau care doreau să publice, în special poeți. Când unul dintre ei începea să citească, ceilalți nu se puteau abține din critică: *nu trebuia folosit cuvântul ăla, rima aia nu era potrivită, nu îmi spune nimic imaginea creată de tine*. Cei care la început se pupau – că nu se văzuseră de o lună! –  în timpul discuției se bălăcăreau, negăsind nimic frumos în ceea ce auziseră, pentru ca la final să se ia din nou în brațe, la un pahar de vin. Evident că, în luna care urma, niciunul nu-l căuta pe celălalt, pentru că nu erau prieteni și nici nu se ajutau între ei. Dar se pupau și se certau cu ardoare. Interesantă a fost reacția lor față de mine – mi-au aplaudat poveștile citite. Nu că ar fi fost bune sau că i-ar fi mișcat. Pur și simplu, nu concuram cu ei, nu aveam același domeniu. Să fii un neînsemnat de scriitor de povești între poeți e, oricum, o pedeapsă destul de mare așa că ce să mai dea și cu țepi în mine – îi păstrau pentru cei pe care i-ar fi văzut că le-o iau înainte pe domeniul lor, pe tărâmul poeziei (a, cei care visați când citiți o poezie, întrebați-vă cât a fost de urât, de confrații săi!, omul care a scris-o!).

Am vorbit despre lumea celor ce scriu și publică, folosind tiparul. Cum este în lumea celor care scriu și materialul lor nu se materializează în cărți, ci rămâne pe internet, pe un blog, pe un site? Oamenii se invidiază la fel de mult, se urăsc, se ironizează, se lovesc?

Oare cum este în lumea acelei nișe intitulate de *parenting*? Cel mai mult scriu mamele! Fiecare mamă blogger e îngrozită de ideea că cealaltă îi poate lua locul, fiecare se teme de creativitatea celor din jur, fiecare se ascunde de restul, cu realizările sale, pentru ca nu cumva să dea idei și să nu mai poată profita doar ea de ele?

O competiție în acest domeniu ar face ravagii. Comparația într-o lume în care fiecare este unic (inclusiv în slăbiciunile sale care chiar îl recomandă pentru un anumit public – asta este, lumea noastră e diversă, nu suntem toți pe același calapod!) ar fi lipsită de sens. Lucrul acesta a fost conștientizat și de aceea s-a născut ideea #DigitalParentsTalks .

În fiecare lună, toată lumea care scrie despre ce înseamnă să ai copii și ce înseamnă să crești un copil poate participa la seminarele organizate de Parenting PR. Subiectele cele mai interesante sunt dezbătute pentru ca fiecare să fie ajutat să-și ducă la capăt *chemarea*. Unele au nevoie să priceapă cum se rezolvă lucrurile la care s-au înhămat fiind bloggeri. Altele doresc socializare. Oricare ar fi dorința se ține cont de ea și nimeni nu e nemulțumit când se termină o astfel de întâlnire; nemulțumirea este că se termină! 🙂

Mi-ar plăcea dacă și copiii noștri ar crește într-o atmosferă de cooperare, nu în aceea de concurență. Nu, concurența nu aduce nimic bun, ci *tuflește* personalitatea celor mai mici și nesiguri (dar asta nu înseamnă că nu sunt buni de nimic). Prietenia este atitudinea cea mai bună pentru că e loc pentru fiecare pe marele internet, pentru că fiecare are farmecul său și originalitatea sa, pentru că fiecare își va găsi metoda potrivită pentru un contract sau pentru o sponsorizare.

Felicitări celor care au înțeles aceasta și lucrează împreună.

0

At eye level – Așa tată, așa fiu

Kinodiseea – Organizatorii au scris clar că e un film pentru 9 ani și mai mult. Cinemateca era populată cu puștime de la 5-7 ani. Ce înseamnă lucrul acesta? Când este pentru cei de 9 ani, filmul este subtitrat, când este pentru cei de 5 ani – este dublat. Ei bine, educatoarele nici măcar nu le-au citit copiilor, i-au lăsat pe ei să înțeleagă ce vor, dintr-un film care este absolut impresionant, dar din care ei au priceput frânturi.

La sfârșit era producătoarea filmului și unul dintre pitici a întrebat: De ce e filmul atât de trist? Uimită, ea reacționează: Trist? Nu e deloc trist. Pe măsură ce trece timpul, lucrurile se îndreaptă și la final…

Era o doamnă deșteaptă care vorbea cu un puști inteligent de 5 ani, doar că fiecare avea experiența lui de viață. Copilul văzuse un băiat de care toți râdeau, un băiat care spera că și-a găsit tatăl și când a înțeles cine e a preferat să se întoarcă la cămin, alături de ceilalți orfani, doar că acolo a fost atât de batjocorit din cauza tatălui încât a alergat la tatăl respins.

Eu sunt foarte încântată de modul cum au pus problema, de o asemenea situație pe care au scos-o la iveală – nu, filmul nu este adevărat, este o istorie inventată, însă a fost filmat în 7 săptămâni, a plouat continuu și eu se prefăceau că e soare și se încălzeau de la câte o cană de ceai, apoi întrerupeau filmările pentru a merge la toaletă, tatăl era american și nu știa o boabă nemțește, dar trebuia să spună textul în germană, iar copilul nu știa niciun pic de engleză și trebuia să se înțeleagă între ei, cum își dau replicile și cum să se lovească sau să se distreze…

Filmul vorbește despre lumea dificilă a singurătății copilului de la azil, despre interiorul îndurerat al oamenilor care nu arată prefect, despre prietenia pe care o poți avea deodată, pentru că cineva insistă, despre descoperirea metodelor de educație, deși te trezești că ai un băiat de 9 ani, la 40, iar tu nu ai fost tată niciodată.

Merită văzut, repet însă – pentru cei peste 9 ani, care pot să-și citească siguri, alături de care poți apoi dezbate fiecare moment de tristețe sau veselie.

 

0

Metode de a învinge plictiseala la școală

Scrisă de Pete Johnson, apărută la editura Corint Junior, este un ghid al lui Harvey prin care profesorii ar putea afla de ce se poartă prostește copiii la școală. Așa că da, este o carte pentru profesori în primul rand, ca să se vadă prin ochii elevilor. Aceștia, epuizați de lipsa de interes pentru materiile respective, ajung să monitorizeze ticurile profilor și să facă pariu pe cat de des se manifestă ele sau cat de lungi sunt discursurile.

Cum pariurile devin din ce în ce mai periculoase veți afla din carte, care este scrisă sub forma unui jurnal. Mie îmi place atat de mult de Harvey încat l-aș lua acasă, să-mi fie fiu, pentru că sigur am reuși noi să elaborăm o metodă veselă prin care să le placă celor mici școala și astfel am deveni bogați.

Apar, evident, o soră mai mare care-i face probleme cu seriozitatea ei la învățat, un prieten absolut delicios, în ciuda problemelor pe care le are cu părinții săi divorțați (alo, părinții divorțați, citiți această carte să vedeți cum se simt copiii voștri cand vă vorbiți rău unul pe altul) și un tip foarte cunoscut, pe care toți îl vor prieten și la care nu poți ajunge decat dacă îi urmezi indicațiile – care nu întotdeauna sunt morale.

Se citește rapid, după cum e și ritmul ei, iar copiii de 8 ani, dați la școală de la 6 🙂 , se vor atașa de ea. Altfel… urcăm cifra la 9!

5

Prietena din copilărie

Am avut o … colegă de grădiniță și școală, pe care am regăsit-o după… 27 de ani.

Ea nu a fost de fapt, doar o colegă, ci cu mult mai mult – era o prietenă la care ne refugiam când tata ne dădea afară din casă, când el ne bătea.  Deși ne-am regăsit și ne-am tot promis să ne întâlnim, au mai fost 10 luni până am reușit să ne vedem, deși stăm la 5 stații distanță (cinci!).

Iar când ne-am întâlnit, era ca și când am existat dintotdeauna una în viața alteia… Probabil că există un dat al omului, ca să se poarte de parcă n-au existat pauze în relație sau poate că este vorba despre sentimentele în sine…

La un moment dat îmi povestea despre un praf de sucuri pe care l-a lansat firma la care lucra ea, prin 97, și am exclamat încântată… *Da, de câte ori îl beam, mi se părea că avea gust de copilărie, dar nu pot înțelege de ce, pentru că ai mei erau prea săraci ca să ne cumpere și prea fără pile ca să aibă parte de așa ceva. *

Atunci a venit, explicația ei care demonstra și faptul că petrecusem mult timp împreună și aveam amintiri comune: *Păi, ai băut la mine, din plicurile pe care le aduceau ai mei din Libia, pentru că asta a fost și senzația mea, că sucul este ca-n copilărie.*

Spuneam că la ea ne adăposteam când tatăl meu, alcoolic fiind, ne bătea și trebuia să fugim de acasă. Ani de zile ne duceam acolo. Dar a venit și ziua când, în urma unui accident, mama ei s-a îmbolnăvit și îi era imposibil să mai fie o gazdă perfectă. Atunci, mă duceam doar eu la ea, iar mama și sora mea la o prietenă de-a mamei. Pentru că avea din Libia jocuri de ping-pong pe televizor – acestea erau atunci la modă! – și pentru că era singura mea șansă să mă joc, uneori, ajungeam să mă gândesc… *Poate că azi o să ne bată tata, ca să pot merge la ea… *

Sunt 28 de ani în care ne-am văzut, dar acum am început o nouă numărătoare.

Mi-a rămas în minte expresia ei: *V-ați făcut un drum în viață, fără niciun ajutor. N-am crezut că veți ajunge departe. Mi-a fost mereu teamă pentru voi. *

I-am mulțumit pentru trecut, dar și pentru că se mai gândea la mine, chiar dacă nu mai știam una de alta și chiar dacă nu-mi dădea prea multe șanse, știind situația dificilă, în care în mod normal un copil nu se dezvoltă.