Cum se scrie o carte pentru copii?

Dacă vă interesează cum se scrie o carte, găsiți pe Pinterest o sumedenie de indicații. Descoperiți pe net bloguri de scriitori foarte dornici să ajute fără bani, în vreme ce alții iau bani serioși – 300 euros sau fac reduceri 20 $. Dar să nu vă pună șarpele să căutați idei despre cum se scriu cărțile pentru copii. Să nu vă pună șarpele pentru că sigur săriți de doi metri: prețurile sunt piperate, iar autorii de cărți pentru copii nu dau nici măcar un indiciu sau o firimitură din ceea ce-i inspiră.

Dar ce-ar fi dacă aș reuși să mă ghidez singură cum se scrie pentru copii?

Pornesc de la cel de-al doilea volum care îl are ca protagonist pe Tom Inimă-Curată, aventurierul născut în urma celor 6 frați Jack ai săi. Ian Beck ne dă o lecție: în volumul întâi, personajul, care este ales special dintre cei mici și neputincioși, a avut nevoie de curaj. Acum are nevoie de curaj dublu pentru că, deși are 12 ani și e o minune că a reușit să înfrângă răul din Povești, acum este mult micșorat și trebuie să învingă locuitorii și conducerea Ținutului Poveștilor Întunecate.

Se ia deci cel mai neînsemnat personaj și se face cu el o vrajă cum s-a mai făcut și în alte ocazii (cum se numea eroul micșorat și mărit de i se părea că e pe insula uriașilor sau a liliputanilor? 🙂 ) . I se dă posibilitatea să călătorească, nu cu pașaport sau în buzunarul cuiva, ci pe o pasăre – cine a mai călătorit pe pasăre în așa fel încât i-a dat celei care l-a creat posibilitatea să câștige Nobelul pentru Literatură? 🙂 Și evident se pun tot felul de obstacole despre care s-a mai citit de-a lungul timpului, doar că nu erau trecute de Tom, ci de Harap Alb sau de prinți cu nume specifice țărilor în care s-au născut.

Capitolele trebuie să fie cât mai scurte, pentru ca cei care citesc să se bucure că au parcurs într-un timp scurt mult material (chiar dacă asta înseamnă 2 pagini sau 3 capitolul). La loc de cinste să stea dialogul – descrierile să fie minime și să redea doar chestii care țin de simțuri, în așa fel încât copilul să intre în poveste prin acestea, să se topească în întregime.

Căutați cele mai mari probleme ale copiilor, pe diferite vârste și clociți niște întâmplări care să aibă ca rezultat câștigarea experienței în acele domenii. Sau scrieți fără să vă propuneți să dezvoltați în copil ceva anume, doar pentru a-l amuza – în acest caz, faceți totul cât mai penibil, ori mai magic.

Cât de cât, ați înțeles ceva?

Ian Beck scrie folosindu-se de poveștile copilăriei și al doilea volum despre micul Tom Inimă-Curată, ceea ce nu e deloc rău. Oricum, un lucru e clar: când citești, ajungi să și vorbești fluent. Așa cum e scriitorul pe care-l citești, așa îți e și ție graiul. Deci dacă vă apucați de scris, să știți că cei care vor citi ce scrieți ajung exact ca voi: după chipul și asemănarea voastră.

 

Publicitate

Cum să te înțelegi cu adolescentul tău?

Google m-a informat că datorită acestei întrebări sunt vizitată des. Dar eu nu am niciun articol despre așa ceva. Ei, nu-i nimic, de acum înainte părinții nu vor mai fi dezamăgiți. Mi-am amintit ce am făcut eu pentru ca să mă înțeleg așa de bine cu fiul meu și am așternut acele gânduri aici.

………..

Priviți un copil care învață. (Mda, mai rar astfel de specimene, dar haideți să ne imaginăm că avem unul în față!) O face pentru că îi place să știe mai mult, el a cerut să i se arate cifrele, el a prins din zbor literele, scrie fără dificultate, memorează poeziile fără să petreacă prea mult timp sau rezolvă exercițiile la matematică de parcă ar fi boabe de struguri pe care le mănâncă, una după alta…

Ce merit are părintele lui pentru această atitudine față de nou?

Niciuna.

Să ne gândim acum la un copil care se înțelege cu părinții, ascultă de părinți, chiar dacă mai există și momente dificile în relaționare. În acest caz, părinții au vreun merit? Este copilul înclinat spre ascultare prin ADN sau părinții au reușit să-l determine să aibă o astfel de atitudine pozitivă față de 🙂  vechi?

Fiul meu scria cu greu tema în clasa I, nu a vrut să se apuce de tabla înmulțirii vreo 2 ani, nu are patima cititului (nici măcar politețea de a socializa cu lectura!), dar a fost un copil cu care m-am putut înțelege permanent. Și eu spun că nu e meritul lui, că a fost un copil bun și supus, ci al nostru, pentru că am știut cum să ni-l apropiem și să-l păstrăm alături.

În modul cel mai clar, nu am avut un model în familia mea despre ce înseamnă educația – mâncam bătaie și când plângeam și când râdeam, pentru că un părinte alcoolic nu are nevoie de explicații pentru ceea ce face. În plus, nu am avut acel instinct matern dezvoltat pe care îl au femeile care de mici au visat să fie mame, să-și legene copiii și să le facă pachețele pentru școală și pentru excursii.

Totuși, am reușit să am o relație bună cu fiul meu datorită cărților, din care am învățat câteva principii:

1. Am râs mult cu el. Am povestit despre lucrurile penibile din viața mea, care l-au făcut să-și dea seama că cei care greșesc pot să îndrepte situația. Nu am discutat despre gafele lui ca despre chestii care ne fac de râs pe noi, ca părinți, ci ca despre ceva care îl oprește pe el din creștere – așa că și-a dorit să nu mai repete faza aceea. Când refuza să facă ceva pentru că i se părea greu, aduceam muzică sau începeam să cântăm și izbuteam să ducem totul la capăt. Am căutat prin biblioteci sau pe net cântece sau poezii amuzante pe care i le dădeam ca replică atunci când era încăpățânat; odată, am cumpărat un magnet de frigider pe care sunt un elefant pui și unul mare. Cel mic merge în urma celui mare și cel mare exclamă: Pentru că sunt mama ta, de-aia! De prisos să adaug că de fiecare dată când întreba: De ce trebuie să te ascult? îl trimiteam la magnet sau mă prefăceam a fi un elefant (făceam dintr-un obiect de îmbrăcat o trompă) și spuneam: Pentru că sunt mama ta, de-aia!
2. Amânarea lucrurilor pe altă zi. Bine, înțelepciunea populară zice: *ce poți face azi, nu lăsa pe mâine* , dar eu vă garantez că nu există AZI rezolvare pentru problemele cu adolescentul. După un șir lung de experiențe, copilul va ajunge să-și dea seama că la el e doar lipsa de maturitate cea care îi dă impresia că are dreptatea de partea lui. După ani, poate, va înțelege că modul lui de abordare a situațiilor era exaltat și nu se potrivea, că ceea ce el credea că e ușor de aranjat ia mult mai multă vreme decât se așteaptă… După multe parlamentări cu părinții, va pricepe că ei aveau dreptate și că el privea dintr-un punct de vedere simplist, pe când ei observau lucrurile în ansamblu. Așa că, știind aceasta din propriul comportament 🙂 , de pe când eu însămi eram mică, atunci când ajungeam la încrâncenare, la eu nu vreau, eu nu fac, eu nu pot spuneam: haide, e cazul să lăsăm toate astea așa cum sunt și să ne apucăm de altceva. Sau mergi la tine în cameră și mai discutăm altădată – eu speram că le vom discuta într-un viitor apropiat, dar el chiar atunci venea, după ce se liniștea puțin, și, chiar dacă nu-mi dădea dreptate, cel puțin ne împăcam și ziceam că așteptăm ca timpul să decidă cu privire la problema noastră.
3. Lipsa ambiției. Când spun aceasta mă refer și la faptul că nu mi-am dorit să rup gura târgului cu propriul copil și nici nu mi-am dorit să mă împlinesc prin el. În plus, nu am dorit nici măcar să-i demonstrez lui că are o mamă fantastică, din aceea care-l pune cu botul pe labe sau una care se luptă cu toți pentru a-i facilita lui înaintarea, în timp ce el își cultivă lenea. Am lăsat ca totul să curgă de la sine în dezvoltarea lui: așa cum a putut el să facă – așa a făcut. N-am purtat cu el discuții de genul: *Nu ești în stare să… * *Tu nu te uiți la ceilalți care… * *Am și eu pretenții de la tine, că eu m-am sacrificat pentru tine…* *M-ai făcut să sufăr ca un câine din cauza greșelilor tale…*  O astfel de abordare, care mă punea pe mine în prim plan și care pare teatrală pentru copii, atât de teatrală încât nici nu-și mai face efectul, mi s-a părut fără rost, după ce am citit cel mai important principiu în educație. Acesta sună bătrânicios, dar adevărul este că are și vreo câteva mii de ani în spate:  *Nu întărâtați pe copiii la mânie ca să nu li se piardă nădejdea.* Decât să-mi vărs nervii pe el ca să mă răcoresc, am preferat să privesc lucrurile din perspectiva lui: dacă arunc acele cuvinte care-mi fac mie duș rece în mijlocul caniculei, cum se va simți el, în toiul gerului prin care trece? Decât să-i dau senzația sau, mai rău, certitudinea că nu e nimic de capul lui, numai pentru ca să mă eliberez eu de nervii acumulați, am tăiat așteptările mele din rădăcină. În felul acesta, el a avut mereu bucuria că are pe cineva de partea lui, că el este ceea ce mi-am dorit, chiar dacă nu execută exact ceea ce-i cer eu, cum vreau eu și când vreau eu.
4. Cultivarea prieteniei cu cei de vârsta lui. Nu l-am ținut numai pentru mine și nici nu l-am pedepsit pentru ce nu făcea (practic, dacă mă luam după principiul *să plătească pentru ce nu-mi convine la el* – era mereu pedepsit!  🙂 că mereu ai ceva de obiectat la stilul adolescenților), ci dimpotrivă. Mergea oricând pe la cei care îl invitau, dormea acolo sau ei erau oricând bineveniți la noi, pentru orice perioadă de timp. Veneam cu fel de fel de surprize neașteptate – printre care mersul în oraș pentru amuzament: la golf, camera misterelor, parc de aventuri și distracții.
5. Comunicarea. Nu am întrebat: ai făcut ceva sau când faci ceva, ci *Tu cum crezi că ar trebui să faci acel ceva*? Și și-a dat timpul lui, în ritmul lui (aici, repet, cele două nu cred că ar fi acceptate de mulți dintre părinții cu pretenții pentru copiii lor, dar eu am preferat să fie pace și să am o relație frumoasă cu el decât să mă cramponez, să-i dictez ce și cum să facă!)
6. Activități fizice împreună. Acestea au început de pe când era mic și-l duceam pe țărm la mare, din aprilie până în octombrie, târziu. Eu îmi luam o carte și citeam, el și prietena lui se jucau cu pietricele, cu nisipul, cu scoicile, iar când nu mai aveau chef de nimic alergam după pescăruși – sau de frica lor, nici nu mai știu, că erau așa de mulți câteodată că aveai impresia că se filmează iar Păsările. Când era iarnă și eu mă urcam pe bicicleta medicinală, el țopăia pe lângă mine, când a crescut și mergea pe stepper, eu îi citeam din cărțile pe care nu voia să le citească, dar trebuia să le știe a doua zi la școală. Apoi am fost la echitație, în parcuri de aventură, ne-am urmărit cu tiroliana… (Ultima noastră activitate împreună a venit la sugestia lui Radu Restivan, în cadrul unui proiect Secom Romania #MSM desfășurat alaturi de echipa Parenting PR . El ne-a încurajat pe toate bloggerițele care am participat la clasa de spinning, să ne luăm copiii în aer liber, afară, nu numai pentru o plimbare, ci și pentru exerciții fizice. Din experiența lui, recomandă oricărui părinte – sportul, pentru a se apropia de copilul său! În ceea ce-l privește, el a fost cel care a avut această inițiativă în relația cu mama sa. În ce ne privește, putem facem lucrul acesta, ca părinți, pentru că societatea noastră este mult mai deschisă la ideea de mișcare fizică decât era înainte. Spre deosebire de colegele mele care au copiii mult mai mici, eu am reușit să-l aduc pe al meu la dat din pedale, fără să trag de el, doar propunându-i scurt, răspunsul fiind și mai scurt: când?) Dacă vi se pare că toate sporturile enumerat de mine anterior cer prea mulți bani pentru a putea să puneți în practică asta, nu uitați că alergatul este gratis, așa că nu avem nicio scuză să nu acumulăm endorfine împreună cu cei pe care îi vrem ascultători. 🙂 Colaborarea este sigură când agitația organismului se duce odată cu efortul fizic depus pentru o oră de sport! 🙂

Acestea au fost primele lucruri care mi-au venit în minte la întrebarea: cum să te înțelegi cu adolescentul tău? Pentru orice altă nelămurire – despresufletulmeu@yahoo.com.