0

Despre vise destrămate. Sau împlinite altfel

Imaginea realizată de AMG

Ilustrație realizată de Ana-Maria Gălețeanu

Aș vrea să fiu un val de mare, îi zice Vulpis prietenei lui Jderița și ea îl privește uimită.

  • Știi că nu se poate, nu?
  • De ce? se miră Vulpis, uimit că Jderița nu îl încurajează, așa cum face ea de obicei.
  • Pentru că noi suntem animale, nu apă…
  • Aș vrea să fiu ca pământul acesta, de aici, clipește des Vulpis, arătând spre niște bulgări de lut albăstrui pe care furnicile îi pierduseră pe drum, pe când ridicaseră furnicarul.
  • Glumești, nu? îl întreabă Jderița.
  • Deloc.
  • Știi că asta nu se poate.
  • De ce?
  • Pentru că noi suntem din carne și oase. Și blană, da, și blană, își amintește Jderița. Nu suntem țărână!
  • Aș vrea să fiu ca cerul de acolo, indică Vulpis un colț senin de cer, a cărui culoare Jderița o admiră îndelung, apoi îi spune:
  • Știi că nu se poate…
  • Nu știu, dar bine că suntem prieteni, pentru a-mi explica tu.
  • Păi, da, noi nu suntem aer. Doar folosim aerul. Și vezi, eu sunt maro, iar tu ești roșcat. De unde atât albastru deschis, ca cerul?
  • Aș vrea să fiu o stea, rostește la sfârșitul zilei Vulpis, pe când stelele începuseră să apară și sclipirea lor îl fascina.
  • Și mie îmi plac stelele, mărturisește Jderița.
  • Stea aș putea să fiu vreodată?
  • Știi că nu se poate! Stelele nu mănâncă, iar tu alergi după mâncare toată ziua…
  • Cred că le-ar fi și rușine stelelor să știe că unul care ronțăie șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe și iepuri își dorește să fie ca ele, se întristează Vulpis.
  • Ei, nici chiar așa, îl contrazice Jderița. Oricum, ești mai tare decât ele: tu detectezi prada chiar și fără să o vezi, după miros sau după sunet, și nici măcar nu te străduiești să o alergi. Doar sari asupra ei, cu labele din față. Ca pisicile, e drept. Dar e ceva ce stelele nu pot face.
  • Chiar! Am și eu calitățile mele, se consolează Vulpis, dând din cap cu speranța că e totuși bine să fii și vulpe.

Pentru seară, cei doi prieteni se despart.

  • Ne vedem mâine! promite Jderița. Dar puțin mai târziu, poate chiar după prânz.
  • Ai ceva treabă? se interesează Vulpis. Te pot ajuta?
  • Nu, îi zâmbește Jderița. Adică, da, am treabă, revine ea cu răspunsul, dar nu, nu mă poți ajuta. Știi că sunt lucruri care nu se pot face și lucruri pe care le pot face doar anumite persoane.

Vulpis murmură ceva, dar Jderița nu mai aude cuvintele lui. E deja departe, poate chiar acasă și scotocește în dulapul unde se aflau ghemele de lână ale bunicii. Ia de acolo tot ce găsește în nuanțe de albastru și tricotează pentru prietenul ei valuri de mare, bulgări de pământ, linia cerului și stele. N-a închis niciun ochi toată noaptea. Când se luminează, Jderița doarme puțin, apoi se trezește pentru a termina o mânecă și gulerul, care mai rămăseseră de realizat. Coase totul într-un pulovăr pe care i-l oferă lui Vulpis când, la ora stabilită, dă ochii cu el.

  • Unele lucruri nu vom fi niciodată, dar tot ne putem bucura de ele, chicotește ea, când vede cât de frumos arată prietenul ei îmbrăcat cu pulovărul pe care i l-a dăruit.

Vulpis se cam supărase ieri pe Jderiță când îl tot atenționa ce nu poate face, dar azi a descoperit că tot ceea ce-și dorise el – ea împlinise, pentru el. Și nu putea decât să-i mulțumească și să se gândească la o surpriză pe care să i-o facă și el, în curând.

 

Reclame