3

Cum se citește o carte? (1)

Da, știu, este o întrebare prostească. Dar m-am confruntat cu ea de-a lungul timpului. Nu numai din exterior (*Cum să-l conving pe fiul meu să citească?* sau *Nu înțeleg de ce am eu nevoie de cartea asta care le place tuturor!*), ci și din interior. Deseori mă suprind ducând o luptă intensă cu mine să nu tratez literatura ca pe un articol de specialitate.

Când pregătesc întrebări pentru un invitat sau când realizez un discurs pe care trebuie să-l susțin, nu mai procedez ca cei ce realizează statistici și sondaje. Nu mai văd fiecare stadiu, nu intru în amănuntele procesului care-i duce pe specialiști la o concluzie. Am în fața mea o lucrare de mari dimensiuni, mă uit la premise și la concluzii, sar peste tot ceea ce a însemnat activitatea depusă de cercetători. Sau când citești dintr-o carte căutând un anumit subiect printre cele 15 pe care le are în studiu, normal că te rezumi la capitolul necesar – revii asupra ei data viitoare, când abordezi o altă tematică, dar în niciun caz nu ești fascinat de cartea aceea, ci ești dornic să-ți termini munca pentru care ai pornit să te documentezi.

Noi, cei mari, suntem dornici să terminăm odată proiectul pe care îl avem de făcut și adunăm rezultate din mai multe cărți, iar cei mici nu au nicio idee despre frumusețea unei lumi pe care ar putea-o descoperi dacă s-ar lăsa purtați pe aripile lecturii.

De câte ori iau un roman în mână, lupt cu imboldul – ok, mă uit la ultima pagină și știu ce s-a întâmplat cu ăștia,

că nu am deloc răbdare…

că am atâtea de citit… (adică tot de început și de privit la final, da? 🙂 🙂 )

că pot pune pariu că se petrece asta și că se sfârșește așa…

De câte ori îmi place o carte, pot fi senină și să o savurez, dar și atunci există imboldul de a mă duce la final, să știu care anume este rezolvarea… Nu de altceva, dar să nu mă implic prea mult, nu de altceva, dar sunt foarte curioasă dacă am aceleași idei ca scriitorul sau … De câte ori întâlnesc un pasaj care parcă îmi dă dezlegare să sar peste el – descrieri sau discuții între personaje de care nu-mi prea place! – mâna începe să alunece spre următoarele 5 pagini, dar mintea mă readuce pe drumul cel bun:

  • citești ceva pentru a cunoaște ce vrea să spună autorul, nu pentru a pierde amănunte
  • citești ceva pentru a pătrunde în lumea și starea pe care el le descrie, nu pentru a rămâne cu vechile tale idei
  • citești ceva pentru a te relaxa și a fi într-un alt unghi al situației, nu pentru a sta tot în colțul tău și a analiza lucrurile după cum crezi tu că sunt
  • citești ceva pentru a construi un univers de care habar n-ai, dar pe care mintea ta îl poate reconstitui
  • citești ceva despre ceva în care n-ai mai fost, chiar dacă ai trecut prin așa ceva – toți avem amprente și suntem 7 miliarde; unele pot semăna, dar identice, nu sunt…
  • citești ceva pentru a alătura bucățele de locuri și de sentimente și pentru a simți că trăiești nu numai o viață – pe cea a personajului principal, ci toate viețile posibile (de la personajul negativ până la cel mai neînsemnat din derularea evenimentelor)
  • citești ceva pentru că vrei să intri într-un univers cu totul nou, nu pentru că vrei să-l populezi pe cel vechi și răsștiut 🙂 🙂 cu frânturi din ceea ce mai prinzi pe ici, pe colo
  • citești ceva pentru că tu însuți ai putea să te transformi în ceea ce descoperi acolo, nu pentru a rămâne la prejudecățile tale…

… E o mare victorie – când reușesc să citesc – și pentru mine, care iubesc să citesc! Îmi imaginez cât de dificil este pentru cei care chiar nu au chef să facă lucrul acesta…

Anunțuri
3

Tiger Lily – Jodie Lynn Anderson

Unele cărți sunt speciale. Una dintre acestea este Tiger Lily. Este o carte pe care mi-o doresc în bibliotecă, pentru că vorbește despre toate emoțiile pe care le poți încerca atunci când ai o inimă sălbatică. Cartea este pentru adolescenți, dar și pentru adolescenții ieșiți din adolescență și ajunși spre maturitate și chiar bătrânețe. Este un fel de ghid al puterilor într-o relație de iubire. Și, dacă vreți să primiți răspuns la întrebarea, de ce uneori câștigă cine nu trebuie, urmați firul poveștii și veți descoperi că răspunsul e simplu.

…….

Tiger Lily este prietenă cu Sevă de Pin, căruia mama îi zice mereu: *Ești greșeala vieții mele* și *Zici că ești fată.*

Dornic de iubirea mamei, el urmărește cum o pasăre are grijă de puișorii ei culegându-le viermișori. Tiger Lily dă să spună ceva, dar se frământă câteva clipe înainte să o facă:

  • Nu ești o greșeală.
  • Mulțumesc, știu, numai că… trebuie să am răbdare cu ea. Nu prea știu ce altceva aș putea să fac. Cred că toți oamenii au motivele lor să fie așa cum sunt.

……….

Lily către Sevă de Pin

  • Câtă răbdare ai, zise ea, dar tonul vocii o dădu de gol.
  • O zici de parc-ar fi ceva rău!
  • Nu, zise ea, dar se vedea că minte. Numai că… nu simți niciodată că te apucă neastâmpărul?  (Sevă de Pin păru vexat și înghiți în sec.)
  • Ba da, dar merită. Pentru că la sfârșit ai ce să arăți.
  • Da, zise Tiger Lily nu prea convinsă. (El păru să-i ghicească dezaprobarea pentru că se întoarse la munca lui, iar zâmbetul i se ofili.)

…..

Tic Tac, tatăl adoptiv, i se adresează lui Lily:

  • Te porti urât cu Sevă de Pin.
  • Nu mă lasă nici să respir.
  • Încearcă să fie ceea ce-ți trebuie ție.
  • Da, tot timpul, zise fata.
  • Să ai pe cineva căruia-i pasă tot timpul de tine nu-i chiar așa de rău. De fapt, e un lucru rar.

…..

Sevă de Pin: *Mi-ar plăcea să reușesc și eu timp de-o zi întreagă să nu mă fac de râs.*

…..

În mlaștină erau niște crocodili cărora unul dintre gemeni le-a aruncat un șoarece și a trebuit să intervină Peter.

*Pentru că nu-i cinstit față de șoarece. În viață trebuie să ai măcar o șansă să te aperi, altfel nu-i luptă cinstită.*

…..

Tic Tac, spre Lily:

  • De ce-ai avut grijă de omul ăsta?
  • Nu voiam să fie singur.

….

Tic tac (despre englez): Asigură-te că are parte de alinare. A pierdut tot.

Lily: El spune că vine o corabie să-l ia.

Tic Tac: Pentru binele lui sper că are dreptate, pentru al nostru, sper că nu.

……

Ce bizar se formează și se spulberă credințele unui sat. Curiozitatea îi făcu pe săteni să se întrebe dacă voiau într-adevăr să creadă în boala asta a îmbătrânirii. În anumite cercuri se șoptea că teama de molipsire era o superstiție, iar cei dintâi convertiți la acest nou mod de gândire reușiră să-și adune suficient curaj cât să vină să tragă cu ochiul pe fereastra lui Phillip. Satul era atât de mic, iar oamenii atât de legați unii de alții încât o dată sădită sămânța unei idei, ea încolțea în mintile tuturor. Ceea ce însemna că uneori era mai ușor să-i convingi de ceva pe toți deodată decât pe fiecare în parte.

……

Lily și Peter

Stăteau departe unul de altul, dar ai fi zis că degetele le erau legate cu o sfoară între ele pentru că li se părea că se țin de mână chiar dacă aveau grijă să nu se atingă. Stiu asta pentru că aproape că vedeam sfoara aceea invizibilă și mai, mai că puteam să mă dau huța pe ea. Și cu cât tânjea mai mult Tiger Lily să-l atingă cu atât, își ținea mâinile mai aproape de trup și mai departe de el. Cât timp parcurseră primii km, Peter o întrebă întruna dacă nu voia să meargă mai încet. Dar ea nu mai fusese în viața ei atât de odihnită. Se simțea mai sprintenă ca oricând.

Peter: *Ai ceva care mă face să simt că ție pot să-ți spun chestiile astea. Ești atât de calmă, de parcă, orice ți-aș spune, tu ai asculta, pur și simplu, încercă el să explice zâmbind. În majoritatea timpului nici măcar eu nu pot să-mi ascult gândurile, zise el încruntându-se. Creierul meu e tare gălăgios.

O rivalitate nerostită se strecura în relația lor. Tiger Lily credea că, dacă putea ține pasul cu el, aveau să devină și mai apropiați. Nu-i trecuse prin minte că Peter ar fi putut dori ca ea să dea greș măcar din când în când. Uneori ea era prea iute și prea independentă, până și pentru Peter, și nu părea să aibă atâta nevoie de el pe cât i-ar fi plăcut lui.

Tiger Lily simțea căldura brațului lui Peter pe ceafă; i se părea că Peter era doar o prelungire a ei și că, dacă ei doi aveau suflete, acestea erau și ele cuibărite comod între trupurile lor. Poate că ciudățeniile ei, blestemul care plana asupra sa, senzația că e o străină existaseră numai ca să poată simți acum că locul ei e alături de Peter.

În noaptea aceea, pe când se ducea acasă, tremura în fața imensității dragostei. Nu înțelegeam de ce era atât de fericită și în același timp atât de tristă. Iubirea nu era așa cum se așteptase ea. Era ca și cum ai fi căzut de la înălțime și te-ai fi sfărâmat în o mie de bucăți și o singură persoană din lume ar fi știut cum să te repare la loc. Începu să se gândească la un plan ca să renunțe la el. Încerca să găsească o metodă prin care să renunțe la Peter fără să i se frângă inima de tot.

*Uneori, când sunt cu tine viața mea de acasă parcă nici n-ar fi existat vreodată. Uneori, când sunt cu tine mă pierd pe mine însămi. Nu te mai văd decât pe tine.*

….

Sirena: *Fii atentă la băiatul ăla. În multe privințe ești mai puternică decât el, dar asta nu înseamnă că nu te poate frânge.*

11

Cum să-l fac pe copil să citească?

Eu am un principiu: sunt sinceră, chiar dacă oamenii aruncă după mine cu pietre. Așa că-mi voi spune foarte clar părerile cu privire la acest subiect sensibil.

Am fost un copil care a citit enorm. Dar niciodată, niciodată, nu-mi pierdeam vremea cu descrierile – de case, de interioare, de natură. Ca atare, primul lucru pe care îl semnalez părintelui este  să încerce să vadă ce tipuri de scriere respinge copilul. Chiar pe toate? Sau nu suportă poezia, poveștile fără dialog sau pe cele foarte lungi (care-l deprimă, spunându-i că niciodată nu va reuși să termine). Soluția mea pentru momentul când descoperiți ce anume nu-i place copilului este să citiți un rând unul, un rând altul. Sau să citească atât cât rezistă și restul să-i povestiți, ori să-i citiți. Cei care nu sunt de acord cu asta au tot dreptul – eu vă voi explica de ce consider că trebuie făcut astfel. Poate copilul nu se deprinde foarte bine cu cititul, dar simte că vă are alături, că nu-l disprețuiți, că aveți încredere în el și că, deși nu se pricepe la o chestie, pe altele le poate face.

Se poate foarte bine să descoperiți că aveți un copil care nu suportă să citească deloc. E trist. Dar sunt destui copii care, când erau mici nu au citit nimic, și, după 15 ani, au început să recupereze, ajungând chiar oameni de cultură. Așa că important este să păstrați legătura cu el, să-l respectați așa cum este și să alegeți între următoarele acțiuni:

  1. îi citiți dv.
  2. îl rugați să citească alternativ, mai ales în locurile unde vi se pare că acțiunea l-ar prinde, iar el a refuzat să citească pentru că nu-și imagina că există și lucruri așa drăguțe.
  3. scoateți rezumate de pe net și îi citiți sau, pornind de la ideea că nu are de citit un roman, ci doar 3 pagini, îl poftiți să citească acest puțin – tot în tandem, dacă e necesar.
  4. citiți cărțile singuri, rețineți expresii, cuvinte pe care le împărtășiți cu el, le îmbrăcați frumos și dacă vă va spune că îi place să vorbiți despre așa ceva îi explicați de unde ați luat acele minunate idei și poate-l faceți curios.

Aceste soluții cer atenția dv și timpul dv. Niciun părinte al cărui copil care citește din proprie plăcere nu se poate lăuda cu faptul că a avut vreun aport la educarea copilului. 🙂 În schimb cel care-și va face copilul să citească prin răbdare și înțelepciune, este părintele care are voie să deschidă gura în fața altora. Cel de care copiii se roagă să nu le ia cartea din mână sau să nu le stingă lumina, că încă mai vor să citească, nu au niciun merit în dezvoltarea copiilor lor. Doar că, genetic, le-au transmis interesul.

Pe de altă parte, și acum mă pregătesc să încasez palme și pumni: ceea ce li se cere copiilor noștri să citească nu prea e relevant pentru viața lor sau nu prea e accesibil pentru modul în care sunt formați, modelați de societatea noastră. Ar trebui să predau româna, dacă n-aș face ceea ce fac acum, deci am tocit literatura noastră, dar ceea ce sunt obligați copiii să învețe la vârsta lor, nu răspunde nevoilor lor imediate, ori ei așa sunt crescuți – să primească lucruri care să le fie de folos, nu idei.

Și ca să fiu și mai enervantă – Ion Creangă scris în limba română i-ar atrage pe copii, dar Ion Creangă în moldoveneasca lui îi determină să-l respingă. Eu știu că am citit Amintirile cu dicționarul lângă mine și eram fericită să învăț toate acele cuvinte, mă fascina să-mi adaug cuvânt după cuvânt la dicționarul din mintea mea, dar în zilele noastre am auzit doar disperările mamelor care nu pricep de ce nu le place Creangă copiilor lor.

Pentru că nu e nimic de plăcut dacă nu te simți stăpân pe ceea ce faci: ori, citind capitole în care din 5 cuvinte 2 nu sunt de înțeles, te simți neputincios, simți un disconfort care te determină să arunci cartea.

Copiii nu mai sunt ca noi, odată. Ajutor le putem da, dar în modul în care au ei nevoie, nu cum ne imaginăm noi – să-i batem la cap, să le batem obrazul, să-i facem de râs în fața cunoscuților, să-i umilim…

Dacă veți reuși să-i ajutați să găsească un stil de carte care le e drag și le dați o mână de ajutor cu ceea ce e în programă, rezolvați mai mult decât dacă trageți oblonul pe motiv că *e prost* sau *nu e făcut pentru citit*.

Nu se știe dacă nu cumva prin răbdarea dv îi veți ajuta să ajungă acolo unde, oricum, învățătorii sau profesorii nu le dau nicio șansă – pentru că dv vă iubiți cu adevărat copilul, nu are rost să vă dați bătuți, chiar dacă profesorii ridică din umeri și spun: caz pierdut!

Un penultim gând: când copiii încep să citească, puneți-i să citească folosind vocea, pentru ca să îi auziți și să-i ajutați la pronunțarea literelor, jucați-vă cu ei – propuneți-le să aibă un creion în gură când citesc, pentru dicție și nu vă dați înapoi să faceți același lucru, imprimați-le însemnătatea semnelor de punctuație, prin modul în care dv citiți. Poate la început va fi mai greu, poate chiar ia timp mult și copilul are de citit o tonă. Important este să citească tare, cât poate, iar cu restul îl veți ajuta dv. Decât să nu aibă intonație, să nu se concentreze, mai bine rezolvați toate lucrurile în acest timp și apoi îi dați o mână de ajutor cu povestirea romanului sau fragmentului…

Și-acum ultimul gând: există cărți potrivite pentru anumite vârste, dar într-un mod ciudat nu sunt cunoscute sau copiilor le sunt recomandate unele care îi disperă prin lungime sau subiect trist. Faceți rost de o listă de cărți realiste pentru vârstele copiilor dv și mergeți pe aceea. Repet: cu ce e necesar, să le fiți suport; cu ce le place, lăsați-i să se desfete.

Pentru o astfel de listă, în caz că nu rezolvați, voi reveni la sfârșitul lui noiembrie.

Ok, acum aștept criticile! 🙂

0

Romanaș din Italia

A fost cel mai simpatic dintre olimpicii pe care i-am cunoscut în această săptămană, în tabăra dedicată lor. Are 10 ani. *Eu nu prea vorbesc. Încep un cuvant în romană și-l termin în italiană. Eu acolo m-am născut. Sunt cel mai bun din clasa mea și al doilea pe școală. Nu e mare lucru. Doar învăț, atat fac. Citesc de 5 ori ce am de învățat și nu înțeleg nimic. Apoi încep să spun pe dinafară. La început nu nimeresc în ordine, dar dacă am răbdare ajung să știu totul. Dintre cei 22 de colegi pe care îi mai am, 8 sunt romani. Dar mai sunt și polaci, nemți… Da, sunt și cațiva italieni…*

Am priceput ce este perseverența – chiar dacă nu te descurci în primele 15 minute, să insiști. Din al 20-lea minut, vei străluci, așa cum a străluci micuțul nu numai în ochii mei, ci și în ochii celorlalte 99 de persoane din tabără…