0

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂

3

*Sacrificii*

Ceea ce scriu acum nu este pentru oamenii perfecți.

Ascultam odată o emisiune dedicată mamelor și specialistul spunea că simplul fapt că te-ai enervat o dată – sau de mai multe ori 🙂 – pe bebelușul care plânge fără explicație, fără ca să poți să-ți dai seama ce are și cum îl poți ajuta… nu este vinovăție, pe care să o resimți cum că nu ești mamă bună…

Aseară, eram cu 6 familii, două dintre mame spuneau că nu ar putea trăi să nu aibă zi de zi copiii cu ele. Eu și o alta ne-am depărtat puțin de grup pentru a vorbi și despre cazul  nostru – care desigur că ar fi fost judecat de celelalte. Noi ne-am crescut copiii și avem și locuri de muncă, ea a apelat mereu la ajutor din exterior pentru copii, eu aș fi făcut același lucru, dacă aveam la cine apela – 🙂 – dar nu am avut, însă principiul mi-era același!

Aseară, am realizat pregnant că, pentru fiul meu, am făcut 2 sacrificii mari, mari de tot, anulându-mi ființa umană, pentru ca el să poată să se dezvolte; nu am vrut eu să ajung în starea aceea, de a decide dacă fac sau nu pasul, mi-a fost greu să pun în cumpănă binele meu sau al lui, așa că am preferat să consider din start că el e mai important.

Însă pentru prima dată am avut revelația de la ce am scăpat alegând sacrificiul – și acum 15 ani și acum un an…  Am văzut ca într-un film pe ecran lat ce s-ar fi întâmplat rău – nu pentru el, ci pentru mine – dacă mi-aș fi pus interesul deasupra iubirii de mamă…

Și mi-am dat seama că întotdeauna, oricât ar fi de greu, este recomandabil să faci *ce e bine* decât să faci ceea ce ți-e mai simplu, ce îți dă ghes inima și ce ai visat pentru tine…

Sigur, femeile care nu au avut parte de astfel de episoade vor murmura în barbă (Câtă frunză, câtă iarbă 🙂 ) , însă eu cred că cele care au trecut prin situații ca ale mele nu numai că mă înțeleg, dar se și bucură că primesc o confirmare – că renunțarea la ele e mai sănătoasă chiar și pentru ele, nu numai pentru cei pentru care se sacrifică.

Singurul lucru pe care îl am de făcut este să-i mulțumesc fiului meu – nu cu voce tare, evident! – pentru că, pe lângă veselia și dragostea pe care le-am împărțit, eu nu-i sunt cu nimic superioară: i-am dat viață, dar și el mi-a dat viață, salvându-mă de la două episoade de posibilă ratare…