0

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*

Reclame
0

Povestea fără sfârșit – Michael Ende

Despre carte sunt date mult mai multe detalii aici. Și-apoi este una dintre cele mai cunoscute, este esențială în dezvoltarea vocabularului, imaginației, nu mai este nevoie să mai povestesc eu despre ea. Dar o semnalez pentru cei care vor să scrie. Da, sunt o sumedenie de copii care-și propun să scrie și se apucă să inventeze… roata. Pentru că, dacă nu citești ce a scris Ende în Povestea fără sfârșit, sigur îi iei vreo 10 personaje și apoi ești considerat vinovat de plagiat. De aceea e bine să citești: pentru a vedea că s-au spus destule despre cele care-ți vin ție acum în minte…

A, da, știu, lucrul acesta este, într-un fel, tragic. Uite-așa aduc eu o veste rea. Devin vrăjitoarea cea nesuferită care oprește copilul de la a scrie. Nu-i chiar așa. Prin acest lucru, vreau doar să încurajez lectura, înainte de a te apuca de scris: pentru că, odată ce vezi că lucrurile despre care doreai tu să scrii, există de multă vreme, ai să-ți pui mintea la contribuție și vei dibui amănunte sofisticate, de zeci de ori mai interesante decât ideile pe care le-ai avut la început.

Există multe tipuri de scrieri pentru copii. Dar dacă dorești să redai o călătorie a unui erou, o luptă implicată pentru transformarea nu numai a unuia, ci a tuturor celor din jur, este esențial să citești Povestea lui Ende.

Elemente fantastice cu grămada, unele mai ciudate sau mai amuzante ca altele:

a.

  • Luati-vă sabia, izbuti să spună Hysbald, și retezați lanțurile.
  • Nici sabia nu pot să mi-o scot, spuse Bastian, Sikanda trebuie să-mi sară singură în mână. (Sikanda era sabia)
  • Hm, mârâi Hydorn, asta-i partea proastă cu săbiile fermecate. Atunci când ai nevoie de ele sunt încăpățânate.

b.

  • Voiam să te întreb ceva, Xayide (o vrăjitoare), spuse Bastian, privind gânditor la uriașii în platoșele lor de insecte negre și care purtau lectica în pași absolut identici.
  • Sclava ta te ascultă.
  • Când am luptat cu uriașii tăi în armură, a ieșit la iveală că nu sunt alcătuiți decât din platoșe, iar pe dinăuntru sunt goi. Cum se face că se mișcă totuși?
  • Datorită voinței mele. Tocmai fiindcă sunt goi ascultă de voința mea. Tot ce e gol poate fi condus de voința mea.

c.

  • Îți place oare mai mult să călărești un catâr bătrân decât să fii purtat de plăsmuiri mișcate de propria ta voință, întrebă vrăjitoarea.
  • I-Ha mă poartă cu plăcere, spuse Bastian oarecum ursuz, se bucură că i se îngăduie să mă poarte.
  • Prin urmare o face de dragul ei?
  • De ce nu? Ce e rău în asta?
  • O, nimic stăpâne, cum ar putea fi rău ceva ce faci tu?
  • Ce vrei să spui, Xayide?
  • Te gândești prea mult la ceilalți, domnul și stăpânul meu, șopti ea. Dar nimeni nu merită să-ți sustragă atenția de la propria ta propășire, atât de importantă. Dacă nu te superi pe mine, o, stăpâne, îndrăznesc să-ți dau un sfat: gândește-te mai mult la desăvârșirea ta.
  • Și ce-are a face asta cu bătrâna I-ha?
  • Nu mult, stăpâne, aproape nimic. Doar atât: nu-i un animal de călărie demn de cineva ca tine. Mă doare să te văd pe spinarea unui animal atât de … umil. Toți tovarășii tăi de drum se miră. Numai tu, domnul și stăpânul meu, ești singurul care nu știi ce-ți datorezi ție însuți.

d. Din cauza lui Xayide îi dă drumul lui I-ha, o alungă, găsind un pretext, că e spre binele ei. *Bastian privi lung în urma ei, cum tropăia depărtându-se și nu se simțea prea bucuros că o alungase. Intră în cortul său de gală, se culcă pe pernele cele moi și privi țintă în tavan. Își repeta mereu că îndeplinise cea mai arzătoare dorință a lui I-ha. Dar faptul nu-i alunga proasta dispoziție. Căci depinde foarte mult de momentul și de motivul pentru care îi faci cuiva o plăcere.*

e. Vrăjitoarea îi dă o cingătoare Gemmal, mai degrabă pentru a-l supune decât pentru a-l face puternic.

  • Primejdia se află în tine însuți și de aceea e greu să fii apărat de ea, spuse Xayide.
  • Ce vrei să spui cu asta – în mine însumi? întrebă Bastian.
  • Înțelepciunea constă în a te ridica deasupra lucrurilor, fără să urăști pe nimeni și fără să iubești pe nimeni. Dar tu, stăpâne, încă mai ții la prietenie. Inima-ți nu e rece și nepăsătoare ca un pisc de munte înzăpezit și astfel cineva ar putea să-ți facă vreun rău.

Elementele sunt fantastice, dar se vorbește deslușit despre dezvoltarea interioară a eroului, chiar dacă se pune accent pe războiul cu tot felul de ființe – asta mai mult ca să te determine să nu lași cartea din mână pentru că are prea multă morală și emoție…

Rămâne să descoperiți și celelalte obiecte magice, care amintesc despre sentimentele copiilor și cum anume se pot depăși obstacolele copilăriei și adolescenței (și ținând cont că oamenii maturi de azi sunt doar niște adolescenți întârziați… 🙂 )…

 

3

Băieți ținuți în cușcă

S-o luăm metodic, pentru a putea mustăci copios:

fiul meu iubea o fată de prin clasa a IV-a. Fata aceea, Y, nu i-a dat nicio șansă niciodată, deși au tot fost colegi chiar de clasă, până în prezent, când termină a XI-a.

Pe de altă parte, fiul meu are un prieten foarte bun, X. Care anul trecut a făcut ce a făcut și s-a împrietenit cu fata de care îi plăcea fiului meu.

Eterna poveste: doi prieteni împart o fată. Adică ce să împartă 🙂 : unul o are, iar celălalt e învins, că ea, săraca, nu avea nicio vină că al meu o iubea. Nu i-a dat niciodată apă la moară, doar că el nu se putea abține de la iubit, iubit, iubit.

În momentul când Y a devenit prietenă cu prietenul lui, știind cum e între fete dacă se întâmplă așa ceva, l-am întrebat pe fiul meu:

*Și tu mai vorbești cu ăsta?*

*Ce să am cu el, mami? Dacă ei îi place de el și nu de mine, nu e vina lui!*

Hai că băieții au mai mult cap decât fetele, am zis, aducându-mi aminte cum noi nu numai că nu mai vorbeam cu fata *care ne lua băiatul* (evident, ăla nu se uitase nicio clipă la noi! :-), nu era al nostru, dar te pui cu hachițele adolescentelor îndrăgostite?), dar chiar începeam război: împotriva ei, a relației lor, a relației ei cu profesorii (săpând-o cu fel de fel de informații care ajungeau la cancelarie!).

Chiar dacă fiul meu nu i-a purtat pică, oricum, nu l-am mai auzit rostindu-i numele prea des. Ieri, el a venit la mine radiind.

Cred că știți că mâine este o zi mare pentru România: se serbează prima zi liberă de 1 Iunie a părinților, zi pe care se presupune că o petrec alături de copii – că doar pentru ei au primit-o în dar. Ca familie, suntem și noi implicați în programul din parcul Alexandru Ioan Cuza, realizat de Itsy Bitsy, așa că urmează să fim toți trei la Foișor.

*Mami, după ce terminăm ce avem noi de făcut, pot merge la X?*

*La X?*

*Da, mami, la el acasă!* (nu e din București)

*Mergeți mai mulți? E o aniversare? Cu ce plecați? Când vă întoarceți?*

*Mami, mă oprește el din întrebat, ne ducem doar noi doi. Știi tu că el a fost prieten cu Y și, cât au fost împreună, ea nu l-a lăsat nicio clipă să stea cu prietenii lui. Acum, că s-au despărțit, e liber ca pasărea cerului și vrea să recupereze ce-a pierdut…. Avem multe de povestit, de când nu am mai fost și noi, ca prietenii…*

Măi, măi, măi… O fată de 15 ani îi interzice prietenului ei să discute cu băieții, îl ține în cușcă, iar el acceptă. Of, of, of… După o astfel de relație, (dar care a durat un an!) băiatul fuge disperat că a trebuit să suporte un asemenea tratament, în care să fie doar el cu ea. Nț, nț, nț… Dacă la 15 ani ai atâtea de recuperat cu un prieten, după un amărât de an!, 🙂 dar după o căsnicie în care femeia pune stăpânire pe tine și te sufocă?

Despre relația de cuplu puteți descoperi pe youtube vreo 6 clipuri cu o prezentare tare amuzantă. Primul episod este aici.

Cât despre relațiile dintre adolescenți, tare mi-e teamă că fetele se iau prea în serios și se poartă ca niște neveste, iar mamele ar trebui să le învețe ce înseamnă prietenia și căsătoria. Fiecare în parte și, de ce nu?, o paralelă care să arate diferențele dintre ele.

Voi ce ziceți despre îndrăgosteala din adolescență? – din experiența voastră sau a copiilor.

 

0

Prejudecăți și motive pentru a renunța la ele

Doar pentru cei care au chef și timp de palavre. A, și pentru cei care nu se ofilesc dacă se va vorbi despre viață… O viață uneori penibilă.

………

Săptămâna trecută mi-am reamintit din ce în ce mai mult de-o ciudățenie a vieții… Eram prietenă cu Sorin și prietenul lui cel mai bun era îndrăgostit de mine. Mergeam peste tot împreună, mie îmi era milă de cel ce mă iubea prostește (că, na, un prieten te iubește deșteptește, nu? 🙂 ), dar dacă mi-ar fi spus cineva că vreodată mă voi îndrăgosti de el nu numai că-i râdeam în nas, îl și pocneam, așa de urât mi se părea sărmanul îndrăgostit. La nici un an de la terminarea liceului, ceea ce mi se părea imposibil de întâmplat, se întâmplase, doar că sărmanul om care-mi făcuse curte în prostie, și cât eram prietenă cu Sorin și când am rămas fără el, se săturase de mine și se cuplase cu alta.

Odată cu această întâmplare, prima atât de semnificativă din viața mea, mi-am zis că ar trebui să nu mai fiu așa de categorică în afirmațiile mele cu privire la viitor pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. Și eu, care credeam că le știu pe toate, am lăsat-o mai moale cu declarațiile răspicate: NU! AȘA TREBUIE! ABSOLUT! sau care mai sunt ele când ai între 14-25 de ani…

Au mai fost întâmplări de acest fel – de la nu mă voi îndrăgosti niciodată de cineva care are ochii… și apoi am făcut o pasiune pentru o astfel de persoană, nu o suport pe tipa asta… și a ajuns cea mai bună prietenă a mea, nu ne vom despărți niciodată… și în trei luni eram atât de îndârjită împotriva acelei persoane încât nu i-am mai vorbit 20 de ani…

Ultima mea aventură de acest fel a avut loc acum câteva zile. Eram în timpul Eurovisionului; în altă țară, undeva între oameni veseli, care nu aveau chef de festival, doar eu priveam, din când în când, pentru că mie mi se pare un fel de tradiție personală să fac asta. Când l-am văzut pe Salvador Sobral, ca îndrăgostită de portugheză și de fado, am fost dispusă să-l ascult. Ca o sangvină care se enervează pentru că are prea multă energie și simte nevoia de atmosferă calmă, poate-poate o veni și peste ea somnul, melodia mi-a sunat ca un cântec de leagăn, ceea ce nu e nimic rău într-o viață de om 🙂 .

Dar manifestarea solistului m-a făcut să pufnesc în râs: mi-a revenit în minte o poantă pe care mi-o spunea tatăl meu, o poantă pe care el o considera educativă. Da, știu, mulți o vor găsi scârboasă, dar ce să faci, părinții nu ți-i alegi și nici nu poți să-i ameninți cu degetul când consideră că pot să ți se adreseze cum li se pare lor mai ușor pentru a fi buni educatori…

S-o luăm cu ușurelul: întâi poanta, apoi prezentul și apoi revenim la vehemența cu care facem noi afirmații pe care apoi nu le mai putem susține prin fapte sau prin gând…

Un bărbat intră în compartimentul unui tren, se așază pe banchetă și îl vede pe moșneguțul din fața lui că umblă în nas, scoate ceva de acolo, îl transformă în biluță și apoi mănâncă biluța 🙂 . Oripilat, dă să iasă din locul acela, dar nu o face până nu întreabă: De ce procedezi așa, nene? Omulețul, simpatic, în fond, este deodată inundat de o tristețe cumplită și zice: Din război, fiule, din război. Am luptat pe front și eram așa de nemâncați că am ajuns să ne mâncăm

Pasagerul nostru pleacă, nu mai vrea să audă continuarea. Îl înțelege pe bătrân, suferă alături de el, dar i se pare de neconceput să mai rămână acolo. În următorul compartiment, un alt bătrân care face exact la fel. Uluit, omul nostru întreabă: Domnule, ce e cu acest comportament îngrozitor?

Și al doilea bătrân are aceeași explicație, pe care omul nostru o vede ca perfect plauzibilă. În empatia lui, aproape îi vine să plângă de mila celor care au trăit astfel de vremuri, dar se ridică pentru a merge într-un alt loc.

Următoarele compartimente erau ocupate, dar ultimul din vagonul respectiv era gol. A, nu era gol de tot. Avea un singur călător, care dormea. Când se întinde și omul nostru pe bancheta lui, călătorul se trezește, își bagă mâna în nas, face o biluță din ce găsește acolo și o înghite.

Învins, omul nostru îl întreabă complice, emoționat, aproape în lacrimi: Tot din război, tot din război?

La care omul nostru răspunde sec: Nu, dragă, din nas

Bun, acum că v-am spus cea mai lungă poantă pe care o auzeam de la tatăl meu pe când, la 5-6 ani degetele mele se apucau să foreze prin nas, am să vă explic de ce mi-am adus aminte de ea.

După cum mișca Salvador mâinile, după cum își atingea fața (și așa destul de neîngrijită), de fiecare dată aveam impresia că-și va nimeri nasul cu degetele și-mi venea să strig la el: Potolește-te, ce ai, ești în fața unei Europe întregi

Ca urmare, i-am pus numele Cacamitz și l-am trecut la cei neinteresanți dintre participanții serii.

Urmăresc eu totul până la capăt și văd că ajunge Cacamitz marele câștigător al Eurovisionului. Ascult iar melodia – ok, e senină, chiar poate reprezenta majoritatea oamenilor de azi. Toți răniți, suferind din dragoste sau pentru că nu găsim dragoste – ei, cine nu se recunoaște în așa ceva? Asta mă poate determina să cred că o întreagă Europă a fost disperată de dorința iubirii și în absența iubirii a preferat să-și plângă necazul prin sunetele portughezului.

Am zis că despre asta este vorba pentru că, sincer, faptul că are probleme de sănătate nu mă impresionează în așa fel încât să-l consider că merită un premiu; ar trebui ca toți cei care avem o anumită boală să intrăm în fața celor care nu au nicio suferință, ceea ce nu e corect – să ajungă în față cine e calificat, nu cine impresionează prin durerile lui!

După încă o zi îl aud pe solistul meu preferat interpretând un cover al melodiei lui Sobral și evident că atitudinea mea a devenit mai mult decât pozitivă. Din Cacamitz, Salvador a devenit un interpret demn de respect.

Alo, doamna, ești ușor influențabilă? Este gustul tău sau este faptul că ai o simpatie față de Rybak? Sau trecutul își pune amprenta pe ceea ce suntem zi de zi și avem atât de multe prejudecăți pornind de la ceea ce am trăit încât nu mai putem să acceptăm prezentul decât prin dioptriile a ceea ce a fost?

Cred că în fiecare zi ar trebui să procedăm ca pacientul care-și punea pe scaunul din fața sa o nemulțumire, o tristețe, o dependență (simbolic!) și vorbea cu ea, prin întrebări. De ce nu mă lași în pace, ce mai vrei de la mine, cât ai de gând să mă mai chinui?

Poate va veni și vremea când nu vom mai pune întrebări, ci vom face afirmații: Nu-mi mai pasă de tine. Nu voi mai ține cont de tine. Mă descurc bine, degeaba râzi de mine.

Și-apoi va veni vindecarea…

Prejudecăți? De unde vin ele? Cum putem scăpa de ele? Fiecare dintre noi trebuie să-și răspundă la aceste întrebări pentru că altfel trăim o viață de dramă intensă, fără a ne alege cu nimic din anii pe care-i avem… Și cu ce ne-ar ajuta că sunt mulți, dacă tot nu-i trăim frumos?

 

0

Război, fără armă

Aseară am văzut filmul Fără armă în linia întâi.
Sunt multe lucruri de spus, dar cel care m-a impresionat cel mai tare este o amintire… În toiul luptei (unii îi zic gen *Mel Gibson*, eu cred că în război e și mai rău!), am auzit glasul unui doctor care spunea: Când omul e nefericit, nu numai primele două războaie mondiale se dau în el, ci toate războaiele omenirii, la un loc.*
Uitându-mă doar la aceste secvențe și-nchipuindu-mi că e adevărat ce-a spus doctorul respectiv, mi-am dat seama că, de fapt, viața aceasta este o confruntare de războaie umane. Nu vede nimeni câte explozii sunt în tine, că ai picioarele într-o parte și restul trupului în altă parte, că ai vrea să-l scapi pe celălalt de războiul lui, dar tu ești atacat de artileria de pe mare…
Așa cum, atunci când am avut Zona Zoster, am primit lecția a ceea ce înseamnă o emoție – indiferent că era de întristare sau bucurie, organismul meu avea cele mai cumplite dureri, așa am primit certitudinea acum despre războiul la propriu, nu la figurat din interiorul omului….
Toate aceste idei mi-au adus-o aminte pe Nicole – fata de la Eurovision, de când eram mică… Am găsit o versiune interesantă – cântă și ea, traducere de versuri, cântă și românii… Sper să fie eliberate toate inimile măcar de luptele interioare, dacă planeta niciodată nu va cunoaște liniștea din cauza orgoliilor.

Cred că vă va plăcea, dacă veți da curs curiozității să priviți aici.