4

Cum se completează Mulțumesc și Te apreciez

De când e mic îl înveți pe copil să spună două lucruri: Te rog și Mulțumesc. Mă rog, îl înveți dacă ai ceva idee despre ce înseamnă o viață politicoasă, dacă îți dorești ca el să fie un om plăcut în societate. Evident, spui și tu. Îmi povestea tata că, pe vremea când nu ne avea pe noi, fiicele lui, avea nepoți și, cu niciun chip, unul nu aprecia ceea ce făceai pentru el. După ce l-a încheiat o dată la șiret, tata i-a dat o palmă după cap și i-a zis: Spune, mulțumesc, măgarule. Nepotul i-a răspuns zâmbitor: Mulțumesc, măgarule!

Da, lupți mult să-l faci pe copil să zică Mulțumesc ori nu lupți și-atunci luptă el, în viață – ori la locul de muncă, unde colegii îl disprețuiesc pentru că e prost crescut, ori în familie, unde sunt neînțelegeri din cauza indiferenței lui, ori în societate, unde ești taxat imediat pentru conduită necioplită.

*Mulțumesc* este cuvântul pe care îl spui atunci când:

– ai avut nevoie de ceva și ai primit

– ți s-a oferit ceva neașteptat

– te-ai străduit să rezolvi ceva și, în cele din urmă, nu tu, ci o cunoștință a intervenit

– ești plin de elan pentru că s-a împlinit dorința pe care i-ai încredințat-o singurului care o putea duce la capăt

Cu alte cuvinte, *Mulțumesc* este recunoștința pe care o ai pentru că ai obținut ceva ce ai visat sau nici măcar nu ai sperat, dar te-ai trezit deodată posedând.

Cu #Teapreciez este altceva. Pot aprecia și pe cineva care nu-mi face un serviciu. Pot aprecia și pe cineva care nu m-a ajutat și nu mă va ajuta niciodată în viață. Pot aprecia și pe cineva care mi-a luat slujba pe care o doream – da, dacă ești sincer și vezi că omul are calitățile necesare, iar examenul a fost dat *pe bune* nu s-a intrat *pe pile*, de ce să nu respecți calitățile omului? Pot aprecia pe cineva care trece pe lângă mine și miroase frumos sau are haine vesel colorate, ori pe cineva care-mi oferă locul în mașină, deși nu sunt gravidă, nici bătrână și nici frumoasă. 🙂 Pot aprecia pe cineva care, deși e roșu la semanfor, iar eu trec strada pentru că mă gândesc în altă parte, se oprește, fără să mă injure și, când îmi cer iertare, dă din mână, ca și când ar zice: Te înțeleg. Se mai poate întâmpla.

 Noi nu spunem #Teapreciez; avem motive foarte adânci pentru a admira pe cineva, dar nu avem curaj s-o spunem. Cine suntem noi să o facem? Ce contăm noi? Dacă omul ăsta e atât de mare, ce mai contează că spun eu sau nu aceste cuvinte?

Într-un fel, avem dreptate. Am văzut persoane cărora nu le-a plăcut modul în care un om simplu le-a spus că le apreciază, au dat din mână a lehamite, *bine, bine, altceva, că de-asta sunt sătul*… Dar pentru că unii sunt prost crescuți nu înseamnă că trebuie să ne tacă gura, dacă inima ne e prea plină…

#Teapreciez este ceea ce spui când ai observat ceva minunat, ori poate foarte simplu, dar pe care tu nu l-ai fi putut face sau care nu ți-ar fi trecut prin cap. #Teapreciez este ceea ce spui când ai descoperit la cineva un alt mod de a se raporta la oameni, când cineva nu-ți dă o idee, în sine, dar o poți fura din zbor și o poți integra în viața ta. #Teapreciez este darul de care are nevoie cineva care a făcut totul bine – da, munca în sine e răsplata sa, dar și recunoașterea ei printr-un te apreciez e cel mai mare alint.

#Teapreciez nu e răsfăț, dar oferă atât de multă bucurie celui curat, care-l aude încât se decide să nu te dezamăgească niciodată.

De aceea e nevoie de #Teapreciez pe lângă Mulțumesc.

P.S. Mulțumesc din suflet Firului de iarbă pentru că mi-a oferit posibilitatea să meditez la acest lucru, în cadrul campaniei #Teapreciez.

Anunțuri
6

#Teapreciez – nodurile din capul nostru

Ați jucat vreodată mațele încurcate? Toți participanții se iau de mână și fiecare trece pe sub brațul celuilalt, dacă reușește vreunul pune picioarele dincolo de două persoane… Ce să mai, e ca un fel de ghem de oameni, pe care un tip numit, amărâtul de el!, trebuie să-l descurce. Adică să spună : tu intri pe aici, tu dai piciorul pe aici, fără să se desprindă brațele. De regulă, reușești să-i amesteci și mai rău pe drăguții de manechini, ei se amuză sau strigă la tine, că-i doare tot corpul din cauza poziției în care îi obligi să stea. Oricum, se fac niște noduri și oamenii trec prin niște chinuri, îi pui să îndoaie mâinile, le contorsionează, stau în genunchi, cu capul pe pământ…

Serios, ați jucat vreodată?

Dar mațe încurcate în cap ați avut vreodată? Ei, le-am zis și eu așa, pornind de la jocul despre care am vorbit anterior, dar lor le-am putea zice: idei contradictorii.

În lumea noastră, în care lucrurile nu sunt uniforme, câți dintre noi nu avem mațe, noduri, gânduri încurcate?

Haideți să luăm un caz. În familia din care vin eu nimeni nu ajuta pe nimeni și, mai mult decât atât, dacă cineva avea vreo inițiativă, era imediat pocnit. Pentru că lucrurile erau de lăsat așa cum le prinsesei, nu de schimbat. Chiar dacă erau stricate, chiar dacă nu se mai făcea nimic din ele, chiar dacă ar fi arătat mai bine altfel. Încremenire pentru o veșnicie, așa cum s-a decis de la început!

Într-o zi, eram deja în București, am văzut o scenă între doctorița mea și soțul ei: la cabinet, era ceva de schimbat, omul făcuse treaba, o dusese la capăt cu brio (și trudă, evident!), iar la plecare a salutat și-a ieșit din cameră. Doctorița s-a repezit la ușă, a deschis-o și a început să strige pe scară: Mulțumesc, dragul meu, mulțumesc mult de tot, mulțumesc pentru tot ce ai făcut, mulțumesc….

Când nu vezi iubirea exprimată, de la început, ți se face greață când o observi, așa că vă dați seama prin ce treceam: ce-a apucat-o pe asta? Nu era normal ca bărbatul ei să o ajute? Nu era cabinetul de unde ea câștigă bani și banii respectivi sunt și ai lui? Adică, până la urmă, el nu și-a făcut de fapt un bine? De ce trebuie ca ea să se repedă cu așa recunoștință și să-i mulțumească?

Atunci am realizat nodul încurcat din capul meu: mi se părea jalnică viața din care venisem, în care nimeni nu spunea un cuvânt frumos nimănui, dar mi se părea patetică și penibilă și viața în care oamenii se purtau frumos unii cu alții. Am stat mult de vorbă cu mine atunci – a încuraja grimasele acelea de silă sau a privi cu jenă scene în care cineva este recunoscător altcuiva înseamnă a insista în stilul în care crescusem, a rămâne la vechea mea experiență și a o perpetua.

Am întrebat de-a lungul timpului oamenii de ce nu spun mai des te apreciez.

Voi ce ați răspunde?

Vă regăsiți într-unul dintre răspunsurile acestea sau aveți o altă scuză? (pe care am vrea să o cunoaștem și noi și vă invit să folosiți căsuța de la comentarii!)

  1. nu-mi trece prin cap
  2. am impresia că era normal să facă lucrul acela
  3. să nu creadă că mă bag în seamă cu el și că urmăresc ceva
  4. dacă se gândește că recunoștința mea e așa de mare pentru că altcineva nu mă bagă în seamă și de atunci nici el nu mă mai bagă în seamă?
  5. nu m-a învățat nimeni, în mod particular
  6. ai mei nu făceau așa
  7. nu mi se pare că orice lucru mărunt merită să aducă un compliment
  8. nu-mi găsesc vorbele potrivite
  9. am zis de câteva ori și persoana respectivă a dat din mână de parcă numai de vorbele mele nu avea nevoie, așa că am renunțat
  10. mie nu-mi mulțumește nimeni și fac lucruri de 10 ori mai importante
  11. ce, crezi că fără aprecierile mele nu mai poate trăi omul?
  12. și dacă a făcut-o doar din greșeală, nu pentru că a fost cu intenție, de ce să râdă de mine, fraiera, credea că-mi pasă de ea!
  13. m-am învățat atât de mult cu situația de dinainte încât nici n-am observat că acum e ceva schimbat – și dacă a trecut ceva vreme de când s-a dus la capăt chestia aia, cum să amintesc tocmai acum despre ea? Nu pic de fazan?
  14. nu-s romantic
  15. ce mai contează un cuvânt, dacă îi sunt toată viața supus(ă) și știe că se poate baza pe mine?
  16. astea-s chestii femeiești, de-alea siropoase, nu sunt stilul meu
  17. dacă se obișnuiește cu vorbele frumoase și apoi le cere continuu? Eu chiar nu am de gând să devin un poet în relația asta!

……….

Spuneți *te apreciez*? De ce nu? Cui și de ce?

*Te apreciez* ar trebui să fie cuvinte spuse precum *bună ziua* sau *noapte bună* – da, știu, în unele locuri, în unele familii nici așa ceva nu se poartă! *Te apreciez* ar trebui să fie pâinea cea de toate zilele. Restul cuvintelor frumoase ar trebui să vină mult după acestea – acestea sunt baza. Oricât de straniu ar părea, dacă faci un lucru, chiar dacă el intră în atribuțiile tale, dacă cineva îți face un compliment pentru el, ești gata a doua zi să îl faci de două ori mai repede, ești gata să-ți asumi noi responsabilități, ești gata să duci la capăt și cele mai dificile sarcini. De ce? Pentru că vorbele dau aripi, cuvintele te hrănesc mai ceva decât mâncarea sau dulciurile… Uitați-vă cum ne întoarce publicitatea pe dos prin folosirea unor cuvinte și cum ne ducem, manipulați, să facem exact ce ne cere clipul agenției ce are multe de vândut!

*Te apreciez* sincer, aduce după sine o schimbare în cel ce aude și în cel ce spune.

Astăzi aș vrea să spun #Teapreciez unor persoane care nu vor citi niciodată aceste rânduri: sunt oamenii care, pe când eu nu aveam încredere în mine, îmi tot repetau că sunt minunată, că sunt deosebită, că pot face multe… Sunt mulți, am avut parte de multe încurajări, de cunoștințe care m-au iubit și mi-au arătat lucrul acesta, de aceea tuturor celor care știți că mi-ați spus un lucru bun în viață, vă mulțumesc.

Un #Teapreciez special este pentru Luminița Mohorea, cea cu care stăteam odată de vorbă, fără a fi prietene, eram doar colege la master, și-i mărturiseam că-mi place să scriu povești pentru copii, dar că nu am nicio șansă să public. A doua zi m-a pus în legătură cu cineva care a plătit 10.000 de cărți – toate au ajuns la copiii de la țară, din sate uitate de lume, unde nu ajunge niciun târg de carte și unde părinții nu ar cumpăra o carte nici dacă ar trăi 34838493 de vieți.

Un sfat? Dacă aveți nevoie de un *te apreciez*, fiți atenți la ceea ce vă spun cei de alături și, dacă simțiți că e nevoie de voi, implicați-vă. Nu lăsați pe seama altora. Cine face lucruri bune, este apreciat.

0

Dacă aș rămâne – Gayle Forman

Să spun drept, ceea ce m-a convins să citesc această carte a fost ultima frază din prezentarea ei de pe coperta a patra: *Dacă aș rămâne atinge teme importante, despre viață, moarte și despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă.*

Într-o lume în care totul e râs și batjocură (a, pardon, pamflet, acum orice este batjocoritor poartă numele cult de pamflet), o asemenea promisiune atrage.

Și a fost o alegere bună, pentru că, pe lângă o poveste din cuvinte, am primit bonus povești din muzică. Mia, eroina principală, este violoncelistă, prietenul ei, Adam, este basist într-o trupă, tatăl ei a cântat într-o formație. S-a vorbit despre muzică, fiecare generație amintind cântecele ei, fiecare lăudând stilul de muzică pe care l-a ales, cu exemple. Mi-am propus să ascult, în timp ce citeam, toate recomandările personajelor. Și a fost o experiență inedită. Dacă ar fi să mă opresc la câteva, aș alege aceasta și aceasta.

Dacă ar fi să numesc un alt bonus al cărții este că autoarea ține cont de ceea ce ne învață cei ce predau cum se scrie o carte: folosește toate simțurile, atât ale personajelor, cât și ale celor care citesc – prin ceea ce descrii. Ei bine, există o scenă – o, pudicii să se ascundă! 🙂 – pe care o consider magnifică, o scenă a chinesteziei, care te face să te gândești la romantism și la faptul că dragostea înseamnă mai mult decât *te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?*.

Dar, pentru că această carte este, după cum spuneam, tulburătoare, am decis să scot din ea câteva subiecte care sunt aduse în discuție. Să fim înțeleși – nu primesc răspuns în carte, nu au rezolvare și, mai ales, par ale adolescenților. Dar, după cum spuneam, cei de la vârsta a doua, se comportă ca preadolescenții, iar vârsta a treia a început să fie adolescentină… Deci acestor idei ar trebui să le găsim răspuns, indiferent de anii din buletin.

  • a asculta știrile înseamnă de fapt ignoranță, nu a nu le asculta
  • abia când străzile sunt uscate dai de bucluc, nu atunci când sunt umede
  • ironiile la adresa copiilor când au anumite alegeri sunt inevitabile: *Odată ce și-au dat seama că vorbesc serios, și-au înghițit chicotelile și au afișat expresii încurajatoare.*
  • câteodată mă simțeam de parcă aș fi provenit din altă familie
  • nu spune anumite lucruri doar pentru a încuraja, ci pentru că le crezi, altfel nu le mai spune
  • tracul înainte de un examen: *Dacă greșesc, dacă voi fi îngrozitoare?* *Am vești pentru tine. O să fie tot soiul de oameni îngrozitori acolo, așa că n-o să ieși în evidență.* *Cum scapi de trac?* *Nu scapi. Pur și simplu, îi faci față. Reziști.*
  • uneori, nu ai de ales.
  • unii oameni când vorbesc par a râde de tine; de fapt, vorbesc foarte serios – asta pentru că așa-s ei
  • de ce te-ar surprinde atenția pe care ți-o acordă cineva?
  • Nesiguranța: *Nu-mi plăcea să mă aflu pe un teren nesigur, cum nu-mi plăcea să bâjbâi o melodie nouă. De aceea exersam atât de mult, ca să ajung pe pământ solid și apoi să mă ocup de finețuri.* *Mama îmi spunea când mă simțeam nesigură: prefă-te până când chiar te vei simți sigură.*
  • cum să te îmbraci când te întâlnești cu cineva care îți place? *Pur și simplu, poată ceva care îți place, în felul acesta, o să te simți bine.*
  • când te îndrăgostești, nu neapărat perfecțiunea te atrage la acea persoană: *N-am mai văzut pe nimeni care să fie așa de pătruns de muzică, așa cum ești tu. De aceea îmi place să te urmăresc atunci când exersezi. Îți apare o cută atât de drăguță pe frunte, chiar aici. Sunt obsedat de muzică, dar nici măcar eu nu intru în transă cum o faci tu.* (Adam)
  • uneori, reprezentăm pentru anumite persoane doar un *experiment social*
  • când vorbești singur, poate fi o modalitate de a nu lăsa emoțiile să te copleșească.
  • uneori, pare o aroganță să-ți imaginezi că poți ajunge unde-ți dorești, dar … de ce nu?
  • în criza cuiva, cu cât ești mai puternic, cu atât îl ajuți mai mult.
  • fiecare ar trebui să se poarte ca și când ar fi vedeta spectacolului (dar nu în ochii celorlalți, ci în proprii ochi!)
  • întrebări: *aversiunea mea… avea legătură cu îndoielile care mă frământau. Aceleași îndoieli neplăcute pe care le-am avut întotdeauna, că nu aparțin cuiva. Nu simțeam că aparțin familiei mele și acum nu simțeam că îi aparțin lui Adam, doar că, spre deosebire de familia mea care se alesese cu mine, vrând-nevrând, Adam mă alesese și asta era ceea ce nu înțelegeam. De ce se îndrăgostise de mine?*
  • *Uneori, lui Adam îi place să facă lucrurile într-un mod dramatic. Adoră Gesturile Mărețe.*
  • *Am fost copleștită de recunoștință pentru faptul că aveam o prietenă care adesea mă înțelegea mai bine decât o făceam eu însămi.*
  • *Este în regulă, dacă vrei să pleci. Toată lumea dorește să rămâi. Eu vreau să rămâi mai mult decât mi-am dorit vreodată ceva în viață.* Vocea i se frânge de emoție. Se oprește, își drege glasul și continuă. *Dar asta este ce vreau eu și îmi dau seama de ce s-ar putea să nu fie ce îți dorești tu. Deci voiam doar să îți zic că înțeleg dacă pleci. Este în regulă dacă trebuie să ne părăsești. Este în regulă dacă nu mai vrei să lupți.* Înțelegerea bunicului și permisiunea dată sunt ca un dar.
  • *Ceea ce știu este că, dacă vrei să rămâi și să fii cu el, eu o să te susțin, deși poate că spun asta deoarece nu cred că ai fi în stare să renunți la Juilliard. Dar aș înțelege dacă alegi dragostea, dragostea pentru Adam în detrimentul iubirii pentru muzică. Orice ai alege, câștigi. Și, orice ai alege, pierzi. Ce pot să-ți spun? Dragostea este dificilă.*

 

0

Am încredere în mine

… Titlul seminarului mi-a atras privirea, dar – recunosc – și faptul că era la colțul blocului meu, era gratuit și în zi liberă. Am ajuns acolo și am cunoscut persoane mai mult decat interesante – persoane vii, pline de întrebări. Mie îmi plac oamenii care au întrebări cu privire la scopul vieții – ceilalți sunt interesați doar de scopul personajului principal din filmul sau spectacolul de divertisment preferat.

Două întrebări au fost puse:

De ce mă trezesc dimineața? – scopul vieții mele

și

Pentru ce sunt recunoscătoare în ziua aceasta? – trei motive

Ideea este că, ce fericită pot fi!, cand am fost puse să facem o listă cu toate lucrurile pe care dorim să le trăim în viață, am descoperit că pe listă erau trecute exact acțiunile pe care le fac zi de zi – din 9 lipsea una singură (scorul e destul de bun, nu? -) ) .

La cat de mult mi-au plăcut tinerele din jurul meu, s-ar putea să îmi doresc să le revăd!

P.S. Unul dintre motivele pentru care sunt recunoscătoare (eu adaug: lui Dumnezeu – pentru că acolo se spunea doar *sunt recunoscătoare* și nimeni nu preciza cui mamei natură, duhului din lampa lui Aladin etc) este că fiul meu a avut de efectuat un proiect pentru ora de abilități practice și m-a pus pe mine să-l cos. Ce-ar fi măreț în asta? Păi, l-am lucrat eu, dar la indicațiile lui și am realizat împreună exact ce și-a dorit, el observand ce înseamnă să coși și cum se procedează în mai multe stiluri de cusut, iar eu petrecand timp cu el și aplaudandu-l pentru că era așa de creativ și știa ce să ceară.

Și evident am luat 10. Nu eu. Ci noi! 🙂

17

Cand ți se spune că ai cancer…

Merg la doctorul de familie și pot sta în genunchi în fața lui și tot nu-mi dă trimitere acolo unde am eu nevoie. Ba că s-au dus banii și nu mai găsesc eu pe unde să mă programez fără să plătesc, ba că nu știe la cine să mă trimită…

Și acum, doctor de specialitate, să-ți spună *Suspectez un cancer…, urgent trimitere pentru analize aprofundate… *

Nu e de joacă, nu?

A, să nu uit – mie nu mi-e frică de moarte. Chiar deloc! Am motivele mele pentru care nu mă sperie moartea; singura problemă este că nu vreau să fie boala agonie.

Așa că nu eram speriată de suferință, nici de dispariție, ci îmi aduceam aminte de înmormantarea bunicii mele și de cei doi ani petrecuți alături de mama pe la oncologie… Căci, da, și bunica și mama au avut așa ceva… Și cand ai antecedente în familie nu poți spune *A, nu, mie nu mi se poate întampla…*

Cand am scris mesajul anterior, eram programată la analize pentru data de 27 … și cand mă gandeam cat timp am în față…, timp în care nu știu nimic sigur …  nu prea îmi dădeam seama cum să-l *trec* …

Însă Cineva a devansat analiza, ea a fost ieri și am fost asigurată cu cea mai profundă convingere că nu am nimic. Deocamdată. Date fiind genele, trebuie să fac anual analizele de acest fel, dar acum nu e nimic. Nimeni nu-mi poate garanta că va fi mereu la fel de bine… Pe anul viitor, în noiembrie…

Cand ți se spune că n-ai cancer…

🙂

Nu am niciun merit că nu am cancer, după cum mama și bunica n-au avut niciun defect pentru că au avut… Bunica a murit din cauza cancerului, mama trăiește în ciuda lui. Fiecare are de trăit povestea lui – pe care o poate spune el mai departe sau despre care vor vorbi alții mai departe…

În povestea mea, în acest moment, există cateva zeci de oameni pe care nu-i cunosc, dar care și-au luat timp pentru a mă încuraja… Pentru voi toți, cuvinte de recunoștință. Și îmbrățișări. Și pentru cei din București, o invitație pe undeva pe unde se bea o limonadă sau o ciocolată fierbinte de calitate…

Și pentru cei din țară o asigurare că voi trece pe acolo, dacă mi se spune pe unde…
Ați fost minunați și … deși prietenii mei nu știau că eu trec prin așa ceva … la voi am apelat…

Știam eu în cine am încredere!!!

Zile frumoase, tuturor.