1

Inferno – Escape my room sau Dacia de lângă casă

În agresivul stil adolescentin sau învățatul stil dramatic de familie în care alcoolismul distruge orice emoție, auzeam des * tu ești nenorocita sorții*. Erau cuvintele care-mi dictau traiectoria pe care voi umbla – doar rele voi aduce în calea mea și a celor din jur. Ei, lăsați, nu mai căutați în trecutul meu dacă s-a împlinit această profețit – ideea e că pe 20 iulie am reușit, e drept, alături de alți 4, să salvez omenirea.

Ați auzit bine. Și dacă nu aveți încredere în urechi, când vă povestesc eu, puneți accent pe ochi, citind aici https://joculdeavatiascunselea.com/2018/07/21/lumea-a-fost-salvata/

Să spun drept, totul a început cu o glumă – nu sunt eu bună de detectiv, așa că oricum nu am nimic de pierdut – și am participat la concursul de pe blogul mai sus amintit. Am mai trimis de câteva ori copiii (adică pe fiul meu și prietenii lui, căci îmi plăcea să le fac surprize uneori) la camere de evadare și au venit încântați de acolo. Ce-ar fi dacă de data asta merg eu cu soțul meu și copilul?

Acolo a mai sosit o familie. O, ce bine este să împarți dificultățile cu ceilalți, așa cum am făcut noi, căci cei doi se pricepeau și ei, ca și fiul meu. Doar eu și soțul eram puțin pierduți în spațiu din cauza lipsei ochelarilor (la mine) și luminii slabe (la soțul meu).

Însă jocul în sine este unul inteligent. Se spune că există comedii pentru oameni normali și comedii pentru proști. Așa e și la Escape room, în general. Unele sunt prin apăsare de buton, mamă, ce bun ești că ai ochit, altele sunt pentru cei din prima categorie – jocuri de litere, de cuvinte, străduința de a ajunge să înțelegi niște versuri, niște idei filosofice… Aha, mai venim și noi de acasă, trăim la Escape my room ca într-un cerc de cultură, nu ca într-un simplu bar unde ai totul la degetul mic pentru că, de fapt, tot ce-ți trebuie e pus pe raft, nu ceea ce ai tu în cap.

Mulțumesc pentru concurs, dragă admin de la https://joculdeavatiascunselea.com/ – scriitoare și persoană de cultură. Mulțumesc gazdei pentru atmosfera plăcută! Și le mulțumesc celor doi alături de care am jucat pentru savoarea replicilor și pentru ghidușiile lor.

Sigur vom reveni!

P.S. De ce am spus în ultima parte a titlului Dacia de lângă casă? Mda, e o poveste… Stând la 300 m de acest loc de vis și de incitare la gândire, habar nu aveam că acolo se află ceva așa de valoros. Pe bulevardul Dacia trec de 4 ori pe zi, cel puțin, cu autobuz sau troleu, văd minunea de poartă care pare că ascunde un castel și niciodată nu m-am dat jos să mă interesez ce e acolo, deși în mintea mea ziceam de fiecare dată: *Acesta ar da o poză bună pentru Instagram!*… Așa că, dacă bulevardul Dacia, colț rapid cu Moșilor vă e aproape, nu stați pe gânduri. Iar dacă vă e departe, puneți cap la cap o excursie, de parcă ați pleca în străinătate și nu ezitați să o faceți pentru că acolo astfel de experiențe ar costa de 3 ori, sau chiar 5!, mai mult.

Reclame
0

Paradis Land – Neptun

Știam de parc de anul trecut, de cand a fost deschis, dar am reușit să ajung abia azi. Deschide la 10, nu veniți mai devreme, dar veniți să fiți primii pentru *înhămare* și instructaj, pentru că altfel sunteți printre ultimii pe trasee și aveți de așteptat foarte mult. Mda, depinde și pe ce trasee mergeți. Cele patru, mai dificile, nu au fost prea interesante, așa că nu avea cine să ne grăbească sau să ne oprească din drum; dar sunt simpatice și provocatoare și traseele verzi, portocalii și galbene, chiar dacă par simple – doar par – mai ales dacă nu ești obișnuit cu mișcarea fizică și echilibrul…

Ce pot spune – oferta traseelor e generoasă. Dar ar trebui să fie populate și de alte varste decat copiii și adolescenții; părinții nu fac altceva decat să privească din fața unei sticle de bere sau de jos, urland la copiii care nu reușesc să pună piciorul – și parcă toți au același refren: *Ce faci, mă, mă faci de ras?* (de parcă eu i-aș și cunoaște și imediat i-aș judeca după îndemanarea copiilor, nu după lipsa lor de empatie în criză – de la apelative: *grasule*, *dacă mananci mult* – bine, nu vă puteți imagina cat manca mama, după cum arăta, dar acum nu era judecată plăcerea ei de-a manca, ci a fetei, care cel puțin se străduise să urce pe franghii!, *mai bine nu dădeam banii, dacă tot nu ești în stare de nimic*… Nu mai înșir acele replici că nu vreau să le dau idei celor care pană acum nu știau cum să-și jignească odraslele – și de față cu zeci de persoane!).

Mai pot spune că *salvatorii* nu prea sunt atenți – cel puțin la Șapte Scări erau inexistenți pe parcursul tirolianei, pentru că nu necesită explicații – dar aici erau prezenți și nu dădeau niciun ajutor, niciun sfat, nicio idee, ba mai mult, fumau și nu mergeau cu scara, să salveze pe cineva decat după ce terminau țigărușa… Acum, na: nimic nu e perfect, iar oamenii, în general, sunt cei care întunecă imaginea atractivă a obiectelor! – din nefericire.

Traseul de tiroliene este separat, costă doar 10 lei și ar merita să stai în parc o zi pentru a te simți Tarzan – sau Jane… 🙂

Pe scurt, a petrece timp în Paradis Land e o plăcere (doar să fiți bine antrenați și să nu aveți nevoie de salvatori sau să nu vă pese de cei care sunt în jur, să vă lăsați în hamuri și să atarnați în gol și să vă bucurați de peisaj – pentru că, în funcție de cat de bine ați așezat carabinele, sunteți în siguranță!).

P. S. Dacă sună cumva periculos ce spun aici, să știți că nu e: prima dată cand m-am urcat pe un traseu, acum 10 ani urlam: cine m-a pus să fac asta?, pentru ca apoi să devină cea mai relaxantă activitate. Acum, sigur, depinde și pe cine aveți alături, dacă e cineva ca părinții, s-ar putea să preferați scara salvatorilor, dar dacă e cineva care vă încurajează și vă explică – ne vedem la următorul parc de aventuri! 🙂

Pont 1: mergeți cu mănuși de acasă. Acolo costă 20 lei. Și e nevoie de ele, pentru că trebuie să folosești mainile… cu generozitate. De la mers în patru labe la prinsul franghiei, de la a te trage spre capăt cand ești prea ușor și tiroliana te duce înapoi pană la cățăratul pe stalpii de lemn, plini de așchii.

Pont 2: traseul indigo este considerat în lista organizatorilor mai dificil decat cel albastru. Nu este dificil, pentru cei obișnuiți cu cățăratul. Însă traseul albastru, are o ciudățenie – deși scrie că este accesibil celor peste 1.50, pe al treilea tronson de joc, efectiv este o provocare înfiorătoare, fiind necesar să-ți folosești picioarele pentru a-ți aduce puntea și a trece mai departe. Dacă reușiți să treceți de acesta, restul drumului nu e îngrozitor, dar am văzut și persoane care au abandonat din cauza lui. Așa că atenție la abordarea lui!