0

Boy – 2010

Nu este genul de comedie pe care să o urmăresc, tocmai pentru că la mijloc este suferința unor copii, dar de data aceasta am trecut peste și am reușit să văd filmul. Argumentele mele? Cultura nativilor din Noua Zeelandă. Modul în care pronunță engleza. Curiozitatea pentru cum se poate termina o astfel de poveste, în alt stil decât american.

Avem un băiețel căruia i se spune Boy, îndrăgostit de Michael Jackson. Și responsabil – are grijă de fratele lui mai mic și de verișori, cât timp este bunica plecată din sat. Îl avem pe fratele lui, îndrăgostit de personajele cu puteri, copil bun care merge și desenează pe mormântul mamei lui. Îl avem pe tatăl lor, care apare după ce a făcut pușcărie, pentru a-și recupera banii îngropați pe undeva, pe tarlaua mamei lui…

Boy are de luptat cu prima dragoste, care se înfiripă în inima lui, dar nu și în a fetei, pe care vrea să o vrăjească și repetă continuu *uită-te la mine, uită-te la mine, uită-te la mine*, încearcă să o cucerească pe *prințesa* plictisită de orice face el (dar e foarte entuziasmată când îi vede pe alții care chiar știu ce vor de la ea, așa că îl ignoră apoi!). Are de luptat cu dorința lui ca tatăl să fie iubitor, împotriva realității că de fapt tatăl este o lepră căreia nu-i pasă de micuți. Încercă până la urmă să înțeleagă ce înseamnă cuvântul *potențial* pe care i-l adresează un profesor, dar pentru că trecuse ora până la care trebuia să stea la școală, acesta nu i-a mai și explicat ce înseamnă. Culmea, și tatăl lui avusese potențial, așa că întrebarea este ce se va alege de potențialul din acest copil, dacă celălalt fusese risipit?

(Mi-a plăcut profesorul care se străduia să îl încurajeze pentru răspunsul pe care i l-a dat când discutau despre bătaia dintre Boy și un băiat care-l înjurase de mamă: *Sunt doar cuvinte!* Dacă ar putea înțelege copiii lucrul acesta – am văzut atâtea lupte între pitici și adolescenți pentru simplul fapt că un necioplit a aruncat niște cuvinte care, în fond, nu au nicio putere asupra persoanei despre care sunt spuse. Și dacă cei cărora le spui nu s-ar mai enerva așa, până la urmă și cei ce jignesc s-ar opri, iar certurile ar înceta. Dar atâta vreme cât ne lăsăm copleșiți de intensitatea unor cuvinte, disputele vor continua. Nu înseamnă că încurajez vorbitul urât, ci pur și simplu că unii dintre băieți ar trebui să fie eliberați de ideea că au o datorie față de cei care sunt pomeniți în înjurăturile care li se adresează. Știu persoane care au ajuns la pușcărie din acest motiv… Chiar nu merită!)

Filmul este duios, în străfundurile lui, provoacă în tine o emoție pe care ar trebui să o avem tot timpul – atenția sinceră față de copii, ai noștri sau ai altora, care nu se pot ocupa de ei! Articolele dedicate lui Boy sunt mai mult decât pozitive, fiind considerat unul dintre cele mai importante ale neo zeelandezilor, aducându-le mulți bani. Pe de altă parte, un plus al filmului este natura, încântătoarea coastă de est reușind să te delecteze chiar dacă nu pui piciorul acolo!

Va fi rănit copilul la plecarea tatălui lui, se va ruga de el să-l ia în aventurile prostești pe care sigur le va face sau va prefera să rămână mai departe omul de încredere al bunicii? Pe mine m-a bucurat finalul. 🙂

 

1

Filmul românesc Ilegitim – amintește-ți istoria!

Stau în liniștea serii și mă gândesc la citatul acela al lui Antoine de Saint-Exupery  „Istoria ne arată că din istorie nu învățăm nimic.” Probabil că nu învățăm nimic din istorie pentru că ni se pare plictisitoare sau pentru că devine trecut și cine mai ține minte trecutul… Probabil că nu învățăm nimic din istorie pentru că ne cere prea multă profunzime, ne cere calcule, să punem totul cap la cap și să facem socoteli cu privire la ani și dinastii… Probabil că nu învățăm pentru că, pur și simplu, ne-a plictisit profesorul. De ce nu ați învățat istoria și de ce nu v-a rămas în minte? Nu, nu vreau să vorbesc despre istorie acum, ci despre un film care, fără să țină cont de istorie, prezintă oameni care iau în seamă doar pasiunile lor, patimile lor, părerile lor, ideile lor, stările lor. Toate de moment. Nimic din istorie.

Am deschis întâmplător filmul Ilegitim, pe Netflix. Nu aveam nicio recomandare, nu aveam nicio idee ce mă așteaptă. Acum, când privești un film, ai experiențele tale anterioare și mai ai și ideea că ai de-a face cu o artă, nu?, pentru că filmul este una dintre cele șapte arte! (Știm cu toții că erau șase și li s-a adăugat cinematografia!) E drept că, așa cum se face câteodată, din artă politică, oricare ar fi acea artă, și din film se face manifest pentru orice. Dacă trebuie să fim feminiști, ridicăm steagul acela, dacă vrem creștinism, găsim subiecte religioase și regizori cu aplecare spre spiritualitate, dacă vrem să câștige alegerile un anumit partid realizăm o peliculă despre nenorocirile provocate de contracandidat. Și, la fel de drept este, că se spune despre filmele românești că aleg cele mai controversate subiecte tocmai pentru a-i șoca pe privitori (evident, nu pe români, că scenariile ne sunt atât de cunoscute!) și a le atrage atenția asupra cinematografiei noastre – sau a existenței unor anumiți actori, regizori, scenariști etc – sigur, toate națiunile fac asta, dar unele pot să se mai relaxeze și să mai redea arta filmului 🙂 pentru că, între timp, au devenit importanți în industrie! Spre deosebire de ei, noi continuăm *și luptă, și dă-i, și dă-i și luptă, neicusorule, puicusorule*!

Nu am vrut să caut absolut nicio informație despre film, nici după ce l-am văzut, pentru a înțelege subtilitățile realizatorilor. Am lăsat doar impresiile mele să curgă, căci am acest drept ca privitor, plătitor și om, trestie gânditoare.

Nu mă deranjează dacă în filme lumea înjură sau e vulgară – mi se pare că facem mare caz de lucrul acesta când e vorba despre filmele românești, dar când ne uităm la cele străine nu reacționăm în niciun fel. Poate pentru că nu știm înjurăturile lor sau pur și simplu pentru că nu ne zgârie atât de mult cuvintele urâte într-o altă limbă decât cea maternă. În schimb, eroii filmului înjură și îl înjură pe tatăl lor, cerându-i socoteală pentru faptul că în epoca de aur nu a fost de acord cu avortul.

Citisem de curând articolul despre generația *fulgi de nea*, a tinerilor hipersensibili, veșnic nemulțumiți și ofensați de cele mai banale lucruri.  Merită să parcurgeți explicațiile acelea. Cu ele în minte, urmăriți filmul. Am să mă întorc puțin la istorie – în *89 s-a cerut libertate, considerăm că acum avem libertate și, culmea!, vin puștii și se rățoiesc la tată de ce a făcut ceva anume și de ce nu le-a spus și lor că a făcut lucrul acela. E ușor de pe scaunul tânărului să ceri socoteală maturului, care nu a avut posibilitățile tale de azi și care a avut anumite limite în care a putut să jongleze. Și mai uimitor ceri socoteală chiar dacă omul îți răspunde – Aceasta era părerea mea, că avortul nu este o soluție. Avem libertate? Avem. Poți crede că avortul este o scăpare? Crede. Pot crede că el nu e ceva normal? Eu de ce să nu am acest drept? (Să vă spun o poveste, chiar dacă aceasta este o mică divagație, dar are legătură cu această situație – se duc doi tineri la un cabinet de avocatură și nu-l găsesc pe avocat acolo, secretara le spune că el se întoarce peste 2 ore, să revină, ei revin, avocatul le zâmbește, își cere iertare pentru situație și-i invită la discuție. *Vrem să divorțăm.* – zice tânărul. Avocatul o cercetează din ochi pe asistentă: *Nu le-ai spus?* Ea dă din cap: *Nu mi-au explicat pentru ce vă caută. Au zis că vor să stea de vorbă cu dv. Putea fi despre orice, nu aveam cum să ghicesc ce vor.* Avocatul tușește scurt și grăiește și mai scurt: *Dragii mei, pe motiv de conștiință, eu nu duc la capăt divorțuri.* Cum ar fi fost ca cei doi să-l ia de gât, să dea cu el de pământ, să-l lovească pentru faptul că nu le răspunde pozitiv la cerere, pentru care au mai așteptat și două ore… Omul avea dreptul să refuze, așa cum un ginecolog are dreptul să îngrijească o sarcină și să decline cererea cuiva de a-i face avort! Cu atât mai mult într-o lume ca cea de până în *89. Dar să ne reamintim că doctorul nostru de atunci, tată atunci și acum, chiar nu considera avortul opțiune.)

Cum tinerii îl judecă pe tată, cum încep să-l lovească, (aflăm în timp că exagerează cu băutul și se și droghează!) scena se termină urât, tatăl părăsește casa (care-i aparține, de fapt!) și-și lasă cei patru copii acolo. Copii – adică toți au depășit majoratul, toți la facultate, unul terminase medicina… Și mai vedem o secvență în care doi dintre copii, gemenii, cei cu pretențiile cele mai mari de la părinte, fac sex și-și mărturisesc dragostea, după care se ceartă pentru că ar trebui să se termine odată relația aceasta, deși se iubesc nebunește unul pe altul… Nici nu ne revenim bine din această descoperire că aflăm că tânăra este gravidă și nu cu prietenul ei, ci cu fratele ei, că vrea să renunțe la sarcină și fratele ei insistă să o păstreze pentru că în țările nordice se întâmplă lucrul acesta, este ceva normal și dacă e iubire nimeni nu se poate pune de-a curmezișul. Ea îi dă întruna cu numele actului dintre ei – incest, el nu înțelege sensul ideii de ilegitim.

Dacă trăiești câtva timp în această lume, ajungi să întâlnești fel de fel de situații și nu te mai zguduie nimic. Nu m-a șocat relația dintre cei doi – dormeau în aceeași cameră, că nu aveau spațiu mai mult, erau împreună dintotdeauna, ceilalți doi frați erau mai mari decât ei și nu le-a rămas decât să fie ei doi cei care fac regulile jocului în casă! Dar trebuie să spun că a vedea așa ceva își pune amprenta pe mintea ta și când vezi și auzi despre iubirea și devotamentul gemenilor din familiile cunoscute un gând îți șoptește: *Oare până unde duc iubirea și devotamentul ăstora? Tot ca al ălora?* De asemenea, nu m-a șocat faptul că ea a rămas gravidă – fulgii de nea nu se gândesc la responsabilități, ci numai la plăceri, în vreme ce el era îndrăgostit de băutură, ea le avea cu drogurile, ce aștepți de la astfel de persoane? (dar asta se putea întâmpla și dacă cei implicați în relație nu erau frați de sânge, nu? 🙂 ) În fine, nu m-a șocat decizia ei, de a renunța la copil: deși nu sunt pentru avort și pentru mine bebelușul este cea mai frumoasă creație a acestei lumi, am zis – fata poate face ce vrea cu corpul ei (1. că doar e feministă. 2. cine știe ce malformații ar putea avea copilul. 3. ei doi se iubesc acum, dar peste 3 ani sentimentele vor mai fi aceleași?)

Da, știu, nu e normal să fac atâtea paranteze, dar simt nevoia să dau un exemplu (și cred că aveți și voi mii) – am cunoscut un tânăr care la 17 ani a început o relație cu o femeie de 30, care avea o fiică de 13 ani. Relația a durat 3 ani, timp în care toată lumea a încercat să-i explice că în puțină vreme mai degrabă își va îndrepta atenția spre fiică decât spre mamă, pentru că aceasta este realitatea hormonilor, dar el nu a crezut și a vrut să meargă înainte. Era gata de căsătorie, dar părinții lui au intervenit și, în ciuda chinului lui sufletesc, l-au despărțit de ea. Adulta și-a găsit repede un bărbat de-o seamă cu ea și s-a căsătorit, a făcut un copil și tânărul nostru rămas de-acum singur – nu, nu s-a împrietenit cu adolescenta care ar fi putut să-i fie fiică vitregă 🙂 ! – nu știa cum să le mulțumească părinților pentru că, odată căzut valul patimii de pe ochi, începi să fii rațional și să privești sănătos lucrurile.

Revenind la filmul nostru – sărind peste toate celelalte întâmplări! – tânăra din gemeni apare cu burtica mare, mângâindu-și fratele – tatăl copilului, bunicul este fericit că are o nepoată pe care o iubește ca pe ochii din cap și toată familia face o poză de final care vrea să ne explice cât de bine o duci după ce iei astfel de decizii.

Nu știu dacă ați studiat situația aceasta, a relației sexuale dintre frați. Poate că ați auzit că se face distincție între vârstele pe care le au frații (dacă sunt majori să aibă dreptul de a face sex). Poate că ați citit și studii despre faptul că nu e nicio problemă dacă sunt implicate relațiile sexuale dintre frați, de vreme ce nu apar copii (care, din istorie știm, că ar putea avea malformații și ar duce la degenerarea societății!). Las aici un articol simplu – dar sunt atât de multe și în alte părți.

Filmul Ilegitim ne vorbește despre ce înseamnă să faci un lucru bun – păstrezi un copil, nu iei o viață, adică urmezi principiul tatălui tău care nu a ajutat nicio femeie în epoca de aur să facă avort – determinându-le în felul acesta pe cele mai multe să apeleze la andrele sau alte metode băbești care le-au distrus viața! – pornind de la un pas lipsit de responsabilitate – să faci sex pentru a vedea cum e sau pentru că ai lângă tine cea mai apropiată persoană în fratele tău geamăn. Etica e profund scuturată și dacă îndrăznești să spui ceva ți se ripostează că de fapt s-a lucrat ca la carte păstrându-se copilul, dar s-ar ridica o întrebare: Fulgi de nea, ați putea să vă canalizați energia sexuală de la adolescență spre fapte mărețe și nu spre sexualizarea fraților voștri?

E o seară liniștită pentru mine și știu că nici măcar o,1% dintre români nu se confruntă cu această situație. Realizez că cinematografia română a luat un scenariu cât se poate de complicat emoțional pentru a da posibilitatea talentelor noastre să se producă pe marele ecran. Îmi amintesc multe alte povești reale și grele de-ale cunoștințelor mele. Mi-l amintesc pe micuțul copil care-a crescut sub ochii mei și toată lumea spunea că de fapt tatăl lui este unchiul lui… Și întrebările pe care și le-a pus copilul după ce a aflat căci cei mari mai țin secretele, dar cei mici imediat le dau drumul să circule printre ei…

Stau în liniștea serii și mă gândesc la citatul acela al lui Antoine de Saint-Exupery  „Istoria ne arată că din istorie nu învățăm nimic.” Istoria ne tot repetă că imperiile nu au căzut din cauza lipsei forței militare, ci din cauza lipsei caracterului. Iar caracterul se formează dacă lupți cu ceea ce pare plăcut, dar îți dăunează, dacă reziști la ceea ce te tentează, chiar dacă simți că-ți cade cerul pe umeri și te bagă sub pământ. Caracterul nu găsește scuze nici în sentimente, nici în faptul că nu ies copii în urma relațiilor sexuale. Caracterul înseamnă să-ți pese și de ziua de mâine, dar mai ales de cea de peste 3 ani, căci, nu-i așa?, cel mai la modă citat din zilele noastre este … dragostea durează 3 ani… (ce se întâmplă apoi – vai de noi!)

Poate că unii dintre noi vor învăța totuși câte ceva din istorie și-și vor clădi un caracter.

 

1

Adolescenții și pretențiile părinților lor

Unele lucruri nu pot fi explicate, dar se simt cu inima. Când particip la vreo întâlnire de educație și se vorbește despre copii de vârste care au rămas în urmă pentru copilul meu, nu am nicio emoție. Aceasta pentru că vremurile acelea s-au dus, nu mă mai confrunt cu ele. Când este vorba despre ce se întâmplă acum, îmi este destul de greu să fiu rațională – sunt complet subiectivă, copleșită de sentimente de responsabilitate, mai ales.

Îmi aduc aminte că mama, care a fost de fapt singurul părinte responsabil în casă, avea un mod cu totul irațional de a-și arăta dragostea. Nu ne dădea voie să facem nimic: *voi stați și învățați, să fiți niște doamne, să vă permiteți să vă luați menajere!*

Cum adolescența este vârsta la care copilul simte nevoia să se desprindă de părinți, rebeliunea mea cea mare a fost să încerc să-mi spăl singură hainele (era în epocă, pe când se spăla la mână pentru că, având două ore de apă dimineața și două ore de apă seara, nu știai ce să faci mai repede în acest timp, dacă erai acasă, desigur, dacă nu cumva erai la lucru și atunci mama prefera să uite de mașina de spălat, care oricum și când era pusă la lucru nu făcea mare brânză!). Căutam să arăt că mă pot descurca, dar lucrul acesta i s-a părut atât de agasant mamei încât m-a bătut. M-a bătut e puțin spus, în ziua aceea a șters pe jos cu mine, trăgându-mă de păr, marea ei durere fiind: *Ce, vrei să-mi arăți că poți trăi fără mine? Și eu ce rost mai am pe lumea asta, dacă tu faci așa ceva?*

Irațională, desigur, am cataloga-o noi, cu atât mai mult eu, care de multă vreme îmi las copilul să-și pregătească singur mâncarea, să-și facă singur bagajele la plecarea undeva, să aleagă ce îi place și unde se duce. Da, îi calc acele cămăși albe cu care trebuie să meargă la școală, dar asta pentru ca să mai simt și eu că fac ceva în acea casă, unde el dă cu aspiratorul, întinde rufele, se străduiește să repare tot ceea ce are nevoie de mâna lui. Când eu nu pot, o face singur și nu ripostează, după cum eu nu sufăr când își netezește singur lucrurile pentru că se grăbește și nu mai poate aștepta cât mai am eu 3 minute de vorbit la telefon sau de scris pe net 🙂 .

Probabil că mulți dintre noi trebuie să ne pregătim de plecarea de acasă a copiilor, numită generic astfel, pentru că ei pot sta cu noi în apartament, dar să nu mai fie ai noștri. Desprinderea de părinți nu înseamnă dispreț sau lipsă de respect, ci drumul natural al unui adolescent.

Pretind aceasta și în acest caz, dar și în altele, în care copiii chiar luptă serios cu părinții. Am avut un prieten care la 17 ani era decis să se căsătorească imediat cum termină liceul cu prietena 🙂 lui, o femeie cu 17 ani mai mare decât el, a cărei fată avea… 12 ani. Vă întreb: ca părinte, v-ați lăsa copilul să facă un astfel de pas? După cum vă imaginați, părinții lui au fost complet împotriva deciziei lui, dar tot ce au reușit a fost să îl determine să meargă la facultate (era dintr-un oraș din Moldova) în București, nu însă să se și despartă de ea. De dorul ei mergea în fiecare săptămână acasă, lua trenul și ajungea în orașul natal; cum tată intuia că se va întâmpla asta, stătea în gară de fiecare dată când venea un tren dinspre București, de joi până duminică dimineața – făcând naveta între gară și autogară, în ideea că ar putea sosi și cu vreun microbuz. Nu o dată l-a prins și l-a luat de aripă, l-a vârât în mașina familiei, l-a dus acasă, l-a hrănit și apoi l-a urcat în primul tren, cu mâncare și de toate, dar fără să-i permită această împlinire a visului lui de a-și vedea logodnica.

Băiatul, ajuns la 20 de ani, proaspăt despărțit de cea de care era îndrăgostit – pentru că, dacă ea a văzut că nu poate pune mâna pe el, s-a mulțumit cu unul de vârsta ei! – îmi spunea: *Când este vorba despre părinții mei și modul cum au luptat atunci cu mine, pentru a mă împiedica să fac o prostie, am în suflet doar respect. Chiar dacă mă uit la ei de sus în jos, (fiind foarte înalt, îi depășea cu 10 cm pe tată și cu 25 pe mamă!), în fața lor am sentimentul că sunt mic și că ei sunt niște dumnezei; pentru că eu nu știam ce e spre binele meu, dar ei au intervenit și m-au salvat. Le sunt recunoscător și-mi place să simt această senzație, de copil pentru care părinții au luptat să-i fie bine. Chiar dacă atunci i-am urât și aș fi vrut chiar să moară pentru că nu-mi împlineau dorința.*

Părintele este cel care trebuie să poarte de grijă în continuare, ocrotindu-l pe copil pentru a nu lua decizii nesăbuite, dar nu luându-le zi de zi, în locul lui, în lucruri pe care ar trebui să le hotărască el. Părintele este cel care trebuie să guverneze totul, dar așa cum face un președinte care se află în capitală, care luptă pentru binele unui om care se află la 300 de km, la ieșirea din țară, dar care tot acestei țări îi aparține. Ar fi bine dacă distanța aceasta de km nu s-ar simți la nivel emoțional, ar fi bine dacă ar exista înțelegere și comunicare între cele două părți – părinte și adolescent, dar dacă nu există părintele este cel care trebuie să se străduiască pentru ea și să pună creativitatea la lucru.

Cineva din sală întreba *de ce se simt copiii lezați de faptul că părinții lor vorbesc la telefon în timp ce poartă o discuție cu ei?* Adică ce e așa de rău că, deși stau de vorbă cu adolescenții lor, mai răspund la un telefon? Că răspunzi la un telefon în mijlocul unui joc de remy nu e o problemă, pentru că se duce și copilul și bea niște apă sau își pune niște pateu pe o felie de pâine. Poate chiar mai aruncă un ochi pe FB la el sau pe Instagram. Dar când discuția este despre nevoile lui, când el se deschide și tu îl pui în așteptare, deși e lângă tine, nu pentru un telefon ci pentru 5… este normal să fie supărat, nemulțumit, să considere că … îl desconsideri.

Adolescentul este, emoțional, tot un copil. Chiar dacă i-ar plăcea să facă lucruri de adult, să aibă voie să își impună gusturile, când este vorba despre nevoile lui afective, este ca și când ai vorbi despre un pui din cuib. Și, după cum nu îi cerem unui copil de 8 ani să fie rațional și să aștepte să vorbim la telefon 20 de minute din cele 25 pe care le avem de petrecut cu el, este normal ca la fel să-l tratăm și pe adolescent. Să spui: De ce nu mă caută în momentul în care sunt liber? – este dovadă de egoism. El este cel de care ar trebui să aibă cineva grijă și cel pe care ar trebui să îl ai în vedere, nu tu ești cel care trebuie cocoloșit. Asta este: ai copil, ai fericirea de a veni spre tine și a dori să-ți încredințeze ceva, atunci toți ceilalți trebuie să aștepte și tu să profiți de momentul deschiderii. Acesta vine mai rar decât investitorii tăi, cu atât mai mult vine mai rar decât un telefon de la o rudă care te caută doar pentru a-i fi de folos și apoi te uită iar pentru 20 de ani. Copilul ar trebui să aibă întâietate, nu altcineva.

Foarte multe amănunte despre relația cu adolescentul găsiți și la următoarele linkuri:

http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html

http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html

http://meandmymonkeys.ro/index.php/2017/05/31/adolescenta-anii-identitatii-part-1/

https://mamicaurbana.ro/adolescenta/

Pentru cei interesați, recomand oricând o discuție cu Oana Moraru, director Școala Helikon, dar mai ales educator și formator în educație.

 

 

2

Responsabilitatea la volan

Trăind printre adolescenți în ultimele 3 zile, dacă mi-ar cere cineva să-i definesc printr-un verb acesta ar fi – a brava. Cum oamenii fac tot felul de conexiuni, acest verb mi-a adus aminte de Victor Beda și ale lui *Secunde și vieți*.

Las deoparte adolescenții din viața mea și rămân în atmosfera acestei cărți pe care orice persoană trebuie să o citească atunci când decide să dea examenul pentru a fi șofer. Este titlul unei cărți pe care am citit-o în 1985, atunci când a apărut și pe care eu o consider un fel de *Supă de pui pentru suflet* românească, doar că nu se adresează sănătății emoționale, ci sănătății fizice. Pentru că din acea carte am înțeles ce înseamnă să te afli la volan și ce înseamnă să nu fii conștient de responsabilitatea pe care o ai când te urci pentru a conduce.

Azi ne întorceam din tabăra de la Brașov și eu mă aflam pe unul dintre scaunele din spatele șoferului. El conducea atent, grijuliu – așa cum nu am întâlnit niciun alt șofer! –  și ne povestea nouă, celor din jurul lui care îl puteam auzi, despre accidentele pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului pe șosea.

Unul dintre ele m-a lăsat fără grai: un bărbat conducea o balastieră cu nisip, cu 80 Km/h, pe un drum cu gropi. Cum anume și de ce nisipul a început să se scurgă deodată nu s-a putut stabili, cert este că tonele din interior s-au revărsat deodată pe autovehiculul din spate, în care se aflau patru medici care mergeau la un congres medical. Oamenii au murit pe loc, striviți de unitatea firelor de nisip, pe care, dacă le privești, luate în parte, nu dai doi bani și de care nu te temi.

Pe scaunul de lângă mine, în autocar, se afla un bărbat care trecuse printr-un accident îngrozitor: o mașină mică a intrat pe sensul lui de mers, ciocnindu-l frontal. Era o oră din noapte, iar eu a doua zi îl așteptam să lucrăm la o emisiune pe care o realizăm împreună de … 12 ani. Când am ajuns la radio, am început să mă impacientez, n-am înțeles cum de întârzie, el fiind tot timpul punctual. Încă 4 luni avea să nu calce pe acolo pentru că nu se știa dacă poate fi recuperat – la început fiind în comă indusă, apoi cu incertitudinea că va scăpa cu viață.

Îl priveam acum, după această discuție, așa cum l-am privit în fiecare săptămână după ce s-a reîntors la serviciu, ca pe o minune a lui Dumnezeu, ca pe un Lazăr întors dintre morți, un om neînsemnat, dar care a avut această șansă de a fi Lazăr, pentru că au fost destui care s-au dus, fără a mai ști nimic din ceea ce a rămas după ei. Unul dintre aceștia ar putea fi, de pildă, fiul omului care a intrat cu mașina în colegul meu: se afla în dreapta tatălui său, nu purta centură de siguranță, iar în urma impactului a trecut prin parbriz, murind pe loc. Șoferul mașinii scăpate de sub control, vizitându-și victima la spital o singură dată după coliziune, cel care era să ucidă un necunoscut și care și-a omorât fiul, a găsit de cuviință să spună: *Ce pot face eu acum? De obicei conduc mai bine decât atunci. Și-apoi, am plătit destul că mi-a murit copilul.*

Da, chiar așa, cum să mai ai vreo pretenție să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut, dacă deja a plătit… altul pentru el, cineva apropiat, și era cât pe ce să plătească și un oarecare?

Mi-l amintesc pe tata, care conducea doar beat. Deși am cumpărat cu greu mașina, în 2 ani, mama a decis să vândă mașina pentru că se temea pentru viața noastră. Nu i-a păsat că avea să fie dificil să ne deplasăm de colo-colo. Mai bine stăm într-un perimetru de 1 km și suntem în siguranță, decât să ne plimbăm și să fie ultima noastră clipă, datorită imposibilității tatălui meu de a trăi fără alcool.

Vezi o mașină și te gândești ce bine este că a fost inventată pentru ca apoi să-ți dai seama că o asemenea binecuvântare trebuie însoțită de asumarea responsabilității – cel ce a inventat-o nu a dat și asigurarea că totul va fi în ordine, indiferent de starea ta. Tu trebuie să ai permanent o stare de luciditate care să te ajute să ajungi întreg acasă și să-i salveze și pe ceilalți, cărora le-ai putea face rău prin neatenția ta.

O mașină este necesară, dar și tu ai obligația de a te privi ca pe un salvator când o folosești, nu ca pe unul care e gata să dea pe spate participanții la trafic. Pentru că oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși ca să fie dați pe spate, metaforic vorbind, iar viața ta este prea scurtă pentru a o irosi dincolo de gratii, dacă-i dai pe spate, la propriu.

A brava în cuvinte, așa cum fac adolescenții, nu-i mare păcat; constituie o etapă. A brava în fapte când te urci la volan este o imprudență pentru care ești taxat.

Și așa și trebuie, chiar dacă nu ai intenționat, chiar dacă nu ai premeditat… Ideea e că ai o responsabilitate și trebuie să ți-o asumi!

2

A învăța și a iubi în adolescență

Am un adolescent în familie. Pe cele mai importante subiecte pe care le abordez cu mamele prietenilor lui le-am direcționat către Oana Moraru, pentru a afla și punctul ei de vedere. Poate și voi sunteți interesați de aceleași chestiuni, în cazul în care sunteți părinți sau poate prietenii voștri v-au mărturisit că se confruntă cu așa ceva în această perioadă.
1. Care este rolul părintelui în cele două activități care reprezintă viața adolescentului: învățarea și îndrăgostirea?
În iubire, adolescenții au, de obicei, trăiri furtunoase, capabile să îi consume interior. Partenerii sunt dependenți unul de celălalt, foarte sensibili la dovezile de atașament și suspicioși la cele mai mici semne de posibilă trădare. Iubirea lor este de cele mai multe ori ”disperată”, cu nevoie imediată de prezența celuilalt, cu un slalom tensionat printre posesivitate, onestitate, decepție, gelozie, separare, satisfacție și sacrificiu. E foarte important pentru părinți să prindă din zbor aceste tensiuni și să înțeleagă toată complexitatea jocului, fără să îl ridiculizeze. Avem nevoie să îi luăm în serios și să ne pregătim pentru iubirea adolescenților, ca pentru o perioadă în care a fi îndrăgostit înseamnă și a fi, în același timp, foarte nefericit sau dezechilibrat. Părinții pot încă avea influență asupra acestui dans emoțional și pot fi chiar partenerii de încredere ai tânărului în legătură cu trăirile lui sau alegerile intime, fizice. Relația de încredere se construiește cu mult înainte, de regulă. Părinții apropiați de copil folosesc mediul fizic al casei pentru întâlnirile cu prietenii acestuia, îi ascultă fără să judece; susțin cu atenție perioadele de despărțire, când cei mai mulți se simt respinși, abandonați. Fetele au nevoie să plângă, băieții, de obicei, reprimă sau răspund agresiv durerii. Părinții trebuie să încurajeze exprimarea durerii într-o formă sau alta, fără să o banalizeze, amintind de trecerea timpului sau neseriozitatea iubirii la această vârstă. Orice pierdere trebuie să se vindece sănătos; aici e, de cele mai multe ori, rolul părintelui.
Același lucru se întâmplă și cu școala. Au nevoie de noi, în primul rând pentru că școala este mediul celor mai complexe interacțiuni sociale. Acolo adolescenții resimt nedreptăți, aroganța celor care se cred superiori, abuzuri și umilințe de tot felul. Vin acasă împovărați, pe un fond cu mult mai sensibilizat, cu mult mai puțin predispus să ”înghită”. Copiii noștri au nevoie să își verifice cu noi aceste oglindiri sociale și caută, acasă, un soi de complicitate împotriva lumii, o susținere, un pact al familiei dincolo de tot ce este imprevizibil și instabil în afară. Deși ”cool” la exterior, detașați și cel mai adesea purtători de expresie tip ”poker face”, adolescenții caută acasă confirmări, iubire, apreciere și susținere exact ca un copil de 6-7 ani. Nevoile lor de validare afectivă sunt cu atât mai mari cu cât afară, în lume, haina socială trebuie atent compusă în jurul aparenței de echilibru, nepăsare, stăpânire superioară de sine.
2. E normal, ca părinte, să mai înveți alături de adolescent, să stai lângă el pentru a-și face temele?
Adolescenții de 13-14 ani se află în fața unui examen. Unii încă au nevoie de sprijin concret. Alții, de susținere afectivă. Copiii de clasa a IX-a au luat-o de la capăt cu adaptarea și ritmul zilnic al altei școli. Și aceștia au mare nevoie de sprijin, până își găsesc o rutină de lucru. De prin clasa a XI-a, a XII-a, mai toți au nevoie de susținere pentru stabilirea specializării viitoare. E aproape imposibil să nu fii încă lângă ei, să monitorizezi nu tema, nu sarcina școlară propriu-zisă, ci ritmul zilei, timpul pentru sine și timpul pentru școală. Mai mult, adolescenții au nevoie de susținerea pasiunilor lor; părinții le pot găsi resursele, contextele și oamenii inspiraționali de contact. Tot părinții – dacă nu școala – pot avea inițiativa implicării lor în programe de voluntariat. De pe la 15-16 ani, dacă școala nu le oferă această șansă, e vital ca familia să aducă în viața tânărului experiențe concrete de muncă, inițiativă, dăruire în folosul celuilalt. Cam acestea sunt temele părinților. Apropierea de școală rămâne la fel de mare ca în anii copilăriei, numai modul de operare se schimbă.
3. Cum îi ajutăm pe adolescenți să devină responsabili?
Responsabilitatea se învață organic, de la vârsta de 2 ani cel puțin. În adolescență, chiar dacă există pusee aparent iresponsabile, filtrul creat de familie anterior intră mereu ca un scut de protecție între el și experiențele nepotrivite. Responsabilitatea, după mine, vine odată cu intimitatea relației cu părinții: cu deschiderea emoțională, sinceritatea, simțul umorului care mai există între cele două părți. Dacă până la 10-12 ani copilul încă ”se execută” când părintele tună o comandă sau alta, după 13 ani încolo nu mai este niciun secret că nimeni nu mai suportă atitudinea condescendentă, autoritară și arogantă a părintelui. Dacă responsabilitățile în casă sau la școală sunt încă pretinse, adolescentul va face întotdeauna inversul. Secretul este ca noi, părinții, să ne reinventăm cumva, să domolim vocea și comenzile, să inițiem un soi de parteneriat, cu răspunderi comune și cu mesajul permanent ”te văd, te respect, dau doi pași înapoi ca să îți afirmi identitatea, dincolo de mine”. Adolescenții responsabili sunt copiii care au aceste nevoi împlinite acasă: sunt văzuți, apreciați, li se descrie, literalmente, cu ce sunt ei valoroși și importanți pentru viața de zi cu zi a familiei lor.
Seminarul Oanei Moraru, din București, 28 mai 2017, îi așteaptă pe părinți și dascăli pentru a aprofunda relația cu adolescenții. Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic (experiență de 20 de ani în învățământ – ca învățătoare și profesoară).
Pentru bilete cu reducere la seminarul Adolescența – anii identității, trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.
Ne vedem acolo.
6

Despărțire după 38 de ani, libertate pentru prima dată

În urmă cu 38 de ani, doi tineri s-au căsătorit. Azi, când ar trebui să serbeze, ea are bagajele făcute să plece, pentru că el a dat-o afară și deja s-a pronunțat divorțul. Femeia îmi spun: *Cum să fac partajul: În afară de faptul că eu am stat aici și am muncit pentru a întreține lucrurile, toate erau așa de când am venit eu. El era stăpânul casei și al fabricii care se află lângă casă. Dacă eu fac partaj, cine știe ce scandal mai iese; și-apoi ce nevoie mai am eu de ceva de la el, dacă el nici când ne înțelegeam nu schimba niciun cuvânt cu mine – dacă primesc dreptul să stau într-o cameră aici, nu cumva o să ajuns să vărs venin, din cauza scandalurilor pe care le face, datorită tulburării lui bipolare, pe care am suportat-o cât am știu că e al meu, dar pe care acum chiar că nu aș mai putea-o îndura, știind că mă urăște atât…*

Doamna aceasta minunată are un singur copil, căruia – pentru că atât de îndrăgostită a fost de tată – i-a pus numele lui. *De ce să fac partajul? Oricum, totul îi rămâne copilului. Așa că nu are rost să mă dau eu mare că merit ceva. Copilul merită însă totul.*

Astăzi vor veni două mașini să ridice tot ce are ea, rețineți – doar cărți și haine, nicio piesă de mobilier, niciun obiect, chiar dacă ea l-a cumpărat, chiar dacă ea a lucrat, în vreme ce el a stat acasă, ca bolnavul lui pește prăjit. Fiul i-a cumpărat o garsonieră la Râșnov și acolo va locui până la final, având grijă de nepoți.

Mă uit la ea: a fost bolnavă de cancer și a intrat într-un tratament de probă cu niște substanțe pe care atunci le creaseră. La unele dintre colegele ei, tratamentul nu a avut rezultat, la ea, da. Și-a reluat viața și locul de muncă. Noi am cunoscut-o pentru că era asistenta doctoriței de familie și copilul meu de bebeluș și până la adolescență doar cu ea a crescut, cu zâmbetul ei, cu desenele ei cu rățuște, cu bucuria ei de a-l vedea zâmbind.

Azi pleacă și mi-a lăsat un cadou alcătuit din două piese: acum 40 de ani, la sfârșitul liceului, purta o rochie neagră de catifea, care se pare că nu intră pe nicio altă persoană din anturajul ei, în afară de mine. Și un fel de capă, care să facă din mine o persoană elegantă. I-am dat și eu haina mea preferată de iarnă, rugând-o ca, dacă nu o poartă, să o ofere unei fete care nu a avut în viața ei ceva modern, unei fete care va tresări de fericire să poarte acea culoare și să aibă un asemenea model la haină. Mi-a promis că o poartă ea, pentru că nu are nimic atât de gros, în capitală vremea fiind mai liniștită decât la Râșnov.

Am crezut tot timpul că lucrurile se vor schimba: că el va renunța să o alunge, că o va ruga să rămână, că o va accepta chiar dacă nu de plăcere cel puțin de ochii lumii sau de rușine față de copilul lui, de rușinea norei și mai ales de rușinea mamei lui, care tot timpul i-a ținut partea soției, știind că el este ciudat. Nu, nu s-a schimbat nimic. Ea pleacă și de acum ne va așptepta acolo, la munte, unde vom vedea și noi pentru prima dată parcul cu dinozauri, unde ne vom plimba cu ea pe cărările de munte pe care le va descoperi încetișor, căci ce mai știe ea despre acele locuri, fiind plecată de 40 de ani?

Există oameni pe care îi iubești, deși nu-ți sunt rude și ai vrea să faci schimb cu mulți din familia ta pentru a-i primi pe ceilalți să fie cu tine mereu. Există oameni care merită îmbrățișați pentru ceea ce sunt și alintați pentru ce au făcut bun și nu a fost observat de ceilalți.

Pentru mine, doamna M este o învingătoare. Nu a fugit când îi era greu cu soțul lângă ea, dar a plecat când el s-a pronunțat pentru așa ceva… Nu-i așa că a făcut exact ce trebuia? Poate el o să cadă bolnav la pat și ea ar trebui să-l îngrijească încă 30 de ani de acum încolo. El a considerat că nu are nevoie de o astfel de îngrijitoare, așa că ea este dezlegată de o asemenea responsabilitate. În plus, este o femeie de 60 de ani, care arată de 45 și merge într-un loc unde oamenii au respectat-o mereu și nu se știe cum se poate scrie istoria…

Un șut în fund, un pas înainte… Urât spus și răutăcios gest, dar rezultatul e cel care contează.

O iubesc pe doamna M cu toată inima mea și îi doresc să fie fericită.

Va fi. De ai lui, Dumnezeu are întotdeauna grijă. Oriunde ar fi obligați să se refugieze pentru că sunt alții care nu-i suportă.

1

Sully – Miracolul de pe râul Hudson

Când vorbesc despre un film, de regulă, eu îl recomand pentru scenariu, pentru ideile care ar putea porni dintr-o anumită replică. Nu sunt critic de specialitate, sunt doar o persoană care se oprește uneori să înțeleagă lucrurile din jurul ei, lucruri care, de data aceasta, au apărut în imaginile filmului și nu au fost povestite de vreun prieten.

Filmul chiar are distribuție generoasă, 🙂 însă nu mă voi opri asupra ei, ci asupra faptului că ceea ce apare pe ecran s-a întâmplat în realitate și că, dacă-l vedeți, asistați la o minune – nu s-a întâmplat niciodată, în afară de acea ocazie, ca un pilot să amerizeze și să scape viața tuturor oamenilor.

Procesul de după – e acuzat că putea ateriza pe 2 piste! – e un fel de bonus: să intri în intimitatea sistemului aviatic a fost copleșitor și pentru mine, care nu sunt interesată de tehnică – îmi dau seama cum este pentru bărbați!

Oricum, filmul are la bază două tensiuni: cea dintre tehnologie și … păsări, dar și – cea mai importantă – cea dintre perfecțiunea invocată de juriu și factorul uman.

Ideea *factorului uman* trebuie urmărită în tot filmului, nu numai în pilot: și fără responsabilitatea a 155 de vieți, toți cei din jurul lui, (că-l acuză, că sunt entuziasmați de el) își arată laturi absolut omenești.

Doar el este judecat, pentru că el trebuia să fie robot… 😦