1

Adolescenții și pretențiile părinților lor

Unele lucruri nu pot fi explicate, dar se simt cu inima. Când particip la vreo întâlnire de educație și se vorbește despre copii de vârste care au rămas în urmă pentru copilul meu, nu am nicio emoție. Aceasta pentru că vremurile acelea s-au dus, nu mă mai confrunt cu ele. Când este vorba despre ce se întâmplă acum, îmi este destul de greu să fiu rațională – sunt complet subiectivă, copleșită de sentimente de responsabilitate, mai ales.

Îmi aduc aminte că mama, care a fost de fapt singurul părinte responsabil în casă, avea un mod cu totul irațional de a-și arăta dragostea. Nu ne dădea voie să facem nimic: *voi stați și învățați, să fiți niște doamne, să vă permiteți să vă luați menajere!*

Cum adolescența este vârsta la care copilul simte nevoia să se desprindă de părinți, rebeliunea mea cea mare a fost să încerc să-mi spăl singură hainele (era în epocă, pe când se spăla la mână pentru că, având două ore de apă dimineața și două ore de apă seara, nu știai ce să faci mai repede în acest timp, dacă erai acasă, desigur, dacă nu cumva erai la lucru și atunci mama prefera să uite de mașina de spălat, care oricum și când era pusă la lucru nu făcea mare brânză!). Căutam să arăt că mă pot descurca, dar lucrul acesta i s-a părut atât de agasant mamei încât m-a bătut. M-a bătut e puțin spus, în ziua aceea a șters pe jos cu mine, trăgându-mă de păr, marea ei durere fiind: *Ce, vrei să-mi arăți că poți trăi fără mine? Și eu ce rost mai am pe lumea asta, dacă tu faci așa ceva?*

Irațională, desigur, am cataloga-o noi, cu atât mai mult eu, care de multă vreme îmi las copilul să-și pregătească singur mâncarea, să-și facă singur bagajele la plecarea undeva, să aleagă ce îi place și unde se duce. Da, îi calc acele cămăși albe cu care trebuie să meargă la școală, dar asta pentru ca să mai simt și eu că fac ceva în acea casă, unde el dă cu aspiratorul, întinde rufele, se străduiește să repare tot ceea ce are nevoie de mâna lui. Când eu nu pot, o face singur și nu ripostează, după cum eu nu sufăr când își netezește singur lucrurile pentru că se grăbește și nu mai poate aștepta cât mai am eu 3 minute de vorbit la telefon sau de scris pe net 🙂 .

Probabil că mulți dintre noi trebuie să ne pregătim de plecarea de acasă a copiilor, numită generic astfel, pentru că ei pot sta cu noi în apartament, dar să nu mai fie ai noștri. Desprinderea de părinți nu înseamnă dispreț sau lipsă de respect, ci drumul natural al unui adolescent.

Pretind aceasta și în acest caz, dar și în altele, în care copiii chiar luptă serios cu părinții. Am avut un prieten care la 17 ani era decis să se căsătorească imediat cum termină liceul cu prietena 🙂 lui, o femeie cu 17 ani mai mare decât el, a cărei fată avea… 12 ani. Vă întreb: ca părinte, v-ați lăsa copilul să facă un astfel de pas? După cum vă imaginați, părinții lui au fost complet împotriva deciziei lui, dar tot ce au reușit a fost să îl determine să meargă la facultate (era dintr-un oraș din Moldova) în București, nu însă să se și despartă de ea. De dorul ei mergea în fiecare săptămână acasă, lua trenul și ajungea în orașul natal; cum tată intuia că se va întâmpla asta, stătea în gară de fiecare dată când venea un tren dinspre București, de joi până duminică dimineața – făcând naveta între gară și autogară, în ideea că ar putea sosi și cu vreun microbuz. Nu o dată l-a prins și l-a luat de aripă, l-a vârât în mașina familiei, l-a dus acasă, l-a hrănit și apoi l-a urcat în primul tren, cu mâncare și de toate, dar fără să-i permită această împlinire a visului lui de a-și vedea logodnica.

Băiatul, ajuns la 20 de ani, proaspăt despărțit de cea de care era îndrăgostit – pentru că, dacă ea a văzut că nu poate pune mâna pe el, s-a mulțumit cu unul de vârsta ei! – îmi spunea: *Când este vorba despre părinții mei și modul cum au luptat atunci cu mine, pentru a mă împiedica să fac o prostie, am în suflet doar respect. Chiar dacă mă uit la ei de sus în jos, (fiind foarte înalt, îi depășea cu 10 cm pe tată și cu 25 pe mamă!), în fața lor am sentimentul că sunt mic și că ei sunt niște dumnezei; pentru că eu nu știam ce e spre binele meu, dar ei au intervenit și m-au salvat. Le sunt recunoscător și-mi place să simt această senzație, de copil pentru care părinții au luptat să-i fie bine. Chiar dacă atunci i-am urât și aș fi vrut chiar să moară pentru că nu-mi împlineau dorința.*

Părintele este cel care trebuie să poarte de grijă în continuare, ocrotindu-l pe copil pentru a nu lua decizii nesăbuite, dar nu luându-le zi de zi, în locul lui, în lucruri pe care ar trebui să le hotărască el. Părintele este cel care trebuie să guverneze totul, dar așa cum face un președinte care se află în capitală, care luptă pentru binele unui om care se află la 300 de km, la ieșirea din țară, dar care tot acestei țări îi aparține. Ar fi bine dacă distanța aceasta de km nu s-ar simți la nivel emoțional, ar fi bine dacă ar exista înțelegere și comunicare între cele două părți – părinte și adolescent, dar dacă nu există părintele este cel care trebuie să se străduiască pentru ea și să pună creativitatea la lucru.

Cineva din sală întreba *de ce se simt copiii lezați de faptul că părinții lor vorbesc la telefon în timp ce poartă o discuție cu ei?* Adică ce e așa de rău că, deși stau de vorbă cu adolescenții lor, mai răspund la un telefon? Că răspunzi la un telefon în mijlocul unui joc de remy nu e o problemă, pentru că se duce și copilul și bea niște apă sau își pune niște pateu pe o felie de pâine. Poate chiar mai aruncă un ochi pe FB la el sau pe Instagram. Dar când discuția este despre nevoile lui, când el se deschide și tu îl pui în așteptare, deși e lângă tine, nu pentru un telefon ci pentru 5… este normal să fie supărat, nemulțumit, să considere că … îl desconsideri.

Adolescentul este, emoțional, tot un copil. Chiar dacă i-ar plăcea să facă lucruri de adult, să aibă voie să își impună gusturile, când este vorba despre nevoile lui afective, este ca și când ai vorbi despre un pui din cuib. Și, după cum nu îi cerem unui copil de 8 ani să fie rațional și să aștepte să vorbim la telefon 20 de minute din cele 25 pe care le avem de petrecut cu el, este normal ca la fel să-l tratăm și pe adolescent. Să spui: De ce nu mă caută în momentul în care sunt liber? – este dovadă de egoism. El este cel de care ar trebui să aibă cineva grijă și cel pe care ar trebui să îl ai în vedere, nu tu ești cel care trebuie cocoloșit. Asta este: ai copil, ai fericirea de a veni spre tine și a dori să-ți încredințeze ceva, atunci toți ceilalți trebuie să aștepte și tu să profiți de momentul deschiderii. Acesta vine mai rar decât investitorii tăi, cu atât mai mult vine mai rar decât un telefon de la o rudă care te caută doar pentru a-i fi de folos și apoi te uită iar pentru 20 de ani. Copilul ar trebui să aibă întâietate, nu altcineva.

Foarte multe amănunte despre relația cu adolescentul găsiți și la următoarele linkuri:

http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html

http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html

http://meandmymonkeys.ro/index.php/2017/05/31/adolescenta-anii-identitatii-part-1/

https://mamicaurbana.ro/adolescenta/

Pentru cei interesați, recomand oricând o discuție cu Oana Moraru, director Școala Helikon, dar mai ales educator și formator în educație.

 

 

2

Responsabilitatea la volan

Trăind printre adolescenți în ultimele 3 zile, dacă mi-ar cere cineva să-i definesc printr-un verb acesta ar fi – a brava. Cum oamenii fac tot felul de conexiuni, acest verb mi-a adus aminte de Victor Beda și ale lui *Secunde și vieți*.

Las deoparte adolescenții din viața mea și rămân în atmosfera acestei cărți pe care orice persoană trebuie să o citească atunci când decide să dea examenul pentru a fi șofer. Este titlul unei cărți pe care am citit-o în 1985, atunci când a apărut și pe care eu o consider un fel de *Supă de pui pentru suflet* românească, doar că nu se adresează sănătății emoționale, ci sănătății fizice. Pentru că din acea carte am înțeles ce înseamnă să te afli la volan și ce înseamnă să nu fii conștient de responsabilitatea pe care o ai când te urci pentru a conduce.

Azi ne întorceam din tabăra de la Brașov și eu mă aflam pe unul dintre scaunele din spatele șoferului. El conducea atent, grijuliu – așa cum nu am întâlnit niciun alt șofer! –  și ne povestea nouă, celor din jurul lui care îl puteam auzi, despre accidentele pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului pe șosea.

Unul dintre ele m-a lăsat fără grai: un bărbat conducea o balastieră cu nisip, cu 80 Km/h, pe un drum cu gropi. Cum anume și de ce nisipul a început să se scurgă deodată nu s-a putut stabili, cert este că tonele din interior s-au revărsat deodată pe autovehiculul din spate, în care se aflau patru medici care mergeau la un congres medical. Oamenii au murit pe loc, striviți de unitatea firelor de nisip, pe care, dacă le privești, luate în parte, nu dai doi bani și de care nu te temi.

Pe scaunul de lângă mine, în autocar, se afla un bărbat care trecuse printr-un accident îngrozitor: o mașină mică a intrat pe sensul lui de mers, ciocnindu-l frontal. Era o oră din noapte, iar eu a doua zi îl așteptam să lucrăm la o emisiune pe care o realizăm împreună de … 12 ani. Când am ajuns la radio, am început să mă impacientez, n-am înțeles cum de întârzie, el fiind tot timpul punctual. Încă 4 luni avea să nu calce pe acolo pentru că nu se știa dacă poate fi recuperat – la început fiind în comă indusă, apoi cu incertitudinea că va scăpa cu viață.

Îl priveam acum, după această discuție, așa cum l-am privit în fiecare săptămână după ce s-a reîntors la serviciu, ca pe o minune a lui Dumnezeu, ca pe un Lazăr întors dintre morți, un om neînsemnat, dar care a avut această șansă de a fi Lazăr, pentru că au fost destui care s-au dus, fără a mai ști nimic din ceea ce a rămas după ei. Unul dintre aceștia ar putea fi, de pildă, fiul omului care a intrat cu mașina în colegul meu: se afla în dreapta tatălui său, nu purta centură de siguranță, iar în urma impactului a trecut prin parbriz, murind pe loc. Șoferul mașinii scăpate de sub control, vizitându-și victima la spital o singură dată după coliziune, cel care era să ucidă un necunoscut și care și-a omorât fiul, a găsit de cuviință să spună: *Ce pot face eu acum? De obicei conduc mai bine decât atunci. Și-apoi, am plătit destul că mi-a murit copilul.*

Da, chiar așa, cum să mai ai vreo pretenție să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut, dacă deja a plătit… altul pentru el, cineva apropiat, și era cât pe ce să plătească și un oarecare?

Mi-l amintesc pe tata, care conducea doar beat. Deși am cumpărat cu greu mașina, în 2 ani, mama a decis să vândă mașina pentru că se temea pentru viața noastră. Nu i-a păsat că avea să fie dificil să ne deplasăm de colo-colo. Mai bine stăm într-un perimetru de 1 km și suntem în siguranță, decât să ne plimbăm și să fie ultima noastră clipă, datorită imposibilității tatălui meu de a trăi fără alcool.

Vezi o mașină și te gândești ce bine este că a fost inventată pentru ca apoi să-ți dai seama că o asemenea binecuvântare trebuie însoțită de asumarea responsabilității – cel ce a inventat-o nu a dat și asigurarea că totul va fi în ordine, indiferent de starea ta. Tu trebuie să ai permanent o stare de luciditate care să te ajute să ajungi întreg acasă și să-i salveze și pe ceilalți, cărora le-ai putea face rău prin neatenția ta.

O mașină este necesară, dar și tu ai obligația de a te privi ca pe un salvator când o folosești, nu ca pe unul care e gata să dea pe spate participanții la trafic. Pentru că oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși ca să fie dați pe spate, metaforic vorbind, iar viața ta este prea scurtă pentru a o irosi dincolo de gratii, dacă-i dai pe spate, la propriu.

A brava în cuvinte, așa cum fac adolescenții, nu-i mare păcat; constituie o etapă. A brava în fapte când te urci la volan este o imprudență pentru care ești taxat.

Și așa și trebuie, chiar dacă nu ai intenționat, chiar dacă nu ai premeditat… Ideea e că ai o responsabilitate și trebuie să ți-o asumi!

2

A învăța și a iubi în adolescență

Am un adolescent în familie. Pe cele mai importante subiecte pe care le abordez cu mamele prietenilor lui le-am direcționat către Oana Moraru, pentru a afla și punctul ei de vedere. Poate și voi sunteți interesați de aceleași chestiuni, în cazul în care sunteți părinți sau poate prietenii voștri v-au mărturisit că se confruntă cu așa ceva în această perioadă.
1. Care este rolul părintelui în cele două activități care reprezintă viața adolescentului: învățarea și îndrăgostirea?
În iubire, adolescenții au, de obicei, trăiri furtunoase, capabile să îi consume interior. Partenerii sunt dependenți unul de celălalt, foarte sensibili la dovezile de atașament și suspicioși la cele mai mici semne de posibilă trădare. Iubirea lor este de cele mai multe ori ”disperată”, cu nevoie imediată de prezența celuilalt, cu un slalom tensionat printre posesivitate, onestitate, decepție, gelozie, separare, satisfacție și sacrificiu. E foarte important pentru părinți să prindă din zbor aceste tensiuni și să înțeleagă toată complexitatea jocului, fără să îl ridiculizeze. Avem nevoie să îi luăm în serios și să ne pregătim pentru iubirea adolescenților, ca pentru o perioadă în care a fi îndrăgostit înseamnă și a fi, în același timp, foarte nefericit sau dezechilibrat. Părinții pot încă avea influență asupra acestui dans emoțional și pot fi chiar partenerii de încredere ai tânărului în legătură cu trăirile lui sau alegerile intime, fizice. Relația de încredere se construiește cu mult înainte, de regulă. Părinții apropiați de copil folosesc mediul fizic al casei pentru întâlnirile cu prietenii acestuia, îi ascultă fără să judece; susțin cu atenție perioadele de despărțire, când cei mai mulți se simt respinși, abandonați. Fetele au nevoie să plângă, băieții, de obicei, reprimă sau răspund agresiv durerii. Părinții trebuie să încurajeze exprimarea durerii într-o formă sau alta, fără să o banalizeze, amintind de trecerea timpului sau neseriozitatea iubirii la această vârstă. Orice pierdere trebuie să se vindece sănătos; aici e, de cele mai multe ori, rolul părintelui.
Același lucru se întâmplă și cu școala. Au nevoie de noi, în primul rând pentru că școala este mediul celor mai complexe interacțiuni sociale. Acolo adolescenții resimt nedreptăți, aroganța celor care se cred superiori, abuzuri și umilințe de tot felul. Vin acasă împovărați, pe un fond cu mult mai sensibilizat, cu mult mai puțin predispus să ”înghită”. Copiii noștri au nevoie să își verifice cu noi aceste oglindiri sociale și caută, acasă, un soi de complicitate împotriva lumii, o susținere, un pact al familiei dincolo de tot ce este imprevizibil și instabil în afară. Deși ”cool” la exterior, detașați și cel mai adesea purtători de expresie tip ”poker face”, adolescenții caută acasă confirmări, iubire, apreciere și susținere exact ca un copil de 6-7 ani. Nevoile lor de validare afectivă sunt cu atât mai mari cu cât afară, în lume, haina socială trebuie atent compusă în jurul aparenței de echilibru, nepăsare, stăpânire superioară de sine.
2. E normal, ca părinte, să mai înveți alături de adolescent, să stai lângă el pentru a-și face temele?
Adolescenții de 13-14 ani se află în fața unui examen. Unii încă au nevoie de sprijin concret. Alții, de susținere afectivă. Copiii de clasa a IX-a au luat-o de la capăt cu adaptarea și ritmul zilnic al altei școli. Și aceștia au mare nevoie de sprijin, până își găsesc o rutină de lucru. De prin clasa a XI-a, a XII-a, mai toți au nevoie de susținere pentru stabilirea specializării viitoare. E aproape imposibil să nu fii încă lângă ei, să monitorizezi nu tema, nu sarcina școlară propriu-zisă, ci ritmul zilei, timpul pentru sine și timpul pentru școală. Mai mult, adolescenții au nevoie de susținerea pasiunilor lor; părinții le pot găsi resursele, contextele și oamenii inspiraționali de contact. Tot părinții – dacă nu școala – pot avea inițiativa implicării lor în programe de voluntariat. De pe la 15-16 ani, dacă școala nu le oferă această șansă, e vital ca familia să aducă în viața tânărului experiențe concrete de muncă, inițiativă, dăruire în folosul celuilalt. Cam acestea sunt temele părinților. Apropierea de școală rămâne la fel de mare ca în anii copilăriei, numai modul de operare se schimbă.
3. Cum îi ajutăm pe adolescenți să devină responsabili?
Responsabilitatea se învață organic, de la vârsta de 2 ani cel puțin. În adolescență, chiar dacă există pusee aparent iresponsabile, filtrul creat de familie anterior intră mereu ca un scut de protecție între el și experiențele nepotrivite. Responsabilitatea, după mine, vine odată cu intimitatea relației cu părinții: cu deschiderea emoțională, sinceritatea, simțul umorului care mai există între cele două părți. Dacă până la 10-12 ani copilul încă ”se execută” când părintele tună o comandă sau alta, după 13 ani încolo nu mai este niciun secret că nimeni nu mai suportă atitudinea condescendentă, autoritară și arogantă a părintelui. Dacă responsabilitățile în casă sau la școală sunt încă pretinse, adolescentul va face întotdeauna inversul. Secretul este ca noi, părinții, să ne reinventăm cumva, să domolim vocea și comenzile, să inițiem un soi de parteneriat, cu răspunderi comune și cu mesajul permanent ”te văd, te respect, dau doi pași înapoi ca să îți afirmi identitatea, dincolo de mine”. Adolescenții responsabili sunt copiii care au aceste nevoi împlinite acasă: sunt văzuți, apreciați, li se descrie, literalmente, cu ce sunt ei valoroși și importanți pentru viața de zi cu zi a familiei lor.
Seminarul Oanei Moraru, din București, 28 mai 2017, îi așteaptă pe părinți și dascăli pentru a aprofunda relația cu adolescenții. Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic (experiență de 20 de ani în învățământ – ca învățătoare și profesoară).
Pentru bilete cu reducere la seminarul Adolescența – anii identității, trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.
Ne vedem acolo.
6

Despărțire după 38 de ani, libertate pentru prima dată

În urmă cu 38 de ani, doi tineri s-au căsătorit. Azi, când ar trebui să serbeze, ea are bagajele făcute să plece, pentru că el a dat-o afară și deja s-a pronunțat divorțul. Femeia îmi spun: *Cum să fac partajul: În afară de faptul că eu am stat aici și am muncit pentru a întreține lucrurile, toate erau așa de când am venit eu. El era stăpânul casei și al fabricii care se află lângă casă. Dacă eu fac partaj, cine știe ce scandal mai iese; și-apoi ce nevoie mai am eu de ceva de la el, dacă el nici când ne înțelegeam nu schimba niciun cuvânt cu mine – dacă primesc dreptul să stau într-o cameră aici, nu cumva o să ajuns să vărs venin, din cauza scandalurilor pe care le face, datorită tulburării lui bipolare, pe care am suportat-o cât am știu că e al meu, dar pe care acum chiar că nu aș mai putea-o îndura, știind că mă urăște atât…*

Doamna aceasta minunată are un singur copil, căruia – pentru că atât de îndrăgostită a fost de tată – i-a pus numele lui. *De ce să fac partajul? Oricum, totul îi rămâne copilului. Așa că nu are rost să mă dau eu mare că merit ceva. Copilul merită însă totul.*

Astăzi vor veni două mașini să ridice tot ce are ea, rețineți – doar cărți și haine, nicio piesă de mobilier, niciun obiect, chiar dacă ea l-a cumpărat, chiar dacă ea a lucrat, în vreme ce el a stat acasă, ca bolnavul lui pește prăjit. Fiul i-a cumpărat o garsonieră la Râșnov și acolo va locui până la final, având grijă de nepoți.

Mă uit la ea: a fost bolnavă de cancer și a intrat într-un tratament de probă cu niște substanțe pe care atunci le creaseră. La unele dintre colegele ei, tratamentul nu a avut rezultat, la ea, da. Și-a reluat viața și locul de muncă. Noi am cunoscut-o pentru că era asistenta doctoriței de familie și copilul meu de bebeluș și până la adolescență doar cu ea a crescut, cu zâmbetul ei, cu desenele ei cu rățuște, cu bucuria ei de a-l vedea zâmbind.

Azi pleacă și mi-a lăsat un cadou alcătuit din două piese: acum 40 de ani, la sfârșitul liceului, purta o rochie neagră de catifea, care se pare că nu intră pe nicio altă persoană din anturajul ei, în afară de mine. Și un fel de capă, care să facă din mine o persoană elegantă. I-am dat și eu haina mea preferată de iarnă, rugând-o ca, dacă nu o poartă, să o ofere unei fete care nu a avut în viața ei ceva modern, unei fete care va tresări de fericire să poarte acea culoare și să aibă un asemenea model la haină. Mi-a promis că o poartă ea, pentru că nu are nimic atât de gros, în capitală vremea fiind mai liniștită decât la Râșnov.

Am crezut tot timpul că lucrurile se vor schimba: că el va renunța să o alunge, că o va ruga să rămână, că o va accepta chiar dacă nu de plăcere cel puțin de ochii lumii sau de rușine față de copilul lui, de rușinea norei și mai ales de rușinea mamei lui, care tot timpul i-a ținut partea soției, știind că el este ciudat. Nu, nu s-a schimbat nimic. Ea pleacă și de acum ne va așptepta acolo, la munte, unde vom vedea și noi pentru prima dată parcul cu dinozauri, unde ne vom plimba cu ea pe cărările de munte pe care le va descoperi încetișor, căci ce mai știe ea despre acele locuri, fiind plecată de 40 de ani?

Există oameni pe care îi iubești, deși nu-ți sunt rude și ai vrea să faci schimb cu mulți din familia ta pentru a-i primi pe ceilalți să fie cu tine mereu. Există oameni care merită îmbrățișați pentru ceea ce sunt și alintați pentru ce au făcut bun și nu a fost observat de ceilalți.

Pentru mine, doamna M este o învingătoare. Nu a fugit când îi era greu cu soțul lângă ea, dar a plecat când el s-a pronunțat pentru așa ceva… Nu-i așa că a făcut exact ce trebuia? Poate el o să cadă bolnav la pat și ea ar trebui să-l îngrijească încă 30 de ani de acum încolo. El a considerat că nu are nevoie de o astfel de îngrijitoare, așa că ea este dezlegată de o asemenea responsabilitate. În plus, este o femeie de 60 de ani, care arată de 45 și merge într-un loc unde oamenii au respectat-o mereu și nu se știe cum se poate scrie istoria…

Un șut în fund, un pas înainte… Urât spus și răutăcios gest, dar rezultatul e cel care contează.

O iubesc pe doamna M cu toată inima mea și îi doresc să fie fericită.

Va fi. De ai lui, Dumnezeu are întotdeauna grijă. Oriunde ar fi obligați să se refugieze pentru că sunt alții care nu-i suportă.

1

Sully – Miracolul de pe râul Hudson

Când vorbesc despre un film, de regulă, eu îl recomand pentru scenariu, pentru ideile care ar putea porni dintr-o anumită replică. Nu sunt critic de specialitate, sunt doar o persoană care se oprește uneori să înțeleagă lucrurile din jurul ei, lucruri care, de data aceasta, au apărut în imaginile filmului și nu au fost povestite de vreun prieten.

Filmul chiar are distribuție generoasă, 🙂 însă nu mă voi opri asupra ei, ci asupra faptului că ceea ce apare pe ecran s-a întâmplat în realitate și că, dacă-l vedeți, asistați la o minune – nu s-a întâmplat niciodată, în afară de acea ocazie, ca un pilot să amerizeze și să scape viața tuturor oamenilor.

Procesul de după – e acuzat că putea ateriza pe 2 piste! – e un fel de bonus: să intri în intimitatea sistemului aviatic a fost copleșitor și pentru mine, care nu sunt interesată de tehnică – îmi dau seama cum este pentru bărbați!

Oricum, filmul are la bază două tensiuni: cea dintre tehnologie și … păsări, dar și – cea mai importantă – cea dintre perfecțiunea invocată de juriu și factorul uman.

Ideea *factorului uman* trebuie urmărită în tot filmului, nu numai în pilot: și fără responsabilitatea a 155 de vieți, toți cei din jurul lui, (că-l acuză, că sunt entuziasmați de el) își arată laturi absolut omenești.

Doar el este judecat, pentru că el trebuia să fie robot… 😦

0

Un fel de misoginism de femeie

(Continuare de aici.)

Prietena mea care a căzut într-o pivniță în Comarnic avea mașină scumpă. Prietena ei, adică eu 🙂 are carnet doar de cateva luni și a condus întotdeauna avand în dreapta un șofer experimentat. Accidentata a fost luată de Salvare și dusă la Sinaia cu guler special – eu am rămas cu mașina ei, parcată într-un loc de unde urma să o ridice în 3 minute, cat își cumpăra mărul – adică blocand accesul la aprovizionare a 6 magazine.

I-am cerut șefului de magazin cu pivniță în mijlocul magazinului – și cu trapa trasă! – să ne dea un șofer care să conducă mașina la spitalul din Sinaia. Că nu e obligat, dar o face…  de bun ce e!

Și vine dumnealui, șoferul. Îi voi zice Cosmin. Mi s-a părut că are 35 de ani. Prost îmbrăcat, neglijent. *Vă duc la prietena mea și vă preia ea.* Oprește în fața unei case și apare în fața mea o fetiță de vreo 18 ani, foarte frumoasă, dar îmbrăcată cu o fustă de-o palmă, rujată și aranjată de bal.

*Scuză-mă, te rog, îi spun ei, cand încerca să se urce la volanul mașinii, eu nu merg cu tine, orice ar fi. Nu-mi pun viața în mainile tale, pe serpentinele astea. Nu consider că tu ai putea să stăpanești asemenea mașină, nici de unde să dai banii înapoi – dacă să zicem că viața mea n-ar conta într-un accident și ar trebui să plătești numai fiarele.*

I-a plăcut cum i-am vorbit – chiar dacă am refuzat-o, am fost politicoasă și cred că i-am părut cumva intelectuală. El, nervos, se suie langă mine și-mi zice, după 5 minute în care am mers în tăcere:

  • De ce nu ați avut încredere în prietena mea, dar aveți în mine?
  • Pentru că tu pari de două ori mai mare decat ea, deci conduci de mai multă vreme. Am carnet de mai multă vreme decat ea și nu mi-am permis să pun mana pe volan, într-o asemenea circumstanță.
  • Aha, m-ați jignit. Eu și ea suntem de-o seamă.
  • Adică ai pană în 20 de ani? Nu pot să-mi cer scuze, arăți de 35, iar eu sunt sinceră mereu.
  • Mda, să știți că, în plus, ea conduce bland, în timp ce eu sunt cel mai cunoscut vitezoman de pe Valea Prahovei. Vă pot duce la Sinaia în  5 minute, întreagă, e drept, dar depășind mașnile în așa fel încat să punem în pericol pe toată lumea și să vă fie și rău.
  • Fă-o, dacă vrei. Sunt gata să-mi asum responsabilitatea pentru alegerile mele. Te-am ales pe tine, iar ceea ce se va întampla e ceea ce am ales eu.
  • Sunteți o specie aparte.
  • N-am nimic în plus: doar niște minte care e atentă să decidă ce e mai bine.

Ajungem la Sinaia. El:

  • Felicitări pentru alegere, doamnă. Și pentru că ați avut curajul să o țineți pe-a dv. Chiar dacă asta a însemnat să mă enervați că am pierdut cursele mele pe care trebuia să le fac. Prietena mea nu ar fi fost în stare să conducă mașina asta pentru că are niște chestii pe care ea nu le stăpanește.
  • Vrei să spui că mai venea o dată Salvarea pe valea asta, pentru două femei, nu? Oricum, cred că ți-ai dat seama că nu a fost misoginism – eu și prietena mea chiar ne îndreptam spre un congres unde trebuia să vorbim doar pentru femei!
  • Da, a fost vorba de înțelepciune. Sărut-mana și sper să se facă bine doamna.

Culmea e că mă întrebase cine plătește cursa lui de întoarcere spre Comarnic.

  • De vreme ce prietenul tău are de dat socoteală pentru viața cuiva, cred că îți dai seama cine…

Nu că aș fi feministă, dar sper că, între timp, șeful magazinului a început să pună preț pe o turistă care i-a căzut în pivniță și nu l-a dat în judecată.