0

Femei cu bărbați – Richard Ford

Când la Clubul de carte s-a votat să citim Cronicarul sportiv al lui Richard Ford, am fost entuziasmată pentru un singur motiv – că era un autor premiat. Dar nu știam nimic despre el. Când am început să citesc romanul, am fost atât de fascinată de scriitura lui, încât l-am terminat rapid. Deși personajul nu îmi era foarte drag, dacă l-aș fi întâlnit nu aș fi fost dintre prietenii lui!, am încercat să-l înțeleg și să călătoresc alături de el în fiecare situație. Nu, nu mi-a fost simpatic și nu, nu mi-a plăcut finalul (știi, domnule Ford, unele fete de 20 de ani se simt jignite când citesc un astfel de roman, nu vor să fie considerate posibile partenere pentru bărbați care le-ar putea fi tată! Sigur, sunt unele care doar la asta visează, dar am întâlnit și persoane vehemente cu privire la acest subiect!), dar modul în care e construită povestea e absolut captivant.

Una dintre prințesele din clubul de carte a dat semnal – Vedeți că organizează Editura Vellant la Cărturești un eveniment cu Ford. Mi-am zis că nu pot pierde așa ceva – deși sunt consemnată în casă pentru iunie, prietenii știu de ce! Așa că am ajuns, cu toată curiozitatea cititorului entuziasmat de primul volum și nepăsător față de cel de-al doilea – pentru că m-am străduit să citesc 200 de pagini din Ziua Independenței, dar nu m-a mai prins, așa că am considerat că i-am acordat destul credit și m-am oprit.

Atmosfera evenimentului a fost destinsă, la masa rotundă aflându-se scriitorul Radu Paraschivescu, Vali Florescu – traducătoarea actualului volum de povestiri Femei cu bărbați și scriitorul Marius Chivu. Câteva întrebări până în ora 19, la care Ford intra în direct pe Skype, și … interviul.

În ceea ce privește titlul cărții pe care o lansează editura Vellant, Femei cu bărbați, Radu Paraschivescu a făcut o bună observație că uneori *cu* în limba română înseamnă *împotriva*. M-am mirat – de unde a scos-o? Păi, da, că dacă întrebi *cine joacă azi*? *Rapid cu Dinamo*… nu înseamnă că cele două echipe se iau în brațe și se drăgălesc, ci dimpotrivă – Rapid e împotriva lui Dinamo. Și, continuă cel care deja a parcurs cartea, exact cum titlul este un fel de pistă falsă, cartea în sine curge ca o deltă de povești cu momeli care ar părea că duc undeva, dar te duc în altă parte. Un personaj interesant sesizat de Paraschivescu este distanța, (sună bine!) iar lucrul care i se pare uimitor este că personajul, în loc să fie fericit cu ceea ce are, vrea acea fericire de cândva sau de când era cu cineva/altcineva. Marius Chivu a adăugat ideii de distanță că există și distanțe emoționale, dar și distanțe fizice, vorbindu-se mult la telefon – carte care vorbește despre societatea noastră, nu?

Am rămas marcată de o expresie – *Scriitorii buni sunt cei care au personaje cariate, în stare de avarie*… Cu alte cuvinte, scriitorii se deosebesc de dentiști – cei din urmă sunt buni doar dacă scot cariile, primii doar dacă le scot … în evidență…

Traducătoarea Vali Florescu a apreciat faptul că multe dintre întâmplări se petrec la Paris sau sunt presărate cuvinte în franceză, ceea ce i se pare un lucru bun pentru că cei care au fost acolo se vor regăsi și vor dori cartea, cei care nu au fost vor lua cartea pentru că au speranța că vor ajunge cândva.

Richard Ford întâlnire cu cititorii

Din cadrul interviului acordat de Richarad Ford celor prezenți la lansarea cărții *Femei cu bărbați*, aș rămâne la un singur aspect, care probabil e și cel mai controversat – pentru că restul au răspunsuri ușor de prevăzut. Ford consideră că, pentru a fi un scriitor bun, trebuie să nu ai copii. Și mi-a plăcut foarte mult că a spus – *în cazul meu*. Îmi e milă de cei care ori iau ca literă de lege ce spune cineva și devin copiile acelor personaje, pentru ca apoi să le pară rău că și-au pierdut viața fiind miniX, dar și de cei care se apucă la ceartă cu cineva care face o afirmație – nu, nu ai dreptate, nu e ca tine. Ei bine, e ca Ford, în cazul lui a fost mai bine fără copii. Eu știu scriitoare cu 3 copii și 10 cărți, scriitoare cu 4 copii și 15 cărți – dar, dacă experiența lui Ford și a altora a fost alta, de ce ar trebui să ne ofuscăm? (Da, sigur, mai este și cazul când poți spune: *Bun, mai bine nu-mi iese o carte genială, dar am și un copil.* Excelent pentru tine, că poți suporta așa ceva: fă cum ai considerat. În ce-l privește pe Richard Ford, el a observat că nu poți avea totul în viață, nu există fericire fără a renunța la ceva și el la copii a renunțat.)

Vreau să închei articolul de astăzi (voi reveni la subiect după ce voi citi *Femei cu bărbați*) cu o altă caracteristică a lui Ford – își dedică soției toate cărțile. Pentru unii e plictisitor, pentru alții e penibil, pentru unii e fals, pentru alții e romantic. El spune că a făcut lucrul acesta pentru că oricine ar face așa ceva dacă o persoană ar munci pentru ca tu să-ți împlinești pasiunea – cum că ea a muncit toată viața ca el să scrie. Citind biografia scriitorului, mi se pare că mai mereu a avut burse și susțineri financiare, așa că nu a fost chiar întreținutul familiei, deci argumentul acesta e de domeniul umorului. Ar rămâne cel al romantismului… Ceea ce îl face și mai enigmatic pe Ford, ale cărui personaje nu sunt nici fidele, nici mature…

1

NaNoWriMo 2017 final

Eram copil, un copil sangvin, deci cu potențial vesel, dar cu o familie complet nebună, cu alte cuvinte – ia de-aici niște dezechilibru! Singurul lucru care mă ajuta în clipele de scandal, bătaie, dat afară din casă, pus comprese pe vânătăile de 10 cm, personale sau ale mamei, era scrisul.

Visam să scriu pentru oamenii mari, cărora să le explic ce simt copiii când părinții nu se poartă responsabil. Scriam pagini întregi de filosofii despre cum ar trebui să se poarte oamenii, pe care când le descoperea tatăl meu le rupea și le arunca la gunoi. Evident că nu le citea. Și mai evident – nu le-ar fi pus în practică.

Aveam cam 14 ani când am auzit o poantă: *Iubitule, vino acasă, zice soția disperată la telefon, pentru că ai mei și ai tăi i-au bătut pe ai noștri…* N-am înțeles despre ce e vorba, prima dată, pentru ca apoi să mă prind: copiii din prima lui căsătorie și copiii din prima ei căsătorie îi articularea pe copiii din actuala legătură… Am râs, dar mi-a trecut prin minte un scenariu: un scenariu care a devenit, de-a lungul timpului, roman. De fapt, a devenit două romane, pentru că primul poartă numele Cei trei C – Bunicul, al doilea Cei 3 C – Coconul. Nu, nu le căutați, nu sunt publicate.

Dar atunci a fost prima dată când am trecut de la ideea de a-i disciplina pe părinți prin scrierile mele la ideea de a mă adresa copiilor. Părinții nu mă vor asculta niciodată. Chiar dacă aș fi bunică – oricum, nu sunt bunica lor. Pe când copiii sunt fericiți că-i bagă cineva în seamă cu povești, așa că indiferent cine ești pleacă urechea la ideile tale…

În cadrul acestui proiect NaNo 2017, am scris 380 de povești de 130-150 de cuvinte, am vrut să fie cât pentru un an, dar am scris mai multe ca să ating și cifra necesară câștigării concursului – 50.000 de cuvinte. Și-apoi, nu toate sunt bune, nu, așa că pot renunța la câteva dintre ele, să am de unde scoate.

Am terminat proiectul cu zâmbetul pe buze, fără să mă străduiesc prea mult, în 20 de zile. Mă uit la unele persoane care se laudă că într-un an au reușit să scrie 4 povești și toată lumea le aplaudă, apoi mă uit la mine, care, dacă aș avea timp, aș avea lunar o carte de publicat.

Asta îmi aduce aminte de tânăra care era înaintea mea la examenul oral de intrare la Facultate – am terminat Filologie, aveam oral gramatică. Fiind ultimele, trebuia să fim amândouă în sală, ca să dăm mărturie, în caz că depune vreuna dintre noi contestație că nu a fost tratată cum trebuie, că a știut și nu a fost admisă. Ea a fost prima și apoi m-a așteptat pe mine. N-a știut niciun subiect de pe bilețel. Unul dintre profesori a rugat-o, îngăduitor, să spună ce știe ea. Ea a ridicat din umeri și a zis trei fraze. Gogonate. Un alt profesor a oprit-o și le-a zis celorlalți – Oricum, pică dacă se prezintă astfel. Hai să o trecem.

Am urmat eu, am spus tot ce aveam de spus, am fost Admisă și am ieșit amândouă din sală. Fata noastră, că de-acum e a nemuririi, ne aparține tuturor, a ieșit țopăind, a alergat spre tatăl ei, care o aștepta cu brațele deschise și i-a zis: *Tati, am știut tot. Tati, a fost atât de greu (mințea, erau subiecte ușoare!) și eu am știut tot (e de prisos să repet că mințea, nu? 🙂 ). Tati, mergem acum să-mi cumperi ce mi-ai promis?*

Tatăl, după ce a strâns-o vârtos în brațe, mândru de odrasla lui, a zis: Hai, fata mea, tot ce-ți dorește inima, azi vei primi.

Pe mine nu mă aștepta nimeni, eu venisem singură la examen și nu am avut nici măcar bani să-mi cumpăr un covrig.

Voi, care scrieți și care sunteți fericiți când scrieți, nu țineți cont de mândria celor care au gura mare. Împliniți-vă menirea și bucurați-vă în timp ce scrieți. E singurul lucru cu care veți rămâne. (că, dacă e să deveniți celebri, la un moment dat, nu voi, ci nepoții voștri vor încasa banii!!!)

Și ca un bonus pentru cei ce se exprimă prin scris, o listă cu filme despre cei ca noi – hm, cu mai mult sau mai puțin noroc 🙂 🙂 🙂 .

0

Evadare din Biblioteca domnului Lemoncello – Chris Grabenstein

O bibliotecă ultrasofisticată, cu holograme, puzzle din cartonașe sau din tot felul de cuvinte și idei, ecrane pe care apar și dau relații bibliotecare de acum zeci de ani, de fiecare dată îmbrăcate într-o altă ținută, nu stă la dispoziția copiilor de azi. (Să vă spun eu cum le place copiilor să arate biblioteca unde merg ei? Au pus mâna în vopsea și apoi palma și-au imprimat-o pe perete, au înnegrit un perete cu fel de fel de imagini, una peste alta, nemaicontând ce era jos de tot sau câtă artă s-a investit în stratul al 37-lea, deschid computerele și mai mult la ele stau decât în fața raftului de cărți, adoră patul pentru că s-ar întinde nițel între două sărituri sau chiar 48 de sărituri pe fotoliile cu bile puse unul peste altul!)

Dar autorul a inventat-o și în acest fel i-a intrigat pe copiii care au devenit eroii principali ai nopții din bibliotecă și ai evadării din ea… Cum au ajuns să poată rămâne peste noapte în bibliotecă? Au scris un eseu. Povestea fiecărui eseu, în sine, ar constitui un roman, fiecare personaj în sine este un caracter – pe care îl întâlnești nu numai în copilărie, ci și la maturitate (da, da, la locul de muncă).

Eu zic așa: ai 10 ani, (ca să înțelegi cum se îmbină toate lucrurile, pentru că o poți citi și la 9, știind literele, dar nu le poți pătrunde pe toate atât de bine; în fond e un fel de thriller pentru cei mici 🙂 ) și mai mult? Ia cartea și nu mai sta pe gânduri. Cel mai important lucru e că ea te va determina să mai iei și altele; nu de alta, dar cotele bibliotecii despre care se vorbește în volum te vor intriga atât de mult încât vei reveni chiar și la biblioteca ta neînsemnată, nu numai la una sofisticată…

Două exemple de umor și înțelepciune, de care veți găsi prin tot volumul…

*Băiatul mi-a dovedit ceea ce am știut dintotdeauna. Un joc nu se termină niciodată cu adevărat decât atunci când se termină.*

*În afara unui câine, o carte este cel mai bun prieten. Înăuntrul unui câine, este prea întuneric să citești.* – Grouncho Marx

 

 

0

Camp NaNoWriMo 1 iulie 2017

Pentru mine, ziua de sâmbătă este o zi de odihnă. Dar creativitatea nu este muncă, ci plăcere, atunci când scrisul face parte din tine. Am scris primele două capitole din roman, adică 2450 de cuvinte.

Acum cred că îți dai seama că de-a lungul timpului lucrurile se vor mai schimba: adică vor fi oscilații, voi scrie sau nu, dar mă refer și la faptul că datele problemei din roman s-ar putea schimba, ceea ce înseamnă că voi umbla serios la ceea ce acum pare bătut în cuie.

Ceea ce trebuie știut e că NaNo nu este timpul când scoți, tai, elimini lucruri, ci când introduci tot ce-ți vine în cap, după care ai să strici 🙂 , la editarea personală sau după ce te sfătuiește cineva…

La Camp NaNo, fiecare dintre participanți are o căsuță poștală în care primește informații, zilnic. Un mesaj conține câteva sfaturi de la scriitori (ne)cunoscuți, ponturi pentru scriere, dar și *afirmația* zilei, oferită ori de cineva dintre organizatori, ori de unul dintre aspiranții la scrierea romanului său (cine răspunde invitației de a împărtăși experiența sa nu va fi respins niciodată!).

Pentru cei interesați, programul lunii care ne stă în față este următorul:

miercuri, 5 iulie

10:00

 Tweet Chat: #CampNaNoAdvice
ora 13 (13:00 – 14:00 Ora coastei Pacificului)
 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
miercuri, 12 iulie

13:00

 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
miercuri, 19 iulie

13:00

 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
miercuri, 26 iulie

11:00

 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
Țineți cont că ora e a Americii (că doar toate aceste lucruri se desfășoară sub generoasa ofertă a scriitorimii de acolo!).
Ce înseamnă Virtual Write-In?
Pentru că e mult mai ușor să scrii în compania celor care fac același lucru, scriitorii de pretutindeni pot să se întâlnească sub aceeași umbrelă.
Ce se va întâmpla atunci?

Asigurarea organizatorilor este:

  • We write together!
  • We challenge each other to word sprints.
  • We offer suggested prompts to help you find inspiration.

Dacă cineva este interesat de o astfel de experiență, la treabă! Există posibilitatea să aveți o comunitate alături de care să vă dezvoltați.

Pentru înscriere și informații pe larg aici.

 

6

Să mai scriu și eu (o carte)?

Am fost aseară la un cenaclu literar. Criticul rostea, cu disperare chiar, că se scrie atât de mult în România încât a ajuns la concluzia că doar atât se mai face în țara asta. (Și poate de aceea ne și merge așa de prost…) Mai mult decât că se scrie mult, cantitativ, fiecare carte luată în parte este un fel de Shogun al individului, căci nimeni nu dă mai puțin de 300 de pagini la tipărit. Într-o lume în care nimeni nu mai e înclinat spre citit, în loc să îmbii omul prin scurtimea materialului prezentat, tu îl faci să respingă din start cartea ta, descurajându-l prin numărul de pagini.

Dacă ar fi să-l ascultăm, din acest moment, toți ar trebui să scriem lucruri multe în cât mai puține cuvinte, să tăiem din articole și din orice realizăm prin îmbinare de vorbe. Ce să zic – are și n-are dreptate. Eu scriu povești care nu depășesc o pagină A5. Trebuie să se încadreze în 3 minute de înregistrare pentru că se difuzează dimineața și ritmul e alert. Dar scriu și romane pentru adolescenți din care chiar nu vreau să tai niciun capitol. Și fiecare roman are 50 (de capitole, evident 🙂 )!

Pe blog, am articole scurte și articole lungi; în funcție de cât de mult timp găsesc pentru a scrie, dar și de subiect, de starea în care aștern cuvintele… Dacă vreau să mă regăsesc și să mă folosesc de blog ca de jurnal, mă desfășor într-un spațiu mai mare. Dacă vreau ca neapărat să fie citit mesajul meu, însă, comprim totul ca pentru oamenii grăbiți ai societății noastre. Ideile mele, trăirile mele le vor citi cei care mă iubesc, cei care au vreme, cei care sunt atrași de stilul meu. Dar aceștia sunt puțini – însă îmi place să fiu eu, cu mine însămi și cu ei.

Mesajul care trebuie neapărat să ajungă la oameni îl realizez scurt pentru că am înțeles starea de lucru a contemporaneității: fără zorzoane și fasoane, ca să înțeleagă oricine.

Cu textele scurte poți lumina mintea oamenilor, îi poți mobiliza, le poți arăta că gândiți la fel. Cu cele care sunt cât vrei tu, cât consideri tu, îi inviți să stea cu tine și e alegerea lor dacă o vor face, dacă sunt tentați de ceea ce oferi și dacă renunță la altele pentru zicerea ta…

Criticii ne descurajează, găsind tot felul de cusururi scrierilor noastre? Pe de o parte, au dreptate: la câți saci de cărți umplu cu literatura română contemporană și cât foc fac în sobă cu ea, normal că sunt sceptici. Pe de altă parte, unii dintre noi, cei care scriem, chiar nu țin să facă parte din *panoplia marilor scriitori români*, nu vor să se vorbească despre ei în Istoria Literaturii Române. Vor doar să-și împlinească pasiunea, focul inimii de a așterne pe hârtie câte ceva. De ce să fii pornit pe sărmanii oameni care au un vis? (A, că de fapt scriu banalități, aberații, sperând la o pensie de scriitor? A, că scriu pentru că n-au ce face nici cu timpul, nici cu banii? – cărțile din această categorie trebuie să fie *mirosite* de cititori și să nu fie cumpărate, dar în niciun caz să fie disprețuite din start de cei care *știu ei ce știu*.)

Se scrie mult? Poate că și tu vrei să scrii și te deprimă că au scris alții înaintea ta. Te ironizează cei care au un renume deja pe piața literară.

Cei care nu au talent vor scrie întotdeauna, indiferent că vor fi încurajați sau li se va da peste nas că nu au ce spune.

Ce vor face cei care au talent, dar sunt sensibili la vorbele celorlalți, au cărți scrise, dar nu au bani să le publice, au ceva de spus lumii, chiar dacă nu vor reuși de la prima carte să se afirme? Dacă sunteți astfel și ați decis să faceți ceea ce aș face eu 🙂 , ei bine, nu știu altceva să spun decât: Nu vă opriți din scris! Dacă sunteți astfel și ați decis să luați singuri o hotărâre cu privire la viitor, faceți cum vă taie capul, dar nu mă pot opri să nu adaug: eu citesc mai ales cărți care au pagini multe, mai ales subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Și ca mine mai sunt câțiva. Poate nu mulți, poate vreo 500, de aceea când publicați prima dată faceți un tiraj mic și căutați-vă publicul!

Așa că spor(t) la treabă, talentați care era să cedați presiunii și să depuneți pixul sau să închideți laptopul. (Că oricum netalentații nu se opresc din turuit!)

P.S. În caz că ești gata să depui armele pentru că ți se pare că nu prea ai condiții de scris și cum să publici, treci și pe la Ana și încurajează-te și din experiența ei.

Cartea scrisă pe telefon