0

The Last Word – 2017

Când am ales filmul acesta pentru a-l privi, a contat un singur cuvânt din descrierea lui – era pe acolo o scriitoare. Orice are legătură cu cineva care scrie este imediat deschis, păstrat, respectat – în ceea ce mă privește. Filmul o aduce în atenție pe milionara Harriet Lauler, o femeie de afaceri de succes – deși a avut succes, datorită modului în care a dorit să controleze strict viața celorlalți, a fost îndepărtată de cei mai mulți. Această persoană care își trimite grădinarul la plimbare pentru că nu-i place cum tunde tufișurile și rămâne ea să facă această treabă, iar pe bucătăreasă o dă la o parte pentru că nu-i convine cum îi pregătește masam devine curioasă ce s-ar scrie despre ea dacă ar muri. Cum nu e mulțumită de ceea ce spun cei din jur despre ea, face o statistică despre cum se realizează un necrolog. Sunteți curioși? Personal, am contabilizat cele patru lucruri care trebuie să fie atinse pentru ca să se vorbească despre tine la superlativ (că se vorbește astfel și fără 🙂 , e adevărat, dar dacă vrem să fim sinceri ar fi bine să și trăim astfel)

a. decedații trebuie să fi fost iubiți de cei dragi ai lor

b. să fi fost admirați de colegii lor

c. să fi atins ca pentru modelare viața cuiva din jur (dacă se poate să facă parte dintr-o clasă inferioară sau să fie din categorie defavorizată)

d. factorul neprevăzut

Pentru cei care nu suportați ideea unui necrolog sau sunteți superstițioși, poate fi dificil să vă gândiți la astfel de lucruri, dar eu sunt dintre cei care se duceau noaptea în cimitir și stăteau acolo, colindând pe la morminte, fără nicio teamă, așa că n-am teamă nici de moarte, nici de veșnicia ei (mai ales că veșnicia morții nici nu există, dar asta e altă mâncare de pește).

Ar trebui să realizăm o listă cu rudele (mda, unii s-ar putea să aveți rude pe care nu le-ați văzut niciodată sau cărora nu le-ați mai vorbit de 20 de ani – motivele vă interesează personal, nu dați socoteală nimănui!) și una cu cei ce ne-au fost colegi (de la grădi – da, încă am relații cu cei care mi-au fost colegi de grădi, deși îmi pare rău pentru fiul meu că el nu a mai păstrat nicio relație; ei, alte vremuri și alt atașament în epoca de aur, față de epoca de acum!). Ar fi necesar să ne reamintim dacă am făcut vreun gest frumos față de cei în nevoie sau dacă ne-am pus amprenta în viața cuiva care era la un pas de disperare ori deja era disperat și era la un pas de moarte… (cu cât sunt mai mulți, cu atât mai bine – nu că ne-ar aplauda cineva, dar ne-am simți noi mai plini de fericire că viața noastră a contat). În ceea ce privește factorul neprevăzut – dacă nu vă dați seama despre ce este vorba, intuitiv, vedeți filmul, ca să aveți o idee, să primiți o sugestie.

Sunt oameni care n-au auzit de acest film, deși joacă în el Shirley MacLaine și Amanda Seyfried. Sunt oameni care au spus că li se pare pierdere de timp să se uite la asemenea întâmplări. Dar sunt și dintre cei ca mine care au râs cu lacrimi, care au primit încurajare pentru momentele dificile și care au descoperit că sunt pe drumul bun, indiferent cât de mult au greșit.

P.S. Recomand acest film mai ales celor care suferă din cauza celor care sunt obsedați de control. S-ar putea să înțelegeți și punctul lor de vedere și, împreună, să luptați la șlefuire, ei să mai lase, voi să vă mai străduiți… 🙂 🙂 🙂

 

 

 

Reclame
0

Este scrisul o meserie nerecomandată femeilor?

Aceasta a fost întrebarea de debut a Intersecțiilor de miercuri, 31 ianuarie 2018, de la Rezidența BRD Scena 9. Răspunsul la această dilemă și la altele l-a oferit scriitoarea Gabriela Adameșteanu. Curiozitatea bine pusă în cuvinte interogative i-a aparținut Anei Maria Sandu, scriitoare și ea. Despre invitată am descoperit câteva date pe care ar fi bine să le știm, înainte de a pornit la dezbaterea … de după dezbatere – primul articol și un interviu al doilea.

*Prozatorul este un spion al altora sau chiar al propriei vieți. Scriitorii nu sfârșesc întotdeauna bine și o existență ca a lor este greu de dus. Meseria asta te expune public – depinde de cum ești tu ca să te simți bine într-o astfel de expunere sau să te simți inconfortabil. Faptul că scriem despre cineva, îi determină pe cei ce citesc să ne vadă pe noi în acele personaje – și nu întotdeauna suntem! Partea cea mai complicată a meseriei de scriitor pentru o femeie este atunci când apar cele două aspecte pe care unele dintre noi le vor: cuplul și maternitatea. Meseria aceasta te poate face nepotrivită pentru relaționare sau poți avea relație, dar ți se va reproșa mereu – și dacă nu o va face soțul, poate o va face copilul, ori se va lua de tine soacra… Pentru scris, trebuie liniște, înțelegere sau măcar indiferența celor din jur, care să te lase să-ți vezi de ale tale. Dacă se întrunesc toate, poți fi fericită cu meseria de scriitoare. Dacă nu, vei suferi în relație, vei suferi pentru că nu reușești să scrii sau pentru că scrii, dar cu un preț prea mare…*

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu a povestit despre faptul că, la început, în Epoca de Aur, se intra în Uniunea Scriitorilor nu cu o carte sau cu două, ori trei, ci cu niște fragmente publicate în ziare de specialitate, în vreme ce spre *89, nu mai erau admiși scriitorii la publicare cu propriul roman, doar în antologii – iar de intrat în Uniune nici nu mai putea fi vorba. Sigur, pe vremea dulce, când deveneai scriitor pentru un roman sau două, primeai apartament și chiar puteai circula prin lumea largă.

Scriitorii mergeau la Madame Candrea, unde se întâlneau pentru a bea, dar Gabrielei Adameșteanu i se părea că viața literară este toxică, nu participa la astfel de întâlniri – exista o violență care avea ca origine băutura multă, exagerat de multă, dar era și spaima că ești ascultat în tot ce zici la mesele cu cei în care ți-ai dori să ai încredere. Pe de altă parte, fără niciun pic de delicatețe, se descriau unii pe alții în romane și chiar spuneau despre asta în gura mare.

*O lume închisă care te sterilizează, viața părea în altă parte.*

Cam același este sistemul și în zilele noastre – zic eu! La întâlnirile celor care au peste 65 de ani se termină mereu cu băutură adusă de acasă sau cu niște propuneri indecente – de nici nu-ți vine să crezi că acești bătrânei mai știu ce înseamnă ceea ce propun! 🙂 , în vreme ce cei până în 45 nu se întâlnesc, fiecare fiind lup singuratic, pe propria-i răspundere. Invidie? Timiditate? Nesiguranță?

Cei care scriu și au un cerc în care se simpatizează și se ajută sunt mai presus de marii scriitori români, cel puțin din acest punct de vedere. Nici nu-și toarnă prietenii, ca pe vremuri, nici nu-și toarnă băutură în cap și-n sân și nici nu-și toarnă gogoși unii altora ca să-i impresioneze.

….

Despre scriitură și ideile Gabrielei Adameșteanu cu privire la ea, voi reveni într-un alt articol. Eu am fost impresionată de vivacitatea și pot să spun fără să greșesc frumusețea acestei doamne de 75 de ani, căreia nu i-aș fi dat mai mult de 60. Se pot ține bine și româncele care-și propun aceasta, chiar dacă nu au sponsori pentru operații estetice repetate.

Darul cel mai mare pe care vi-l puteți face după ce ați citit aceste gânduri ar fi să căutați cărțile scriitoarei și să le parcurgeți pentru a vă da seama cât de aproape de gândirea dv este ea în ceea ce creează.

Spor la lectură!