0

Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)

Reclame
0

Căutând-o pe Alaska – John Green

Cartea este foarte interesant construită – un anumit moment din experiența eroului principal constituie punctul de reper și primele capitole sunt datate *Cu 136 zile înainte*, *Cu x zile înainte*, pentru ca la final să existe capitolele *După o zi*, *După 136 de zile*… Miles consideră că Alaska – da, este o fată, nu un continent și nici o cățea! – este punctul culminant al istoriei lui, așa cum și istoria pământului are două părți înainte și după Hristos.

Doar că Alaska lui nu are nimic din puritatea Fiului lui Dumnezeu 🙂 , cred că nicio mamă nu și-ar dori o astfel de noră, dar eroul principal este atât de fascinat de năstrușnica lui colegă încât nu se gândește la nimic altceva decât la cum să fie a lui, chiar dacă are pe altcineva.

Alaska are, însă, o istorie zbuciumată care pusă în cuvinte populare românești ar putea fi redusă la simplul: *trage rău*. Adică se vede că nu se va sfârși bine vârtejul în care se află ea. Alcoolul, tutunul, sexul nu pot echivala faptul că ei îi plăcea mult să citească. Instinctele necoordonate de creier, emoțiile aflate sub impulsul beției îi curmă viața.

O carte despre sentimente apăsătoare, de la vină la dragoste neîmpărtășită și vinovată. O carte din care aflăm ultimele cuvinte ale unor persoane importante ale istoriei, pentru că aceasta era pasiunea eroului pricipal. O carte pe care, dacă o citesc părinții și-și văd copiii în rolurile celor 4 liceeni, îi bagă sigur la homeschooling, încercând să evite statul la internate și găștile destructive.

Poți înțelege tensiunea labirintului prin care trec adolescenții, dar nu-ți poți permite să-i lași și pe ai tăi să ajungă acolo!

3

Cum se citește o carte? (1)

Da, știu, este o întrebare prostească. Dar m-am confruntat cu ea de-a lungul timpului. Nu numai din exterior (*Cum să-l conving pe fiul meu să citească?* sau *Nu înțeleg de ce am eu nevoie de cartea asta care le place tuturor!*), ci și din interior. Deseori mă suprind ducând o luptă intensă cu mine să nu tratez literatura ca pe un articol de specialitate.

Când pregătesc întrebări pentru un invitat sau când realizez un discurs pe care trebuie să-l susțin, nu mai procedez ca cei ce realizează statistici și sondaje. Nu mai văd fiecare stadiu, nu intru în amănuntele procesului care-i duce pe specialiști la o concluzie. Am în fața mea o lucrare de mari dimensiuni, mă uit la premise și la concluzii, sar peste tot ceea ce a însemnat activitatea depusă de cercetători. Sau când citești dintr-o carte căutând un anumit subiect printre cele 15 pe care le are în studiu, normal că te rezumi la capitolul necesar – revii asupra ei data viitoare, când abordezi o altă tematică, dar în niciun caz nu ești fascinat de cartea aceea, ci ești dornic să-ți termini munca pentru care ai pornit să te documentezi.

Noi, cei mari, suntem dornici să terminăm odată proiectul pe care îl avem de făcut și adunăm rezultate din mai multe cărți, iar cei mici nu au nicio idee despre frumusețea unei lumi pe care ar putea-o descoperi dacă s-ar lăsa purtați pe aripile lecturii.

De câte ori iau un roman în mână, lupt cu imboldul – ok, mă uit la ultima pagină și știu ce s-a întâmplat cu ăștia,

că nu am deloc răbdare…

că am atâtea de citit… (adică tot de început și de privit la final, da? 🙂 🙂 )

că pot pune pariu că se petrece asta și că se sfârșește așa…

De câte ori îmi place o carte, pot fi senină și să o savurez, dar și atunci există imboldul de a mă duce la final, să știu care anume este rezolvarea… Nu de altceva, dar să nu mă implic prea mult, nu de altceva, dar sunt foarte curioasă dacă am aceleași idei ca scriitorul sau … De câte ori întâlnesc un pasaj care parcă îmi dă dezlegare să sar peste el – descrieri sau discuții între personaje de care nu-mi prea place! – mâna începe să alunece spre următoarele 5 pagini, dar mintea mă readuce pe drumul cel bun:

  • citești ceva pentru a cunoaște ce vrea să spună autorul, nu pentru a pierde amănunte
  • citești ceva pentru a pătrunde în lumea și starea pe care el le descrie, nu pentru a rămâne cu vechile tale idei
  • citești ceva pentru a te relaxa și a fi într-un alt unghi al situației, nu pentru a sta tot în colțul tău și a analiza lucrurile după cum crezi tu că sunt
  • citești ceva pentru a construi un univers de care habar n-ai, dar pe care mintea ta îl poate reconstitui
  • citești ceva despre ceva în care n-ai mai fost, chiar dacă ai trecut prin așa ceva – toți avem amprente și suntem 7 miliarde; unele pot semăna, dar identice, nu sunt…
  • citești ceva pentru a alătura bucățele de locuri și de sentimente și pentru a simți că trăiești nu numai o viață – pe cea a personajului principal, ci toate viețile posibile (de la personajul negativ până la cel mai neînsemnat din derularea evenimentelor)
  • citești ceva pentru că vrei să intri într-un univers cu totul nou, nu pentru că vrei să-l populezi pe cel vechi și răsștiut 🙂 🙂 cu frânturi din ceea ce mai prinzi pe ici, pe colo
  • citești ceva pentru că tu însuți ai putea să te transformi în ceea ce descoperi acolo, nu pentru a rămâne la prejudecățile tale…

… E o mare victorie – când reușesc să citesc – și pentru mine, care iubesc să citesc! Îmi imaginez cât de dificil este pentru cei care chiar nu au chef să facă lucrul acesta…

0

Anita Shreve – Nuntă în decembrie

*Detest să mă simt neputincios* – spune Harrison, personajul principal al cărții. De fapt, pentru lucrul acesta luptă toți colegii de clasă, care se întâlnesc după 27 de ani – să nu se lase îngenuncheați de neputință. Iar aceasta nu este la nivelul împlinirii materiale sau al chemării profesionale, ci în domeniul sentimentelor, emoțiilor.

Acum, la noi e la modă să revii la iubirea dintâi. Aș putea enumera 50 de persoane care s-au recăsătorit cu persoana de care s-au îndrăgostit în liceu – așa de ușor de găsești pe Fb și, după 20 de ani de căsătorie, ți se pare simplu să schimbi partenerul cu cineva pentru care ai avut o pasiune cândva. Căci ceea ce ai acum nu mai este interesant, iar pentru cineva necunoscut parcă ți-ai pierdut interesul. Dar la noi nu pare nimic deosebit – nu avem cultul familiei *țesute* din timpul liceului, așa cum îl aveau americanii. Ei își găseau prietenul pe la 15-17 ani și cu el rămâneau toată viața, că le era sau nu bine, nu conta. Acesta era modelul, așa făceau cei mai mulți. (La noi, de regulă, rămâneai cu iubirea din facultate! 🙂 )

Eroii cărții sunt dintre acei americani care nu rămân cu iubirea din liceu, dar tocmai lucrul acesta îi macină. Faptul că se regăsesc după atâta vreme le dă posibilitatea să-și împărtășească simțămintele și să observe care a fost rostul lor în tot acest timp care înseamnă mai mult de jumătate din viață – pentru unii.

Concluzii?

  • fiecare vrea să creadă că este unic
  • durerea, văzută de aproape, este de nesuportat
  • o să-ți pară rău toată viața dacă nu inițiezi o conversație (chiar dacă atunci pe moment ai putea părea penibil)
  • e sexy să spui adevărul – e ca și când ai deschide gura larg pentru un sărut
  • a avea secrete față de cineva cu care ești într-o relație strânsă este complet neproductiv (mda, dar cât de prietenească este relația dintre părinte și copil, în așa fel încât să poți să te deschizi față de el, tu, omul mare…)
  • unii oameni nu se schimbă niciodată (probabil niciunul dintre noi nu ne schimbăm 🙂 , de ce să generalizăm în loc să arătăm cu degetul întâi spre noi? 🙂 )
  • uneori, copiii îți pot lua tot oxigenul. Oricum, creează haos pe care trebuie să știi să-l administrezi, dacă vrei să nu ajungi să-i acuzi pentru deranjul din viața ta

Este poate nedrept să ne începem viața cu starea de bebeluș și mai ales să ne-o continuăm 60 de ani, după ce 20 am fost sub imperiul furtunilor de hormoni. Poate că ar trebui să ne croim drumul cu înțelepciunea pe care o avem pe la 50 de ani, în împăcarea pe care o căpătăm la 55 și cu frenezia pe care ne-o dă cunoașterea de sine pe care o căpătăm la 40 de ani. Este nedrept să existe adolescența înainte de deciziile mari pentru că tot ceea ce este ea își pune amprenta pe noi și cărăm bagajele ei de-a lungul zecilor de ani pe care îi mai avem… pentru a vedea apoi că toate impresiile noastre, toate dorurile noastre erau baloane de săpun și ar fi trebuit să lăsăm totul deoparte și să fim fericiți cu ceea ce aveam, nu cu ceea ce am pierdut….

*Nuntă în decembrie* este o carte pentru nostalgici. Cel mai bine ar fi ca nostalgicii să aibă doar 25 de ani, nu 44, ca protagoniștii și să învețe din experiența altora, nu să vrea să se dea ei înșiși cu fruntea de pragul de sus… 🙂

 

0

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

2

Cecilia Ahern – Mulțumesc pentru amintiri

Ultima dată când a fost abordat acest subiect, cel puțin în viața mea, a fost într-un film, când în urma unui accident, în inima unei persoane liniștite a început să încolțească dragostea de motocicletă, de adrenalină. Ceva de genul acesta este și cartea de față – cineva donează sânge și acesta ajunge în trupul unei persoane cu care începe să se vadă, la orice colț de stradă, la frizer etc…

Cartea curge previzibil, dar tonul de umor este punctul forte. Plouă și cu brioșe într-un coșuleț și cu bilețele aruncate în pubela de gunoi în care se afla, culmea, cea la care tocmai acel bilețel nu trebuia să ajungă.

Dialog din abundență, descrieri de sentimente – mi se pare exact genul de roman de care ar avea nevoie un adolescent pentru a-și promite că va dona sânge, nu pentru recunoștința celuilalt, ci pentru că lucrul acesta poate schimba o viață. Dar și genul de carte care te destinde după ce te-ai săturat de toate știrile enervante de la televizor – atât din țară, cât și din lume.

2

Camp NaNoWriMo 16 Iulie 2017

Sunt puține cărți prin bibliotecile de stat care să mai aibă izul trecutului – și când spun asta mă refer la cărțile de până în Revoluție. Deși erau interesante și, culmea, ceva mai realiste (trebuie să recunoaștem că ceea ce văd azi copiii la televizor sau urmăresc pe jocurile lor nu are nimic de-a face cu pregătirea pentru viața care-i așteaptă, în schimb acele cărți aveau un fel de-a aborda viața reală care te făcea să fii curios pentru ce va fi când vei fi mare.)

Pentru că nu am găsit dintre cărțile preferate ale copilăriei, am ales una de Basme – Vladimir Colin. Da, știu, există cărți de basme atât de frumos colorate încât nu se desprind degetele copiilor de ele și le cer, le cer, le cer, pentru ca apoi să vezi că ditamai editura a lăsat greșeli peste greșeli în text. Cum se face că în 1979, editura Ion Creangă nu a îngăduit nici lipsă de litere, nici agramarea vreunui editor?

Cartea despre care vorbesc eu este cea care conține două rânduri de Basme – cele din 1953 și Basmele omului din 1958. Îmi place informația pe care o conține una dintre primele foi: Pentru scrierea acestor basme, autorul a folosit motive caracteristice folclorului din patria noastră.

În general, nu recomand basmele. Acesta este principiul meu – basmele îmi par penibile (da, știu, unii le folosesc drept povești vindecătoare, considerând că arhetipurile vor vorbi foarte clar copiilor cu probleme emoționale care le vor asculta sau citi – e ok, putem avea păreri diferite!). Dar basmele lui Colin intră în altă categorie. Sunt cu mult deasupra basmelor altor popoare și la fiecare idee pe care o abordează chiar îți dau aripi. Da, efectiv, te învață să trăiești sau să te ferești de anumite lucruri pe care tu le-ai putea considera atrăgătoare. Cu basmele lui Colin chiar că aș defila fără să mă rușinez.

Consider că un părinte sau un adult care ia acest volum în mână a făcut o investiție în dezvoltarea personală, dar și în cea emoțională. N-ar fi rău dacă v-ați face timp să le citiți – o poveste pe seară ar însemna să le terminați deja într-o lună (deși sunt sigură că nu v-ați opri la una, mai ales că nu sunt nici lungi și nici plictisitoare!).

Spor la citit.

…….

Și-acum să vedem ce mai facem cu Camp NaNo iulie, de care trebuie să ținem cont pentru că a trecut de jumătate.

Poet Amanda Lovelace *Feeling insecure about your writing? From time to time we all think that our poems aren’t good enough, aren’t original enough, or aren’t enough like the work of a particular poet we admire. Don’t worry—your writing voice will develop over time with a combination of patience and practice. If you ever find yourself comparing your writing to the writing of someone else, keep in mind that the reason why those writers are so beloved is because of their unique take on things. We need your voice, not somebody else’s. Push the limits and do something you’ve never seen done before!


  • Follow @NaNoWordSprints on Twitter for daily writing sprints, prompts, and community throughout the month of July.
  • Want to contribute to the NaNoWriMo blog? Fill out this form to let us know what kind of blog posts you’d be interested in reading or writing!

Today’s Writing Challenge

Think about how your writing voice has changed since you began writing—then, try writing in the voice of Past You. Growing older, trying new experiences, and learning more about writing can all be factors that influence your voice. For example, you could write a chapter in the style of an elementary school diary entry, or look up an old writing assignment and use it to draft your project.

………

Prin folosirea acestor sfaturi pe care le primește orice persoană *înrolată* în scriere la camp NaNo, am vrut să vă arăt că aveți pe cineva care vă poate înțelege sentimentele, atunci când scrieți și nu vă aveți de partea voastră nici măcar pe voi, cu pretențiile voastre. Poate aveți nevoie de un grup, de ceva din exterior. Nu ezitați să-i contactați pe cei de la NaNoWriMo din România.