0

Secrete scriitoricești – Monica Ramirez și Oana Arion

În spațiul strâmt, dar plăcut de la subsolul librăriei Mihail Sadoveanu, a avut loc acest seminar – dezbatere, savuros prin faptul că cele două scriitoare s-au purtat ca niște veritabile autoare (adică persoane care scriu pentru public) nu ca niște vedete (care sunt undeva unde nasul oamenilor, oricât de mult s-ar ridica, nu ar ajunge! 🙂 ).

Unul dintre subiecte a fost despre cât de mult spun sau nu adevărul bloggerii de carte. A fost singurul moment în care am luat cuvântul. Eu mă simt liberă să spun despre o carte atunci când vorbesc despre ea pentru că mi-o cumpăr sau o împrumut de la o librărie. Bloggerii care primesc gratuit cărțile de la o editură nu vor spune adevărul despre o carte, care nu le place – pentru că le convine să primească, pentru că – și dacă nu au nevoie personal de acea carte! – o vor da cadou învățătoarei, șefei soțului sau doctorului stomatolog. Sau de 8 Martie, mamei, cu un șnur de mărțișor prins cu o bucățică de *bandă adezivă* – sigur, de mare calitate, de la cine știe ce firmă renumită 🙂 .

Bine, nu văd de ce aș scrie rău despre o carte, dacă nu-mi place – sunt foarte multe pe care le-am început și le-am lăsat deoparte, însă nu m-am repezit la computer să spun despre ele. Dar dacă prezint o carte, atunci știu sigur ce am … în favoarea ei.

Pe de altă parte, culmea!, chiar în acest moment, trec printr-o situație în care nu mi se pare drept ca cei ce fac recenzii să arunce cuvinte mari… Wahington Post Book World scrie: *Te prinde… nu te poți opri din citit din momentul în care Kathryn deschide ușa.*

Am continuat să citesc o carte datorită acestei promisiuni, deși nici până la pagina 200 nu am fost sigură că e genul de roman pentru care să fac pasiune. Nu, deloc. Deși era scris de Anita Shreve, pe care mi-am dorit să o citesc fiindcă alte cărți de-ale ei au avut ecou în inima mea. Dacă cineva cu specializare se uită pe carte și depune o mărturie de acest fel *nu te poți opri din citit*, te simți prost (în adevăratul sens al cuvântului, nu în sensul de *inconfortabil*) pentru că nu ești așa de deștept ca celălalt, cum de nu vezi partea excepțională a lucrurilor, ce e cu tine, de nu te ridici la cultura celor de la Washington Post Book World? *Soția pilotului* este o carte de aproape 300 de pagini din care afli cum soția de aproape 20 de ani a pilotului, datorită morții lui, descoperă că el avea o altă familie, de patru ani jumătate, cu doi copii micuți, în Londra. Am scris intenționat așa de alambicat fraza precedentă 🙂 pentru că așa vrea să pară cartea, pe când ea este absolut simplă. Chiar slabă!

Ei bine, am zis de rău de o carte – nu aș fi amintit-o pe blog, aș fi dat-o deoparte, frustrată că am pierdut cu ea 6 ore. Dar pentru că tot s-a vorbit despre cât de sinceri suntem când împărtășim părerile noastre, am vrut să se vadă cât de rău fac niște păreri ce se vor sincere, dar sunt mai mult pompoase.

Revenind la Monica Ramirez și Oana Arion, a fost o plăcere să le ascult. Mi s-au părut autentice – și da, am reținut ideea de a nu mai privi romanele comerciale ca pe un bau-bau. (Sincer, celebrele cărți motivaționale, după care se dau în vânt toți tinerii, sunt comerciale! Și psihologia explicată maselor este tot comercială! Chiar și medicina, tehnica și  🙂 Și literatura poate fi acceptată așa, fără a fi judecată că este așa 🙂 !!! )

Să nu uit că tocmai citesc noua carte despre scriere a Monicăi, despre cum se poate realiza un roman de succes! (e un cadou de la Marina.)

La un nou anunț al Librex Publishing despre un nou seminar ar merita să fiți prezenți! Veți fi fericiți să vedeți două autoare din România, frumoase, vesele și inteligente. Așa cum v-ați dori, poate, să fiți și voi – deci merită să mergeți să vă priviți în oglindă! 🙂 🙂

Reclame
0

Sinceritatea pare răutate uneori

Oricât ar fi de dornică ființa mea să găsească părți bune în fiecare om, există și momente când îmi este imposibil să aplaud. Aș fi falsă. Aș fi complet lipsită de sinceritate.
În urmă cu ceva timp, m-am înscris împreună cu fiul meu la un seminar despre creșterea încrederii în sine. Acum, cred că oricine realizează că, de fapt, eu jucam un fel de teatru: *Vino cu mine, dragul meu, ca să nu fiu singură!*, dar scopul inițial era să audă el toate acele lucruri. 10 secrete pentru creșterea încrederii în tine nu-s de colea, zic eu, decisă să fac și o donație, decisă să cumpăr toate materialele de acolo, doar de drag că s-a găsit cineva să abordeze un astfel de subiect.
Trebuie să recunosc două lucruri extraordinare ale seminarului: a început la ora 17 fix, așa cum promisese (cred că e primul în viața mea la care particip – și am fost la destule! – în care s-a respectat timpul omului prezent în sală, nu cel al întârziatului din trafic!) și locul unde s-a desfășurat: centrul capitalei, un hotel de lux, o sală superbă, luminoasă, de excepție.
De aici, însă, mă voi abține de la comentarii cu privire la ceea ce a prezentat persoana. Voi reda doar scrisoarea pe care i-am trimis-o în aceeași seară.
Veți zice că sunt rea?
Poate veți zice că sunt chiar Muma Pădurii. Ori mama vitregă a Albei ca Zăpada.
Dar eu, care pot încuraja și oamenii care-mi fac rău, fiindcă nu port pică nimănui, chiar nu m-am putut abține.
*Bună ziua.
Am participat ieri la seminarul X, dar după 90 de minute am plecat
pentru că tot ceea ce am auzit era haotic și imposibil de pus cap la cap.
Nu, nu am putut pricepe nimic.
Sunt o persoană care a citit toate cărțile lui John Maxwell, (ea se lăuda că face parte din echipa lui)
de la cele religioase la cele despre afaceri,
venisem pentru a cunoaște o altă persoană care știe cum se abordează lucrurile
și am plecat dezamăgită.
Sper că a fost doar trac sau pur și simplu faptul că persoanele din față,
unele dintre ele,
erau prea zgomotoase pentru a te lăsa să te concentrezi să spui esențialul.
Dar, repet, în 90 de minute nu am auzit decât 2 lucruri inteligente, pe care, oricum,
le puteai spune în 3 minute.
Dacă îți scriu este pentru că îți doresc din suflet să-ți realizezi un material sănătos, scurt și plin de idei grăitoare,
care să ajute și pensionarii din sală și tinerii – ai avut o sumedenie de tineri care s-au ridicat și au plecat odată cu mine pentru că
au zis că nu găsesc nimic interesant în ceea ce spui.
Trecuseră 90 de minute și nu începusei discursul.
Succes în tot ceea ce faci!
Probabil că ai o experiență de viață care-ți permite să revezi înregistrarea de ieri,
fără resentimente față de cineva care îți spune ce gândește,
și să înveți din greșeli.
Succes pe mai departe.*
Când ții zeci de prezentări în zeci de orașe și urmărești să-i convingi pe oameni că au nevoie de un mentor – și evident că vrei să te prezinți ca fiind acel nemaipomenit mentor care le-ar putea da un start bun în viață, deci încerci să le strecori manipulativ să se îndrepte spre tine cu alegerea! – măcar arată ce știi și poți! Nu considera de la sine înțeles că punctualitatea și sala Luvru îi vor îngenunchea pe oamenii veniți cu sutele, care vor zice: *Forrest Gump al nostru, te vom urma până la capătul alergării tale!*
2

De ce nu accept cereri de prietenie pe FB nici de la persoane cunoscute?

Pentru început, aș vrea să spun de ce nu accept cereri de prietenie de la necunoscuți: pentru mine, FB este un loc unde-mi place să fiu și unde-mi duc prietenii adevărați. Ce să caute necunoscuții alături de mine? Da, pot admira pe cineva și nu vorbim, pentru că încă nu am ajuns să ne cunoaștem, accept cererea de prietenie pentru că știu cum gândește și că vor fi seminare la care vom participa împreună, va veni o vreme când să ne cunoaștem. Dar oamenii pe care nu i-am văzut niciodată și care trimit cerere de prietenie mi se par nepoliticoși. Nici măcar nu scriu un rând – v-am ascultat o emisiune, am fost împreună la o prezentare și v-am apreciat ideile când ați spus că… (Bănuiesc și eu că ți se dă add doar atunci când cineva are aceleași gânduri cu tine, de aceea pun doar situații fericite!) Iar dacă ar scrie, cu siguranță că aș sta să cuget – de regulă, pun mesajele pe Public pentru că nu am nimic de ascuns. Această persoană are deci acces la ceea ce apreciază – la părerile mele… La postările mele personale, pentru prieteni chiar mi-aș dori să fie cu mine?

Pe de altă parte, am asistat uimită la 10 minute de minciună. Un copil dorea să se joace și jocul de pe telefon îi cerea să se logheze cu FB și să joace cu prietenii de pe FB. Nu avea așa ceva, și-a rugat colegul de clasă cu care era, acesta l-a refuzat, că i se uită părinții în FB și dacă văd invitații despre acel joc îi interzic să mai folosească FB…

  • Dar am o idee, a spus el. Facem pe loc unul. Întâi o adresă de mail, pentru că ai nevoie de ea, pentru a avea FB.

Au inventat un nume, parola cea mai simplă, și colo și colo, au început să facă asocieri de nume pe care să le caute pentru a da Add, ceva de genul Vali Vărzaru – au găsit 6 – e un nume aleatoriu ales de mine, cărora le-au apăsat pe butoane, apoi Gino Nistor și din acest nume au găsit 9 bucăți, pe toți Add, apoi când au deschis FB, ce-a făcut acesta? Le-a recomandat prieteni de-ai celor 15 pe care îi acostaseră și au dat la nesfârșit Add. În 5 minute, 7 persoane acceptaseră cererile și copilul și-a început jocul cu monștri pentru care avea nevoie de FB și prieteni în FB. Cel care-l ajutase era foarte invidios… *Ai prieteni din Pakistan, Rusia, Moldova, Italia… *, dar și sfătos – Vezi să ocolești persoanele care ți-ar părea dubioase. Pe cei din Siria, de exemplu.

Copiii fac așa ceva pentru a se juca. Maturii nu au chef de joacă, ci de altele, mai rele, așa că da, nu primesc cereri de prietenie de la necunoscuți.

Bun, acum de ce nu primesc cereri de prietenie de la cunoscuți? Sau de la ce cunoscuți nu accept cererile de prietenie?

a. de la cei cu care nu am aceleași pasiuni

b. de la cei care adoră politica

c. de la cei care au o plăcere să ironizeze răspunsurile celor pe care nu-i cunosc, dar cu care au un prieten comun

d. de la cei care nu discută cu mine pe stradă, deși ne salutăm; pe FB ce-om avea așa de important de vorbit, dacă între patru ochi nu ne spunem nimic?

e. de la cei care au prieteni cu care eu nu mă înțeleg – de ce să ajungă la alții ceea ce eu vreau să fie doar pentru prieteni?

Cine vrea să aibă o turmă de prieteni pe FB, poate să aibă, din partea mea, dar dacă eu, din 450 de oameni, 450 cunosc și aș putea apela la ei în momente dificile, prefer să rămân la cifra asta decât să ajung la 5000 și să nu mai știu care vor doar mondenități și care-mi sunt apropiați!

Mai sunt câteva motive, dar pe acelea le află direct cei care îmi sunt prieteni și-mi dau add… Adică li le explic personal, pentru că sunt prea intime ca să le spun tuturor. Însă lor li se voi spune, pentru că-mi place sinceritatea și mai ales mi se pare că merită să afle secretul acestei forme de … respingere…

Grijă mare la FB, vă spune cineva care chiar iubește FB!