2

Poveste pentru timpul prezent – Ruth Ozeki

Mi-am zis eu: ce tot citesc aceste cărți pentru adolescenți (mda, am un argument forte – ele sunt documentarea mea!), eu, care sunt o ființă atât de profundă și care ar trebui să citesc acele romane grele, care aduc probleme dificile în discuție… Bine, am decis, să mă întorc la lucruri de ținută – o carte de la Polirom ar intra între cele pline de sobrietate? Da, mai ales că se pare că are o premisă grozavă – o persoană între două lumi: biculturală, birasială, crescută într-o societate unde domina albul, dar cu gândul că e japoneză, pentru ca apoi când a ajuns în Japonia să aibă certitudinea că e americancă. Deși nu e cazul nostru – să fim așa de rupți în două, de cusuți din atât de dificile bucăți – este vorba, poate, și despre noi, pentru că ne mutăm în regiuni diferite ale României, avem prieteni care trebuie să se ducă în alte țări și nu știm cum să mai păstrăm legătura cu ei, cine vor deveni ei.

Cartea are 450 de pagini cu litere mici, ai putea zice că citești 900 de pagini, dar nu acesta este lucrul cel mai dificil. Dacă poveștile nu ar fi atât de intense, atunci cu siguranță că te-ai bucura de cele *900* de pagini, însă ele chiar te dor – eu când citesc așa ceva mă străduiesc să-mi caut un loc într-un spațiu unde nu apar oameni, unde nu mă deranjează nimeni, pentru că devin atât de impresionată de ceea ce este scris încât pot fi tare sconcs pentru cei care ar îndrăzni să îmi adreseze o întrebare în acele momente.

O avem pe Nao, care se mută din America în Japonia și devine a nimănui – pentru că nici părinții nu o mai iau în seamă, nici cei din școală nu o acceptă, nici celor pe care i-a lăsat în urmă nu le pasă de ea. (aici aș putea să vorbesc mult despre invidia pe care o simțim când alții vin din locuri unde noi nu vom ajunge niciodată sau despre cât de prost crescuți sunt cei care consideră că a tăia cu forfecuța sau cu unghiera din carnea cuiva înseamnă a se răzbuna pentru cât de prost trăiesc ei!)

Și o avem pe Ruth, care se află pe o coastă a Canadei, găsind jurnalul lui Nao și citind ce i se întâmplă acestei fete de nici 16 ani, descoperind o cu totul altă cultură, de care nu se simte atrasă, din care ar vrea să o scoată pe micuță… I se pare că jurnalul a ajuns la ea datorită curenților care au purtat toate lucrurile japonezilor de după celebrul cutremur japonez, cu toate implicațiile lui…

În carte se vorbește mult despre ecologie, despre influența omului în natură și despre singurătatea omului în societatea mai mică sau mai mare, despre faptul că un om poate distruge atât de mult din interiorul cuiva, făcându-l să se simtă mic, mic, în vreme ce altul poate să-ți aducă eliberarea, nu numai de sub puterea malifică a celor din jur, ci și din spaimele proprii. (în cele din urmă, este o carte despre influența spitualității asiatice asupra omului, în ciuda agresivității lui și a faptului că este agresat)

Trebuie să recunosc, amândouă lumile în care se desfășoară cartea – Tokio, insula Canadiană – au specificul lor și dau ochelarii de cal de pe ochii noștri la o parte. Al treilea loc unde se întâmplă cele mai importante schimbări este templul unde slujea bunica lui Nao și care s-a prăbușit la cutremur…

Una dintre cele mai importante teme este despre maturizare. Bunica avea 104 ani. Fetița, care spera să reușească să scape de violența colegilor și lipsa de responsabilitate a tatălui, o întreabă pe bunică la ce vârstă se maturizează omul, la care mucalita ei rudă îi răspunde – 105. Nici chiar ea, chiar dacă îi dădea cele mai bune sfaturi, nu se considera matură.

Pe de altă parte, doar gândul la vortexul planetar te pune pe gânduri (lăsând tensiunile umane deoparte!) – există 11 curenți mari pe planetă, doi dintre ei ajungând în Canada din Japonia și apoi își schimbă cursul în apropiere de zona de coastă din British Columbia. Cel mai mic dintre ei, Curentul Aleutin, se îndreaptă spre nord, cel mai mare o ia spre sud. El se numește Curentul Țestoaselor pentru că acestea se lasă purtate de el pentru a migra din Japonia către Baja… Curentul Țestoaselor se deplasează în sensul acelor de ceasornic, Aleutin în sens invers. Pe lângă curentul Kuroshio, care are și el ceva impresionant, acestea două sunt ca un inel de șerpi, fiecare mușcând coada celui din față. Kuroshio este doar unul dintre cei 4-5 curenți ce formează vortexul Țestoaselor… Fiecare vortex se deplasează cu propria lui viteză, iar lungimea traiectoriei orbitale pe care se deplasează se numește ton, ca muzica sferelor. Cea mai lungă perioadă orbitală este de 13 ani și stabilește durata fundamentală a tonului. Vortexul Țestoaselor durează un semiton – 6 ani 1/2. Curentul Aleutin – o pătrime dintr-o măsură de 3/4. Resturile plutitoare care se lasă antrenate de curenți și rămân pe orbitele lor sunt considerate parte din memoria curenților. Rata de evadare de pe orbită determină jumătate din viața unor resturi plutitoare…

Până la urmă, începi să vii la realitate – habar n-avem ce se întâmplă cu noi, dar în jurul nostru… Ca să știm ce se întâmplă cu noi, ar fi necesar să ne controlăm, să ne gândim la supelputelea noastră – a, nu știți ce este aceea? Superputerea! Căci fiecare om are o superputere atunci când încearcă să-l ierte pe cel ce-i greșește sau să-l lase să trăiască pe cel de care nu-i place…

Și de aici toate ritualurile cu specific budhist, zen etc…

Pentru cei interesați de aceste amănunte, dar și de mecanica cuantică – despre care se vorbește atât de mult în ultima parte a cărții, despre visul care poate să influențeze realitatea, despre lucrurile magice ce pot întoarce lucrurile din rău spre bine… Pentru cei care știu despre război și care nu au înțeles cât este de destructiv nu numai în victime umane sau în culcarea clădirilor, ci la multe alte niveluri – cartea este un bun prilej de meditație. O, nu, nu am vorbit despre restul lucrurilor care mai sunt abordate dintr-un singur motiv: mai trebuie să aveți și surprize. Unele vor fi grotește, cele mai multe absurde – poate vreo două vă vor bucura. În rest – o carte despre viață și rușinea care e atât de incriminată în Japonia, despre iresponsabilitatea conducătorilor și umilirea oamenilor.

Dificilă carte! Nu la citit, că pentru unul învățat cu literele se poate termina și într-o săptămână, ci la acceptarea ideii că viața poate fi atât de ridiculizată când este o minune!

 

Reclame
0

Camp NaNoWriMo 7 iulie 2017

Fiecare scriitor cu programul lui; în care intercalează scrisul! Cred că sunt foarte puțini care au șansa să trăiască doar din scris. Și îi bănuiesc de mare tristețe, dacă nu ies și ei la o ciocnire cu mulțimea în autobuz (de unde să-ți iei personajele 🙂 ), ori de o mare singurătate, dacă nu au colegi pe care să-i întâlnească zilnic.
Poate că minunatele personaje sunt interesante, dar, vorba Angelei Similea, *dar viața, dar viața, noi cum ne-o trăim?* .
V-ați alcătuit vreodată propriile citate despre ce înseamnă să scrieți și cât de mult înseamnă aceasta pentru voi, indiferent de locul de muncă pe care îl aveți?
„Today I abandon old habits, procrastination, overwhelm, and self-sabotage in exchange for new, more positive habits, consistent action, acceptance, perseverance, and self-love.”
Author Heidi Heilig
Have you eaten lately? Rested? Taken time to relax and let your mind wander? Sometimes we get so focused on putting words on the page that we forget to take care of ourselves. But remember, those words come from inside you, and if you’re empty, you’ll have a very hard time trying to be productive!
Prepare your writing ritual. When are you most creative? Are you a morning person? Do you feel the words at your fingertips after you’ve had a cup of coffee? Figure out what helps to put you in a productive head space, and make sure to get your affairs in order for this Saturday.
0

At eye level – Așa tată, așa fiu

Kinodiseea – Organizatorii au scris clar că e un film pentru 9 ani și mai mult. Cinemateca era populată cu puștime de la 5-7 ani. Ce înseamnă lucrul acesta? Când este pentru cei de 9 ani, filmul este subtitrat, când este pentru cei de 5 ani – este dublat. Ei bine, educatoarele nici măcar nu le-au citit copiilor, i-au lăsat pe ei să înțeleagă ce vor, dintr-un film care este absolut impresionant, dar din care ei au priceput frânturi.

La sfârșit era producătoarea filmului și unul dintre pitici a întrebat: De ce e filmul atât de trist? Uimită, ea reacționează: Trist? Nu e deloc trist. Pe măsură ce trece timpul, lucrurile se îndreaptă și la final…

Era o doamnă deșteaptă care vorbea cu un puști inteligent de 5 ani, doar că fiecare avea experiența lui de viață. Copilul văzuse un băiat de care toți râdeau, un băiat care spera că și-a găsit tatăl și când a înțeles cine e a preferat să se întoarcă la cămin, alături de ceilalți orfani, doar că acolo a fost atât de batjocorit din cauza tatălui încât a alergat la tatăl respins.

Eu sunt foarte încântată de modul cum au pus problema, de o asemenea situație pe care au scos-o la iveală – nu, filmul nu este adevărat, este o istorie inventată, însă a fost filmat în 7 săptămâni, a plouat continuu și eu se prefăceau că e soare și se încălzeau de la câte o cană de ceai, apoi întrerupeau filmările pentru a merge la toaletă, tatăl era american și nu știa o boabă nemțește, dar trebuia să spună textul în germană, iar copilul nu știa niciun pic de engleză și trebuia să se înțeleagă între ei, cum își dau replicile și cum să se lovească sau să se distreze…

Filmul vorbește despre lumea dificilă a singurătății copilului de la azil, despre interiorul îndurerat al oamenilor care nu arată prefect, despre prietenia pe care o poți avea deodată, pentru că cineva insistă, despre descoperirea metodelor de educație, deși te trezești că ai un băiat de 9 ani, la 40, iar tu nu ai fost tată niciodată.

Merită văzut, repet însă – pentru cei peste 9 ani, care pot să-și citească siguri, alături de care poți apoi dezbate fiecare moment de tristețe sau veselie.

 

0

Să ai un prieten pe care să-l bucure cultura…

Mi se întamplă rar să găsesc oameni cu care să vorbesc despre cultură. Da, despre motivație, despre psihologie, despre tehnologie, despre creșterea copiilor, despre supraviețuirea într-o pădure pustie… 🙂 , despre toate acestea se găsesc mulți să vorbească, dar despre lumea înconjurătoare, frumoasă, naturală sau creată de om, nu.

Întorcandu-mă în orașul de unde-am plecat acum 23 de ani la București, de fiecare dată petrec timp cu o doamnă care respiră cultură și-mi inspiră ganduri de viitor cu privire la traseele pe care le am de parcurs… Ea a fost de-a lungul celor 25 de ani, de cand o cunosc, cea care m-a ghidat și în ce să citesc și înspre ce locuri să-mi îndrept pașii.

O seară culturală în două 🙂 începe cu poezii, gazda mea citindu-mi ceea ce consideră că ar fi pentru inima mea. L-a ales pe Vasile Voiculescu; poezia Darurile Domnului nu am reușit să o găsesc pe nicăieri pe net, dar o voi căuta pentru că merită să fie cunoscută. Însă am zburdat apoi printre poeziile lui de aici.

Am votat ca minunat Sonetul CCVI, al cărui ultim vers mi-l spun de fiecare dată cand îmi este greu:

Vasile Voiculescu – Sonet CCVI

Te-ncununam cu ganduri de slava si mister,
Ca intr-o liturghie slujita-mpatimirii,
Cerseam extaz cu aripi de flacari in eter,
S-ajungem ipostaza de spaime a iubirii…
Dar mi-ai parut prea fraged, prea gingas la-nceput,
Tumultosu-mi geniu intreg sa ti se-nchine:
Ca-n dragostea-ti ingusta sa-ncap, sa ma stramut,
Tot ce fu greu si mare am azvarlit din mine.
Am inghetat acolo sub bolta idolatra,
Genunchi plecati si frunte pe lespezi mi-am tocit…
N-a scaparat o zare in golul tau de piatra.
De ce m-arunci acuma cand inca n-am murit?
Din ocnele iubirii, imbatranit, steril,
Ma-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.

Aici am găsit și un imn închinat societății noastre:

SingurătateaVasile Voiculescu

Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
	Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi dârele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
	Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
	Şi câtă-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
	În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund molifţii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
	Ca lebada pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine...
Din când în când tresare şi şade... parc-aşteaptă
	Dar, nimenea nu vine!

Din volumul "Pârgă", 1921

Și ne-am promis să mai trecem prin creațiile lui, pentru că sunt pentru suflet, iar sufletul primește mai puțină mancare în zilele noastre decat trupul.

După ce cu o seară în urmă urmărisem documentarul despre Ciclade și Santorini, aseară mi-am dorit Veneția, pentru că-mi place nespus apa, pentru că am fost la Veneția și m-a impresionat atat de mult încat mi-am promis că voi reveni. Și nu-s modestă deloc: mi-am propus să revin pentru 3 luni!

Motivul este și mai lipsit de modestie: dacă au fost atat de mulți poeți și prozatori pe acolo (pe fiecare ușă a caselor este o inscripție cu numele celor care au locuit acolo), eu de ce nu mi-aș face un cuib, în care să las un semn? 🙂

În timp ce mă uitam eu la Veneția mea, doamna mea dragă spune: Totuși, am o propunere pentru tine, de fapt două. Tu ai auzit despre Astana? Ana Lugojana, poate, dar nu Astana… A, parcă era o capitală … Ei, să vezi tu cum este Astana.

I-am cerut lui Google imagini despre Astana, admirand în mod deosebit Opera. O lojă de la Operă, în funcție de cum este fotografiată seamănă cu o eugenie, cu o barcă sau cu o scoică… Sigur, nu-i place nimănui să se imagineze crema din eugenie, dar o persoană care a plecat la plimbare pe mare sau perlă… Mda, merită văzută Opera din Astana, ca toate celelalte minuni pe care le-au ridicat în timp scurt cei din Kazakhstan.

Însă pe langă toate fantasticele clădiri există și un parc în care găsești toate clădirile în miniatură – cel mai mare din Asia, așa cum cel mai mare din Europa este cel din Haga – Madurodam. Cere-i lui Google informații și despre acest parc și distrează-te de parcă ai fi acolo, Gulliver între pitici.

Uneori, ai impresia că s-a terminat tot ce e frumos în lumea aceasta și tocmai atunci descoperi că nu cunoști mai nimic. Ce bine că există mereu lucruri noi de învățat, altfel fără orizont ar fi viața noastră!