0

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman

Există și film, pentru că această carte fiind bestseller internațional, *cartea perfectă*, cum o numesc unele cronici, era imposibil să nu se hotărască și dramatizarea ei, dar… Un mare dar… Puteți viziona filmul și nu veți înțelege pe deplin de ce este considerat un roman comic – da, joacă bine actorul din rolul lui Ove, chiar așa mi-l imaginasem, însă toată năvala aceea de cuvinte ironice și nărăvașe pe care le redă scriitorul în cartea de 428 de pagini, nu pot să fie rostite… (Aceeași problemă am avut-o cu filmul care a apărut după cartea *Castelul de sticlă* – nu, nu e corect să vezi filmul, pierzi toată frumusețea cărții. Nu mai există niciun pic de emoție cu privire la destinul fetei – filmul începe cu ea mare, realizată, cartea începe cu povestea micuței fetițe care se arde și nu știm ce îi rezervă viitorul; poate să fie o celebritate sau poate să fie la pușcărie și să-i povestească unei reporterițe care se află acolo, pentru a-și face un reportaj…)

Un bărbat pe nume Ove seamănă puțin cu Forrest Gump; încearcă sărmanul om să moară și nu reușește, pentru că cei din jur au atâta nevoie de el încât îi arată că merită să trăiești, chiar dacă ți-ai pierdut soția care era cultă, în vreme ce tu erai incult, dar cinstit…

Chiar dimineață citeam un articol despre Giuseppe Giordano, un bărbat de 70 de ani, care poartă cu el fotografie soției sale oriunde merge. Orice lucru îl face în memoria ei, zi de zi. Bătrânelul din Italia și-a pierdut soția în urmă cu mulți  ani, dar nu renunță la dragostea vieții lui. Ia rama cu fotografia soției la plajă, pentru a admira împreună apusul – cam așa făcea și Ove când era vorba despre soția lui – Îi ducea zilnic flori la mormânt, îi îngrijea piatra de mormânt cu duioșie, de parcă i-ar fi mângâiat ei umerii, îi curăța de praf poza și o privea cu dragoste, apoi așeza rama la geam să nu cumva să îl vadă când încearcă să se sinucidă, pentru că știa că nu ar fi de acord cu acest gest…

Observațiile lui Ove sunt realiste, ale unui bărbat de 59 de ani obligat să iasă la pensie – măcar lucrul îl ajuta să uite de moartea soției. După aceea, ce mai avea de făcut? Doar să observe că nimeni, dar nimeni nu mai vorbește altceva decât despre mâncare – lunch! – și niciunul nu mai știe cum să se urce pe scară, ca să facă o reparație…

Dacă tot l-am comparat până acum cu 2 persoane, să mai fac o comparație – e ca o carte pentru adolescenți scrisă în epocă: (în epoca de aur, da, nu în cea de piatră!) trebuie să arate partea frumoasă a fiecărui om, trebuie să scoată în evidență fiecare aspect al situațiilor, trebuie să bifeze toate categoriile sociale, sexuale și intelectuale, trebuie să se termine cu un bătrân care nu mai face gestul la care se gândea cu atâta convingere pentru simplul motiv că viața merită să i se cânte un imn frumos.

Decât să citesc o carte în care oamenii se luptă între ei, reprezentând corporații care vor să distrugă lumea, prefer să citesc Un bărbat pe nume Ove, pentru că scriitura este prietenoasă, ușor de înțeles, descrierile inimii sunt coerente, expresive… Este imposibil să nu intri în toate cotloanele personajelor.

Ar fi interesant dacă fiecare dintre noi ar scrie un roman despre sine Un bărbat / O femeie pe nume… 🙂

 

Reclame
2

Nu facem așa…

Stau în mână cu o carte de comentarii – eseuri, na, dar tot comentarii sunt, ba chiar mai rău! – și explic fiului terminologia folosită de celebrii autori de cărți pentru examenul de bac. Am 7 cărți și niciuna nu mi se pare prietenoasă pentru tânărul de azi. Da, înfoiate precum curcanii sunt toate, au termeni pompoși și citate din belșug (a, mi-a plăcut maxim citatul despre Iona, personajul lui Sorescu – pentru cei care nu știu, spre deosebire de eroul biblic, Iona inventat de ironicul nostru scriitor și poet oltean se sinucide. Iată ce minunat interpretează Nicolae Manolescu finalul operei: *Gestul final al eroului nu e o sinucidere – fiindcă el nu se dă bătut: întoarcerea cuțitului împotrivă-și trebuie interpretată simbolic! – ci o salvare. Singura salvare – care înseamnă că lupta continuă și după ce condiția tragică a fost asumată!* Mă scuzați, care persoană care se sinucide se salvează? A, da, la anii lui Manolescu poți vedea astfel lucrurile, dar cu puștii ăștia emo care mai aud și astfel de idei la școală, în timp ce chipurile se pregătesc pentru viață… – de ce ne ma mirăm că a crescut rata sinuciderilor în rândul tinerilor?).

După ce ai 4 profesoare în 4 ani, dintre care una se plânge că e nemăritată, una că e măritată, una se pregătește de plecare și e doamnă mare, iar alta nu se poate auzi pentru că nu strunește clasa, termini liceul…

A, dar nu despre asta voiam să vorbesc. 🙂 Serios, chiar nu despre asta… Asta a fost așa, cam ca ploaia de azi, după căldura înăbușitoare.

Subliniam pe carte cuvintele cheie și fiul meu zice: *Nu facem așa.* Mă gândeam că vorbește cu vreo jucărie de-a mea, că glumește. Mai încercuiesc niște cuvinte și repetă: *Nu facem așa, nu, nu!* După care o ține una și bună cu această expresie. Eu sunt o persoană care rezistă la presiune, mai ales când e vorba despre cineva iubit, dar la un moment dat îl întreb: *Ce ai de faci așa?*

*Te priveam cum nu faci liniile drepte sub fraze și cum mâzgălești cartea și mi-am adus aminte de tine când eram mic… Mai știi când coloram și îmi ziceai – Nu facem așa, nu, nu! – de câte ori ieșeam din contur? Mai știi când încercam să desenez și ziceai – Nu facem așa, nu, nu! – atunci când îmi cădea vreun creion din mână și se murdărea puțin cartea? Mai știi?*

Da, mai știu… Voiam să coloreze aspectuos. Voiam să respecte cerculețele și ovalurile. Voiam să iasă totul bine. De aceea îl luasem pe *Nu facem așa, nu, nu!* în brațe și nu, nu i-am mai dat drumul până când l-a luat el pe *Nu vreau să colorez și să desenez.* Oricum, pentru el era prea târziu: am și acum vero 30 de cărți de colorat neatinse, pe care le păstrez pentru că-mi plac 🙂 !!!

Și când te gândești că nici măcar nu sunt perfecționistă… Oare ce fac mamele perfecționiste din copiii lor dacă eu, mama permisivă, l-am determinat să i se ia de ceva?

 

 

6

Bacul 2018

Fac parte dintre părinții despre care este scris în acest articol. Dacă n-aș avea meseria pe care o practic de 25 de ani, ar trebui să fiu profesoară de română. Dar îmi este destul de greu să explic fiului care se pregătește de bac unele concepte din Iona sau Plumb – deși eu pe Bacovia îl ador, însă în Iona chiar nu mă pot regăsi. Fiul meu spune mereu: *Cu ce mă ajută pe mine toate durerile ăstora? Și n-au nicio rezolvare la el în afară de sinucidere sau de rămânere în chin? Iar eu trebuie să știu să argumentez de ce sunt ei așa?*

Să vă spun drept, bacul ăsta nu se arată ca ceva roz la orizont – copilul meu nu tocește; lui îi place să gătească, să se joace cu cei mici și să îndeplinească orice sarcină serioasă primește. Dar și dacă nu va lua note bune, băiatul meu este cea mai mare împlinire a mea. Știți de ce?

Pentru că e om. Și nu se va altera nimic în el și nici drojdia despre care vorbesc operele studiate la clasă nu va prinde să crească în el.

3

When love is not enough

Despre cum a început AAA… Asociația Alcoolicilor Anonimi…

Filmul este intens, arătând cum se cade și cum se recade în patima băuturii. Având pe viu în casă un astfel de personaj, mi s-a părut chiar simpluț – una este să bei și să nu ai copii și alta este să bei și să ai! Una este să bei, iar soția să lupte doar punându-te să juri pe Biblie că nu o mai faci (iar tu să juri senin, crezând asta, dar apoi să reiei obiceiul, știind că Biblia e aproape și mai juri o dată, ce, doar n-o fi foc!!!) și alta este să bei și să-ți bați copilul pe care nu-l suferi și soția, pur și simplu pentru că nu ești tu cel împlinit.

Și nu ești împlinit pentru că nu te străduiești, nu pentru că nevasta sau copilul îți pun piedici, că doar ce-ar avea cu tine!!!

Lucrul care mi se pare impresionant este rezolvarea – nu iubirea și iertarea celor de lângă tine te ajută, ci prietenia cu cei ca tine, care decid ca și tine să iasă din mizeria alcoolului. Un film pe care îl recomand părinților care au adolescenți tentați de acest obicei – pot să-l vadă împreună și să stea apoi de vorbă. Ce e de făcut. Cu ce se poate înlocui alcoolul în viața celui care pare nefericit sau mult prea fericit și nu mai are nimic altceva de făcut decât să-și adoarmă simțurile?

Un film pentru soțiile alcoolicilor. Este impresionantă secvența ultimă, când ies din mașini ele, martirele care fie că o încasau, fie că nu aveau niciun ban, din cauza viciului soțului, dar erau alături de ei, aducându-i la întâlnirile AAA.

Ținând cont cât de mare e plăcerea pentru alcool a românului ar trebui să fie un trafic fantastic pentru acest film – sunt sigură că nu oricine îl va privi. Cei mai mulți spun că noi, cei din exterior exagerăm, noi, cei din exterior, le vrem răul…

Pe biletul de adio, când tatăl meu s-a sinucis scria așa: *M-am apucat iar de vodkă. Nu pot nici cu ea, nici fără ea. Mai bine așa.*

Nu doresc niciunui copil să-și găsească tatăl înfrânt de băutură, după ce el, copilul, a suferit din cauza acestui viciu – adică a fost bătut de câte ori (zilnic) tatăl se oprea pe la Zahana, la una mică ce se transforma în 10 mari. Nu doresc niciunui om să se pună în ștreang din cauza unui lichid căruia poți, pur și simplu, să-i întorci spatele și să-i spui: locul tău e pe canal, nu pe gâtlejul meu.

Vedeți filmul…. E special!

7

De ce să trăiești când nu mai vrei să trăiești

În relația dintre partenerii de viață avem de-a face cu două experiențe diferite, cu două entități care, în fond, nu au nimic în comun.

În relația dintre părinți și copii, ar trebui să existe o unitate care vine prima dată prin genele transmise de la părinți, apoi prin complementaritatea care s-a creat între cei doi parteneri care de la nimic în comun au ajuns la din doi suntem una și, nu în ultimul rând, prin sentimentul de recunoștință care ar fi normal să se nască într-o ființă care primește continuu de la cineva și nu poate oferi nimic în schimb, așa cum este cazul copilului, de care familia se îngrijește cu adorare și care nu are ce da înapoi.

Ai putea crede că mai ușor se lipesc părinții și copiii decât un bărbat și o femeie în căsnicie; și totuși nu este deloc așa – deși sunt trei argumente care ar putea să garanteze o relație fericită între tată, mamă și copii, de cele mai multe ori inimile sunt rănite, părerile unora sunt neluate în seamă de ceilalți și deciziile unora îi dor pe ceilalți.

Ce să mai vorbim atunci despre cât de greu se reușește să ajungi la unitate în cuget și simțire între cei doi…

Și uite-așa descoperi că, de fapt, întreaga teorie a iubirii minunate pe care o găsești în cercul familiei este de fapt un joc al puterii, al dominării sau al manipulării (nu trebuie să se întâmple mereu aceasta, dar oricum cam așa se derulează lucrurile).

Ca orice om care a trecut prin traume în copilărie, sunt fascinată de gândirea umană, de transformarea ei sau de încăpățânarea de a rămâne așa cum era de la origine, că doar ce-i moștenit e mai bun decât ceea ce propune noul – vine argumentul considerat solid. (Și da, avem nevoie de acest argument solid ca bebelușul de sarmale în prima zi de viață! 🙂 )

De aceea când am văzut lista cu filmele psihologice m-am decis să le văd pe toate. Sigur, în măsura în care rezist pentru că, deși încerc eu să pătrund misterele simțămintelor umane, când ele devin dificil de suportat emoțional, prefer să depun armele. Îmi ajunge drama din viața mea, nu o mai vreau și pe a altora – cu atât mai mult cu cât sunt doar personaje de film (deși unele dintre ele suferă mai puțin decât oamenii din viața reală!).

Am zis eu să o iau cu încetișorul și m-am oprit, doar după nume, la It’s Kind of a Funny Story, 2010. N-aveam niciun alt indiciu. Funny e hotărâtor, chiar dacă are doar un kind of… înainte…

Personajul principal? Un adolescent care, de fapt, nu o duce rău acasă. Nu e chinuit, nu are lipsuri; dar nu poate trăi cu el însuși pentru că presiunea societății și cea interioară sunt atât de mari încât nu se simte în stare să facă față.

Relația părinților pare destul de bună, starea lui ar trebui să fie măcar bunicică, dacă nu foarte bună; dar el e deprimat și gata să se sinucidă.

Și merge să ceară ajutor la specialiști. Ceea ce așteaptă el de la specialiști este o pastilă minune pe care să o ia și, datorită ei, să nu mai simtă emoțiile inerente dezvoltării lui, fizice și sufletești. O pastilă care să-l scape de confruntarea cu sine și cu ceilalți, o pastilă care să-i asigure starea de zen, dar nu pentru că lucrurile se îndreaptă (prin faptul că se netezesc asperitățile prin frecușurile zilnice), ci pentru că sunt băgate sub preșul refuzului de a simți. O pastilă care, de fapt, să-l țină departe de a trăi. O pastilă care să-l scape de responsabilitatea de a lua decizii cu privire la viitor, una care să-l scape de îndrăzneala de a înțelege ce vrea și apoi de confruntare cu tatăl său, care are cu totul alte intenții pentru viitorul lui, o pastilă care să-l facă să evite încercarea timidă de apropiere umană profundă…

Pfuuu, prin acest personaj, am de-a face cu adolescentul universal.

Mai rău, sunt eu, la vârsta lui. Și mai rău, sunt eu, la vârsta mea.

De fapt, este omul de-a lungul timpului vieții sale, pentru că niciunul dintre noi nu e atât de bătăios încât să fie tot timpul gata să lupte; ce ne-am mai deoparte, să se întâmple lucrurile în lipsa noastră și noi doar să intrăm în ele după ce au ajuns pe un făgaș sigur… (Mă rog, dacă vreunul dintre voi e așa de curajos încât să nu aibă nimic în comun cu micuțul 🙂 nu vă uitați la film!)

Interesant este că, deși noi credem că medicamentele ne vor salva – sau Spiderman, ori Catgirl – nu ceva din exterior aduce rezolvarea, ci înaintarea spre inima celor din jur. Secretul este, însă, următorul: cei la ușa cărora batem noi acum s-ar putea să nu ne fie cei mai potriviți profesori. Pe oamenii din jurul nostru trebuie să-i schimbăm; cu alții! Pentru că aceștia de acum au ușile închise în fața nevoilor noastre și vom bate fără încetare, dar și fără rezolvare…

Mie mi-a plăcut mult It’s Kind of a Funny Story

În plus, mi-a fost de folos.

Așa cum îmi este de folos și cartea pe care o citesc acum Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare. Da, nu am înțeles niciodată de ce americanii consideră că supa de pui e vindecătoare, titlul mi se pare penibil (numai când mă gândesc la supa de pui rece îmi vine rău!), dar conținutul este atât de necesar societății noastre plină de dependențe încât ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă această carte în casă. Culmea, eu am împrumutat-o de la prietena mea din Belgia, care a dus-o cu ea acolo, atunci când a decis să rămână definitiv în acel spațiu. Deci a considerat-o atât de bună încât să merite să o treacă granița. Dar am decis să o caut pentru mine la Bookfest, care – cred că știți – începe miercuri, pe 24 mai (2017, evident!).

Sper să treceți pe acolo, măcar pentru o vizită scurtă, dacă nu aveți timp de zăbovit prea mult!!!