2

The lion woman – Femeia leu

Care este principiul după care am fost crescuți? Bunul simț acela al omului care trebuie să stea la locul lui: nu-ți dori mai mult de la viață decât ceea ce ți se permite. Și cine poate permite? Dorința altora de a ieși în evidență, cu siguranță că te va trimite în spate. Slăbiciunile tale, cu siguranță că nu te vor califica pentru ceva mai bun.

În lumea obișnuită, eu, om care am ceva care nu seamănă cu mulțimea, contez? Și, dacă acel ceva nu se vede, pot trăi, pentru că mă străduiesc să ascund, dar ce fac dacă este ceva evident, ceva care se observă de la o poștă? Voi fi dorit? Voi fi iubit de un om obișnuit?

Acestea sunt întrebările fetei-leu, pe care tatăl o urăște pentru că mama ei moare la naștere și o lasă și pe ea în urmă… o slută.

Deși păroasă, ironic numită Eva, după prima mamă a oamenilor (încleștarea creaționism – evoluționism), fata simte ca un om, nu ca un monstru, așa că-și dorește să iasă între cei ca ea. Culmea, la prima ieșire, nu copiii o resping, ci un om mare. Cu timpul, când începe să călătorească și întâlnește o femeie frumoasă își exprimă dorința inimii ei: dacă aș fi așa de drăguță! Răspunsul venit de la o doamnă care încerca să-și păstreze frumusețea cu de toate, de la melci la secreții de balenă: Când ești tânăr crezi că frumusețea e viața și o cauți. Frumusețea devine scop și sens. Tu nu fii tristă, ci atentă. Ai un punct de plecare diferit și mult mai liber. Ești inteligentă!

Concluzia Te așteaptă o călătorie lungă se referă nu neapărat la drumurile pe care le va face, cât la drumurile interioare pe ccare va trebui să le străbată. Și, în cele din urmă, după ce trece chiar și pe la un spectacol de varietăți pentru că face parte dintre exponatele ciudate ale omenirii, Eva ajunge la Sorbona.

Întrebarea cuiva care descoperă că e altfel decât ceilalți va fi întotdeauna: când te obișnuiești cu toate astea? Și răspunsul cuiva care încearcă să câștige bani după modul ciudat în care arată, este Niciodată.

Totuși, ca să trăiești ca ființă inteligentă și fericită, trebuie să fii acceptat așa cum ești sau să te schimbi atât cât poți, spre binele tău, nu pentru că așa sunt așteptările oamenilor.

Undeva, în spatele unei perdele, ne aflăm noi, cei pe care nu vrem să-i vadă ceilalți. Dar dacă noi ne-am consolidat stima de sine, în ciuda defectelor, de ce să nu-i ajutăm, precum Scânteie, pe cei ce se ascund după draperii?

0

Septembrie fără zahăr – despre slăbiciuni

Am ales să le zic *slăbiciuni*, pentru că în societatea noastră nu se prea discută despre etică și morală, domenii în care s-ar mai întâlni cuvântul *viciu*.

Îmi amintesc  o poezie de când eram mică, de fapt, îmi amintesc aceste versuri care mă impresionau pe mine cel mai mult: *Că nu-i totuna leu să mori sau câine-nlănțuit*. Având în casă un model de dependență, de sclav la viciu, mi-era mereu clar ce înseamnă *câine-nlănțuit*. Pentru că atunci când cineva deschide ușa casei și-i vezi ochii roșii, când nu poate lega două cuvinte și se învârte de 10 ori pentru că nu reușește să-și dea jos primul pantof din picior, este clar că ai de-a face cu cineva care nu depinde de el, nu mai e sigur pe el, ci e sub papucul aburului de la ceea ce consumase. (Țin minte că eram așa de *versată* încât după mirosul pe care îl emana tatăl meu știam ce anume și cât a băut, căci e ușor să înveți toate astea dacă se repetă zilnic!)

Dacă a fi *câine înlănțuit* nu îmi plăcea, vă spun drept că *a fi leu* nu știam ce înseamnă să fii. De unde învață copilul, de unde-și ia modelele? De la cei mai mari – la noi pe scară, toți bărbații beau, iar femeile, dacă nu-i însoțeau la băută, sigur *o luau pe cocoașă*, ceea ce nu mi se părea în niciun caz a fi stare de leu!

Ce-ar însemna *slăbiciuni*? Eu, cu foarte multele mele scheme, împart slăbiciunile pe mai multe ramuri: slăbiciunile care-ți fac rău ție și cele care le fac rău altora (poți bea, cum era tatăl unei vecine, iar când vii acasă să fii clovnul casei, să se prăpădească lumea de râz; și poți bea, iar când vii acasă să scoți cureaua și să lovești de 40 de ori pe cine are curaj să-ți iasă în cale). Slăbiciunile care se repetă zilnic și cele care apar din an în Paște – știți bine de ce nu poți scăpa zilnic și, dintre cele mai rare, aș putea numi una (în ce mă privește!) – să-mi completez colecția de bufnițe cu un obiect ceva mai scump. Slăbiciunile care te umilesc în fața celorlalți și slăbiciunile pe care le poți ține sub control, departe de ochii lumii. (revin la alcoolism sau ajung la violență – care nu trebuie neapărat alimentată de alcool, ci pentru că nu-ți ții furia în frâu; în paralel cu ceea ce ai în dulap și doar tu știi că mănânci sau faci sau cu ceea ce ai în colecția de dvd-uri și privești)

Slăbiciunile noastre de toate zilele și de câteodată sunt totuși lucruri care ne umilesc. Ok, unii pot spune că lor le fac plăcere. Foarte bine, rămâneți în ele. Alții însă trec prin această experiență: slăbiciunea (viciul lor) le dă peste ochi, le pune piedică, îi tăvălește în noroi.

Sunt persoane care au atâta încăpățânare încât pun în cui ceea ce-i face să devină bătaia de joc a societății. Dar sunt puține. Îmi amintesc de-un prieten care cânta într-o formație de muzică rock: se îmbăta și fuma de-ți era silă să stai la 5 metri de el. Într-o zi a spus: *Gata!* și de atunci n-ai mai văzut la el să se atingă de așa ceva. Când îmi povestea despre asta, parcă îmi amintesc faptul că a spus și de o dimensiune spirituală a lucrurilor: a intrat într-o biserică (el era ateu), s-a dus până la altar, a zis *Dacă exiști, ajută-mă!*, a întos spatele și a plecat. Deși salvat, nu a mai trecut pe la biserică, nu ține sărbătorile, nu are o relație cu Dumnezeu de rugăciune, post sau alt fel.

Dar eu știu oameni care se roagă asiduu, care fac temenele, care se duc în pelerinaje pentru a scăpa de câte ceva rău din comportamentul lor și nu reușesc. Și-atunci? Unde este secretul? Pe unii, chiar impertinenți, Dumnezeu îi ajută și pe alții, insistenți, nu?

Nu cred că e vorba despre Dumnezeu aici; ci despre decizia personală. Pentru că atunci când ți-a ajuns cuțitul la os și faci toți pașii, inclusiv să te duci și la Cel în Care nu crezi, e clar că ai de gând să nu mai repeți. Dar dacă tu ești unul care te-ai jucat de-a credința și ai tot negociat cu Dumnezeu de ani de zile: *hai că azi e ultima dată, hai că m-ai iertat și data trecută, iartă-mă și azi…* – e clar că tu te eschivezi.

Despre slăbiciuni, vom mai vorbi pentru că – și dacă lumea tace cu privire la asta – în interiorul ei țipă, de groază că trebuie să se supună la atâtea vicii!

Deocamdată un articol despre tentația de care vreau eu să scap și care aduce destule boli în societatatea noastră.

http://carmenradu.ro/nutritie-eu-si-copilul-meu/e-dulce-e-gustos-creeaza-dependenta/

6

Concurență, competiție versus prietenie în scrierea de toate felurile

Ia să vorbim noi despre un subiect spinos. (Spinos mai este și un purcel, despre care se spune că, atunci când se enervează, își încordează țepii și aruncă în dușmani cu ei. Spusa e falsă, dar în ce privește subiectul nostru cam așa e – trebuie să te ferești de țepi!)

Cât de mult vă place să aveți concurență? Nu în dragoste. Ci concurență în ceea ce faceți!

La locul de muncă sau în manifestarea talentelor dv. Cât de mult vă doriți să fiți înconjurat de oameni care realizează același lucru, toți dorind să câștigați bani din această activitate?

Cred că nu se repede nimeni cu mâna pe sus. Poate doar cei care au fost învățați că într-un mediu concurențial te poți dezvolta. Dar chiar așa să fie? Comparația te face să te simți nepregătit – ca începător, penibil – dacă realizezi altceva decât marea masă, deși în același domeniu, inadecvat – dacă nu păstrezi ritmul celorlalți. Concurența nu te face mai bun, ci te sperie. Îi vezi pe ceilalți ca pe un Bau-Bau care îți va lua premiul spre care aspiri, căci sunteți mii pe o singură bucățică de tort!

Am participat anul trecut la un cenaclu literar căruia am promis că nu-i voi mai călca pragul. Erau acolo oameni care au publicat sau care doreau să publice, în special poeți. Când unul dintre ei începea să citească, ceilalți nu se puteau abține din critică: *nu trebuia folosit cuvântul ăla, rima aia nu era potrivită, nu îmi spune nimic imaginea creată de tine*. Cei care la început se pupau – că nu se văzuseră de o lună! –  în timpul discuției se bălăcăreau, negăsind nimic frumos în ceea ce auziseră, pentru ca la final să se ia din nou în brațe, la un pahar de vin. Evident că, în luna care urma, niciunul nu-l căuta pe celălalt, pentru că nu erau prieteni și nici nu se ajutau între ei. Dar se pupau și se certau cu ardoare. Interesantă a fost reacția lor față de mine – mi-au aplaudat poveștile citite. Nu că ar fi fost bune sau că i-ar fi mișcat. Pur și simplu, nu concuram cu ei, nu aveam același domeniu. Să fii un neînsemnat de scriitor de povești între poeți e, oricum, o pedeapsă destul de mare așa că ce să mai dea și cu țepi în mine – îi păstrau pentru cei pe care i-ar fi văzut că le-o iau înainte pe domeniul lor, pe tărâmul poeziei (a, cei care visați când citiți o poezie, întrebați-vă cât a fost de urât, de confrații săi!, omul care a scris-o!).

Am vorbit despre lumea celor ce scriu și publică, folosind tiparul. Cum este în lumea celor care scriu și materialul lor nu se materializează în cărți, ci rămâne pe internet, pe un blog, pe un site? Oamenii se invidiază la fel de mult, se urăsc, se ironizează, se lovesc?

Oare cum este în lumea acelei nișe intitulate de *parenting*? Cel mai mult scriu mamele! Fiecare mamă blogger e îngrozită de ideea că cealaltă îi poate lua locul, fiecare se teme de creativitatea celor din jur, fiecare se ascunde de restul, cu realizările sale, pentru ca nu cumva să dea idei și să nu mai poată profita doar ea de ele?

O competiție în acest domeniu ar face ravagii. Comparația într-o lume în care fiecare este unic (inclusiv în slăbiciunile sale care chiar îl recomandă pentru un anumit public – asta este, lumea noastră e diversă, nu suntem toți pe același calapod!) ar fi lipsită de sens. Lucrul acesta a fost conștientizat și de aceea s-a născut ideea #DigitalParentsTalks .

În fiecare lună, toată lumea care scrie despre ce înseamnă să ai copii și ce înseamnă să crești un copil poate participa la seminarele organizate de Parenting PR. Subiectele cele mai interesante sunt dezbătute pentru ca fiecare să fie ajutat să-și ducă la capăt *chemarea*. Unele au nevoie să priceapă cum se rezolvă lucrurile la care s-au înhămat fiind bloggeri. Altele doresc socializare. Oricare ar fi dorința se ține cont de ea și nimeni nu e nemulțumit când se termină o astfel de întâlnire; nemulțumirea este că se termină! 🙂

Mi-ar plăcea dacă și copiii noștri ar crește într-o atmosferă de cooperare, nu în aceea de concurență. Nu, concurența nu aduce nimic bun, ci *tuflește* personalitatea celor mai mici și nesiguri (dar asta nu înseamnă că nu sunt buni de nimic). Prietenia este atitudinea cea mai bună pentru că e loc pentru fiecare pe marele internet, pentru că fiecare are farmecul său și originalitatea sa, pentru că fiecare își va găsi metoda potrivită pentru un contract sau pentru o sponsorizare.

Felicitări celor care au înțeles aceasta și lucrează împreună.