0

Bună dimineața, te iubesc…

Sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le poți auzi, crede fiecare dintre noi. Și dacă le mai auzi și zilnic, indiferent că ai avut sau nu timp să tragi o fugă până la baie ca să-ți aranjezi părul, să te înfățișezi ca o persoană perfectă, ești cea mai fericită persoană de pe pământ. (îmi amintesc niște imagini dintr-un film în care soția aștepta în fiecare seară – timp de zeci de ani! – ca soțul să adormă ca să poată să se ducă să se demachieze și să-și scoată unghiile false și a treia pereche de gene 🙂 , iar dimineața se trezea cu 10 minute înainte pentru a fi perfectă, el știind că ea arată ca o păpușă Barbie, în niciun caz că ar avea vreun defect fizic)

Bine, este perfect dacă găsești omul care să te iubească așa cum ești – chiar dacă-ți miroase gura, chiar dacă e imposibil să intre după tine când ai fost la baie, chiar dacă nu ai ochii cu străluciri de smarald! Dar dacă nu găsești? Dacă tu chiar ești frumușel/ frumușică, dacă ești deștept/deșteaptă, dacă ai salariu mare și câștigi premii pentru inteligența ta nu numai în țară, ci și în străinătate – și totuși nimeni nu-ți spune Bună dimineața, te iubesc?

Soluția este să fii cel mai bun prieten al tău, cel care când se privește în oglindă își zâmbește și-și spune: Hai să vedem ce lucruri frumoase vom reuși astăzi împreună, chiar dacă ceilalți nu vor avea ochi pentru mine!

Cam aceasta a fost concluzia seminarului Redescoperă iubirea, prezentat de Dana Nălbaru (din experiența ei de viață) și de Diana Luana Frazzei (din experiența de terapeut).

În timp ce o ascultam pe Dana spunând frânturi din viața ei – înregistrările vor fi date publicității curând – mi-am amintit imaginea care mă motiva pe mine de câte ori aveam emoții sau de câte ori eram speriată de câte ceva. Era o imagine pe care ea însăși a încercat să o descrie, dar nu știu câți dintre cei din sală au reușit să o refacă pe retină pentru că cei mai mulți din sală aveau sub 30 de ani, ceea ce înseamnă că nu puteau să-și amintească ceea ce prezenta televiziunea română imediat după Revoluția din *89: modul în care erau ținuți orfanii în cămine. Dana a făcut o comparație – dacă nu erau ajutați și ei tot se ridicau în picioare, cum să nu ne ridicăm noi, care suntem oameni în toată firea și care avem mai mult decât necesar pentru a înfrunta viața. Da, copiii aceia reușeau să pornească la drum, se apucau să meargă pentru că mersul este scris în ADN-ul uman, dar și a fi biruitor asupra emoțiilor negative este darul pe care Cineva de Sus îl face fiecăruia dintre noi, dacă vrem să trăim și să risipim în jurul nostru dragostea.

Dacă mai auziți despre un seminar la care participă Dana Nălbaru, mergeți. Vă veți da seama că se poate să ai puterea de a fi sincer cu cei din jur, de a spune Da la ceea ce te face fericit, dar și pentru a scoate din viața ta ceea ce nu merită să fie păstrat. Atenție mare la ultima parte – cred că a fost o revelație pentru mine acest aspect. Din prea multă politețe pentru cei din jur, nu m-am gândit niciodată la ceea ce nu-mi place – eram ca musafirul care mănâncă tot ce-i pune gazda în farfurie. E otravă? A, mulțumesc, de când îmi doream. Deodată s-a făcut lumină în mintea mea: sunt politicoasă cu toată lumea, inclusiv cu un câine de pe stradă care vrea să mă muște, dar cu mine, nu.

Nu știu cum sunteți voi, dar ar fi bine dacă ați trece testul acesta – ce nu (mai) vreau, nu (mai) păstrez.

Dana, abia așteptăm materializarea proiectelor despre care ne-ai vorbit. Succes în toate.

Reclame
0

Suntem maimuțe evoluate?

A fost întrebarea glumeață a unei prietene când am pus pe FB un filmuleț cu doi pui de maimuță: unul mai mare îl împingea în apă pe celălalt și femelele din grup, inclusiv mama celui răutăcios, alergau să vadă dacă e totul în regulă cu micuțul obligat să înoate…

Hm, cum ați proceda ca părinte, dacă la locul de joacă unul dintre copii l-ar împinge pe-al dv?

Bun, după ce v-ați dat răspunsul, vă las să bifați dintre câteva acțiuni una singură:

  • ați merge la copilul dv să vedeți ce i s-a întâmplat
  • v-ați lua copilul și ați pleca de acolo cu el, ca să-l mângâiați și să-l alinați, că e speriat
  • v-ați salva copilul și l-ați da pe mâna cuiva de încredere, după care ați merge la copilul care i-a făcut rău și l-ați lua de urechi
  • ați cere ajutor cuiva pentru a vă salva copilul, iar dv v-ați confrunta cu părintele copilului agresiv?

Nu răspundeți cu ceea ce știți că ar fi bine să faceți, ci cu ceea ce știți sigur că ați face.

Mie mi s-a părut interesant cum au procedat maimuțele: mama a plecat în ajutorul puiului, celelalte femele erau preocupate de soarta lui, s-au repezit și ele în aceeași direcție, dar s-au dat deoparte când mama și-a salvat puiul, ca ea să iasă din mijlocul lor și să fie între patru ochi cu cel mic. Mai mult, mama celui mare și poate nu rău, ci numai imprudent sau curios (ce i se întâmplă altuia, el nu s-a aruncat singur!!! 🙂 ) l-a tras pe al ei deoparte, după ce și-a dat seama cum s-a purtat, l-a ținut în spatele ei și s-a dus spre mama în nevoie, ca, dacă poate să-i fie de ajutor, să facă tot ce e necesar!

Ținând cont de acest comportament și în funcție de cum ne-am fi purtat noi, cum răspundem la întrebare: suntem maimuțe evoluate? Sau involuate? 🙂 🙂 🙂