Camp NaNoWriMo 10 iulie 2017

Fără a rămâne în urmă cu numărul cuvintelor, trebuie să recunosc, nu mai reușesc să ajung la nicio concluzie cu povestea pe care doream să o aduc la viață. Seamănă prea mult cu Biblioteca Domnului Lemoncello și are prea puțin din Formidabilul Freak, pentru a mai avea curaj să mai cred în talentul meu 🙂 . Așa apar întrebările și așa se înfiripă neîncrederea. E totuși timpul pentru încurajare.

Poet Amanda Lovelace

Experiencing a bout of writer’s block? All poets (and artists of every kind!) get stuck every once in a while, even the greats. Whenever my inspiration well runs dry, I take a step back from writing about my own life experiences and try to find inspiration elsewhere.

Don’t forget: Poetry can be about anything, and you can find poetic beauty in every kind of writing. Instead of writing from your own perspective, try writing a poem or passage from the point of view of someone—or something—else. Your creative juices will be flowing in no time.

Publicitate

Despre Ada Milea și talent

Duminică, am fost la concertul Adei Milea, după cartea lui G. Naum, despre pinguinul Apolodor. Chiar o certasem pe prietena mea care fusese la un concert de-al Adei că nu m-a anunțat și pe mine, de vreme ce așa de rar se întâmplă de-astea prin București, când FB mi-a trântit în față o invitație – nu din partea cuiva, nici sponsorizată, pur și simplu, la un scroll a apărut informația aceasta. Oricum, eu am certitudinea că era nevoie de internet pentru ca să se poată simplifica viața noastră. Nu neapărat emoțională, pe asta n-o simplifică decât înțelegerea de sine și acceptarea a ceea ce descoperi în tine, ci viața de zi cu zi; dacă până acum nu știam multe lucruri, acum le avem la degetul mic, doar să căutăm după ele, să accesăm.

Am luat repede telefonul și m-am înscris cu două locuri, uitând că de fapt ar trebui să fim trei. Când a venit copilul, pentru că pe el îl uitasem, nu pe soț!, l-am întrebat cu emoție: Ai vrea să mergi? M-a privit cu milă, cu condescendență, chiar, și-a zis: Apolodor era interesant când eram mic, mami, acum am și eu alte preocupări.

Am răsuflat ușurată – și pentru că nu știam dacă vor mai fi locuri și pentru că nu trebuia să mai plătesc un bilet și pentru că el se va apuca de treburile lui, nu e nevoie să-l țin după mine, ca să se simtă bine. (Cam așa ar trebui să gândească o mamă, nu să sufere pentru atitudinea negativă a copilului față de ceea ce era cândva pentru el magie: cântam de-a lungul zilei de 8-10 ori toată caseta, ne răspundeam între noi cu fraze din carte și mai ales scoteam toate acele sunete ciudate, dar reale pe care le scoate Ada în timpul concertului.)

Am văzut în dimineața concertului că Dorina Chiriac nu poate participa: Ada Milea intervenise, explicând că dacă totuși cineva vrea să vină o poate face, numai că va fi formulă de 2, nu de 3. Pentru că da, Apolodor, oricât ar fi de necrezut nu e numai al Adei M, ci și al celorlalți doi soliști, Dorina Chiriac și Radu Bânzaru. Spun aceasta pentru că unii dintre noi pot considera că e atât de omogen totul încât să nu distingă unde intră unul și unde este celălalt, deși să fim serioși, sunt și tâlharul și savantul și tatăl maimuță, mama maimuță…

Am ajuns la barul respectiv și AM a venit la fiecare masă, informându-ne ceea ce aflasem anterior: că sunt doar 2 din 3, așa că își cere scuze pentru situație ori putem să ne luăm banii înapoi, dacă nu vrem să rămânem. Evident că eu venisem pentru că-l iubeam pe Apodolor, așa că nu mi-a păsat de restul. Sincer, filmările distorsionează foarte mult chipul ei. Era foarte dulce, foarte feminină când discuta. În filmări apare ca un băiețoi, ca o chestie care cântă, nici nu te poți pronunța dacă are sau nu sex. Mi-a plăcut tricoul purtat, recunosc, îmi dorisem și eu unul cândva, același model – nu spun firma pentru că nu vreau să-i fac reclamă, dar era cu un broscan mare, colorat, pe fond mov… O minunăție. Așa a și cântat, în ținuta respectivă. Ținând cont că lucrez de 24 de ani la radio, eu știu că pot să mă duc îmbrăcată cum vreau, pentru că nimeni nu se uită la mine, în afară de tehnic și de persoanele invitate, dar participând și la emisiuni de tv recunosc – e o mare plictiseală pentru mine să mă dichisesc timp de 2 ore înainte, pentru că, na, imaginea contează.

E drept că la un concert, părerea mea e că imaginea contează, fiind așa de aproape de public, dar ce-mi mai pasă de păreri când o astfel de artistă cântă la o aruncătură de bâț de mine. (o vedeam venind îmbrăcată cel puțin în alb și negru, dacă nu chiar în costum de pinguin, dar asta este diferența dintre ce așteaptă publicul și ce oferă artistul, iar eu pot să spun că și otravă dacă-mi dădea eram mulțumită pentru că, deși ținuta asta mi s-ar fi părut potrivită – eu nu eram acolo special pentru a mi se împlini imaginea despre, ci pentru a vedea pe viu pe cea care a compus unul dintre cele 5 albume preferate ale copilăriei fiului meu.)

Oricum, sper să nu arunce în mine cu ouă stricate mamele, Apolodor nu-mi aduce aminte în mod deosebit de fiul meu mic, nu mă face să suspin de dorul obrăjorilor lui bucălați etc (vorbe de-astea lacrimogene despre copiii mici care între timp au crescut!), cât mai ales mă intrigă aducându-mi aminte despre ideea de talent.

Se vorbește despre talentații noștri copii, despre talentații matematicieni, talente la început de drum, dar nu stă nimeni să se mire: de ce tocmai acestei persoane i-a căzut acest talent? Uneori, e moștenit, alteori, nu are nimic de-a face cu neamul din care vii. Uneori, e muncit cu multă trudă, alteori, nu se adaugă nimic la el, de lene și totuși el se manifestă și rupe gura târgului… Mie îmi place să-i văd din umbră, la lucru, pe oamenii care au talent – pentru orice – de la artă până la construit, vopsit, decorat un spațiu mic și transformat într-un depozit ce pare imens.

Uitându-mă la Ada Milea, mă întrebam ce-am fi noi fără talentele acestea. Unii susțin că nu au niciun talent: este imposibil, dar ei cred asta pentru că nu au fost ajutați să și le descopere sau pentru că au trăit într-o lume în care talentul lor nu a fost acceptat și atunci normal că a fost trecut sub tăcere, mai bine să zici că nu ai decât să ai așa ceva!!!

Talentul de a face bani este de multe ori trecut cu vederea, pentru că acei oameni nu prea stau cu marea gloată, nu se amestecă printre cei simpli. Talentul de a face artă rămâne în umbră pentru că sunt tot mai puțini educați să observe și să dea valoare frumosului. Talentul de a-i învăța pe ceilalți este mai degrabă o meserie, pentru că se scot bani buni din asta și atunci nimeni nu se mai gândește la el ca la ceva deosebit, ci ca la o șmecherie pe care o posedă cel ce predă! Și totuși, talentul este cel care face ca viața să meargă în culori. Altfel, viața ar merge ca o căruță pe un drum cu gropi. Sau ar fi ca o fântână fără găleată.

Sigur, ar mai fi vorba și despre cum îți poți găsi talentul, dacă nu e foarte clar: nu dansezi, nu vorbești, nu rezolvi ecuațiile în gând, nu pictezi… Aici intervine nevoia de a experimenta, de a merge pe colo, pe dincolo, pentru a descoperi ce anume îți trezește interesul. Unii, din comoditate, nu o vor face niciodată și ei se vor plânge cel mai des că nu au talent pentru nimic. Alții vor descoperi rapid, dar pentru că cei din jur nu prea sunt încântați de ceea ce implică acel talent, vor renunța repede, consolându-se cu ideea că au fost ascultători.

Ceea ce trebuie însă să știm este că există două tipuri de talent: talentul care te ajută să-ți câștigi pâinea de toate zilele și talentul *care te macină* – cum spune în Biblie *râvna să împlinesc voia Ta mă mănâncă*. Primul este cel mai de dorit; al doilea, chiar dacă te face să strălucești în fața oamenilor, chiar dacă îți dă senzații mult superioare altora, este atât de dificil de suportat uneori încât ți-ai dori să fii un om simplu, un om care nu simte nimic și se bucură de micii și bericica de la sfârșit de săptămână.

Nu știu de care dintre cele două talente beneficiați, dacă nu cumva nici primul nu vă e cunoscut, cu atât mai puțin al doilea, dacă nu cumva sunteți complet răniți pentru că nu vă puteți împlini patima, care face parte din cel de-al doilea tip de talente, dar cred că e excelent să ne cunoaștem între noi și să ne însuflețim unii pe alții atunci când nu mai avem nicio sclipire de bucurie, nici în inimă, nici în ochi.

Uitându-mă la Ada Milea, parcurgeam fiecare zonă, alături de pinguin, uimită și de versurile trăznite ale lui Naum, dar și de ceea ce a putut ea să simtă, citindu-le. Când transmiți emoția ta atât de clar, luându-i pe ceilalți în lumea ta, acolo unde te-a propulsat talentul, se poate spune că ai geniu. Și eu, cu toată dragostea, o consider pe Ada Milea un geniu.

 

Scriere creativă – din nou despre

Duminică, 19 martie, am ajuns la Hidden, un loc drăguț, unde poți să bei ceva – sau să comanzi mâncare de oriunde dorești, dar măcar să bei ceva acolo (ceea ce în altă parte nu se poate!)!!! Un loc deosebit, de poveste, în care poți organiza o petrecere intimă sau un cenaclu literar, ori un seminar de scriere creativă, așa cum a fost cel pentru care am ajuns noi acolo. Eram cu Rahela și alte două cunoștințe și-am ascultat-o pe Andreea vorbindu-ne despre cele 9 principii pe care le consideră ea importante în scriere.
În cazul în care sunteți curioși care sunt aceste principii recomandate de ea:

1. Show, don*t tell – descrie în așa fel încât cititorul să înțeleagă ce vrei să spui, nu spune direct. Cu alte cuvinte, nu face ca părinții noștri care, pe vremuri, ne mestecau mâncarea și apoi ne-o băgau în gură – asta se făcea pe vremuri, acum nu cunosc vreun părinte care să mai facă așa ceva.
2. Pune-i întrebări personajului tău – pentru a cunoaște cât mai multe amănunte despre cel care va deveni eroul tău, stai de vorbă cu el, așa cum ai sta cu un prieten. Și ca să fii sigur că știi cum se face, ia-ți un prieten și descoase-l cu privire la un lucru care ți se pare interesant la el, apoi scrie despre acesta și confruntă-l pe prieten, să vezi dacă a ieșit ceea ce a spus el (sigur, ideea e că, dacă nu-ți place chiar tot ce a zis sau vrei să transformi și să păstrezi doar unele amănunte, o poți face, dar dacă realizezi exercițiul și trebuie să redai doar ce a zis el, fii foarte atent la amănunte și la stil: el e personajul, tu doar scribul!)
3. Importanța exercițiului (cineva a întrebat-o pe Andreea dacă ar trebui să scrii zilnic. Acum, Andreea, la cei 22 de ani ai ei, nu este chiar cel mai potrivit personaj pe care să-l întrebi cu privire la asta. A scris o carte despre cum și-a pierdut iubirea și cât suferă după ea, o carte în care mii de femei s-au regăsit, dar aceasta nu înseamnă că are experiența unui scriitor. Din tot ce am citit eu despre scriitori – și vă invit să citiți cartea *111 romane celebre într-o singură carte!* – cei mai mulți scriitori nu numai că au scris zilnic, dar au și renunțat la locuri de muncă pentru a scrie zilnic, adică da, se scrie zilnic, dacă vrei să ajungi undeva, nu se scrie doar când ai un sentiment; sau mă rog când îl pierzi…)
4. Descrierea cu toate simțurile (da, e pătrunzător pasaj în care ți se descrie acțiunea prin toate cele 5 simțuri; încercați voi să redați o poveste de dragoste… sau măcar momentul îndrăgostirii folosindu-vă de cele 5 simțuri… s-ar putea să retrăiți acea clipă, chiar dacă … hm, au trecut 30 de ani de atunci!)
5. Scrie 10 minute fără să te oprești, chiar dacă ți se pare că nu ai ce – disciplinarea scrisului (revenim la ideea că trebuie să scrii zilnic) începe cu măcar 10 minute. Să stai lipit de laptop sau de hârtie 10 minute, străduindu-te să scoți din tine cuvinte, e o bravură uneori, de aceea înainte de a face acest exercițiu, poate te gândești să studiezi un dicționar și-ți alegi niște cuvinte, îți găsești un subiect despre care să scrii… Dar, după cum spuneam, acestea vin pe parcurs, prima dată începi cu *eu nu știu ce să scriu pe foaia asta, mă doare că simt atâtea și nu reușesc să le scot din mine etc etc…*. Jurnalul neputinței te ajută să ajungi la cunoașterea limitelor și la consolidarea stilului personal.
6. Să scrii nu te învață nimeni – e vorba despre talent sau despre, adaug eu după ceva ani de viață!, experiențe trăite și văzute. Sunt oameni fără prea mult talent care au fost martori la atât de multe încât odată ce-au început să vorbească nu se mai opresc și spun lucruri interesante.
7. Naratorul nu este același cu personajul principal – da, mulți scriitori dau greș manevrând personajul ca pe o păpușă, în loc să-l lase să se manifeste singur, cu propria-i personalitate.
8. Lasă ceva timp între sfârșitul a ceea ce ai scris și revederea materialului – cât se poate de mult, pentru că altfel ești încă sub influența lui și ai impresia că e bun și că trebuie să-l păstrezi pe tot, în vreme ce ar fi nevoie să schimbi 50% și să refaci 30% 🙂
9. Citește, dar nu te lăsa influențat de autorii preferați – adică nu te lăsa influențat de stilul scriitorilor consacrați, nu te grăbi să-i copiezi pentru că au plăcut altora și pentru că te copleșesc pe tine cu ceea ce sunt. Reformulez: găsește-ți o voce prin care să te impui, nu te bucura că ai vocea asemănătoare cu a lui Pavarotti…

Cel de-al 10-lea principiu de scriere, Andreea ne-a invitat pe noi, pe fiecare să-l spunem. Eu vă invit pe voi să vă gândiți, din experiența voastră de scriere, care este modul cel mai plăcut sau mai la îndemână în care vă apucați să așterneți cuvinte! Sau care este clipa care vă provoacă la scris, ori pur și simplu cum vi se pare că ar trebui să arate cartea perfectă pe care ați vrea s-o citiți – subiect, poate copertă, poate personaje…

Celor care lucrează handmade

Cos, tricotez, realizez obiecte manuale. Nu am un mare talent, dar am spus lucrul acesta pentru a vă da seama că am habar despre activitatea și costul unei munci. Ceea ce urmăresc eu acum are legătură cu o observație personală, după ce am vizitat târgul Bounty Fair și tarabele celor de la Piața Romană.

Unii dintre creatori se adresează în mod deosebit unei clase – celei cu bani. Alții știu să conceapă produse diferite pentru categorii diferite de consumatori. Poți face un lucru mic, în timp ce te delectezi și să-l vinzi cu o sumă pe care să o aibă și unul mai fără bani, poți lucra ceva în care investești mai mult și pentru care ceri mai mult.

Bine, dacă ești pornit să satisfaci doar o piață de elită, felicitări dacă reușești. Dar nu uita că pe cel care nu are nu numai că îl mulțumești cu ceva ieftin, dar îl și determini să rămână în continuare consumator de artă. Îl educi. Dacă vrei să faci ceva și pentru comunitate, nu numai pentru buzunarul tău, ține cont că ai o datorie față de cei din jur – aceea de a-i păstra aproape de fenomenul contemplării și interiorizării frumosului.

 

Cum ne alegem o meserie?

Am fost invitată să le vorbesc despre meseria mea copiilor din clasele V-VIII, de la o școală din București. Erau, pe lângă mine, alte 6 persoane care aveau meserii pentru care era nevoie de facultate – se urmărea motivarea elevilor pentru a merge mai departe cu studiatul. Într-o ocazie viitoare, aveau să fie prezentate și meseriile *manuale*.

Dar cel mai mult și mai mult, ni s-a cerut să punem accentul pe ceea ce facem, să descriem cum este o zi de muncă, pentru ca cei mici să realizeze dacă ei chiar vor lucrul acesta – pentru că s-a descoperit că mulți spun *mă fac … * și nici nu bănuiesc ce implică acea meserie.

Evident că am început cu diferența dintre ce vor părinții să fie copii și ce vor copiii să fie… 🙂 E reminiscență din propria-mi educație: mama mă dorea învățătoare, dar când nu învățam mă degrada între secretară sau poștăriță. Tata nu spunea ce opțiune are pentru mine, dar de fiecare dată când i se părea că mai mult cânt sau citesc decât să învăț, mă asigura: *Ăștia la măturat străzi au nevoie de personal. Și vei primi și spor de rușine.* Iar când mă mai auzeau și pe mine ce vreau să fiu în viață – scriitoare! 🙂 – îi apuca furia pe amândoi, convinși că nu se poate să trăiești din scris – da, acum recunosc, dacă n-ar fi fost o minune, n-aș fi avut cum să-mi câștig banii din scris, dar viața nu este numai linie orizontală, ci și ascendentă – aducând miracolul surpriză. (Nu vreau să vorbesc acum despre faptul că viața este și linie descendentă, ok? 🙂 Acesta e un alt subiect!)

Mulți părinți aveau speranțele lor cu privire la copii, care nu coincideau cu ale copiilor! Aici ar fi nevoie de un seminar serios cu părinții! 🙂 Dar și întrebați care sunt motivele pentru care ar alege acea meserie spre care optează ei și care nu intră în raza de vedere a părinților, cei mici au dat și motive superficiale – câștig bani mulți, sunt tot timpul în atenția oamenilor, nici nu știu ce înseamnă, dar sună bine titlul…

Lucrul cel mai important pentru mine a fost să-i conștientizez că trebuie să-și cunoască talentele, abilitățile, capacitatea de muncă. În funcție de acestea, să decidă ce vor deveni. M-am asigurat că înțeleg la ce mă refer, folosind o experiență a fiului meu: nu e destul să-ți dorești un lucru, trebuie să fii făcut pentru el.

Într-o vreme, pe Aborsan îl apucase dorința de a avea herghelie. Se visa îngrijind cai, plecând la concursuri, făcând echitație… Mama lui a rezolvat repede dilema: Hai într-o tabără de călărie. Nu, nu era destul să-l duc 2 ore, din 2 în 2 săptămâni, mi s-a părut normal să știe ce înseamnă zi de zi să ai un cal. După 5 zile în care a avut calul lui, l-a țesălat, hrănit, adăpat, călărit, copilul a spus: *Îmi plac foarte mult caii, dar nu mă voi ocupa toată viața de ei.* Ca să fie și mai amuzant, din acel moment, nici măcar jucăriile cai nu le-a mai păstrat – cu prima ocazie, le-a oferit celor mai mici decât el.

Dacă cei mici au un vis cu privire la meseria lor, trebuie să aibă caracteristicile necesare pentru așa ceva și să se confrunte cu ceea ce înseamnă meseria respectivă.

În cadrul celor 20 de minute – cu a V-a și a VI-a și în următoarele 20 de minute – cu a VII-a și a VIII-a, am avut ceva timp pentru exerciții de dicție, pentru definirea unor termeni de specialitate  și descrierea muncii în sine (Da, aveau dreptate, afirmând: *Mie asta mi-ar lua 20 de ore… * Și mie la început acele lucruri îmi luau 12 ore, nu 20 cât se temeau ei, dar acum același lucru îl rezolv în 10 minute 🙂 Experiența asta… ).

Au fost unii care au spus… De fapt, eu nu asta îmi doresc. Dar și dintre cei care, după ce am discutat, au fost convinși că acesta este drumul lor.

Următoarea întâlnire? În cadrul Săptămânii Altfel, la locul de muncă, (deocamdată, al meu, poate în viitor al lor 🙂 ) pentru a-și da seama chiar și cei care cred cu tărie că asta vor – dacă rămân la această părere…

 

 

 

 

 

Dvd cu povestiri pentru copii, filmate într-un pod prietenos

Scriu povestiri pentru copii. Le interpretez împreună cu o colegă pentru rubrica din fiecare dimineață a postului de radio la care lucrăm. Tot împreună, astăzi am filmat – pentru prima dată –  pentru un dvd care va avea 10 povestiri.

Păpușile pe care le-am manuit sunt gen Muppets, iar noi am făcut lucrul acesta pentru că ni se pare haios să ne petrecem timpul în felul acesta. E drept că dacă te uiți la noi îți părem întregi la minte 🙂 , ea – stil clasic, eu – sport și copilăros, dar,  dacă ar fi cineva cu noi la înregistrări și filmări, ar crede că a nimerit la grădiniță…

Există un talent pe care îl dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi – cel puțin unul 🙂 , că alții au mai multe, asta e altă treabă, dar nu există nimeni care să fi fost lăsat fără un talent. (Am simțit nevoia să fac precizarea aceasta pentru că foarte mulți spun că ei nu sunt buni de nimic, ori aceasta este o greșeală: dacă nu ți-ai descoperit talentul nu înseamnă că nu-l ai… ci că nu ai căutat unde trebuie. Sau, mai special, că ai un talent unic, de vreme ce nimeni nu-l manifestă – să-l recunoști în alții sau că trebuie să sapi după el – prin mobilizare, nu ajung suspinele…!!!)

Ideea pe care vreau eu să o scot în evidență azi este că, deși eu par copilăroasă, am un talent palid față de prietena mea, care este esența copilului… Eu am sute de jucării, colecții de abțibilduri și alte cele, ea colecționează antichități, dar cand este vorba despre *copilăreală* ea e pe locul 1, iar eu pe 9, … din 2 🙂 !

Eu am cel mult un stil de copil oarecare sau o mamă prea 🙂 educațională 🙂 , pe cand ea este puștiul întruchipat.

Așa că nu vă mai luați după aparențe: dacă cineva nu are față de … nu poate fi… Nu mai spuneți despre voi: dacă nu fac asta, nu sunt…

Ce să zic… Am început ziua cu avant, aranjand camerele și înfruptandu-ne din dulciurile ei raw vegane, iar cand să filmăm… s-a luat curentul. Se lucra pe strada ei selectă: nu au pus niciun anunț despre întreruperea luminii, iar cand inginerul de sunet s-a dus să vadă despre ce este vorba s-au jurat cu toate ale lor că sigur nu e de la ei ce se întamplă. Doar că la 16, după ce ei au plecat, într-un mod miraculos, a sosit și curentul…

Așa că toată ziua am mancat și ne-am distrat, iar pe seară am încercat să mai facem niște treabă…

Lucru pe care îl vom face și miercuri, ziua în care sperăm să și terminăm, pentru că apoi avem alte proiecte.

Adevărul este că atunci cand faci ceva, folosindu-ți talentul, nu ai impresia că muncești, ci că te distrezi.

Deci miercuri ne distrăm din nou…  🙂

The Lord of the Dance – Michael Flatley

Cand vorbești despre ceva cunoscut, nu o faci pentru că are nevoie de reclamă. Nici măcar pentru a populariza un astfel de fenomen. Oricum, nu ești dintre cunoscuții lui Michael Flatley să te apuci să spui din culisele spectacolului și nici specialist în domeniu să iei la puricat fiecare scenă. Despre reprezentația *Dangerous Games* scria pe undeva că este o abordare nouă a spectacolului „Lord Of The Dance” din multe puncte de vedere. Flatley a decis să păstreze, pentru public, câteva dintre numerele celebre din „Lord of the Dance”, la care au fost adăugate proiecții holografice 3D, un sistem ce combină iluziile optice cu tehnologiile de ultim moment, pentru a crea efecte vizuale tridimensionale.

Puteți să încercați să vedeți spectacolul pe youtube, mulți și-au propus să le fie de folos celor ce nu vor ajunge acolo, dar, pe langă efectele vizuale, au fost și *viruși* 🙂 care au făcut imposibilă filmarea. Am privit și filmările de la Londra, de la Malmo… niciuna nu este clară. Concluzia: pentru a vedea lumea mitică în care se dă bătălia dintre personajele pozitive și spiritele rele trebuie să plătiți, nu să deschideți internetul.

Dacă am ales să vorbesc despre ceea ce am văzut azi a fost nu neapărat spectacolul în sine, ci omul din spatele lui. Pentru cei interesați o întreagă emisiune despre el, aici.

A avut un vis în care nu a crezut nimeni și care a devenit nu numai realitate, ci chiar *viral*.

Ar trebui să ne fie profesor în vanarea împlinirii propriilor dorințe…

Pe de altă parte, în timp ce urmăream scenele mă gandeam la faptul că o scenă semăna cu dansul ielele noastre, o alta cu o secvență din viața de toate zilele în care două femei luptă pentru același bărbat, o a treia cu o ceartă între două bande de cartier… Să iei ceea ce vezi, ceea ce e foarte cunoscut, și să faci din acel ceva un lucru măreț înseamnă să-ți lași talentul să se manifeste. Una e să vezi două femei luptandu-se pentru un bărbat la emisiunile de la ora 5 p.m. și alta pe scenă la The Lord of the Dance.

Un alt gand a fost că aș prefera să văd un spectacol de dansuri irlandeze fără tematică – acesta a avut un subiect, se urmărea firul istoriei, derularea ei. Eu aș fi vrut să văd pur și simplu dansurile de dragul lor, de dragul mișcării perfecte, nu în contextul unei idei… Ar fi ca și cand ai vedea cele mai bune clipe din viața unui om, fără să-i vezi viața de zi cu zi… Decat să vezi încleștarea în care se află la un moment dat și cum se zdrobește să iasă din ea, mai bine ai vedea cele 12 momente de triumf din viața lui. Spun asta poate tocmai pentru că ne-am obișnuit prea mult să ne concentrăm pe *cum se ajunge la final* decat să ne lăsăm încantați și să fim recunoscători pentru final…

Trecem prea repede la lupta următoare, în loc să poposim ceva vreme acolo, pe culmea triumfului și să respirăm adanc, în acea atmosferă… (Exemplul cel mai bun este lupta de a ajunge pe Everest – dai bice să atingi varful și apoi dai bice să cobori; speriat și la venire și la plecare de aceeași teamă de moarte! Everestul și toate visele noastre ar trebui să mai aibă și niște *platouri* unde să stăm măcar cateva luni și să ne odihnim! 🙂 )

Un ultim gand ar fi cel spus de cineva care trăiește în Irlanda… *Atmosfera de basm a Irlandei este dată de cei care vor să-i facă reclamă. Și reușesc, facandu-te să crezi că acolo e un loc princiar. Realitatea e alta… Nu-s inorogi, păduri fermecate sau spiriduși cu fluier mangaietor… Dar noi toți credem ce ni se spune pentru că ni se spune tare frumos… * Poate așa ar trebui să facă fiecare cu propria-i ființă – dar 🙂 nu în ochii celorlalți, ci în proprii ochi. Pentru că, uneori, cei din jur ne văd valoarea, iar noi, nu… Dacă ne facem curaj și ne povestim despre măreția noastră, poate în cele din urmă ajungem să o trăim – și spre mulțumirea noastră, nu numai în fața celorlalți.