2

O poveste siciliană – Sicilian ghost story

Trailerul mai mult ascunde ceea ce va veni. Mă așteptam la un thriller care se termină prin eliberare. Nu știam nimic despre istoricul filmului și că de fapt este un film-manifest, un mod prin care cele trei țări care l-au realizat au vrut să lupte prin artă contra Mafiei. Abia la final era dată o explicație – filmul este dedicat lui Giuseppe… (adică personajul principal a existat? Am alergat la net și am căutat să înțeleg despre ce este vorba.)

Filmul are bază reală, doar că este realizat sub forma unei povești de dragoste, pentru ca adevărul să fie și mai dureros, și mai trist. Să fie înfiorător. Pentru niște copii de 13 ani, peste care trec apoi 2 ani, să înfrunte lumea absurdă a adulților – fata pe mama ei elvețiancă fără sentimente și băiatul pe cei care au lucrat alături de tatăl său în Mafie – este un blestem. Care poate fi îndepărtat doar prin vis, prin refugiul în imaginație și în scrisori; prin căutare și capitulare – fata capitulează în două forme (prima dată prin îmbrățișarea apei, apoi doar prin îmbrățișarea apei cu privirea).

Băiatul nu poate face nimic altceva decât să îndure. Filmul nu vorbește despre căutările statului, despre implicarea poliției, despre gesturile părinților – mai ales despre atitudinea tatălui, în situația dată (fost participant la activitățile Mafiei și prins, a semnat un acord prin care trăda ce știa – lucru care i-a împins pe ceilalți la gestul batjocoritor de a-i răpi fiul și a-l ține în pădure ca pe un cățel, timp de mai mult de doi ani, după care l-au ucis și l-au dizolvat în acid).

Realitatea, atât cât poate fi lăsată să se vadă, o redă articolul acesta.

Mă întrebam dacă arta este o formă prin care să lupți cu răul. Până la urmă, fiecare departament al statului ar trebui să-și facă datoria pe care o are și atunci s-ar presupune că răul nu ar triumfa. Dar ori undeva este o fisură, ori – chiar și fără fisură – răul se propagă. Poate tocmai pentru că aceasta este natura lui, de rău! Poate pentru că, și dacă europenii propun erosul ca rezolvare, și dacă americanii propun super-eroii ca eliberatori, nu de aici vine salvarea. Nu dinspre oameni, căci răul e mai presus de ei; e doar pactul unora dintre ei cu distrugerea, iar restul trebuie să îndure consecințele.

După ce vezi un astfel de film, singurul lucru pe care ți-l dorești este să fii cinstit, pentru ca să nu provoci celor din jur rău, prin minciunile tale. Dar uneori ești prins în capcană și atunci îți justifici răul cu faptul că ești la mijloc sau te strâng nevoile cu ușa… Nimic nu merită să te determine să perpetuezi răul. Mai bine rupi totul din start decât să îndure cei din jur repercursiunile faptelor tale – fie ele rele sau venite din remușcare.

P. S. Nu-mi place faptul că am folosit de atât de multe ori cuvântul *rău*, dar am preferat să îl aduc în discuție, o dată pentru totdeauna. Nu mai revin asupra lui și de foarte puține ori apare în textele mele. Tocmai pentru că nu mă las biruită de el.

Reclame
8

A fi tată (1)

Nu e prea plăcut ce vreau să povestesc acum, așa că cei care căutați lucruri amuzante îndreptați-vă privirea spre alte zări.

Se știe sau nu, tatăl meu era alcoolic. Un alcoolic violent, afemeiat, cheltuitor și domn de societate, dacă era treaz. Dar în casă nu era treaz. Când se îmbăta, îi era foarte greu să se mai ridice din pat sau se ridica dar doar pentru un metru, doi și acolo considera că este toaleta. Așa că se ușura omul și a doua zi spunea că eu am fost cea care am făcut lucrul acesta. După obișnuita bătaie pe care trebuia să o mănânce cineva care procedează în felul acesta lipsit de bun simț, zilnic îmi repeta că eu nu reușesc să ajung la baie.

Lucru pe care, copil mic fiind, l-am crezut. Deși mergeam la baie în timpul nopții și eram conștientă de lucrul acesta, îmi imaginam că o dată totuși greșesc drumul și ori nimeresc în camera lui, ori pe hol… Era tatăl meu. Îl credeam, orice ar fi spus, oricât de mult m-ar fi bătut și chinuit. Era un zeu pentru mine.

Problema cea mai mare a apărut când am început să visez că am ucis pe cineva. Pur și simplu, am visat lucrul acesta. Și că am ascuns cadavrul. A fost la fel de real ca acuzația pe care mi-o aducea tata că nu-mi găsesc wc-ul, încât ani de zile am trăit cu sentimentul că eu am ucis pe cineva și l-am dus într-un loc anume – despre care nu mai știu, dar pe care curând îl vor descoperi cei din miliție și mă vor duce la casa de corecție.

Cam aceasta a fost starea emoțională a unui copil între 8-18 ani. Eram sigură că voi fi descoperită de miliție, așa cum eram descoperită și de tata că nu nimeresc baia.

Nu e o glumă. Și nu e ceva povestit pentru ca să treacă timpul. Este ceva care iese la iveală acum pentru a vă confrunta și voi poate cu trecutul vostru sau pentru a ști cum să nu se întâmple lucrul acesta cu cei mici ai voștri.

Eliberarea mea nu a venit prin psiholog, pe vremea aceea nici nu exista această meserie, dar și dacă ar fi existat nu aveam eu bani să ajung acolo, nu mă ducea pe mine tata ca să se dea el de gol cu ceea ce făcea, iar mama oricum îl credea și ea orbește… Eliberarea, spuneam, a venit într-o zi când ne aflam în vizită la niște cunoștințe și dormeam toți trei în pat – eu, sora mea și tatăl meu. El era, evident, beat criță și s-a ridicat din pat, a avut senzația că se află la toaletă și a început să facă pee, din picioare, în pat. Zgomotul m-a trezit și am sărit direct la întrerupător și, plină de fericire, eliberată, a început să strig: *Uite cine face așa ceva, uite cine face așa ceva; nu eu, nu eu…*

Aveam 18 ani și săream într-un picior, la ora 3 dimineața, în vreme ce tatăl meu nu mai știa ce să facă – să-și continue necesitatea, să mă lovească sau să se repeadă la toaletă, ca să nu fie surprins de gazde, poate-poate mai are șansa să dea din nou vina pe mine.

Acela a fost momentul când am realizat că nu numai că nu fac lucrurile de care eram acuzată, dar nici cele de care mă acuza visul meu repetat – uciderea aceea oribilă și ascunderea cadavrului.

Acela a fost un moment de eliberare. A fost salvator. Deși visam săptămânal așa ceva, din acel moment, nu am mai avut nicio imagine care să-mi amintească despre mine ca o criminală.

Cum ați crescut? Cum vă creșteți copiii?

Da, e un articol trist, dar fiecare ar trebui să-și treacă în revistă viața și să-și dea seama de unde are obsesiile, cine l-a condamnat la autoînvinuire, de ce visează nebunii, când e un om atât de așezat…

Cred că mi-aș dori să știu cum este un tată adevărat pentru fiica lui, dar în același timp, mă bucur măcar că mi-am reparat viața singură, chiar dacă n-am avut un tată care să merite această titulatură. În plus, mi-a plăcut că L-am descoperit pe Tata, Care mereu îmi poartă de grijă.

Căci, da, eu cred în Dumnezeu, Care m-a salvat să nu înnebunesc din cauza oamenilor cărora nu le păsa decât de ei și dependențele lor.

2

În spatele blocului – Mara Wagner

Sunt dintre copiii care au crescut în Epoca de aur. Dar nu sunt dintre copiii care stăteau în fața sau în spatele blocului, nu sunt dintre copiii care-și luau preșulețul și se duceau afară cu ceilalți, ca să se joace. Tocmai de aceea mi s-a părut interesant să citesc povestea fetei de clasa a VII-a, Maria, care-și petrecea timpul cu cei de-o seamă cu ea și-și trăia experiențele sentimentale împărtășindu-le prietenei ei, Ramona – chiar dacă nu pe cele mai adânci!

Despre lansarea de carte este scris pe larg aici. Ce pot eu să adaug este că, la întrebările excelent alese ale lui Eli Bădică, Laura Câlțea (redactor-șef la editura Nemi și blogger literar) a răspuns deschis, cu umor, fiind de folos nu numai pentru a înțelege cartea, ci și pentru a avea o imagine despre cum ar trebui scrisă o carte (exemple: i-a cerut Marei să adauge un capitol, să nu se termine cu episodul Crăciunului pentru ca romanul să nu fie considerat potrivit numai pentru acea perioadă a anului. A mai sugerat restrângerea unei scene despre care nu se mai amintește în carte, așa că era normal să nu i se acorde prea mult spațiu sau prea multă atenție.)

Pentru cei care știu cum era în perioada cu împliniri mărețe (de progres, cum menționează fata!), cartea este o resursă valoroasă: în caz că nu se pot aduna (sufletește) pentru a le povesti copiilor, le pot recomanda acestora să citească În spatele blocului. Pentru cei care au fost părinți în Epoca de Aur, cartea este o posibilă explicație a ceea ce au simțit cei ce copilăreau atunci – mă rog, dacă ar mai fi vreun bunic de acum interesat de gândirea odraslelor lui de atunci. (Acum bunicii ori sunt înnebuniți de dragul nepoților ori sunt înnebuniți din cauza lor – ce le mai pasă de sentimentele copiilor lor de acum 30 de ani?) Pentru cei care s-au născut după *89, cartea reprezintă un salt în trecut – că tot sunt ei interesați să colinde în spațiu și timp! – și aduce multe zâmbete. Păi, da, obiectele de atunci acum nu mai există, dificultățile de atunci – acum nu sunt lăsate pe seama copiilor, lucruri care acum sunt cunoscute de la 6 ani datorită reclamelor care te asigură că *poți purta alb și-n zilele dificile* – atunci erau mari necunoscute și la 13-14 ani.

Deși cartea este despre o fetiță și trăirile ei emoționale – în relația cu cel de care se simte atrasă, cu familia ei și cu *restul lumii* 🙂 – maturilor le este lectură obligatorie. Poate în felul acesta n-ar mai exista atât de multe dispute prin autobuze, în comunicarea profesor – elev ori pe scările blocurilor, între locatarii în vârstă și cei tineri.

Cât despre părinții care au copii de 8-9 ani… aceștia trebuie să o citească rapid. Pentru a ști cam care erau de atunci emoțiile adolescenților (pentru că ei le-au cam uitat intensitatea sau experiențele negative avute de-a lungul anilor care au venit după i-au făcut să le nege!!!) și pentru a putea accepta furtuna care va veni în viața copiilor lor.

Trecând peste lucrurile care țin de educația copiilor – excelent atinse în carte din punctul de vedere al unui copil!!! (voi reveni asupra acestora într-un articol viitor!) – aș vrea să amintesc niște momente amuzante, care să vă convingă că această carte merită citită.

  1. Maria are păduchi – cum scapă de ei?
  2. Ea primește un bilet de dragoste de la cel de care îi place – ce scrie în el?
  3. Mircea o simpatizează pe Maria – cum îi arată lucrul acesta?
  4. Pentru că pe vremea aceea nu existau parcuri de aventuri sau de distracții, care era ocupația preferată a unora dintre copiii care aveau mărunțiș în buzunar?
  5. Fratele ei, Dragoș, face baie în mașina de spălat – oare cum?
  6. Tot el plimbă o broască țestoasă în lesă, ca pe un câine – de unde a făcut rost de o țestoasă, de vreme ce nu are bani și nici nu plouase cu broaște?
  7. De ce este Maria recunoscătoare unui șoarece care se plimbă pe corzile pianului?

Acestea sunt culese doar din primele capitole – să vedeți ce mai urmează… 🙂 . Amintiri din copilărie la mulți ani de la Creangă, cu singura diferență că graiul Mariei îl înțelege toată lumea, pe când pe al lui Nică – doar anumite persoane.

Hm, adaug acest aspect: orice tată de fată ar trebui să citească această carte. Nu e destul să spui *fata tatii* și să nu ai habar de ceea ce e în inima ei! Și da, este prima dată când insist – tătici, citiți această carte, dacă doriți ca la nunta fetei/fetelor voastre să fiți la fel de fericiți ca și ele…

Zic și eu! 🙂

Mara Wagner, bună treabă ai făcut cu această carte. După cum spuneam (așa, ca să încheiem rotund! 🙂 ), eu am fost genul de copil care nu se arăta la față în spatele blocului pentru că:

a. scandalurile din casă erau atât de mari încât mi se părea că toți mă arată cu degetul,  (preferam să stau în pat și să citesc, decât să dau ochii cu cei de vârsta mea)

b. eram fugită de acasă, refugiată pe la vreo colegă, până când adormea Zmeul zmeilor!

Pe de altă parte, experiența de copil cu părinți *altceva decât muncitori*, n-am avut-o. Pachete din străinătate, n-am primit niciodată. Deși unele lucruri le știam de atunci, pe altele m-am bucurat să le cunosc, făcându-mi o idee și despre un alt tip de viață, despre o altfel de familie, dintr-o altă zonă decât cea în care am crescut eu.

Mulțumesc.