0

Motivația – cum mă pot automotiva

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care ți-a fost încredințată, nu e rădăcină de haz, ci de slăbiciune care te va face să rămâi pitic toată viața – unde pitic înseamnă neîmplinit, fără să atingi ținta pe care ți-ai propus-o și la care jinduiești.

Nu excelez în a fi perseverentă, dar pentru că am reușit să trec uneori de anumite bariere pe care mi le punea societatea, pe care le ridica propria-mi minte sau chiar propria-mi genetică, mă gândesc să ofer aici metoda mea. S-ar putea să fie cineva care să se aștepte să găsească acest răspuns în cartea pe care am pomenit-o și să creadă că, de vreme ce nu este acolo, el nu există. Și nu e corect să rămână cu această impresie. Repet: nu sunt bună de scris o carte despre perseverență, pentru că o dau deseori în bară, dar nici să lași omul cu buza impresia că există predestinare spre neputința de automotivare.

Prea multe cuvinte introductive, pentru scurta mea rețetă: am de dus ceva la capăt, ceva care nu-mi place.

1. înainte de a mă apuca de această acțiune, fac ceva care îmi place și îmi acord 15 minute pentru ceea ce nu suport, după care mă apuc din nou 5 minute de ceea ce îmi place. Și tot așa – alternez 15 cu 5 minute.

2. realizez acțiunea enervantă în timp ce verbalizez fiecare etapă pe care o am de făcut – da, uneori, spun *și acum 10 pași până la bucătărie, 1, 2, 3, … 10, aici pun farfuria în chiuvetă și nu fug imediat, ci dau drumul la apă, așa, aud apa cum curge, îmi suflec mânecile și da, iau buretele… * V-ați prins ce urmează, 1, 2, 3 … 20 de vase trebuie spălate (este un exemplu fictiv pentru că vase îmi place să spăl, cu totul altele sunt lucrurile pe care le fac fără chef).

3. vizualizez persoana care se va bucura pentru acțiunea pe care o voi face – deși pentru mine acțiunea respectivă este ca o pedeapsă sau, făcând-o, mă simt de parcă mi-ar curge tot sângele din vene, sunt mulți oameni care au nevoie de faptele mele.

4. îmi imaginez că mă aflu pe un arc și că acesta mă propulsează, mă ridic și mă îndrept spre lucrul pe care îl am de făcut ca o săgeată trasă dintr-un arc, fără să las minții să mai proceseze cât de silă îi e să facă acea activitate.

5. îmi spun că nu pot respira dacă nu duc la capăt un anumit lucru și e necesar chiar să am senzația aceea de lipsă de aer, care mă trezește la realitate – hai, pune-te la birou, altfel aici ți-ai găsit sfârșitul.

Prefer să lucrez asupra neputințelor mele decât să mă jignesc sau să accept rușinea că stau pe loc. Rugămintea mea este, către cei leneși sau delăsători, ca mine, să facă un prim pas. Și fiecare pas ce vine după primul să fie considerat tot primul 🙂 . Pentru unii ca noi, drumul spre capătul misiunii încredințate nu este alcătuit din 1000 de pași, ci din 1000 de primi pași.

0

Moartea, eterna poveste; pardon, eterna povară!

Știu că nu vorbiți cu oricine despre moarte. De fapt, cei superstițioși nu amintesc despre ea de teamă că o cheamă, iar cei ce sunt împăcați cu ea nu vor să-i mai dea nicio secundă – îi vor da destul când va sosi ceasul. Totuși, moartea este parte din viața noastră – așa zic cei mai mulți și eu mă mir de ciudățenia unei asemenea afirmații. Poți spune că moartea încheie viața, că moartea e clipa care întrerupe existența, dar că moartea face parte din viață… Cum să facă parte dacă moartea înseamnă să nu respiri, respirația fiind principala demonstrație că exiști? Ei, în fine, oamenii aruncă vorbe poetice despre moarte, dar când stau față în față cu ideea că s-ar putea să se apropie de ea intră în depresie, trăiesc traume sau au crize. Pentru cei care au întrebări cu privire la moarte, Irvin Yalom a scris cartea Privind soarele în față, în care a vorbit despre terapia pe care a folosit-o cu cei ce au venit în cabinetul său și i-au spus că sunt obsedați de *trecerea dincolo*, de neființă.

Moartea este umbra de care nu ne putem despărți. Teama de moarte crește și descrește, în funcție de anumite împrejurări ale vieții. Pentru că nu avem experiența personală a morții și apoi să putem să ne contemplăm propria neființă suntem în necunoștință și ne temem. Conștientizarea morții poate avea rol de experiență revelatoare, de catalizator util pentru schimbări importante. Răspunsul cel mai întâlnit la întrebarea – ce anume te deranjează la ideea morții – este *lucrurile pe care nu le-am făcut*. După aceea, în ordine, alte frustrări: că nu ai făcut parte dintre populari, că nu ești dintr-un grup interesant sau nu conduci un astfel de grup, că nu trăiești sentimentul de apartenență față de cineva, lipsa unui prieten bun, nu te simți acasă în lumea asta, dar nici nu vrei să o părăsești, nu te regăsești în nimic din ceea ce e în jur, nu-ți cunoști identitatea – de unde vii, cine ești și ce ar trebui să faci, ce se așteaptă de la tine.

Eu nu sunt expert în aceste lucruri și totuși le citesc. Faptul că pot să vă spun pe scurt unele idei din carte nu înseamnă că nu mai are rost să o citiți. Mie ea mi se pare un dar pe care ni-l facem pentru a ne împăca permanent cu ideea că în fiecare zi facem un pas spre marte.

Poate că eu văd anumite soluții din această carte, dar poate dv ați vedea altele. De aceea vă invit să o citiți, dar nu mă pot abține să nu amintesc și unele idei:

1. o mamă și-a calmat fata care era disperată din cauza ideii de moarte folosind două idei: mai ai o viață lungă în față (era adolescentă, deci, da, avea mai mult timp în față, teoretic, decât înapoi) și când o să fii bătrână, vei fi împăcată cu ideea morții, vei fi bolnavă și nu vei mai respinge dispariția (lucru pe care nu-l susțin cei în vârstă, dar mai avea destul tânăra până atunci și oricum la vârsta ei nu vorbea cu cei de 90 de ani ca să vadă cât de mult o mințea mama!)

2. În timpul atacurilor de panică, urmăriți-vă visele din timpul nopții și gândurile ce vă trec prin minte. Ele s-ar putea să vă deslușească viitorul, dar în același timp fiți cât se poate de implicați în prezent pentru că nu puteți să vă ascundeți, să vă refugiați, să stați invizibili – întrebările vă vor găsi.

3. Sperăm că avem ceva proiecte de nemurire – faraonii ridicau monumente sau temple, ucideau slugile ca să le ia cu ei, își strângeau în mormânt tot ce au, în vreme ce părinții de azi speră să se împlinească prin copii; dar cum mumiile nu sunt exemple de viață, că nu mai curge nimic prin venele lor, nici copiii noștri nu sunt destul de puternici pentru a purta această sarcină – să ne ducă numele mai departe.

4. Ca să simți că trăiești cu adevărat și să nu regreți trecerea vieții, trebuie să fii atent ce alegi în viață – exact ceea ce vrei și ceea ce îți este important pentru tot restul vieții și trebuie să ai disponibilitatea de a-ți asuma riscuri.

5. Ca să poți să ai bucuria vieții, trebuie să lupți pentru ea. Perfecționismul este unul dintre cei ce mănâncă timpul vieții, de aceea întâlnim poezia celebră: Mai bine, foarte bine, să nu lași niciodată/ până când binele nu-l faci mai bine și binele foarte bine. (până când toate vor ajunge foarte bine barba îți va crește de un km și vei primi palma de la Doamna cu Coasa… Mai bine bucură-te de ceea ce poți face, în așa fel încât să nu-ți fie rușine și mergi la următorul lucru pe care ți l-ai dori.)

6. Epicur merge pe trei direcții – despre acestea trebuie neapărat să citiți: mortalitatea sufletului, nimicnicia absolută a morții și argumentul simetric. Vă las bucuria de a vi le însuși singuri.

7. Transmiterea prin reverberație înseamnă să fii o piatră care formează un cerc în apa în care cade și cercul respectiv se va uni cu altul și cu altul… Prin atingere de ceilalți, de viețile lor sau de inima lor, vom reuși să rămânem în mintea lor și ne vom pune amprenta pe ceea ce vor face ei mai bine.

8. Un *joc* al vieții este următorul – dacă ar fi să retrăiești aceeași viață ca cea trăită până acum, care sunt regretele legate de ea? Ce faci acum pentru ca peste un an să nu mai ai această teamă?

9. Devino ceea ce ești  căci ceea ce nu ne omoară ne întărește.

10. Unii refuză împrumutul vieții ca să nu plătească tribul.

11. Depășirea terorii morții se poate face prin relaționare. Noi avem două feluri de singurătate – cea cotidiană și cea existențială. Dacă în cea cotidiană mai putem invita pe cineva sau cineva îndrăznește să spargă zidul ciudat ridicat de noi, în cea existențială, murim singuri, nu putem avea pe nimeni alături.

12. Argumente pentru a nu te teme de moarte: după ce închizi ochii definitiv ești acolo unde erai când încă nu te născusei. Îți amintești unde te aflai? Nu! Așa este și cu moartea. Există un spațiu pe care nu-l cunoaștem noi oamenii în care ajungem și acolo, ei bine, acolo nu știm că ratăm lucruri importante, nu știm că celor dragi le este greu și nici nu ne chinuim emoțional pentru că nu putem interveni pentru a-i ajuta.

13. Importante în viață sunt puterea empatiei, a prezenței, dezvăluirea de sine în fața oamenilor, să transformăm undele noastre în fapte de influență, în acțiune, faptele bune, recunoștința, propria înțelepciune, valoarea regretului, relaționarea cu ceilalți, confruntarea cu realitatea; Ca să devii înțelept trebuie să asculți câinii sălbatici care latră în pivnița ta.

14. Irvin nu are nicio relația cu Dumnezeu, nu se raportează la o forță divină. Este umanist și tot ceea ce contează pe el este ceea ce i se întâmplă omului acum, nu îi mai pasă de sufletul după moarte. Aceasta pentru că este foarte citit și știe că după moarte nu există suflet; ideea a fost inventată de Platon, el a răspândit-o, așa că nu are nimic nici iudaic, nici creștin… Personal, sunt de acord cu el, deși cred în Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu nu a lăsat omului suflet după moarte, omul în moarte nu face altceva decât doarme, este ca într-un somn. Nu aude ce zic ceilalți, nu e conștient de lacrimile celorlalți. Se va trezi la revenirea Fiului Divin – așa cum spune Crezul Creștin – când va să vie să judece vii și morții. Deci nu mă tem că sufletul meu va fi călător și nefericit, nici de ideea că aș putea să-mi observ oamenii iubiți degradându-se sau depravându-se, nici pentru că m-aș transforma în făpturi imateriale despre care le place cu atâta insistență să scrie oamenilor în ultimul timp – fantome, vampiri, strigoi.

15. Ultimele gânduri:

  • dacă ești responsabil pentru ceea ce a mers prost în viața ta, atunci tu și numai tu poți schimba lucrurile înainte de moarte
  • caută sincronizarea infinitului din care faci parte și rămâi în experiențele revelatoare
  • trecerea de la materialul exterior la materialul interior – cu alte cuvinte, maturizarea
  • impactul cuvintelor asupra celor din jur (nu se poate să vorbești soțului pe același ton cu care îi vorbești subalternului, după cum nici el nu ar trebui să se adreseze soției de parcă ar vorbi cu un copil de 3 ani cu retard psihic)
  • atenția ca nu cumva furia împotriva morții să nu aibă originea în filmele, cărțile, poemele care ne-au marcat de-a lungul timpului, când de fapt ele nu sunt realiste.
  • nu este destul ca terapeutul să aibă empatie față de pacient, trebuie să-l ajute pe acesta să și-o dezvolte pe a lui punându-i întrebarea – cum crezi că mă fac să mă simt comentariile tale, pe mine, care nu am teamă de moarte, când tu ești obsedat de moarte și poate foarte bine să nu fie reală, să nu ai dreptate, să nu merit să te porți astfel cu mine.

 

0

Grammaton – Turnul Înțelepților

Johanna Trommer, trebuie să recunosc, te-am urât când am început să citesc această carte. Pentru că exact așa ceva începusem eu să creionez pentru NaNo iulie, iar în mână îmi cade un volum care face absolut ineficientă încercarea mea de a păstra subiectul. Dacă vă interesează să scrieți o carte pentru copii și nu aveți cei 500 euros pe care vi-i cer specialiștii pentru a face un curs cu voi, este destul să luați această carte și să observați cum construiești scriitoarea personajele, cum construiește lumea literelor (pardon literanilor), cum face exact ce vrea cu eroii ei, de la a-i ucide, deși îți sunt dragi, până la a-i reduce la nivelul unui copil de grădiniță (Pin, licuriciul, nu renunță la *Țe fați*, *Țe drăguț eci*).

Citindu-i cartea, deși am 5 cărți publicate și vreo 3 pe drum, m-am uitat spre Cer și am spus: *Unii oameni sunt geniali. Nu am nimic din calitățile lor. Dar Îți mulțumesc pentru că, așa cum sunt, mi-ai găsit și mie un loc.*

Da, nu numai în domeniul scrisului veți avea astfel de revelații. Peste tot veți descoperi oameni mai talentați decât voi sau oameni care cu adevărat au ceva de spus în dezvoltarea acestei lumi. Aceasta, însă, nu ar trebui să vă oprească pe voi, ceilalți, să nu dați tot ce aveți mai bun; dacă era nevoie de mai mult sau de altceva, cu siguranță că Dumnezeu ar fi însămânțat în noi. De vreme ce facem totul cât se poate de bine, chiar dacă nu suntem perfecți, înseamnă că există o categorie de oameni care are nevoie de noi. Așa cum suntem. Lipsiți de genialitate. Doar cu ceva idei bune.

Întorcându-mă la carte, trebuie să recunosc, începutul este greoi, nu în sensul că nu-l înțelegi, ci pentru faptul că ai vrea să treacă mai repede, se insistă prea mult pe niște lucruri pe care ai putea să le restrângi la 4 pagini. Iar ele durează 59… Sau chiar mai mult. Dar dacă ți-ai propus să urmărești o carte în care este descrisă coerent o altă lume a gramaticii (există cursuri care costă infernal pentru a te învăța cum să dai un limbaj specific noii tale lumi, cum să faci posibil mersul, cum să detaliezi deplasarea, așezarea reliefului etc), trebuie să o citești, cu răbdare și cu o altă idee în minte. În fond, Grammaton este un fel de lume cavalerească, o lume englezească, plină de mâncătorii și de uneltiri, așa că sigur îi va prinde în mrejele ei pe cei care iubesc istoria.

Doar că aici va fi o istorie a sărmanelor litere: *Până la încheierea celui de-al 16-lea an de viață, toți copiii umani sunt coresponsabili de viața și de prosperitatea literanilor. Prin simplul fapt că citesc. Entuziasmul, încordarea, teama și bucuria, orice energie pe care o dezvoltă un copil atunci când citește, se transmit literelor reale, lucru care le menține în viață. Așa cum unul ca noi trebuie să mănânce alimentele solide, ei au nevoie de energia și de fantezia copiilor pe care aceștia le dezvoltă în timp ce citesc și, în special, în timp ce trăiesc poveștile.*

Cel care dăduse în vileag lucrul acesta ar trebui să aibă o statuie în fiecare oraș, dacă nu chiar în fiecare bibliotecă din casa fiecăruia dintre noi. Avea un anticariat în lumea normală și cunoștea aspectul celălalt:

*Cred că știu ce-i lipsește (lui Arthur, cel mai de treabă literan). Energie. La fel ca noi și el are nevoie de ea pentru a trăi. Vă aduceți aminte ce v-am spus când eram încă în anticariatul meu! Literanii își obțin energia indirect, din lectura și din fanteziile copiilor umani. Aici, în Grammaton, există izvoare foarte speciale, care sunt alimentate doar prin puterea de imaginație a copiilor. Izvoarele transformă această energie într-o substanță care apoi este înghițită cu regularitate de literani, menținându-i vii și sănătoși. Această substanță este elixirul vieții lor și se numește ZON.*

Acum să ne trezim din visare și din colindatul prin Grammaton, pentru că suntem într-o țară care se numește România. Norocul celor din Grammaton este că aici există cât de cât cărți pe care copiii le pot citi și destulă disponibilitate pentru a citi, așa că… să curgă zonul către literani!

8

Andreea Esca și obsesia ei pentru frică

Credeam că doar cand i se adresează întrebări nu știe să răspundă: era la o emisiune a Mihaelei Tatu și aceasta s-a interesat *ce nu-ți place la tine?* Discuția era în contextul defectelor ce țin de emoții și manifestare. Esca spune dulce ca o floare de salcam înflorită, bună de pus în gogoșile pe care le pregăteau bunicile pe vremuri: Nasul meu.

Însă în ultimele trei săptămani mi-a demonstrat că nici să adreseze întrebări nu se pricepe. Nici ca formulare jurnalistică, nici pentru a urmări scopul fundamental al jurnalismului – acela de a forma o societate, nu de a o tampi.

Primul pe care l-a avut în platou a fost un coleg de-al ei care a participat la întalnirea de la Colectiv și a scăpat cu viață.

*Ți-e frică?* – i se adresează Esca. (știți, întrebările închise – cele cărora le răspunzi cu da sau nu –  sunt considerate dovadă de lipsă de profesionalism; asta se învață nu numai din primul an de la Jurnalism, ci chiar de cand ești adolescent și-ți faci un prieten: ca să-l faci să vorbească trebuie să-l starnești cu o întrebare deschisă. Aceasta îl determină să înceapă să povestească, să descrie, să comenteze)

Și, ce impertinență!!! 🙂 , colegul are curajul să spună: NU.

Acum aș vrea să vă împărtășesc o primă părere: cand trăiești momente de coșmar, poți ajunge să nu mai ai teamă de nimic. (După copilăria mea cu violență, brutalitate și alcoolism, în care încasam bătaie mai multă decat mancare, am putut să înfrunt orice!!! Cu atat mai mult după ce vezi o nenorocire ca cea de la Colectiv!!!)

Acum să v-o mai spun și pe-a doua: bărbat fiind, niciodată n-ai să spui pe postul național că ți-e frică, chiar dacă în interiorul tău te topești de spaimă!

Esca încearcă să-l determine pe om să spună că-i e frică, el o ține pe-a lui și ea depune armele nemulțumită.

Am și eu o întrebare, care nu e deloc închisă: care este scopul presei? Să îngrozească, să adancească disperarea, să ducă dezgustul la cote maxime? Sau, dimpotrivă, să liniștească, să elibereze, să aducă omului o speranță, dacă nu o certitudine?

De-a lungul săptămanilor care au urmat, cuvantul *teamă* a fost reprezentativ pentru ea, ajungand să culmineze cu gafa majoră din timpul transmisiei colegei ei, din cartierul sirian, unde trăieseră cei doi teroriști care s-au aruncat în aer: *Cutărițo, oamenii din acel cartier se tem?*

Tanăra privește consternată la cameră și se întreabă, probabil, dacă nu cumva a înlocuit-o vreo elevă de 10 ani pe Esca, pentru că doar o nepricepută poate pune problema astfel. Calmă, ca o mamă care-și învață copilul de 2 ani să nu mai mănance scamele de pe covor, zice: *După cum îți spuneam, Andreea, mă aflu în cartierul sirian. Niciun terorist nu va pune bombe aici, niciodată! De ce le-ar fi teamă?*

Înghițind gălușca, prezentatoarea a trecut mai departe, sperand că telespectatorii sunt așa de terifiați 🙂 încat nu au luat în seamă prostia ei. Dar cum lumea e populată și cu oameni care nu se tem de nimic, unii dintre noi au prins totul din zbor.

Dacă cineva vrea ca societatea noastră să fie îngenuncheată și o terorizează prin a-i face rău fizic, trebuie să ținem minte că și emoțiile noastre pot să ne oprească din drum. Ar fi culmea să ajungem să ne fie teamă de … teamă sau să fim obsedați de ea…

Sunt jurnalist de 23 de ani :), dar niciodată nu am vrut să las în inima ascultătorilor mei nesiguranța, cu atat mai mult să o cultiv.  Sper ca cei ce se tem – de orice! – să găsească antidotul temerilor. Scopul a ceea ce fac este ca omul să privească înainte cu mult curaj, nu înapoi cu manie…

În ceea ce privește teroarea, terorismul și frica, articolul cel mai înțelept și realist mi s-a părut acesta.

Iar acesta este așa de savuros că poți învăța istorie zambind – amar, dar oricum nu ai ce face, că nu de la tine a pornit criza mondială!