4

Cum se completează Mulțumesc și Te apreciez

De când e mic îl înveți pe copil să spună două lucruri: Te rog și Mulțumesc. Mă rog, îl înveți dacă ai ceva idee despre ce înseamnă o viață politicoasă, dacă îți dorești ca el să fie un om plăcut în societate. Evident, spui și tu. Îmi povestea tata că, pe vremea când nu ne avea pe noi, fiicele lui, avea nepoți și, cu niciun chip, unul nu aprecia ceea ce făceai pentru el. După ce l-a încheiat o dată la șiret, tata i-a dat o palmă după cap și i-a zis: Spune, mulțumesc, măgarule. Nepotul i-a răspuns zâmbitor: Mulțumesc, măgarule!

Da, lupți mult să-l faci pe copil să zică Mulțumesc ori nu lupți și-atunci luptă el, în viață – ori la locul de muncă, unde colegii îl disprețuiesc pentru că e prost crescut, ori în familie, unde sunt neînțelegeri din cauza indiferenței lui, ori în societate, unde ești taxat imediat pentru conduită necioplită.

*Mulțumesc* este cuvântul pe care îl spui atunci când:

– ai avut nevoie de ceva și ai primit

– ți s-a oferit ceva neașteptat

– te-ai străduit să rezolvi ceva și, în cele din urmă, nu tu, ci o cunoștință a intervenit

– ești plin de elan pentru că s-a împlinit dorința pe care i-ai încredințat-o singurului care o putea duce la capăt

Cu alte cuvinte, *Mulțumesc* este recunoștința pe care o ai pentru că ai obținut ceva ce ai visat sau nici măcar nu ai sperat, dar te-ai trezit deodată posedând.

Cu #Teapreciez este altceva. Pot aprecia și pe cineva care nu-mi face un serviciu. Pot aprecia și pe cineva care nu m-a ajutat și nu mă va ajuta niciodată în viață. Pot aprecia și pe cineva care mi-a luat slujba pe care o doream – da, dacă ești sincer și vezi că omul are calitățile necesare, iar examenul a fost dat *pe bune* nu s-a intrat *pe pile*, de ce să nu respecți calitățile omului? Pot aprecia pe cineva care trece pe lângă mine și miroase frumos sau are haine vesel colorate, ori pe cineva care-mi oferă locul în mașină, deși nu sunt gravidă, nici bătrână și nici frumoasă. 🙂 Pot aprecia pe cineva care, deși e roșu la semanfor, iar eu trec strada pentru că mă gândesc în altă parte, se oprește, fără să mă injure și, când îmi cer iertare, dă din mână, ca și când ar zice: Te înțeleg. Se mai poate întâmpla.

 Noi nu spunem #Teapreciez; avem motive foarte adânci pentru a admira pe cineva, dar nu avem curaj s-o spunem. Cine suntem noi să o facem? Ce contăm noi? Dacă omul ăsta e atât de mare, ce mai contează că spun eu sau nu aceste cuvinte?

Într-un fel, avem dreptate. Am văzut persoane cărora nu le-a plăcut modul în care un om simplu le-a spus că le apreciază, au dat din mână a lehamite, *bine, bine, altceva, că de-asta sunt sătul*… Dar pentru că unii sunt prost crescuți nu înseamnă că trebuie să ne tacă gura, dacă inima ne e prea plină…

#Teapreciez este ceea ce spui când ai observat ceva minunat, ori poate foarte simplu, dar pe care tu nu l-ai fi putut face sau care nu ți-ar fi trecut prin cap. #Teapreciez este ceea ce spui când ai descoperit la cineva un alt mod de a se raporta la oameni, când cineva nu-ți dă o idee, în sine, dar o poți fura din zbor și o poți integra în viața ta. #Teapreciez este darul de care are nevoie cineva care a făcut totul bine – da, munca în sine e răsplata sa, dar și recunoașterea ei printr-un te apreciez e cel mai mare alint.

#Teapreciez nu e răsfăț, dar oferă atât de multă bucurie celui curat, care-l aude încât se decide să nu te dezamăgească niciodată.

De aceea e nevoie de #Teapreciez pe lângă Mulțumesc.

P.S. Mulțumesc din suflet Firului de iarbă pentru că mi-a oferit posibilitatea să meditez la acest lucru, în cadrul campaniei #Teapreciez.

Anunțuri
6

#Teapreciez – nodurile din capul nostru

Ați jucat vreodată mațele încurcate? Toți participanții se iau de mână și fiecare trece pe sub brațul celuilalt, dacă reușește vreunul pune picioarele dincolo de două persoane… Ce să mai, e ca un fel de ghem de oameni, pe care un tip numit, amărâtul de el!, trebuie să-l descurce. Adică să spună : tu intri pe aici, tu dai piciorul pe aici, fără să se desprindă brațele. De regulă, reușești să-i amesteci și mai rău pe drăguții de manechini, ei se amuză sau strigă la tine, că-i doare tot corpul din cauza poziției în care îi obligi să stea. Oricum, se fac niște noduri și oamenii trec prin niște chinuri, îi pui să îndoaie mâinile, le contorsionează, stau în genunchi, cu capul pe pământ…

Serios, ați jucat vreodată?

Dar mațe încurcate în cap ați avut vreodată? Ei, le-am zis și eu așa, pornind de la jocul despre care am vorbit anterior, dar lor le-am putea zice: idei contradictorii.

În lumea noastră, în care lucrurile nu sunt uniforme, câți dintre noi nu avem mațe, noduri, gânduri încurcate?

Haideți să luăm un caz. În familia din care vin eu nimeni nu ajuta pe nimeni și, mai mult decât atât, dacă cineva avea vreo inițiativă, era imediat pocnit. Pentru că lucrurile erau de lăsat așa cum le prinsesei, nu de schimbat. Chiar dacă erau stricate, chiar dacă nu se mai făcea nimic din ele, chiar dacă ar fi arătat mai bine altfel. Încremenire pentru o veșnicie, așa cum s-a decis de la început!

Într-o zi, eram deja în București, am văzut o scenă între doctorița mea și soțul ei: la cabinet, era ceva de schimbat, omul făcuse treaba, o dusese la capăt cu brio (și trudă, evident!), iar la plecare a salutat și-a ieșit din cameră. Doctorița s-a repezit la ușă, a deschis-o și a început să strige pe scară: Mulțumesc, dragul meu, mulțumesc mult de tot, mulțumesc pentru tot ce ai făcut, mulțumesc….

Când nu vezi iubirea exprimată, de la început, ți se face greață când o observi, așa că vă dați seama prin ce treceam: ce-a apucat-o pe asta? Nu era normal ca bărbatul ei să o ajute? Nu era cabinetul de unde ea câștigă bani și banii respectivi sunt și ai lui? Adică, până la urmă, el nu și-a făcut de fapt un bine? De ce trebuie ca ea să se repedă cu așa recunoștință și să-i mulțumească?

Atunci am realizat nodul încurcat din capul meu: mi se părea jalnică viața din care venisem, în care nimeni nu spunea un cuvânt frumos nimănui, dar mi se părea patetică și penibilă și viața în care oamenii se purtau frumos unii cu alții. Am stat mult de vorbă cu mine atunci – a încuraja grimasele acelea de silă sau a privi cu jenă scene în care cineva este recunoscător altcuiva înseamnă a insista în stilul în care crescusem, a rămâne la vechea mea experiență și a o perpetua.

Am întrebat de-a lungul timpului oamenii de ce nu spun mai des te apreciez.

Voi ce ați răspunde?

Vă regăsiți într-unul dintre răspunsurile acestea sau aveți o altă scuză? (pe care am vrea să o cunoaștem și noi și vă invit să folosiți căsuța de la comentarii!)

  1. nu-mi trece prin cap
  2. am impresia că era normal să facă lucrul acela
  3. să nu creadă că mă bag în seamă cu el și că urmăresc ceva
  4. dacă se gândește că recunoștința mea e așa de mare pentru că altcineva nu mă bagă în seamă și de atunci nici el nu mă mai bagă în seamă?
  5. nu m-a învățat nimeni, în mod particular
  6. ai mei nu făceau așa
  7. nu mi se pare că orice lucru mărunt merită să aducă un compliment
  8. nu-mi găsesc vorbele potrivite
  9. am zis de câteva ori și persoana respectivă a dat din mână de parcă numai de vorbele mele nu avea nevoie, așa că am renunțat
  10. mie nu-mi mulțumește nimeni și fac lucruri de 10 ori mai importante
  11. ce, crezi că fără aprecierile mele nu mai poate trăi omul?
  12. și dacă a făcut-o doar din greșeală, nu pentru că a fost cu intenție, de ce să râdă de mine, fraiera, credea că-mi pasă de ea!
  13. m-am învățat atât de mult cu situația de dinainte încât nici n-am observat că acum e ceva schimbat – și dacă a trecut ceva vreme de când s-a dus la capăt chestia aia, cum să amintesc tocmai acum despre ea? Nu pic de fazan?
  14. nu-s romantic
  15. ce mai contează un cuvânt, dacă îi sunt toată viața supus(ă) și știe că se poate baza pe mine?
  16. astea-s chestii femeiești, de-alea siropoase, nu sunt stilul meu
  17. dacă se obișnuiește cu vorbele frumoase și apoi le cere continuu? Eu chiar nu am de gând să devin un poet în relația asta!

……….

Spuneți *te apreciez*? De ce nu? Cui și de ce?

*Te apreciez* ar trebui să fie cuvinte spuse precum *bună ziua* sau *noapte bună* – da, știu, în unele locuri, în unele familii nici așa ceva nu se poartă! *Te apreciez* ar trebui să fie pâinea cea de toate zilele. Restul cuvintelor frumoase ar trebui să vină mult după acestea – acestea sunt baza. Oricât de straniu ar părea, dacă faci un lucru, chiar dacă el intră în atribuțiile tale, dacă cineva îți face un compliment pentru el, ești gata a doua zi să îl faci de două ori mai repede, ești gata să-ți asumi noi responsabilități, ești gata să duci la capăt și cele mai dificile sarcini. De ce? Pentru că vorbele dau aripi, cuvintele te hrănesc mai ceva decât mâncarea sau dulciurile… Uitați-vă cum ne întoarce publicitatea pe dos prin folosirea unor cuvinte și cum ne ducem, manipulați, să facem exact ce ne cere clipul agenției ce are multe de vândut!

*Te apreciez* sincer, aduce după sine o schimbare în cel ce aude și în cel ce spune.

Astăzi aș vrea să spun #Teapreciez unor persoane care nu vor citi niciodată aceste rânduri: sunt oamenii care, pe când eu nu aveam încredere în mine, îmi tot repetau că sunt minunată, că sunt deosebită, că pot face multe… Sunt mulți, am avut parte de multe încurajări, de cunoștințe care m-au iubit și mi-au arătat lucrul acesta, de aceea tuturor celor care știți că mi-ați spus un lucru bun în viață, vă mulțumesc.

Un #Teapreciez special este pentru Luminița Mohorea, cea cu care stăteam odată de vorbă, fără a fi prietene, eram doar colege la master, și-i mărturiseam că-mi place să scriu povești pentru copii, dar că nu am nicio șansă să public. A doua zi m-a pus în legătură cu cineva care a plătit 10.000 de cărți – toate au ajuns la copiii de la țară, din sate uitate de lume, unde nu ajunge niciun târg de carte și unde părinții nu ar cumpăra o carte nici dacă ar trăi 34838493 de vieți.

Un sfat? Dacă aveți nevoie de un *te apreciez*, fiți atenți la ceea ce vă spun cei de alături și, dacă simțiți că e nevoie de voi, implicați-vă. Nu lăsați pe seama altora. Cine face lucruri bune, este apreciat.

4

#Teapreciez – de unde sare iepurele

Nu știu cât cunoașteți despre copiii care cresc în familii violente. Cu părinți alcoolici. Sunt fel de fel de situații: copii care au aceleași înclinații cu ale părinților, copii care nu le seamănă deloc celor care le-au dat viață…  Sunt părinți fără nicio calitate. Sunt părinți cu o mulțime de calități, dar din care dependențele fac animale. Tata bea și citea. Și, înainte de căsătorie, i-a scris mamei sute de scrisori. Eu semănam cu el, la scris, la citit, mai puțin la băut. Și la bătut.

Ca să trăiască, unii respiră aer și mănâncă mâncare. Unii au alt oxigen și altă mâncare. Eu nu ieșeam în fața blocului, nu-mi luam covorașul și păpușica (nu am avut jucării!), ca să stau cu fetele. Citeam, scriam (asta nu prea aveam voie, dacă mă prindeau, mă băteau și-mi rupeau foile, pentru că au considerat întotdeauna pierdere de timp lucrul acesta, așa că trebuia să-mi ascund mereu caietele cu gânduri sau încercări literare!), ascultam muzică și dansam. Muzica era oxigen, dansul mâncare. Vorbeam în versurile de la melodii, toate replicile mele aveau ceva din cântece; fredonam și când râdeam și când plângeam. Mergeam la toate spectacolele de teatru, (mama distribuia bilete, special pentru a putea primi gratuit două, altfel nu ne-am fi putut permite) iar replicile din piese erau completarea discuțiilor mele cu cei apropiați, dacă nu mă puteam exprima prin muzică.

Ador faptul că au existat muzica, dansul și teatrul în viața mea. Fără ele nu aș fi rezistat în nebunia în care am trăit. Fără a fi dintre fanii care o însoțeau peste tot, trăiam pentru și prin melodiile Angelei Similea. Da, o apreciez pentru puterea pe care mi-a dat-o de a trece prin furtunile personale.

Datorită ei, l-am cunoscut pe Gabriel, căruia chiar pot să-i spun #Teapreciez, Gabriel, pentru că mi-a fost prieten de corespondență 7 ani, fără să ne fi văzut vreodată; îi scriam în fiecare zi – nu mai știu ce! și primeam în fiecare zi mesaje. Nu vă gândiți la iubire; era pură supraviețuire. El avea viața lui – bucureștean relaxat; eu aveam viața mea – mizeria mea de viață, în care doar lui mă destăinuiam, în afară de diriga.

Așa am rezistat acelor ani: cultura și o prietenie de la distanță, în care ce oare să se spună de se întâlneau scrisorile pe drum? Oricum, a fost terapie. (Vă spun asta pentru ca, în cazul în care întâlniți astfel de cazuri să puteți da niște soluții care să ajute copilul să îndure lucrurile din care nu poate ieși!)

Azi aș mai vrea să mulțumesc unor persoane, dar nu mai am cum, pentru că nu sunt în viață. Sarah și Meli – două doamne, surori, pe care le-am cunoscut absolut întâmplător și care m-au îngrijit la începutul meu în București. Toată lumea generalizează: *Evreii… știu doar să ia!* Ele două au fost evreicele care mi-au oferit adăpost, mâncare și iubire, fără niciun ban. La doamna Meli a stat și mama când, bolnavă de cancer, venea să facă tratamentul în București, la Fundeni. Doamne Meli… O luam în brațe și-o învârteam ca pe un copil, deși era masivă, dar îmi plăcea să simtă cât de mult o apreciez pentru că se poartă cu mine așa cum rudele mele nu au făcut-o niciodată.

De unde sare iepurele? De unde vine scăparea, de unde vine ajutorul? Cultura, oamenii necunoscuți…

Am fost fericită în ciuda disperării mele; acestea au fost darurile vieții mele până la 27 de ani. Au fost destul pentru a supraviețui.

Mulțumesc Cerului pentru cultură și oameni!

 

10

#Teapreciez – prima zi

Scurt pe doi: când tata era beat și intra în casă, fără nicio explicație o bătea pe mama, iar eu, ca un copil mai mare, sangvin și care semănam mamei, mă băgam între ei. Pentru impertinența mea, deși obosise de cât o bătuse pe ea, mă lua și pe mine la o rundă de pumni, palme, curele și izbituri, în așa fel încât la final era atât de obosit încât doar somnul îl mai putea salva. Se culca liniștit, sforăind într-o cameră, în vreme ce noi două ne lingeam rănile în camera cealaltă, eu întrebând-o cu reproș: De ce nu divorțezi?, ea răspunzându-mi cu un dramatism care-mi provoca silă: Pentru că-l iubesc.

Acestea au fost momentele copilăriei mele de când mă știu, faptul că mă duceam vânătă la școală nu intriga pe nimeni – copiii mai și cad, se spunea, pentru a nu se căuta un alt motiv, cel real! Cât am fost în clasele primare, mai fugeam de acasă și ne adăposteam la prieteni până adormea el, dar după clasa a V-a lucrurile erau serioase, trebuia să învăț, să fac teme, nu puteam lua pe fugă toate lucrurile, trebuia să rămân acolo și să înfrunt totul. Așa că nu mai plecam, încasam totul, el dormea și eu mă apucam de teme, după ce scriam o scrisoare lungă, plină de nu știu ce… scrisoare pe care o puneam într-un plic și a doua zi i-o întindeam tovarășei diriginte, fără măcar să-i explic ceva.

Cred că am scris cel puțin o sută de scrisori în cei patru ani. În același timp, cred că am fost persoana care a supărat-o cel mai mult pe diriga, de la faptul că mă ridicam în oră și cântam sau puneam întrebări care n-aveau nimic de-a face cu ora de franceză. Uneori, îi dădeau lacrimile și-mi striga: X, stai jos, ești imposibilă. Cred că de multe ori chiar îmi doream să aud această expresie. După ce o auzeam, mă linișteam și mă așezam, nu mai deranjam ora. Era dorința mea de a teroriza pe cineva, așa cum și eu eram terorizată acasă.

La ani după ce am terminat școala, m-am întâlnit cu diriga și i-am adus aminte că eu sunt imposibila care-i mulțumește pentru că nu ținea cont de nesimțirea ei. Mi-a zâmbit: Tu erai imposibilă în cel mai simpatic sens. Îți înțelegeam fiecare reacție, fiecare răutate. Pe cei de acum nu-i înțeleg și nu-i pot stăpâni. Mi-aș mai dori eu imposibili ca tine.

Cred că era ușor să mă ierte pentru că știa despre mine din scrisori. Cred că era ușor să mă ierte pentru că era mai tânără. Cred că era ușor să mă ierte pentru că eram atât de vânătă încât se vedea clar că am o suferință și nu o fac pentru a mă alinta.

Eu am ales-o pe diriga pentru a mă confesa pentru că mi s-a părut cea mai de încredere. Mă întreb dacă adolescenții de azi au un profesor în care să aibă încredere, un profesor către care să se ducă și să spună ceea ce cred și căruia să-i spună ce-i doare.

Vorbesc acum nu numai cu adolescenții care au necazuri în familie, ci și cu tinerii care au plecat de acasă, dar n-au reușit să rezolve dramele sau tragediile prin care au trecut: există oameni pe care să vă puteți baza? Căutați-i. Nu stați singuri. Durerile inimii sunt moarte sigură, te stingi și nu-ți dai seama de ce. Nu toți vor veni spre voi pentru a vă spune: Hei, tu ai o durere, despre ce e vorba?

Dimpotrivă, mulți nu văd, mulți nu vor observa asta niciodată. De aceea trebuie să-i căutați voi. Iar îndemnul meu este acesta – căutați-i. În primul rând pentru că aveți nevoie de ei, în al doilea rând pentru că au nevoie de voi. Da, omul are nevoie să facă bine și, pentru că prea o ducem ca-n Rai toți, ni se pare că nu mai avem niciun rost pe lume. Dar chiar o ducem ca-n Rai? Câte iaduri ascund Raiurile noastre?

Simțeam nevoia, odată cu acest început de octombrie, să spun #Teapreciez, dirigintei mele Florica Masay, singura care m-a cocoloșit, iertându-mă fără să-mi cer iertare, suferind din cauza mea, deși existența ei mă făcea să fiu fericită.

…….

Vorbesc acum direct cu cei care citesc articolele mele și au blog – dacă simțiți nevoia să vă alăturați acestei idei, de a aprecia pe cineva pentru cât a însemnat în viața voastră, vă rog, după scrierea articolului, așezați-l și la mine la comentarii, pentru că mi-aș dori foarte mult să vă cunosc, din acest punct de vedere.

De asemenea, vorbesc direct cu cei care mă citesc, fără a avea blog: dacă vi se pare că aveți ceva de spus cuiva care v-a fost alături într-un moment greu, mergeți direct, scrieți o scrisoare sau, dacă aveți nevoie de ajutorul meu, să scriu pentru voi, trimiteți-mi un mesaj la despresufletulmeu@yahoo.com. Mă voi alătura vouă și vom redacta ceva care să arate câtă importanță a avut persoana respectivă.

Cred că nemulțumiri sunt cu miile în lumea asta, dar despre bucurii vorbim prea puțin. Așa că în această lună, voi spune #Teapreciez, atât celor din trecutul meu, cât și celor pe care îi întâlnesc întâmplător. Ei, da, vreau ca lumea să fie un loc al zâmbetului și satisfacției, ajung comentariile dificile, interminabile și fără rezolvări pe care le văd peste tot.

#Teapreciez, drag om fără chip care treci pe aici, de mai mult timp sau de curând, și care citești ceea ce scriu eu, cu drag.

P. S. Aprecierile nu sunt de ieri, de azi. Și nu sunt descoperite numai de unii… Toți avem nevoie să le rostim și să le auzim. Mulțumesc, M, pentru că mi-ai oferit linkul spre blogul tău pentru a se vedea că dintotdeauna a existat în om această dorință…

https://miara20.wordpress.com/tag/te-apreciez/