0

Teatrul Țăndărică lovește din nou…inima bună!

Citesc o carte prost tradusă sau necorectată, dar de mare valoare pentru artiști – Manifest (Nathan Brown, Joanna Darby).

În 2007, Universitatea Oxford a demarat un studiu antropologic intitulat: *Proiectul Percepție, Religie și Teologie*. Scopul era acela de a înțelege de ce oamenii, de-a lungul timpului, au manifestat credință. Dintre cele 41 de lucrări, cele mai multe i-au avut ca obiect pe copii și credința lor.  Aceasta pentru că s-a descoperit că, în joaca lor imaginativă, toți copiii includ mai degrabă o figură tip Dumnezeu decât un cățel preferat. (reușit jocul de cuvinte God, dog…) Imaginația copiilor nu creează animale de companie, ci mai degrabă explorează și gravitează în jurul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, copiii, spune un alt studiu, înțeleg caracterul nemuritor al lui Dumnezeu, înainte de a înțelege caracterul muritor al oamenilor. Pentru ei, viața veșnică are mai mult sens decât moartea umană.

Ei bine, de ce acest discurs în cadrul prezentării unei piese de teatru pentru copii? 🙂

Pentru că omul de zăpadă își dă seama că i se cam termină zilele și cântă după *eternitate*. Am fost cam sceptică – păi, cum să fie acest refren pentru copiii de 5 ani? După ce am citit acel capitol despre creativitate și imaginație la copii, i-am dat dreptate lui Vișniec (autorul, da?).

Acum mi s-a luminat mintea și înțeleg eu de ce zice Fiul lui Dumnezeu: *Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei (vorbea despre cei mici pe care îi avea în față). Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea.* (Nu spune că *le aparține copiilor*, ci celor care au o experiență a credinței în care imaginația este pe deplin antrenată, la fel ca aceea a unui copil… care crede în viață veșnică… sau în eternitate, cum zice frumosul om de zăpadă devenit infimul om de zăpadă, odată cu venirea primăverii.)

Cu sau fără copii, (noi am fost 4 oameni mari! 🙂 ), mergeți să-l vedeți pe omul de zăpadă și vă veți bucura și de prietenii lui atât de amuzanți încât de-a lungul întregii săptămâni vă veți aminti de ei!

2

Micul Prinț de la Țăndărică

Nu că sunt eu Gică Contra, nici că am impresia că ce zic eu e lege – în general, nu-mi cer nici drepturile firești, cu atat mai puțin să mă apuc să mă iau de oameni – dar cand e vorba despre literatură, am și eu curajul de a-mi spune părerea.

Micul Prinț nu mi se pare o carte pentru copii. Punct. Da, știu, toată lumea o oferă celor mici, cadou, am primit și eu pentru fiul meu încă de cand avea 2 ani, și în romană și în engleză, dar în afară de *Te rog, desenează-mi o oaie* nu a mai ascultat. E foarte multă filosofie acolo, iar textul așa cum apare în carte este un dar potrivit pentru copiii care suferă mult, care înțeleg subtilitățile, nu pentru cei simpli, care nu s-au luptat cu viața.

Fiul meu n-a gustat-o. Cred că dacă ar fi fost cartea așa cum este scenariul piesei Micul Prinț de la Țăndărică, era familiarizat cu ea, pentru că inteligență cenușie, scenaristul, a ales exact lucruri pe care să le priceapă cei de 5 ani… Iar pentru cei de zeci de ani, a strecurat unele lucruri entuziasmante…

De la decor, la interpretare, la costume, Micul Prinț este absolut atrăgător.

0

Eu, Oblio – la Teatrul Țăndărică

Stăteam în fața ghișeului și am cerut un bilet. Mi-am dorit să văd teatrul 🙂 ca să serbez Ziua Culturii Romane cu o poveste străină. Casiera se uită cu superioritate la mine și-mi zice:

  • Dar copilul?
  • N-am copil, răspund eu, vinovată că nu am ceea ce cere ea. (De fapt, apoi mi-am dat seama, credea că am venit însoțită de piticanie și cred că ei nu trebuie să-i iau bilet!) Adică, am, mă apucă pe mine plăcerea de a intra în discuție cu oamenii, dar are 17 ani maine-poimaine și m-a declarat copilul casei. Așa că mi-a dat voie să vin aici. Dar cu o condiție: să nu-i povestesc ce văd, pentru că are treburi mai serioase! 🙂

Doamna zambește cu indulgență, ia cei 15 lei și-mi dă bonul. Intru în sală. Stup de albinuțe. Da, știu de multă vreme că teatrul pentru copii nu va da niciodată faliment. Dacă adulții culți se sting unul cate unul, copii se vor naște mereu. Că nu se vor atașa de teatru și nu vor mai merge nici ei cand sunt mari, da, știu, dar cat sunt micuți sunt duși prin statutul de cei ce trebuie educați…

Sala era plină, grupele erau de la școli diferite, unele educatoare vorbeau în engleză, altele în germană. Cele mai multe făceau instrucție cu copii, una dintre ele le oferea sandviciuri și apoi le-a pus apă în păhărele cat un degetar. Asta chiar mi-a plăcut.

În timpul spectacolului, au fost multe momente amuzante, dar voi vorbi despre una singură – nu cred că actorii nu se cramponează de asta, probabil sunt atat de obișnuiți cu faze de *camera ascunsă* …

Oblio avea un discurs foarte serios. O educatoare strigă – eu cred că ea voia să șoptească, dar era prea supărată pe copil ca să-și dea seama cat de tare se va auzi:

  • Închide gura. Taci. Nu mai spune nimic.

Recunosc, am fost la Oblio datorită amintirilor. Cred că aveam 18 ani cand s-a difuzat și-l urmăream fascinată. Mă întrebam ce vor înțelege totuși copiii pentru că desenele animate erau foarte filosofice. Textul a fost excelent realizat acum, profund, în esență, dar accesibil și putand fi interpretat ușor și de un pitic.

Întrebarea centrală a piesei – ce este sensul? Și nu cel care se referă la direcția de mers, ci acela al vieții, al oamenilor care nu seamănă cu ceilalți, dar care au mult de oferit.

Lucrul care mie mi s-a părut cel mai interesant este îmbinarea tehnologiei cu jocul de scenă – pe cei trei pereți mari, albi, realizați din panouri, se desfășura o acțiune care completa, dădea decorul întamplării, iar pe scenă nu era decat o masă cu o formă interesantă, pe care evoluau personajele. Și să nu vreau să uit introducerea și finalul piesei: prezentatorul desena cu degetul prin aer… și apăreau căsuțele țuguiate pe pereți… Era o chestie așa de interesantă și incitantă pe copii, toți ridicau mana și încercau să facă la fel. Dragii de ei, ce-i mai invidiază pe oamenii mari că pot așa ceva, cand nici oamenii mari nu pot – doar tehnologia îi ajută.

Un lucru știu sigur: cu prima ocazie, merg din nou. Oblio pus în scenă la Țăndărică este ca o carte bună; eu nu recitesc nicio carte – dar pe Oblio l-aș vedea de zeci de ori ( 🙂 ca pe Liceeni – că atunci cand a apărut eram de varsta personajelor: de 7 ori într-o săptămană).

Urmăriți programul de la Țăndărică și întalniți-vă cu Oblio – s-ar putea să vi se pară că vă întalniți cu propria persoană, în oglindă.

P.S. Am mai scris despre piesele de teatru de la Țăndărică în urmă cu ceva timp:

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2012/06/06/mica-sirena-a-lui-tandarica-bucuresteanul-teatru-de-copii/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2012/06/07/alice-in-tara-minunilor-teatrul-tandarica-bucuresti/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2012/06/08/punguta-cu-doi-bani-teatrul-tandarica-bucuresti/