1

Dezamăgirea

*Să vin să te iau de la tramvai?* mă întreabă soțul meu, la telefon.

*Nu, îl liniștesc eu, în noaptea asta nu am de gând să lovesc pe nimeni.*

Dacă nu înțelegeți cum vine asta, am să vă spun în câteva cuvinte: mă întorceam de la o întâlnirea de 3 ore în care inima mea plânsese pe tot atât de mult pe cât râseseră buzele. Am reușit să duc la capăt evenimentul social, dar când am plecat din acel loc, dezamăgirea, supărarea pe prietenele mele, disperarea că trec prin așa ceva, toate la un loc s-au transformat într-o furie cumplită.

Nu știu ce experiențe aveți când treceți printre copiii de 8-12 ani de altă etnie, dar mie de fiecare dată mi se întâmplă să mă lovească sau să se arunce unul pe altul în mine. În furia mea, unul dintre cei trei care au trecut pe lângă mine, a aruncat mingea de fotbal exact în fața mea, dacă nu mă feream, direct în față o luam. Dacă de obicei sunt pașnică, indiferent de întărâtarea cu care mă presează ei, furia prin care treceam a fost atât de puternică încât, în secunda următoare, cel care-a făcut pe deșteptul a primit o palmă din partea mea, o palmă atât de puternică de s-au zguduit împrejurimile.

El s-a liniștit deodată, dar unul dintre băieți era ceva mai mare și a început să strige după mine: *De ce dai, de ce dai?*, lucru care l-a încurajat și pe cel mic – *Tată, mamă…*

Și da, tocmai se despărțiseră de părinți și da, doi vulturi de părinți alertați de urletele copiilor, s-au întors: Ce e, mă.

Eu am ieșit în fața celor doi și le-am explicat. Amândoi au vrut să mă bată pentru faptul că le-am lovit copilul. Eu le-am explicat că mingea, fără a mă atinge, m-a speriat, a fost lângă mine, m-am apărat. M-au înjurat, m-au bruscat, dar nu și-au dus la capăt ideea de a mă pune jos și a mă călca în picioare, cu care m-au amenințat 10 minute. Nu m-am mișcat din locul meu, mi-am cerut continuu iertare pentru că nu am putut rezista la o asemenea teroare și la final am primit învoire să dispar: *Marș de aici și să nu te mai prindem prin locurile astea!*

Am ajuns acasă plângând, nu pentru situația aceasta, ci pentru că dezamăgirea putuse să-mi dea o furie atât de mare încât să mă manifest astfel. Eram supărată pe prietenele care mă indignaseră, mai mult decât pe cei care se purtaseră urât cu mine, mă scuipaseră și-mi luaseră la înjurat tot neamul.

Atenție: când sunteți dezamăgiți, s-ar putea să-i iubiți încă pe cei care v-au deranjat și să nu le adresați niciun cuvânt, dar să vă răzbunați pe cei care n-au scrupule și  să vă pună jos, să vă calce în picioare.

Atenție la dezamăgire, deci!

Reclame
11

Despre teroare

Scriu aceste randuri pentru cei dragi, care se tem, din cauza a ceea ce se întamplă în lume.

Voi începe cu sfarșitul: deșteapta de Andreea Esca iar l-a întrebat pe corespondentul din Belgia dacă lumea se teme, dacă lumea e disperată, iar chipul ei era în transă, ca de obicei cand e vreun atentat.

Nu mai facem noi primăvară cu una ca tine, madame!

Dacă cei răi chiar asta doresc – să ne înspăimantăm și să ne dăm sufletul de groază – tu le faci jocul. Sincer mă întreb de ce pe tine nu te ia nimeni de manuță, să-ți dea două palme și să-ți explice că în situații de criză trebuie să liniștești lumea, nu să o întărați…

Un exemplu de om inteligent cu care am avut de-a face: doctorul stomatolog – în timpul unei extracții care a durat 45 de minute. Cand a văzut că cedez psihic nu s-a apucat să zică *vai, ce dificil e!*, ci mi-a pus o întrebare despre copilul meu și a început să-mi povestească ce impresionat a fost cand l-a văzut odată, cum se juca… Deodată, viața a arătat o altă perspectivă și m-am înseninat.

Dacă planeta fierbe, dacă suntem în clocot, nu cărbunii aruncați pe foc sau gazul presărat cand se mai liniștește valvataia ne-ar fi de folos, ci seninul.

O atitudine înțeleaptă!

Înainte, pentru un război era nevoie de milioane de soldați. Acum ne trimit 4 persoane și zăpăcesc planeta. Și pe langă cele 4 persoane, ne trezim cu toate prezentatoarele și cu toți prezentatorii care-și triluiesc propriile fantasme la microfon, în loc să ne ridice ochii din pămant și să ne dea curaj.

Mi-am amintit de-un episod din copilărie: tata o bătuse pe mama și, după bunul meu obicei, eu încercasem să-i despart, mă bătuse și pe mine și noi două ne lingeam rănile. Nu reciproc, ci fiecare în parte. Cand am intrat în bucătărie, mama gătea. Tocmai îi strigase tatălui meu că n-o să mai vorbească în viața ei cu el și-acum nu putea desface o conservă de … ceva și s-a dus în fața lui, să o ajute. El i-a întors spatele, disprețuitor: *Pană acu* îți fu tăcerea aia, de nu mai vorbești niciodată?*

Și umilită și fără conservă deschisă. Copil mic și furios, am luat conserva și am dat-o gata în cateva secunde și apoi i-am spus: *Cu dinții dacă era să o desfac și nu m-aș mai fi dus după ajutor la el. Cu dinții. Dar tu nu înțelegi!*

Nu, nici mama nu înțelegea, nici panicoșii nu înțeleg că este timpul pentru mobilizare personală, nu pentru disperare oficială, pentru bocete universale. A te lăsa impresionat de ceea ce fac ei este nu numai ce vor ei, dar și ce e cel mai simplu – și dacă tot ne considerăm atat de sus, ca nivel intelectual, dacă tot ni se pare că suntem din maimuță, dar din *a mai de soi*, atunci să punem mana să luptăm…

Nu cu ei, ci cu propriile temeri. Nu cu ei, ci cu noi înșine. Să nu le arătăm nicio clipă durerea, pentru că asta pe ei îi face să ne manevreze complet.

Suntem în mainile lor ca niște marionete, pe care, cum le atingi puțin, cum țipă de se zguduie Calea Lactee.

Poate.

Suntem vulnerabili.

Poate.

Suntem complet descoperiți.

Poate.

Dar avem demnitate și nu-i lăsăm pe ei să ne coordoneze, chiar dacă le stă în putere. Nu-i lăsăm, pentru că nu merită să ne plecăm în fața lor.

Alo, romanii nu s-au plecat în fața turcilor, 🙂 migratorilor sau altor neamuri ori curente dogmatice… 🙂 De ce trebuie să cedăm acum – nervos! – pentru că vin teroriștii?

Gandiți-vă ce penibil – ei se văd nemuritori și ne omoară prietenii și speranțele, iar noi ne vedem slabi și amărați și le oferim nu numai viața noastră, ci și gandurile și optimismul… Ne punem sub picior de răuvoitor prin faptul că întindem mainile și spunem: *Leagă-mă, eu deja sunt pierdut.* Ne predăm, cand simpla unitate și nepăsare față de moarte ne-ar face mai puternici decat ei.

Alo, urmașii dacilor, ne revenim și noi în simțiri? Nu vă mai uitați la Andreea Esca, această Ziță ce leșină în brațele oricui, dandu-vă senzația că acesta este gestul pe care trebuie să-l faceți și voi. Nu mai dați ochii peste cap precum domnișoarele de pension. Nu vă mai puneți nervii în mainile celor care vi-i vor pili sau sub picioarele celor care vi-i vor teși. Păstrați-vă calmul și zambiți. Cu zambetul trecem peste depresii, cu zambetul trecem peste mizeria asta de isterie ce ne cuprinde datorită terorismului.

*C-o moarte toți suntem datori,

dar nu-i totuna leu să mori, ori caine-nlănțuit…*

🙂

 

8

Andreea Esca și obsesia ei pentru frică

Credeam că doar cand i se adresează întrebări nu știe să răspundă: era la o emisiune a Mihaelei Tatu și aceasta s-a interesat *ce nu-ți place la tine?* Discuția era în contextul defectelor ce țin de emoții și manifestare. Esca spune dulce ca o floare de salcam înflorită, bună de pus în gogoșile pe care le pregăteau bunicile pe vremuri: Nasul meu.

Însă în ultimele trei săptămani mi-a demonstrat că nici să adreseze întrebări nu se pricepe. Nici ca formulare jurnalistică, nici pentru a urmări scopul fundamental al jurnalismului – acela de a forma o societate, nu de a o tampi.

Primul pe care l-a avut în platou a fost un coleg de-al ei care a participat la întalnirea de la Colectiv și a scăpat cu viață.

*Ți-e frică?* – i se adresează Esca. (știți, întrebările închise – cele cărora le răspunzi cu da sau nu –  sunt considerate dovadă de lipsă de profesionalism; asta se învață nu numai din primul an de la Jurnalism, ci chiar de cand ești adolescent și-ți faci un prieten: ca să-l faci să vorbească trebuie să-l starnești cu o întrebare deschisă. Aceasta îl determină să înceapă să povestească, să descrie, să comenteze)

Și, ce impertinență!!! 🙂 , colegul are curajul să spună: NU.

Acum aș vrea să vă împărtășesc o primă părere: cand trăiești momente de coșmar, poți ajunge să nu mai ai teamă de nimic. (După copilăria mea cu violență, brutalitate și alcoolism, în care încasam bătaie mai multă decat mancare, am putut să înfrunt orice!!! Cu atat mai mult după ce vezi o nenorocire ca cea de la Colectiv!!!)

Acum să v-o mai spun și pe-a doua: bărbat fiind, niciodată n-ai să spui pe postul național că ți-e frică, chiar dacă în interiorul tău te topești de spaimă!

Esca încearcă să-l determine pe om să spună că-i e frică, el o ține pe-a lui și ea depune armele nemulțumită.

Am și eu o întrebare, care nu e deloc închisă: care este scopul presei? Să îngrozească, să adancească disperarea, să ducă dezgustul la cote maxime? Sau, dimpotrivă, să liniștească, să elibereze, să aducă omului o speranță, dacă nu o certitudine?

De-a lungul săptămanilor care au urmat, cuvantul *teamă* a fost reprezentativ pentru ea, ajungand să culmineze cu gafa majoră din timpul transmisiei colegei ei, din cartierul sirian, unde trăieseră cei doi teroriști care s-au aruncat în aer: *Cutărițo, oamenii din acel cartier se tem?*

Tanăra privește consternată la cameră și se întreabă, probabil, dacă nu cumva a înlocuit-o vreo elevă de 10 ani pe Esca, pentru că doar o nepricepută poate pune problema astfel. Calmă, ca o mamă care-și învață copilul de 2 ani să nu mai mănance scamele de pe covor, zice: *După cum îți spuneam, Andreea, mă aflu în cartierul sirian. Niciun terorist nu va pune bombe aici, niciodată! De ce le-ar fi teamă?*

Înghițind gălușca, prezentatoarea a trecut mai departe, sperand că telespectatorii sunt așa de terifiați 🙂 încat nu au luat în seamă prostia ei. Dar cum lumea e populată și cu oameni care nu se tem de nimic, unii dintre noi au prins totul din zbor.

Dacă cineva vrea ca societatea noastră să fie îngenuncheată și o terorizează prin a-i face rău fizic, trebuie să ținem minte că și emoțiile noastre pot să ne oprească din drum. Ar fi culmea să ajungem să ne fie teamă de … teamă sau să fim obsedați de ea…

Sunt jurnalist de 23 de ani :), dar niciodată nu am vrut să las în inima ascultătorilor mei nesiguranța, cu atat mai mult să o cultiv.  Sper ca cei ce se tem – de orice! – să găsească antidotul temerilor. Scopul a ceea ce fac este ca omul să privească înainte cu mult curaj, nu înapoi cu manie…

În ceea ce privește teroarea, terorismul și frica, articolul cel mai înțelept și realist mi s-a părut acesta.

Iar acesta este așa de savuros că poți învăța istorie zambind – amar, dar oricum nu ai ce face, că nu de la tine a pornit criza mondială!