0

Brain Awareness Week 11-17 martie 2019

‘Suferi de o afecțiune a creierului? Care sunt noile tale principii de viață? #LifeGoals vs. #BrainLifeGoals’ este întrebarea la care zeci de oameni, în special tineri, răspund în aceste zile:

Vreau ca lumea să conștientizeze că creierul este cel mai important organ al nostru. De el depinde personalitatea și viața noastră. Îmi doresc ca cercetarea în acest domeniu să fie prioritizată, să am doctori care să aibă timp să-mi răspundă la întrebări și să nu mai ridice neputincioși din umeri în fața acestei afecțiuni, să aibă un tratament personalizat nivelului meu de progresie a bolii, să nu mai fiu un pacient nerentabil’, Marin

Îmi doresc suport psihologic, să învăț cum să mă adaptez mai rapid la noile condiții.’, Silvia

Îmi doresc ca statul să se gândească la familia mea. E un efort fizic, psihic, social, financiar uriaș. Îmi este rușine să vorbesc cu puținii prieteni pe care îi mai am și sunt în străinătate, despre condiția mea în România. Îmi doresc să trăiesc în casa mea, în țara mea, nu să nu mai ies din casă că mă judecă lumea. Îmi doresc să fiu mai vizibil., Andrei

Mi-aș dori să mă informez mai bine despre drepturile omului. Să mă simt bine în pielea mea sau măcar împăcată cu dizabilitățile pe care le am. Îmi doresc să pot face încă ceva important, o diferență…’, Maria

Să fiu independentă! Să fiu aptă să pun micul dejun copiilor mei dimineața! Să fac lucruri obișnuite ca a mă pensa, a utiliza o placă de păr sau a folosi un parfum. Sunt gesturi feminine, automate, de care până nu demult nu mi-am dat seama cât de mult contează pentru mine. Acum am început să le apreciez. Îmi doresc tratamente și servicii de reabilitare mai eficiente pentru dizabilitățile mâinilor’, Cristina

-mi revizuiesc teza, să o pot publica, păcat de munca depusă și de atatea eforturi din partea mea, a părinților și statului în procesul de educație.’, Zsuzsanna

Cel mai frumos lucru după diagnostic a fost băiețelul meu. Îmi doresc să ies la pensie la termen, să muncesc, să-mi ajut copiii și nepoții, să călătoresc, să văd locuri noi, să nu ajung o povară.’, Petruța

Aleg să construiesc cu ce am, aleg să fiu alături de oameni și să fac lucruri minunate cu ei, alături de ei. Îmi doresc să fiu apt sa muncesc, să rămân în picioare cât mai mult timp, să pot pleca dimineața de acasă spre munca făra să îmi fie teamă că o să amețesc pe stradă sau că nu o să am echilibru. Să pot dezvolta un centru de neurorecuperare a pacienților căci am experimentat cât este de importantă recuperarea zilnică, să rămân pozitiv și să ajut oamenii. Just Live High on Life till the day we die!’, Ed

Vreau să nu mai fiu privită cu milă când se află de această problemă.’, Andreea

Să îmi pot duce o viață normală. Să mă pot bucura de copilul meu, să pot munci ca și ceilalți!  nu mai traiesc cu sentimentul ca nu am dreptul la o viață normală!’, Mihaela

Vreau să fiu elegantă, să mă pot îmbracă în rochițe, să pot purta tocuri, vreau să pot munci, vreau să nu mai fiu umilită, vreau să nu îmi mai fie frică de viitor.’, Luciana

Obiectivul meu este să fiu acceptat și înțeles de cei din jur. Îmi doresc să fiu în continuare independent și să am mai multă energie pentru a combate oboseala cronică!’, Adrian

Să învăț să fiu fericită și să mă accept exact așa cum sunt, să zâmbesc mai departe și să mă ridic înapoi, ori de câte ori cad. Să fiu eu, aceeași Lavinia, și cu și fără #SM.’, Lavinia

Încep să înteleg că nu trebuie să mă închid în casă și să aștept un posibil final, să înțeleg că nu trebuie să aștept căderea “drobului de sare”. Am avut nevoie de prea mult timp pentru a înțelege aceasta și îmi doresc să am posibilitatea de a mă face auzită și ascultată pentru a lumina pe cât mai mulți. Viața ne-a fost dată și trebuie trăită și după ce afli că ai o boală cronică, fără vindecare.’, Maria

Îmi doresc o calitate a vieții mai buna, prin acces la tratamente, servicii și suport’, Anca

Mai multe despre nevoile celor ce experimentează afecțiuni ale creierului puteți găsi pe http://www.facebook.com/APANRomania.

Pentru a cunoaște mai multe despre oameni, nu despre cifre citiți acest articol.

3

Băieți ținuți în cușcă

S-o luăm metodic, pentru a putea mustăci copios:

fiul meu iubea o fată de prin clasa a IV-a. Fata aceea, Y, nu i-a dat nicio șansă niciodată, deși au tot fost colegi chiar de clasă, până în prezent, când termină a XI-a.

Pe de altă parte, fiul meu are un prieten foarte bun, X. Care anul trecut a făcut ce a făcut și s-a împrietenit cu fata de care îi plăcea fiului meu.

Eterna poveste: doi prieteni împart o fată. Adică ce să împartă 🙂 : unul o are, iar celălalt e învins, că ea, săraca, nu avea nicio vină că al meu o iubea. Nu i-a dat niciodată apă la moară, doar că el nu se putea abține de la iubit, iubit, iubit.

În momentul când Y a devenit prietenă cu prietenul lui, știind cum e între fete dacă se întâmplă așa ceva, l-am întrebat pe fiul meu:

*Și tu mai vorbești cu ăsta?*

*Ce să am cu el, mami? Dacă ei îi place de el și nu de mine, nu e vina lui!*

Hai că băieții au mai mult cap decât fetele, am zis, aducându-mi aminte cum noi nu numai că nu mai vorbeam cu fata *care ne lua băiatul* (evident, ăla nu se uitase nicio clipă la noi! :-), nu era al nostru, dar te pui cu hachițele adolescentelor îndrăgostite?), dar chiar începeam război: împotriva ei, a relației lor, a relației ei cu profesorii (săpând-o cu fel de fel de informații care ajungeau la cancelarie!).

Chiar dacă fiul meu nu i-a purtat pică, oricum, nu l-am mai auzit rostindu-i numele prea des. Ieri, el a venit la mine radiind.

Cred că știți că mâine este o zi mare pentru România: se serbează prima zi liberă de 1 Iunie a părinților, zi pe care se presupune că o petrec alături de copii – că doar pentru ei au primit-o în dar. Ca familie, suntem și noi implicați în programul din parcul Alexandru Ioan Cuza, realizat de Itsy Bitsy, așa că urmează să fim toți trei la Foișor.

*Mami, după ce terminăm ce avem noi de făcut, pot merge la X?*

*La X?*

*Da, mami, la el acasă!* (nu e din București)

*Mergeți mai mulți? E o aniversare? Cu ce plecați? Când vă întoarceți?*

*Mami, mă oprește el din întrebat, ne ducem doar noi doi. Știi tu că el a fost prieten cu Y și, cât au fost împreună, ea nu l-a lăsat nicio clipă să stea cu prietenii lui. Acum, că s-au despărțit, e liber ca pasărea cerului și vrea să recupereze ce-a pierdut…. Avem multe de povestit, de când nu am mai fost și noi, ca prietenii…*

Măi, măi, măi… O fată de 15 ani îi interzice prietenului ei să discute cu băieții, îl ține în cușcă, iar el acceptă. Of, of, of… După o astfel de relație, (dar care a durat un an!) băiatul fuge disperat că a trebuit să suporte un asemenea tratament, în care să fie doar el cu ea. Nț, nț, nț… Dacă la 15 ani ai atâtea de recuperat cu un prieten, după un amărât de an!, 🙂 dar după o căsnicie în care femeia pune stăpânire pe tine și te sufocă?

Despre relația de cuplu puteți descoperi pe youtube vreo 6 clipuri cu o prezentare tare amuzantă. Primul episod este aici.

Cât despre relațiile dintre adolescenți, tare mi-e teamă că fetele se iau prea în serios și se poartă ca niște neveste, iar mamele ar trebui să le învețe ce înseamnă prietenia și căsătoria. Fiecare în parte și, de ce nu?, o paralelă care să arate diferențele dintre ele.

Voi ce ziceți despre îndrăgosteala din adolescență? – din experiența voastră sau a copiilor.

 

6

Despărțire după 38 de ani, libertate pentru prima dată

În urmă cu 38 de ani, doi tineri s-au căsătorit. Azi, când ar trebui să serbeze, ea are bagajele făcute să plece, pentru că el a dat-o afară și deja s-a pronunțat divorțul. Femeia îmi spun: *Cum să fac partajul: În afară de faptul că eu am stat aici și am muncit pentru a întreține lucrurile, toate erau așa de când am venit eu. El era stăpânul casei și al fabricii care se află lângă casă. Dacă eu fac partaj, cine știe ce scandal mai iese; și-apoi ce nevoie mai am eu de ceva de la el, dacă el nici când ne înțelegeam nu schimba niciun cuvânt cu mine – dacă primesc dreptul să stau într-o cameră aici, nu cumva o să ajuns să vărs venin, din cauza scandalurilor pe care le face, datorită tulburării lui bipolare, pe care am suportat-o cât am știu că e al meu, dar pe care acum chiar că nu aș mai putea-o îndura, știind că mă urăște atât…*

Doamna aceasta minunată are un singur copil, căruia – pentru că atât de îndrăgostită a fost de tată – i-a pus numele lui. *De ce să fac partajul? Oricum, totul îi rămâne copilului. Așa că nu are rost să mă dau eu mare că merit ceva. Copilul merită însă totul.*

Astăzi vor veni două mașini să ridice tot ce are ea, rețineți – doar cărți și haine, nicio piesă de mobilier, niciun obiect, chiar dacă ea l-a cumpărat, chiar dacă ea a lucrat, în vreme ce el a stat acasă, ca bolnavul lui pește prăjit. Fiul i-a cumpărat o garsonieră la Râșnov și acolo va locui până la final, având grijă de nepoți.

Mă uit la ea: a fost bolnavă de cancer și a intrat într-un tratament de probă cu niște substanțe pe care atunci le creaseră. La unele dintre colegele ei, tratamentul nu a avut rezultat, la ea, da. Și-a reluat viața și locul de muncă. Noi am cunoscut-o pentru că era asistenta doctoriței de familie și copilul meu de bebeluș și până la adolescență doar cu ea a crescut, cu zâmbetul ei, cu desenele ei cu rățuște, cu bucuria ei de a-l vedea zâmbind.

Azi pleacă și mi-a lăsat un cadou alcătuit din două piese: acum 40 de ani, la sfârșitul liceului, purta o rochie neagră de catifea, care se pare că nu intră pe nicio altă persoană din anturajul ei, în afară de mine. Și un fel de capă, care să facă din mine o persoană elegantă. I-am dat și eu haina mea preferată de iarnă, rugând-o ca, dacă nu o poartă, să o ofere unei fete care nu a avut în viața ei ceva modern, unei fete care va tresări de fericire să poarte acea culoare și să aibă un asemenea model la haină. Mi-a promis că o poartă ea, pentru că nu are nimic atât de gros, în capitală vremea fiind mai liniștită decât la Râșnov.

Am crezut tot timpul că lucrurile se vor schimba: că el va renunța să o alunge, că o va ruga să rămână, că o va accepta chiar dacă nu de plăcere cel puțin de ochii lumii sau de rușine față de copilul lui, de rușinea norei și mai ales de rușinea mamei lui, care tot timpul i-a ținut partea soției, știind că el este ciudat. Nu, nu s-a schimbat nimic. Ea pleacă și de acum ne va așptepta acolo, la munte, unde vom vedea și noi pentru prima dată parcul cu dinozauri, unde ne vom plimba cu ea pe cărările de munte pe care le va descoperi încetișor, căci ce mai știe ea despre acele locuri, fiind plecată de 40 de ani?

Există oameni pe care îi iubești, deși nu-ți sunt rude și ai vrea să faci schimb cu mulți din familia ta pentru a-i primi pe ceilalți să fie cu tine mereu. Există oameni care merită îmbrățișați pentru ceea ce sunt și alintați pentru ce au făcut bun și nu a fost observat de ceilalți.

Pentru mine, doamna M este o învingătoare. Nu a fugit când îi era greu cu soțul lângă ea, dar a plecat când el s-a pronunțat pentru așa ceva… Nu-i așa că a făcut exact ce trebuia? Poate el o să cadă bolnav la pat și ea ar trebui să-l îngrijească încă 30 de ani de acum încolo. El a considerat că nu are nevoie de o astfel de îngrijitoare, așa că ea este dezlegată de o asemenea responsabilitate. În plus, este o femeie de 60 de ani, care arată de 45 și merge într-un loc unde oamenii au respectat-o mereu și nu se știe cum se poate scrie istoria…

Un șut în fund, un pas înainte… Urât spus și răutăcios gest, dar rezultatul e cel care contează.

O iubesc pe doamna M cu toată inima mea și îi doresc să fie fericită.

Va fi. De ai lui, Dumnezeu are întotdeauna grijă. Oriunde ar fi obligați să se refugieze pentru că sunt alții care nu-i suportă.