0

Despre Knulp al lui Herman Hesse

Irvin Yalom în cartea Privind soarele în față a vorbit despre Demian al lui Hesse. Curioasă, l-am cerut pe Demian la bibliotecă; așa procedez: dacă vreo melodie sau vreo carte este amintită în cartea citită, mă duc la ea, un fel de șotron al cititului.

Pe Demian l-am primit în același volum cu Knulp, căci sunt două cărți din tinerețea autorului, cam 100 de pagini una. Acesta a fost motivul pentru care am început să-l citesc pe Knulp. Puteam foarte bine să-l ignor, mai ales că din prima pagină nu mi-a plăcut un amănunt despre el: era deosebit de mândru, în așa măsură încât putea trece drept onoare faptul ca el să accepte ceva de la un prieten. Teoretic acest tip de om nu-mi place, nu-mi doresc să aflu amănunte despre el, dar cum am dat pagina, l-am auzit spunându-i prietenului lui la care s-a gândit totuși să apeleze și care se afla la geam și se mira: Knulp, tu ești sau e vreun duh? – *Eu sunt, dar poți coborî și pe scări, ori e musai să vii prin fereastră?*

Acest simț al umorului m-a determinat să nu mă opresc din citit și am descoperit un personaj cu totul aparte. Găzduit de un tăbăcar alături de care călătorise cândva, îl respectă pentru binele pe care i-l face (căci tocmai ieșise de la spital) și nu ia în seamă avansurile nevestei lui.

Cartea este scrisă la începutul secolului XX, dar vorbește despre unul care seamănă cu cei mai mulți instagramari de azi – călătorește, fără să se oprească pe undeva anume, dar aleargă de zor prin stațiuni celebre și are chiar un pașaport oficial unde regăsești rutele sale prin ștampilele primăriei sau hotelului la care se cazează. E drept că mi-a părut rău că nu am citit această carte la 27 de ani când am început să călătoresc pentru că sigur aș fi avut acum un pașaport cât jumătate din Shogun cu amintiri din țările pe unde am umblat. Mi s-ar părea deosebit chiar să existe în el și niște semnături, ale celor pe lângă care ai trecut și te-au impresionat sau ale celor pe care i-ai cunoscut acolo unde ai ajuns și pe care nu-i vei mai întâlni niciodată.

În afară de faptul că deapănă amintiri cu tăbăcarul care-i deplânge singurătatea (dar nu știe că nevasta lui nu-i e așa fidelă!), își vizitează și un alt prieten, croitor, care nu mai are niciun pic de bucurie de viață din cauza celor cinci copii și a nevestei care nu e prea ordonată. Cum că aceste ființe l-au secătuit și a ajuns să nu mai creadă nici în Dumnezeu; tocmai credința lui fusese cea care îl atrăsese pe vremuri la el pe Knulp și despre ea voia să-l întrebe acum, căci între timp citise Biblia. Înțeleptul călător enunță un principiu de parenting asupra căruia ar trebui să se revină la acest început de secol XXl – Cu copiii trebuie să fii bun și vesel, cu asta le-ai și astâmpărat foamea și setea pe jumătate.

În vreme ce croitorul scuipă prin fereastra deschisă, declarând: nu-i mare lucru cu evlavia. Nimic nu e și nu dau doi ban pe ea, îți spun. Doi bani nu dau, Knulp afirmă: Vezi tu, ceri prea mult de la Biblie. Fiecare trebuie să se gândească singur la ceea ce e adevărat și cum e orânduită viața, de fapt, asta n-o poate învăța din nicio carte. Biblia e veche și mai demult nu se știau toate câte se cunosc și se știu astăzi, dar totuși sunt scrise în ea multe lucruri frumoase și cuminți și foarte multe lucruri adevărate. Din loc în loc mi s-a părut chiar ca o frumoasă carte cu poze, pricepi? Cum se duce fetița aia, Ruth, peste câmp și culege toate spicele care-au mai rămas, asta e nimerit și parcă simți acolo căldura minunată a verii sau cum se așază Mântuitorul lângă copilașii cei mulți și gândește: *voi îmi sunteți mult mai dragi decât toți bătrânii cu trufia lor*. Găsesc că are dreptate și că ar fi multe care se pot învăța dela El.

Pe când Schotterbeck ironizează și extazul lui Knulp și pe al Mântuitorului cu privire la copii, din punct de vedere al experienței lui de cap de familie, Knulp îi mărturisește ceva ce n-a spus nimănui: tu mă invidiezi *ce bine de ăsta, nu tu familie, nu tu griji*, dar nu-i chiar așa. Eu am un copil, un băiețaș de doi anișori și a fost adoptat de niște oameni străini pentru că tatăl e de bună seamă necunoscut, iar mama a murit pe patul de naștere. Odată ajuns lângă casa acelui copil, n-am voie nici să-i dau mâna, nici să-l pup, cel mult să-i fluier ceva în trecere. Vezi tu, așa stă treaba și acum adio și bucură-te că ai copii…

Despre Knulp nu ar mai fi nevoie să mai spun nimic – merită să îl descoperiți singuri.

0

De 19 ori Katherine – John Green

O poveste trebuie să aibă dragoste, aventură, morală – acestea înseamnă totul. Da, noi știam că o poveste trebuie să conțină introducere, cuprins și încheiere, dar se pare că în fiecare dintre acestea trebuie să se afle cele trei aspecte – totul! – pentru ca să fie interesantă. Cel puțin așa susține Lindsey, prima prietenă de-a lui Colin pe care nu o cheamă Katherine.

V-ați făcut vreodată inventarul prietenilor/prietenelor? Au avut ceva în comun? De regulă, fizicul – se pare că ne cam uităm după același model. Dar la Colin, copilul-minune (nu ca Adi, căruia nu știu de ce-i zice astfel, Colin chiar știa limbi străine și toată materia de la școală de pe când era la grădiniță!), ceea ce contează e numele – a fost de 18 ori cu o Katherine… De ce zice totuși de 19 ori? Vor afla cei care vor citi cartea. 🙂

Recunosc: în ultimul timp sunt inspirată mai mult de umor decât de crize; pe vremuri urmăream filmele franțuzești ca să învăț ceva, acum prefer să citesc ceva scris ironic sau amuzant. Lucru pe care îl reușește de minune John Green, dând naștere unor personaje ca cele amintite anterior sau ca Hassan. Sunt autentice; poate nu foarte obișnuite pentru noi – doi adolescenți care vin din familii cu bani și nu sunt populari, dar autentice pentru că trăsăturile lor sunt bine schițate conform  descrierii inițiale.

În zilele noastre, când în vreme ce unii tineri intră în depresie pentru că nu iau la facultate, există și dintre cei foarte buni cărora li se întâmplă ceva și nu mai vor să meargă mai departe cu învățatul. Un personaj care ar vrea să fie geniu, să facă ceva pentru a nu fi uitat de oameni și unul delăsător (Colin și Hassan) reușesc să ne instruiască prin discuțiile lor și despre istorie (primul război mondial) și despre matematică (teorema Părăsitorilor și a Părăsiților) și despre… schimbare.

Dacă n-aș avea principiul de a nu citi de două ori aceeași carte, cu siguranță că pe aceasta aș reciti-o!

P. S. Este cartea pe care trebuie să o citească și cei care sunt pe cale de a deveni părinți. Nu de alta, dar vor afla (și vor descoperi) că diferența dintre un copil – minune și unul care învață într-un ritm obișnuit nu este foarte mare după 20 de ani. Mai ales în ce privește fericirea!!! Nu-i stânjeniți pe copii cu îndemnul de a face și a drege (cei care aveți această înclinație exagerată! Nu e vorba despre cei care îi încurajați să se pună pe treabă pentru că ei sunt puturoși 🙂 !) , căci veți regreta. Și ei!

1

Avertisment: Poate să conțină urme de alune

Bine, noi spunem că cine nu are bătrâni trebuie să-și cumpere. Eu n-aș avea nevoie neapărat de bătrâni, ci de cineva care să fie înțelept, indiferent de vârstă și mai ales să aibă umor. Așa că m-am hotărât să-l cumpăr pe John O*Farrell. Când am luat în mână cartea sa, nu am crezut că o să-mi fie înseninată viața, ci am zis că doar se vor petici niște răni pe-acolo… 🙂

Prezentarea cărții începe astfel: *Alice nu și-a închipuit niciodată că va ajunge așa… * Continuă cu zbuciumul mamei și se termină cu *Pentru că Alice a decis să dea testul în locul fiicei.*

A, păi este exact ce are nevoie orice părinte care începe să se sperie pentru copilul lui, că nu va găsi loc la grădiniță, pentru adolescentul lui că nu va lua capacitatea cu notă mare, pentru tânărul său adult că nu va face față la bac, pentru copilul său ajuns la vârsta alegerii partenerului de viață – că nu va ști ce să facă… Aha, dar romanul acesta la care te ții cu mâna de burtă de râs, icnind din trei în trei rânduri, nu este numai pentru părinți, ci și pentru persoanele care mor de grija prietenilor, pentru subalternii care vor să țină totul sub control la locul de muncă, altfel vor lăsa impresie proastă șefilor sau pentru orice șef care ține cu dinții să nu-i fie știrbită autoritatea.

Editura Rao, ai multe cărți bune, dar asta le întrece pe toate, în acest domeniu…  (Totuși, pe copertă, numele autorului apare cu un singur L, iar în rest cu doi L – chiar la copertă ați uitat să faceți corectură?)

Vreți să scăpați de niște gânduri rele și nu vă pasă că faceți riduri de la râs?

*Avertisment: poate să conțină urme de alune*…

1

Cadoul meu de Crăciun

Sunt genul care se ocupă de lucruri serioase, nu de prostii… Îmi plac filmele psihologice franțuzești, le prefer celor siropoase. Nu am citit în viața mea o carte de dragoste – cărți în care erau povești inserate, pe nesimțite, da, dar nu cărți din colecții romantice. În plus, dacă am de ales între un film cu un el și o ea și o comedie, aleg imediat comedia.

Oare cum de-am ajuns să am în cameră 30 de cărți romantice? 🙂

Păi, în primul rând, pentru că … soacra. 🙂 Să explic. Noi locuim împreună și cred că o înțeleg: e destul de frustrant să îți vezi nora ajunsă cu băiat major că poartă căciulă cu bufniță și își crește colecția de plușuri în fiecare săptămână. La acest sfârșit de an aveam de gând să mai adaug doi oameni de zăpadă măricei, dar tocmai auzisem o pufăială: of, nu mai avem nici pe unde să trecem de toate astea… 🙂 Și atunci mi-au picat ochii pe oferta de la Litera – pentru 100 de lei, 30 de cărți romantice.

În contextul în care eu, fără nicio explicație clară, în cadrul unui NaNo camp din 2017 am început și terminat de scris un roman de dragoste, fără însă să am vreo cunoștință de stilul pe care ar trebui să îl abordezi ca să îndrăznești să te aventurezi într-o astfel de activitate – spun asta pentru că am luat cursuri pentru toate celelalte lucruri pe care le scriu, pe net, în oraș sau citind cărți de specialitate. Cum mi s-a părut amuzant să redactez așa ceva, m-am întrebat cum sunt cărțile de acest gen; probabil că acum era momentul în care puteam afla.

Și cine a avut cel mai voluminos pachet de la Moș Crăciun? – chiar dacă sunt micuțe cărțile, 30 adună ceva greutate și cer destul spațiu. În plus, cărțile pot fi ușor dăruite, după ce le-ai terminat, pe când la plușuri eu nu renunț, să fie clar 🙂 – sunt prietenii mei! 🙂

Recunosc, Nora Roberts nu mi-a plăcut în mod deosebit. Am citit prima dată cele cinci volume ale ei – are 200 în total: da, pot fi scrise și de alții și semnate cu numele ei, dar vă spun cu mâna pe suflet, dacă eu am terminat într-o lună o carte de acest fel și fără nicio pregătire, cineva care are dorința și talentul de a descrie o întâmplare de acest gen își poate duce la capăt visul!!! Cred că știu ce nu mi-a plăcut – predictibil totul. Nu spun că nu ar fi interesant să citești câte o carte pentru fiecare personaj feminin al unei familii care are 5 femei, cărora li se adaugă alte femei care merită și ele câte un roman. Asta da, mi s-a părut incitant – precum ciclul Pantalonii călători. Însă amestecul de roman polițist cu romantic mi s-a părut slab… În fine, nu vreau să insist, dintre cele 200 ale ei poate că le-am nimerit eu pe cele mai pe gustul altora și nu pe-al meu…

Ceea ce mi-a plăcut a purtat semnătura lui Mary Balogh. Spuneam la început că nu sunt genul care se ocupă cu prostii, da? Eu când citesc o carte (și e a mea! Să nu vă sfiiți să-mi împrumutați o carte, pentru că dacă e a altcuiva o dau înapoi neatinsă de pix 🙂 ) am tot felul de semne pe care le las pe marginea ei, depinzând de ceea ce urmăresc în cursul ei. Cu ce credeți că a plouat în cărțile acesteia? (care, a propos, are 70 de romane scrise și premiul Romantic Times pentru întreaga activitate) Cu chipuri zâmbitoare… Pentru fiecare frază ironică, plină de umor, amuzantă, sclipitoare, am așezat zâmbeței – câți pe pagină? Vreo 3-4 pe fiecare. Hm, asta numesc eu carte interesantă – subiectul oricum îl prinzi din zbor, sfârșitul oricum îl bănuiești – măcar să ai parte de un dialog spumos, interior și între personaje.

Mai multe amănunte despre cartea pe care o citesc acum, râzând, aici. (Mie nu-mi place să povestesc o carte, ci să redau atmosfera pe care o imprimă inimii mele atunci când o parcurg, dar în caz că vă interesează…)

Alta care pune și probleme etice aici. (Doar că trebuie să aveți o indiferență fantastică față de greșelile de tipar – nu înțeleg care a fost motivul – am observat că totuși era trecut și un nume pentru corectură, cu toate acestea există atâtea gafe… la 2 pagini, litere lipsă, dezacorduri, cuvinte în plus, forme ciudate de cuvinte… Poate că a fost doar o întâmplare și nu se va mai repeta la următoarea ediție.)

Acum, că tot am o clipă liberă, mă întreb ce mai cumpăr anul viitor de Crăciun sau o să mă întorc la oamenii mei de zăpadă… 🙂 🙂 🙂

2

Cecilia Ahern – Mulțumesc pentru amintiri

Ultima dată când a fost abordat acest subiect, cel puțin în viața mea, a fost într-un film, când în urma unui accident, în inima unei persoane liniștite a început să încolțească dragostea de motocicletă, de adrenalină. Ceva de genul acesta este și cartea de față – cineva donează sânge și acesta ajunge în trupul unei persoane cu care începe să se vadă, la orice colț de stradă, la frizer etc…

Cartea curge previzibil, dar tonul de umor este punctul forte. Plouă și cu brioșe într-un coșuleț și cu bilețele aruncate în pubela de gunoi în care se afla, culmea, cea la care tocmai acel bilețel nu trebuia să ajungă.

Dialog din abundență, descrieri de sentimente – mi se pare exact genul de roman de care ar avea nevoie un adolescent pentru a-și promite că va dona sânge, nu pentru recunoștința celuilalt, ci pentru că lucrul acesta poate schimba o viață. Dar și genul de carte care te destinde după ce te-ai săturat de toate știrile enervante de la televizor – atât din țară, cât și din lume.

0

Prietenul nevăzut – Cecilia Ahern

Dacă mi-a plăcut ceva la această carte, a fost faptul că a sfidat conceptul părintesc după care prietenii nevăzuți ai copiilor sunt un fel de extratereștri sau un fel de personaje de-o seamă cu ei. Cum acest prieten nevăzut al micului și ignoratului fiu al unei alcoolice este un bărbat în toată puterea cuvântului, începe să ți se pară straniu – ori te sperii, gândidu-te la pedofilie, ori te amuzi, întrezărind o idilă cu mătușa sobră a celui mic.

Pentru cei care trec printr-o perioadă în care nu mai cred că lucrurile în viața lor se pot îndrepta, cartea are nu numai drumuri întortocheate pe care să te poarte, dar și umor din belșug.

O mână de ajutor, da, poate veni din cele mai neobișnuite locuri – aceasta este lecția cărții, dar și a vieții noastre, care se poate schimba într-o clipă, dacă lăsăm garda jos și mai ales dacă avem curajul să ne ridicăm de unde suntem și să facem pasul spre ce ne-ar plăcea să fim. Oricât ar trebui să plătim pentru asta.

0

The Hitman*s Bodyguard

De cum am văzut trailerul, am zis că trebuie să-l văd. Da, bine, are mult pac, pac, (în sfârșit se vede cum arată un personaj rus, nu ca în Blonda Atomică, unde slavii erau obligați să fie cât mai slim ca să poată fi puși la punct de anorexica faptură principală!), dar are și foarte mult umor. Iar dacă aș pune puncte și mai multe acelea ar veni nu neapărat din scenariu cât din mimica fețelor celor doi actori principali – ca să nu mai vorbim că e un adevărat ghid de cucerire și păstrare a iubirii 🙂 🙂 🙂 .

Replica marcantă pentru mine, cea care m-a făcut să mă gândesc mult la implicațiile etice ale acestor fapte în zilele noastre: E mai bine să fii cel care-l păzește pe cel care face rău sau să fii cel care-l ucide pe monstrul ce face rău?

Oricum, recunosc, indiferent cât de superficial ar părea filmul altora: mie mi s-a părut fenomenal, mai ales că, văzut la 4DX, m-am simțit și mai în aventura lor, eu, care, de regulă, am cea mai plată viață.

0

Istoria lui Răzvan – Horia Corcheș

Toată lumea vorbește despre Jurnalul unui puști, nimeni nu spune nimic despre Răzvan. Poate pentru că ne plac mai mult străinii decât ai noștri? Poate pentru că preferăm superficialitatea unei cărți care ne invită la o călătorie fascinantă prin istoria românilor?

Auci, istorie? Nu, nu mă interesează. Oare de ce? Pentru că în această carte ai și umor, ai și sentimente, ai și inocență. Da, dar cine a auzit de ea? Ridicați mâna sus. A, prea puțini. Păcat. Merită citită.

Mie mi-a plăcut ideea autorului de a scrie o carte prin mesaje *docx* de la Răzvan către Sergiu și înapoi (el avertizează chiar de pe copertă *după o idee de Dragan Ibrahimovici, dar nu pot fi sigură că se referă la stilul scriiturii sau la prezentarea istoriei printr-o poveste amuzantă). M-a amuzat prof. Grămătescu, un cult și rasat urmăritor al gafelor din scrisorile copilului, care vânează tot ce e oralitate sau incorectitudine gramaticală la copil (e dulce de tot pentru că apare în note de subsol, familiarizând și copilul cu explicațiile științifice care apar în cărți în acest fel, dar dându-i și posibilitatea să facă o pauză în citit pentru a se mai hlizi pe seama nemulțumirilor profului.) Și m-a încântat Acad. Dexolescu, evident, un alt adult care e nemulțumit de stilul în care integrează copilul informațiile sau de modul în care le transmite mai departe. Tot note de subsol indignate. (Pe de o parte sunt delicioase chestiile astea, dar când realizezi că îi încurajezi pe copii să-i privească la fel pe toți profesorii care le atrag atenția asupra unor lucruri… s-ar putea să fie cu dublu tăiș! După cum cu dublu tăiș e faptul că, dacă toți profesorii sunt așa acri, săracii copii nu vor reuși niciodată să se apropie de o materie: pentru că nu toți sunt Răzvan, să se apuce de colindat prin timp…)

Poate că există vreun bunic drăgălaș care ar putea lua cartea și ar citi-o nepoților, dacă ei nu au Caietul bunicului, care apare în roman. Poate. Eu știu că ceea ce pot face bunicii, părinții nu pot face; știu pentru faptul că sunt multe lacune pe care le am și mereu le pun pe lipsa bunicilor. Fără să exagerez! Bunicii sunt importanți.

Și cărțile. Și istoria. Mai ales cea spusă pe un ton în care poate fi asimilată pentru că, nu-i așa?, tonul face muzica…

 

 

0

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂

2

Stephen Arnott – Antologia proverbelor ciudate

Traducere  – Radu Paraschivescu, Editura Humanitas.

Mi-a atras atenția prin umorul ei. Și știți că se spune că, pe noptiera celor mai triști oameni, celor care și-au pierdut copiii, celor care au rămas fără nimic, trebuie să se afle o carte cu poante. Dacă nu avem poante, ne bucurăm din plin de proverbele ciudate, care sună cam așa:

Nu-ți zăvorî ușa cu un morcov fiert. Irlanda

Cuvintele sunt doar bulbuci de apa, pe când faptele sunt stropi de aur. – Tibet

Presari zahăr mai mult unde s-a ars tartina. – Olanda

Nu te înjunghia singur numai pentru că ai un cuțit de aur. – India

Cel ce-și petrece noaptea în mlaștină se trezește văr cu broaștele. – Tunisia

După ce-ai primit un topor în cap e o adevărată plăcere să fii învinețit cu o bâtă de lemn.

E mai nobil să fii mâncat de un crocodil mare decât să fii ciugulit de peștișori.

Pisica șchioapă e mai bună decât calul iute când șobolanii mișună prin palat. – China

Deși există mii și mii de subiecte pentru conversațiile elegante, unii oameni nu se pot întâlnic cu un schilod fără să vorbească despre picioare.

Cel care tace primul într-o ceartă e de familie bună. Slovacia

Nu vorbi despre lucrurile secrete pe câmpiile pline de movilițe. – Israel.

E ușor să fii isteț în contul zilei de ieri. Rusia.

La un capăt al pieței a spus o minciună la celălalt a ajuns s-o creadă.

Oamenilor le plac adevărurile care le lovesc vecinii. SUA

Cine cântă la scripca adevărului primește un arcuș în cap. – Germania

 

Acestea sunt câteva exemple. Râzi și cazi pe gâduri. Care v-a plăcut cel mai mult?

Poate le veți citi pe toate, îmbogățindu-vă umorul inteligent.

Spor(t).

🙂

0

Influența afectelor pozitive în motivarea pentru învățare

Credeam că n-am să mai termin masterul acesta… Mă gandeam ce simplă e viața pentru cei de azi… Facultatea de 3 ani, la care intră *cu dosarul*, apoi masterul, doctoratul… Zburdă prin materie, au creier din abundență (mă rog, dacă-l și folosesc e o altă chestiune…), se distrează maxim… Și eu îmi termin masterul la 43 de ani, pe cand alții – în vremuri mai vechi – erau deja bunici de elevi de clasa 1… 🙂

O, tempora…

Am fost întrebată de către una dintre profesoarele din comisie – cred că a durut-o afirmația mea că în predare ar trebui să se folosească umorul  (dar vorbeam din studii de specialitate, nu din burtica mea – deși trebuie să recunosc aceasta a fost experiența celor doi ani în care am predat: am avut poante în buzunar, am transformat ora în ceva interesant; am fost mohorată – a plouat și în inima copiilor, iar asta s-a văzut pe fețele lor) – de ce am obsesie pentru afectele pozitive… 🙂 Pentru că înseamnă viață, am vrut să-i răspund, dar am preferat să vorbesc din studii – învățămantul este privit ca un act de la stăpan la sclav, unde proful – stăpan biciuie elevul – sclav pentru a-l pune pe treabă. Afectele pozitive au fost întotdeauna asociate cu… distracția, nu cu activitatea din școli… Dacă profesorii reușesc să crească afectele pozitive ale copiilor, aceștia ajung să simtă procesul de învățare ca pe o distracție, care le dă o răsplătire și imediată și în viitor…

Dar trebuie să gandești…nu să fii pornită să spui că e mai bine să fii acră la catedră…

Am fost întrebată dacă am de gand să fac ceva cu acest studiu…? Adică dacă îmi folosește la ceva…?

Zilnic…

În viața mea, dar și la locul de muncă, pentru care scriu povești și dorința mea cea mai mare este să insuflu în copii, de la varste mici, acele afecte pozitive care să-i facă să iubească nu numai viața, ci și responsabilitatea, nu numai călătoria, ci și voluntariatul, nu numai tehnologia, ci și comunicarea față către față…

Cam tarziu mi-am terminat masterul, zic eu, dar am sărit de fericire, pentru că nu mai credeam că-l duc la capăt… De ce m-aș compara cu cei de azi? Ei n-au avut viața mea – cu toate relele și voioșiile ei…