0

The Hitman*s Bodyguard

De cum am văzut trailerul, am zis că trebuie să-l văd. Da, bine, are mult pac, pac, (în sfârșit se vede cum arată un personaj rus, nu ca în Blonda Atomică, unde slavii erau obligați să fie cât mai slim ca să poată fi puși la punct de anorexica faptură principală!), dar are și foarte mult umor. Iar dacă aș pune puncte și mai multe acelea ar veni nu neapărat din scenariu cât din mimica fețelor celor doi actori principali – ca să nu mai vorbim că e un adevărat ghid de cucerire și păstrare a iubirii 🙂 🙂 🙂 .

Replica marcantă pentru mine, cea care m-a făcut să mă gândesc mult la implicațiile etice ale acestor fapte în zilele noastre: E mai bine să fii cel care-l păzește pe cel care face rău sau să fii cel care-l ucide pe monstrul ce face rău?

Oricum, recunosc, indiferent cât de superficial ar părea filmul altora: mie mi s-a părut fenomenal, mai ales că, văzut la 4DX, m-am simțit și mai în aventura lor, eu, care, de regulă, am cea mai plată viață.

Anunțuri
0

Istoria lui Răzvan – Horia Corcheș

Toată lumea vorbește despre Jurnalul unui puști, nimeni nu spune nimic despre Răzvan. Poate pentru că ne plac mai mult străinii decât ai noștri? Poate pentru că preferăm superficialitatea unei cărți care ne invită la o călătorie fascinantă prin istoria românilor?

Auci, istorie? Nu, nu mă interesează. Oare de ce? Pentru că în această carte ai și umor, ai și sentimente, ai și inocență. Da, dar cine a auzit de ea? Ridicați mâna sus. A, prea puțini. Păcat. Merită citită.

Mie mi-a plăcut ideea autorului de a scrie o carte prin mesaje *docx* de la Răzvan către Sergiu și înapoi (el avertizează chiar de pe copertă *după o idee de Dragan Ibrahimovici, dar nu pot fi sigură că se referă la stilul scriiturii sau la prezentarea istoriei printr-o poveste amuzantă). M-a amuzat prof. Grămătescu, un cult și rasat urmăritor al gafelor din scrisorile copilului, care vânează tot ce e oralitate sau incorectitudine gramaticală la copil (e dulce de tot pentru că apare în note de subsol, familiarizând și copilul cu explicațiile științifice care apar în cărți în acest fel, dar dându-i și posibilitatea să facă o pauză în citit pentru a se mai hlizi pe seama nemulțumirilor profului.) Și m-a încântat Acad. Dexolescu, evident, un alt adult care e nemulțumit de stilul în care integrează copilul informațiile sau de modul în care le transmite mai departe. Tot note de subsol indignate. (Pe de o parte sunt delicioase chestiile astea, dar când realizezi că îi încurajezi pe copii să-i privească la fel pe toți profesorii care le atrag atenția asupra unor lucruri… s-ar putea să fie cu dublu tăiș! După cum cu dublu tăiș e faptul că, dacă toți profesorii sunt așa acri, săracii copii nu vor reuși niciodată să se apropie de o materie: pentru că nu toți sunt Răzvan, să se apuce de colindat prin timp…)

Poate că există vreun bunic drăgălaș care ar putea lua cartea și ar citi-o nepoților, dacă ei nu au Caietul bunicului, care apare în roman. Poate. Eu știu că ceea ce pot face bunicii, părinții nu pot face; știu pentru faptul că sunt multe lacune pe care le am și mereu le pun pe lipsa bunicilor. Fără să exagerez! Bunicii sunt importanți.

Și cărțile. Și istoria. Mai ales cea spusă pe un ton în care poate fi asimilată pentru că, nu-i așa?, tonul face muzica…

 

 

0

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂

2

Stephen Arnott – Antologia proverbelor ciudate

Traducere  – Radu Paraschivescu, Editura Humanitas.

Mi-a atras atenția prin umorul ei. Și știți că se spune că, pe noptiera celor mai triști oameni, celor care și-au pierdut copiii, celor care au rămas fără nimic, trebuie să se afle o carte cu poante. Dacă nu avem poante, ne bucurăm din plin de proverbele ciudate, care sună cam așa:

Nu-ți zăvorî ușa cu un morcov fiert. Irlanda

Cuvintele sunt doar bulbuci de apa, pe când faptele sunt stropi de aur. – Tibet

Presari zahăr mai mult unde s-a ars tartina. – Olanda

Nu te înjunghia singur numai pentru că ai un cuțit de aur. – India

Cel ce-și petrece noaptea în mlaștină se trezește văr cu broaștele. – Tunisia

După ce-ai primit un topor în cap e o adevărată plăcere să fii învinețit cu o bâtă de lemn.

E mai nobil să fii mâncat de un crocodil mare decât să fii ciugulit de peștișori.

Pisica șchioapă e mai bună decât calul iute când șobolanii mișună prin palat. – China

Deși există mii și mii de subiecte pentru conversațiile elegante, unii oameni nu se pot întâlnic cu un schilod fără să vorbească despre picioare.

Cel care tace primul într-o ceartă e de familie bună. Slovacia

Nu vorbi despre lucrurile secrete pe câmpiile pline de movilițe. – Israel.

E ușor să fii isteț în contul zilei de ieri. Rusia.

La un capăt al pieței a spus o minciună la celălalt a ajuns s-o creadă.

Oamenilor le plac adevărurile care le lovesc vecinii. SUA

Cine cântă la scripca adevărului primește un arcuș în cap. – Germania

 

Acestea sunt câteva exemple. Râzi și cazi pe gâduri. Care v-a plăcut cel mai mult?

Poate le veți citi pe toate, îmbogățindu-vă umorul inteligent.

Spor(t).

🙂

0

Influența afectelor pozitive în motivarea pentru învățare

Credeam că n-am să mai termin masterul acesta… Mă gandeam ce simplă e viața pentru cei de azi… Facultatea de 3 ani, la care intră *cu dosarul*, apoi masterul, doctoratul… Zburdă prin materie, au creier din abundență (mă rog, dacă-l și folosesc e o altă chestiune…), se distrează maxim… Și eu îmi termin masterul la 43 de ani, pe cand alții – în vremuri mai vechi – erau deja bunici de elevi de clasa 1… 🙂

O, tempora…

Am fost întrebată de către una dintre profesoarele din comisie – cred că a durut-o afirmația mea că în predare ar trebui să se folosească umorul  (dar vorbeam din studii de specialitate, nu din burtica mea – deși trebuie să recunosc aceasta a fost experiența celor doi ani în care am predat: am avut poante în buzunar, am transformat ora în ceva interesant; am fost mohorată – a plouat și în inima copiilor, iar asta s-a văzut pe fețele lor) – de ce am obsesie pentru afectele pozitive… 🙂 Pentru că înseamnă viață, am vrut să-i răspund, dar am preferat să vorbesc din studii – învățămantul este privit ca un act de la stăpan la sclav, unde proful – stăpan biciuie elevul – sclav pentru a-l pune pe treabă. Afectele pozitive au fost întotdeauna asociate cu… distracția, nu cu activitatea din școli… Dacă profesorii reușesc să crească afectele pozitive ale copiilor, aceștia ajung să simtă procesul de învățare ca pe o distracție, care le dă o răsplătire și imediată și în viitor…

Dar trebuie să gandești…nu să fii pornită să spui că e mai bine să fii acră la catedră…

Am fost întrebată dacă am de gand să fac ceva cu acest studiu…? Adică dacă îmi folosește la ceva…?

Zilnic…

În viața mea, dar și la locul de muncă, pentru care scriu povești și dorința mea cea mai mare este să insuflu în copii, de la varste mici, acele afecte pozitive care să-i facă să iubească nu numai viața, ci și responsabilitatea, nu numai călătoria, ci și voluntariatul, nu numai tehnologia, ci și comunicarea față către față…

Cam tarziu mi-am terminat masterul, zic eu, dar am sărit de fericire, pentru că nu mai credeam că-l duc la capăt… De ce m-aș compara cu cei de azi? Ei n-au avut viața mea – cu toate relele și voioșiile ei…