6

Delicatețe

Am și eu o rugăminte: nu mai comparați persoanele cu lucrurile. În niciun caz.
Citeam ieri despre o persoană care a intrat într-o depresie severă pentru că și-a pierdut tatăl și apoi bunicul. La finalul experienței ei, rostea ceva de genul: cei care pierdeți obiecte, nu vă mai gândiți la ele, e mai ușor să pierzi obiecte decât persoane.
Aș vrea să spun ceva referitor la acest lucru: generalizarea nu e cel mai bun lucru și, cu tot respectul meu pentru persoane, există cazuri când lucrurile sunt esențiale.
Când pierzi o persoană, e o durere fantastică, dar imaginează-ți ce înseamnă să pierzi o casă în care locuiai cu cei 3 copii mici, pe care acum nu mai ai unde să-i duci.

În urmă cu mulți ani, pe când stăteam în gazdă în București, și nu aveam bani ca să-mi plătesc chiria la timp, la ora 23, gazda mi-a pus cele două bagaje care constituiau averea mea în brațe și mi-a zis: pa! Unde să te duci la ora aceea? Aveam o mătușă care îmi spusese că nu are cum să mă ajute cu cazarea, în rest nu știam pe nimeni în oraș. Mi-am luat lucrurile și m-am dus într-un parc.
Dacă fac o socoteală, prin 93, câinii comunitari erau mai mulți și mai periculoși decât vagabonzii, iar aurolacii împânziseră străzile capitalei cu pungile lor, nu numai parcurile. Așa că a pierde un lucru (camera în care locuiam) nu era mai prejos decât a pierde o persoană: pentru că urma, poate, să-mi pierd viața, ținând cont că, din 10 în 10 metri, târând bagajele după mine, mă loveam de haite de câini și de 2-3 băieți cu *fumuri*! (nu, nu mai circula nicio mașină ca să mă adăpostesc în ea… și oricum n-ar fi circulat toată noaptea!)


Nu știu de ce trebuie să comparăm durerile sau pierderile. Fiecare trece prin întâmplări grele și fiecare are necazul lui care-și pune amprenta.

Ar fi culmea, pentru că eu am avut probleme în relația cu tatăl meu, să spun oricui își pierde tatăl: *hai și ce-l plângi atât…?*
Poate ne mai gândim și noi la sensibilitățile celorlalți atunci când ne lăudăm cu durerile noastre… Ce ziceți?

4

Septembrie Fără Zahăr – ziua a doua

Primul gând când mă trezesc dimineața este la ciocolata mea fierbinte cu fulgi de porumb. Gata, ciocolată cu fulgi de porumb. Cum fulgii sunt cei mai simpli, rămâne pe listă, la pasiunea mea renunț. Ei și? Aveam o pasiune fantastică pentru cafea – dar nu pentru că îi adoram gustul, ci pentru ca să întorc apoi ceașca și să mi se ghicească în ea. Am renunțat acum 26 de ani la cafea – și pentru sănătate și pentru că nu mai voiam să am de-a face cu spiritismul.

Ei, dar acum vorbim despre #SeptembrieFărăZahăr.

Este important să explici de ce vrei să te lași de zahăr? Cui să explici?

  1. Am cunoscut persoane care mi-au spus că n-ar pune gura pe ceva dulce. Acestora chiar nu ai de ce să le dai informații cu privire la schimbarea pe care vrei s-o faci. (Hei, cei care sunteți ca mine și muriți după dulciuri, să știți că cei mai mulți dintre cei care nu vor dulce așa s-au născut. Foarte puțini luptă cu dorința. 🙂 De fapt, dintre cei pe care îi știu eu, niciunul nu este încântat de amandină și luptă să n-o mănânce. Dimpotrivă: nici nu știe ce e aceea. Pentru că nu intră în cofetărie. Așa că, dacă vă gândiți să vă schimbați stilul de la plin de zahăr la fără zahăr, sunteți absolut originali, nu sunteți unii dintre milioanele care fac asta… Lumea nu luptă cu propriile pofte; din păcate!)
  2. Am prieteni care, ca și mine, mergeau și aruncau privirile prin fiecare bucătărie: ceva bun nu aveți? Acum nu mai ronțăie nimic dulce și nu au nevoie de convingere: o boală i-a determinat să se lase de tot ce conține zahăr. Le-au spus doctorii: Dacă mai pui așa ceva în gură, s-a terminat cu dumneata! Apăi, ce-a zis doctorul, lege a rămas. Da, terminau înainte ciocolată după ciocolată și 4 cutii cu bomboane, dar acum se uită la ele (și la ciocolată și la bomboane) și ridică din umeri: *Voi nu existați*. Și așa este: când pui viața mai presus de plăcere, poți renunța la ceea ce-ți face rău.
  3. Cum să le spui celor care au descoperit că e mai gustos un dulce din fructe decât zahărul? Ce rost are? Ei deja știu. Sigur că mă refer la cei care-au dat de raw vegan căci buzunarul le permitea să se atingă de el… Pe ei chiar nu-i atinge campania #SeptembrieFărăZahăr, ei o au în sânge 🙂 🙂 :-).

Ei, ideea e că la mine au trecut două zile și nu am mâncat prăjituri și zahăr sub nicio formă dăunătoare. (Struguri am mâncat și nu mă simt vinovată; la mine problema e cu ceea ce-i industrial, nu cu ceea ce se coace pe câmp!)

Să fie tot așa, la toți și în fiecare zi.

0

Dacă aș rămâne – Gayle Forman

Să spun drept, ceea ce m-a convins să citesc această carte a fost ultima frază din prezentarea ei de pe coperta a patra: *Dacă aș rămâne atinge teme importante, despre viață, moarte și despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă.* (Cartea este inspirată de o întâmplare reală.)

Într-o lume în care totul e râs și batjocură (a, pardon, pamflet, acum orice este batjocoritor poartă numele cult de pamflet), o asemenea promisiune atrage.

Și a fost o alegere bună, pentru că, pe lângă o poveste din cuvinte, am primit bonus povești din muzică. Mia, eroina principală, este violoncelistă, prietenul ei, Adam, este basist într-o trupă, tatăl ei a cântat într-o formație. S-a vorbit despre muzică, fiecare generație amintind cântecele ei, fiecare lăudând stilul de muzică pe care l-a ales, cu exemple. Mi-am propus să ascult, în timp ce citeam, toate recomandările personajelor. Și a fost o experiență inedită. Dacă ar fi să mă opresc la câteva, aș alege aceasta și aceasta.

Dacă ar fi să numesc un alt bonus al cărții este că autoarea ține cont de ceea ce ne învață cei ce predau cum se scrie o carte: folosește toate simțurile, atât ale personajelor, cât și ale celor care citesc – prin ceea ce descrii. Ei bine, există o scenă – o, pudicii să se ascundă! 🙂 – pe care o consider magnifică, o scenă a chinesteziei, care te face să te gândești la romantism și la faptul că dragostea înseamnă mai mult decât *te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?*.

Dar, pentru că această carte este, după cum spuneam, tulburătoare, am decis să scot din ea câteva subiecte care sunt aduse în discuție. Să fim înțeleși – nu primesc răspuns în carte, nu au rezolvare și, mai ales, par ale adolescenților. Dar, după cum spuneam, cei de la vârsta a doua, se comportă ca preadolescenții, iar vârsta a treia a început să fie adolescentină… Deci acestor idei ar trebui să le găsim răspuns, indiferent de anii din buletin.

  • a asculta știrile înseamnă de fapt ignoranță, nu a nu le asculta
  • abia când străzile sunt uscate dai de bucluc, nu atunci când sunt umede
  • ironiile la adresa copiilor când au anumite alegeri sunt inevitabile: *Odată ce și-au dat seama că vorbesc serios, și-au înghițit chicotelile și au afișat expresii încurajatoare.*
  • câteodată mă simțeam de parcă aș fi provenit din altă familie
  • nu spune anumite lucruri doar pentru a încuraja, ci pentru că le crezi, altfel nu le mai spune
  • tracul înainte de un examen: *Dacă greșesc, dacă voi fi îngrozitoare?* *Am vești pentru tine. O să fie tot soiul de oameni îngrozitori acolo, așa că n-o să ieși în evidență.* *Cum scapi de trac?* *Nu scapi. Pur și simplu, îi faci față. Reziști.*
  • uneori, nu ai de ales.
  • unii oameni când vorbesc par a râde de tine; de fapt, vorbesc foarte serios – asta pentru că așa-s ei
  • de ce te-ar surprinde atenția pe care ți-o acordă cineva?
  • Nesiguranța: *Nu-mi plăcea să mă aflu pe un teren nesigur, cum nu-mi plăcea să bâjbâi o melodie nouă. De aceea exersam atât de mult, ca să ajung pe pământ solid și apoi să mă ocup de finețuri.* *Mama îmi spunea când mă simțeam nesigură: prefă-te până când chiar te vei simți sigură.*
  • cum să te îmbraci când te întâlnești cu cineva care îți place? *Pur și simplu, poată ceva care îți place, în felul acesta, o să te simți bine.*
  • când te îndrăgostești, nu neapărat perfecțiunea te atrage la acea persoană: *N-am mai văzut pe nimeni care să fie așa de pătruns de muzică, așa cum ești tu. De aceea îmi place să te urmăresc atunci când exersezi. Îți apare o cută atât de drăguță pe frunte, chiar aici. Sunt obsedat de muzică, dar nici măcar eu nu intru în transă cum o faci tu.* (Adam)
  • uneori, reprezentăm pentru anumite persoane doar un *experiment social*
  • când vorbești singur, poate fi o modalitate de a nu lăsa emoțiile să te copleșească.
  • uneori, pare o aroganță să-ți imaginezi că poți ajunge unde-ți dorești, dar … de ce nu?
  • în criza cuiva, cu cât ești mai puternic, cu atât îl ajuți mai mult.
  • fiecare ar trebui să se poarte ca și când ar fi vedeta spectacolului (dar nu în ochii celorlalți, ci în proprii ochi!)
  • întrebări: *aversiunea mea… avea legătură cu îndoielile care mă frământau. Aceleași îndoieli neplăcute pe care le-am avut întotdeauna, că nu aparțin cuiva. Nu simțeam că aparțin familiei mele și acum nu simțeam că îi aparțin lui Adam, doar că, spre deosebire de familia mea care se alesese cu mine, vrând-nevrând, Adam mă alesese și asta era ceea ce nu înțelegeam. De ce se îndrăgostise de mine?*
  • *Uneori, lui Adam îi place să facă lucrurile într-un mod dramatic. Adoră Gesturile Mărețe.*
  • *Am fost copleștită de recunoștință pentru faptul că aveam o prietenă care adesea mă înțelegea mai bine decât o făceam eu însămi.*
  • *Este în regulă, dacă vrei să pleci. Toată lumea dorește să rămâi. Eu vreau să rămâi mai mult decât mi-am dorit vreodată ceva în viață.* Vocea i se frânge de emoție. Se oprește, își drege glasul și continuă. *Dar asta este ce vreau eu și îmi dau seama de ce s-ar putea să nu fie ce îți dorești tu. Deci voiam doar să îți zic că înțeleg dacă pleci. Este în regulă dacă trebuie să ne părăsești. Este în regulă dacă nu mai vrei să lupți.* Înțelegerea bunicului și permisiunea dată sunt ca un dar.
  • *Ceea ce știu este că, dacă vrei să rămâi și să fii cu el, eu o să te susțin, deși poate că spun asta deoarece nu cred că ai fi în stare să renunți la Juilliard. Dar aș înțelege dacă alegi dragostea, dragostea pentru Adam în detrimentul iubirii pentru muzică. Orice ai alege, câștigi. Și, orice ai alege, pierzi. Ce pot să-ți spun? Dragostea este dificilă.*

 

0

Grammaton – Turnul Înțelepților

Johanna Trommer, trebuie să recunosc, te-am urât când am început să citesc această carte. Pentru că exact așa ceva începusem eu să creionez pentru NaNo iulie, iar în mână îmi cade un volum care face absolut ineficientă încercarea mea de a păstra subiectul. Dacă vă interesează să scrieți o carte pentru copii și nu aveți cei 500 euros pe care vi-i cer specialiștii pentru a face un curs cu voi, este destul să luați această carte și să observați cum construiești scriitoarea personajele, cum construiește lumea literelor (pardon literanilor), cum face exact ce vrea cu eroii ei, de la a-i ucide, deși îți sunt dragi, până la a-i reduce la nivelul unui copil de grădiniță (Pin, licuriciul, nu renunță la *Țe fați*, *Țe drăguț eci*).

Citindu-i cartea, deși am 5 cărți publicate și vreo 3 pe drum, m-am uitat spre Cer și am spus: *Unii oameni sunt geniali. Nu am nimic din calitățile lor. Dar Îți mulțumesc pentru că, așa cum sunt, mi-ai găsit și mie un loc.*

Da, nu numai în domeniul scrisului veți avea astfel de revelații. Peste tot veți descoperi oameni mai talentați decât voi sau oameni care cu adevărat au ceva de spus în dezvoltarea acestei lumi. Aceasta, însă, nu ar trebui să vă oprească pe voi, ceilalți, să nu dați tot ce aveți mai bun; dacă era nevoie de mai mult sau de altceva, cu siguranță că Dumnezeu ar fi însămânțat în noi. De vreme ce facem totul cât se poate de bine, chiar dacă nu suntem perfecți, înseamnă că există o categorie de oameni care are nevoie de noi. Așa cum suntem. Lipsiți de genialitate. Doar cu ceva idei bune.

Întorcându-mă la carte, trebuie să recunosc, începutul este greoi, nu în sensul că nu-l înțelegi, ci pentru faptul că ai vrea să treacă mai repede, se insistă prea mult pe niște lucruri pe care ai putea să le restrângi la 4 pagini. Iar ele durează 59… Sau chiar mai mult. Dar dacă ți-ai propus să urmărești o carte în care este descrisă coerent o altă lume a gramaticii (există cursuri care costă infernal pentru a te învăța cum să dai un limbaj specific noii tale lumi, cum să faci posibil mersul, cum să detaliezi deplasarea, așezarea reliefului etc), trebuie să o citești, cu răbdare și cu o altă idee în minte. În fond, Grammaton este un fel de lume cavalerească, o lume englezească, plină de mâncătorii și de uneltiri, așa că sigur îi va prinde în mrejele ei pe cei care iubesc istoria.

Doar că aici va fi o istorie a sărmanelor litere: *Până la încheierea celui de-al 16-lea an de viață, toți copiii umani sunt coresponsabili de viața și de prosperitatea literanilor. Prin simplul fapt că citesc. Entuziasmul, încordarea, teama și bucuria, orice energie pe care o dezvoltă un copil atunci când citește, se transmit literelor reale, lucru care le menține în viață. Așa cum unul ca noi trebuie să mănânce alimentele solide, ei au nevoie de energia și de fantezia copiilor pe care aceștia le dezvoltă în timp ce citesc și, în special, în timp ce trăiesc poveștile.*

Cel care dăduse în vileag lucrul acesta ar trebui să aibă o statuie în fiecare oraș, dacă nu chiar în fiecare bibliotecă din casa fiecăruia dintre noi. Avea un anticariat în lumea normală și cunoștea aspectul celălalt:

*Cred că știu ce-i lipsește (lui Arthur, cel mai de treabă literan). Energie. La fel ca noi și el are nevoie de ea pentru a trăi. Vă aduceți aminte ce v-am spus când eram încă în anticariatul meu! Literanii își obțin energia indirect, din lectura și din fanteziile copiilor umani. Aici, în Grammaton, există izvoare foarte speciale, care sunt alimentate doar prin puterea de imaginație a copiilor. Izvoarele transformă această energie într-o substanță care apoi este înghițită cu regularitate de literani, menținându-i vii și sănătoși. Această substanță este elixirul vieții lor și se numește ZON.*

Acum să ne trezim din visare și din colindatul prin Grammaton, pentru că suntem într-o țară care se numește România. Norocul celor din Grammaton este că aici există cât de cât cărți pe care copiii le pot citi și destulă disponibilitate pentru a citi, așa că… să curgă zonul către literani!

0

Filosofie de autobuz

Două tinere (25-27), care stăteau pe locurile din spate, cu spatele la mersul drumului, iar eu și o altă femeie stăteam față în față cu ele, se uitau pe telefonul uneia dintre ele. Era un clip cu Obama, momente minunate din timpul cât a fost președinte. Erau surprinse relațiile lui extraordinare cu copiii, încurajarea acestora, dar și clipe amuzante… La un moment dat ținea un bebeluș în brațe și s-a prefăcut că pleacă acasă cu el… M-a cuprins și pe mine curiozitatea și l-am privit, odată cu ele; evident, eu … 🙂 pe dos. (Normal că l-am căutat când am ajuns acasă. Pentru cei interesați, aici )

Una dintre ele îi zice celeilalte:

*Vezi, dragă, au trecut toți anii președintelui negru și n-a fost niciun scandal de infidelitate.*

*De unde concluzia ar fi că trebuie să căutăm un negru ca soț, nu?*

S-au pus pe râs și m-au făcut și pe mine să zâmbesc. Până atunci, una dintre ele povestise că s-a despărțit de *Nelu* pentru că nu are una, ci trei în plus, pe lângă ea și nevastă… 🙂

Mergeți cu autobuzul. Veți cunoaște viața!

0

Every thing will be fine

Filmul este din 2015. Întâmplător am ajuns la el, dar nu l-am iertat, după ce am înțeles despre ce e vorba. Unii îl punctează cu foarte puțin. Mie mi-a plăcut subiectul și am trecut ușor peste imaginile-clișeu. Rar se abordează în cinematografie ideea de vinovăție pentru o faptă rea, fără premeditare, absolut nedorită. Dar viața e plină de așa ceva. Și atunci te izolezi, pentru că nimeni nu are curajul să vorbească despre ceea ce tu trăiești…

Sunt încântată când găsesc lucruri mai pline de înțelepciune, prin filme, pentru că prea ne-am încadrat viața la zona *divertisment*, iar ea se încăpățânează să ne trezească la realitate – există penibil, durere, moarte. Și mai ales există *s-a întâmplat* – în sensul că n-am intenționat… dar a ieșit așa… și nu frumos…

Oricum, ca să rămână un zâmbet la finalul oricărei drame, e nevoie să investești sufletește. Să ai acest curaj.

11

La sfarșit de an 2014 (bine că se duce!)

Aveam un obicei, candva: pentru că îmi plăcea mult să primesc scrisori prin poștă (reminiscență din copilărie, cand primeam cate 3-5 pe zi, de zicea poștărița că ea își ia banii datorită corespondenței mele 🙂 ), alegeam felicitări frumoase, mi le scriam și mi le trimiteam eu… Pentru că îmi plăcea cum vorbeam eu cu mine, pentru că îmi plăcea senzația de *scrisoare la cutia poștală*, pentru că astfel avea rost colecția mea de felicitări – vreo 1000 la număr.
Astăzi nu voi face acest lucru; nu trebuie să vorbesc cu mine, am tot făcut asta! 🙂 – vreau să le vorbesc celor care mi-au fost prieteni în ultima vreme, prin intermediul blogului.

Acum cateva zile, am primit un telefon că cea mai respectată prietenă din adolescența mea, o persoană bogată și împlinită, a avut 3 operații în 5 zile, diagnosticul fiind cutremurător.
Eram în oraș, într-o librărie cand am aflat acest lucru: îmi venea să lovesc toate rafturile cu picioarele, ca și cand ar fi fost vinovați cu ceva posesorii librăriei… Dar, asta am simțit, asta a trebuit să controlez… 🙂
Am reușit să ajung la ea, și voi fi acolo în următoarele zile… La spital, la sfarșit de an, sunt puține persoane; doar cazurile foarte grave. Indiferent cat de luxoasă este rezerva ta, cat de frumos se poartă cu tine asistentele, a cui pilă ești de-ai ajuns acolo, boala este boală…

Dar, indiferent de boală și de milimetri care te-au despărțit de moarte, faptul că trăiești este totul.

Să asculți pe cineva care îți spune, deși are km de fabrici, case și terenuri, *cu cat de puțin poate fi fericit omul…* este o revenire la realitate. Toți cei care am spus acest lucru n-am făcut parcă altceva decat să parafrazăm Biblia „Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta.”

Pentru mine, acest an, fără a fi cel mai urat din viață, a fost cel mai trist.

Dar, da, 🙂 , trăiesc și, vorba Angelei Similea (vorbă cunoscută doar de cei de varsta mea și de deasupra varstei mele 🙂 – avem și noi un atuu: melodiile de pe vremea noastră chiar aveau mesaj 🙂 ) *dau tributul meu*…

Continuarea cuvintelor din Biblie este următoarea: „Mai bună este întristarea decât râsul; căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună.”

În librăria unde am aflat despre suferința prietenei mele, am văzut, printre lacrimi, un carnețel pe care scria, cu litere, albastre… *Kindness is another name for love*…

Mi l-am cumpărat și mi-l păstrez pe noptieră pentru a-mi reaminti că, pană la urmă, viața e mai prețioasă decat fericirea și bunătatea mai importantă decat dreptatea…

Un an plin de înțelepciune, tuturor… 🙂