Posts Tagged ‘zambet’

De ce zâmbesc?

Există o carte care mi-a dat un sens în viață. Cred că fiecare dintre noi are o astfel de carte. Pentru mine, descoperirea ei a însemnat să înțeleg Universul într-o altă dimensiune decât până atunci și … am devenit un om fericit, un om care știe de ce trăiește. După ce am citit-o, acum 22 de ani, am cumpărat alte 10, pentru a le oferi prietenilor mei intelectuali – aplecați spre istorie, pentru că titlul ei este Dumnezeu în istorie (Arthur Maxwell).

După toți acești ani, ce credeți că mi s-a întâmplat ieri, când am căutat-o pentru a o împrumuta cuiva? N-am mai găsit-o nici pe a mea – cu atât mai puțin dintre cele care erau de dat în dar. Am tresărit, speriată. Era ca și când nu aș fi avut cu mine îngerul păzitor. Era ca și când aș fi rămas goală într-o mulțime, ca și când nu mai pot fi găsită de nimeni într-un pustiu, ca și când nu aș avea rădăcină.

Am căutat pe multe forumuri, să văd dacă o mai are cineva. Mulți dintre prietenii mei o aveau, dar știți unde, nu? În pod… Și nu intenționau să ia prea curând cărțile acelea la mână pentru că *ce e acolo și după război ar fi arătat mai bine*.

Nu știu cum v-ar fi dacă ați descoperi că v-ați pierdut ceea ce vă încântă, vă delectează, dar eu nu mă las cu una, cu două, așa că am încercat și pe net, la vânzări. Dimineața nu era nimic. Pe la prânz, a apărut cartea. Interesant. În vreme ce eu îmi căutam *îngerul păzitor*, poate cineva renunța la al lui. Poate că avea alt înger păzitor pentru că nu însemna pentru el nimic informația din această carte. Am discutat rapid cu persoana, la telefon. Acum deja am cartea. Este a mea. Sunt din nou în siguranță! 🙂 🙂 🙂

Interesant este că această întâmplare vine după ce am citit rapid – pentru că se dă gata într-o singură zi – Să nu vinzi înger păzitor de Jutta Richter.

Editată de Humanitas, cartea este pentru copiii care au avut parte de violență în cămin sau pentru cei care vor să-i înțeleagă pe aceștia. Un fel de basm, despre copiii nefericiți (ai zilelor noastre, de data aceasta). Și, dacă v-ați întrebat vreodată cum de ajung unii pe drumuri și nu ați avut curaj să îi chestionați, ar fi interesant să aflați istoria unuia dintre ei…

Este o carte pentru orice copil care a împlinit 9 ani. Dacă părinții au timp, le-o pot citi și celor de 8 ani, seară de seară, câte trei, patru pagini… De fapt, ar putea face lucrul acesta pentru a sta de vorbă despre multe lucruri care sunt atinse pe paginile puțintele ale romanului – despre relația părinte-copil, despre relațiile rupte din familie, despre părinții vitregi, despre violență, despre brutalitate, despre necinste, despre existența sau nu a lui Dumnezeu…

Foarte încântată că există această carte, Să nu vinzi înger păzitor, foarte încântată că mi-am recuperat cartea mea de suflet, Dumnzeu în istorie, cum aș putea să nu zâmbesc?

Ziua Zâmbetului, 2016

Un chestionar de autocunoaștere cu privire la Zâmbet (este o adevărată temă de casă, realizată în urma unor studii elaborate despre zâmbet, râs corelate cu fericire, așa că merită atenție!):

  1. De câte ori zâmbești pe zi?
  2. Ce anume te determină să zâmbești?
  3. Zâmbești doar pentru ceea ce se întâmplă acum sau îți amintești și lucruri din trecut, care-și provoacă zâmbetul?
  4. Poantele îți provoacă zâmbetul mai des decât relațiile cu oamenii?
  5. Zâmbetul este ceva care ți se pare o slăbiciune, o prostie doar pentru cei puerili?
  6. Când ai zâmbit ultima dată ieri (sau dacă nu ieri, ultima zi când ai zâmbit)?
  7. Cui zâmbești cel mai des și de ce?
  8. Îi faci de pe cei din jur să râdă sau ți se pare că îți pierzi din statut dacă faci asta?
  9. Caută cel puțin 10 moduri diferite prin care ai putea să-i faci pe prietenii tăi să râdă – în funcție de stilul lor (și nu te lăsa până nu sunt 10 și până nu le pui în practică zi de zi)
  10. Prietenii tăi zâmbesc?
  11. Ți se întâmplă să zâmbești auzind discuții dintre oameni în autobuz sau pe stradă? Te abții sau dau drumul râsului, chiar intri în vorbă cu ei?
  12. Ce notă i-ai da zâmbetului ca medicament, în vindecarea ta, de-a lungul timpului, după răni emoționale?
  13.  Râzi de alții, cu satisfacție că o dau în bară?
  14. Râzi de tine, pentru a te încuraja să mergi mai departe?
  15. Zâmbetul normal e mai des decât zâmbetul amar sau ești stăpânul zâmbetului amar?
  16. Când îți este greu, îți vine ușor să zâmbești sau nici nu te gândești să faci asta sau ai nevoie de ajutor din exterior pentru așa ceva?
  17. Ți-e mai ușor să oferi un zâmbet fals decât să te străduiești după unul sincer?
  18. Care a fost cel mai important zâmbet pe care l-ai oferit?
  19. Care a fost cel mai important zâmbet pe care l-ai primit?
  20. Scrie un angajament în care-ți promiți să zâmbești de 4 ori pe oră și ține un jurnal al acestui obicei – sunt oameni care s-au vindecat de boli grave în acest fel!

Despre teroare

Scriu aceste randuri pentru cei dragi, care se tem, din cauza a ceea ce se întamplă în lume.

Voi începe cu sfarșitul: deșteapta de Andreea Esca iar l-a întrebat pe corespondentul din Belgia dacă lumea se teme, dacă lumea e disperată, iar chipul ei era în transă, ca de obicei cand e vreun atentat.

Nu mai facem noi primăvară cu una ca tine, madame!

Dacă cei răi chiar asta doresc – să ne înspăimantăm și să ne dăm sufletul de groază – tu le faci jocul. Sincer mă întreb de ce pe tine nu te ia nimeni de manuță, să-ți dea două palme și să-ți explice că în situații de criză trebuie să liniștești lumea, nu să o întărați…

Un exemplu de om inteligent cu care am avut de-a face: doctorul stomatolog – în timpul unei extracții care a durat 45 de minute. Cand a văzut că cedez psihic nu s-a apucat să zică *vai, ce dificil e!*, ci mi-a pus o întrebare despre copilul meu și a început să-mi povestească ce impresionat a fost cand l-a văzut odată, cum se juca… Deodată, viața a arătat o altă perspectivă și m-am înseninat.

Dacă planeta fierbe, dacă suntem în clocot, nu cărbunii aruncați pe foc sau gazul presărat cand se mai liniștește valvataia ne-ar fi de folos, ci seninul.

O atitudine înțeleaptă!

Înainte, pentru un război era nevoie de milioane de soldați. Acum ne trimit 4 persoane și zăpăcesc planeta. Și pe langă cele 4 persoane, ne trezim cu toate prezentatoarele și cu toți prezentatorii care-și triluiesc propriile fantasme la microfon, în loc să ne ridice ochii din pămant și să ne dea curaj.

Mi-am amintit de-un episod din copilărie: tata o bătuse pe mama și, după bunul meu obicei, eu încercasem să-i despart, mă bătuse și pe mine și noi două ne lingeam rănile. Nu reciproc, ci fiecare în parte. Cand am intrat în bucătărie, mama gătea. Tocmai îi strigase tatălui meu că n-o să mai vorbească în viața ei cu el și-acum nu putea desface o conservă de … ceva și s-a dus în fața lui, să o ajute. El i-a întors spatele, disprețuitor: *Pană acu* îți fu tăcerea aia, de nu mai vorbești niciodată?*

Și umilită și fără conservă deschisă. Copil mic și furios, am luat conserva și am dat-o gata în cateva secunde și apoi i-am spus: *Cu dinții dacă era să o desfac și nu m-aș mai fi dus după ajutor la el. Cu dinții. Dar tu nu înțelegi!*

Nu, nici mama nu înțelegea, nici panicoșii nu înțeleg că este timpul pentru mobilizare personală, nu pentru disperare oficială, pentru bocete universale. A te lăsa impresionat de ceea ce fac ei este nu numai ce vor ei, dar și ce e cel mai simplu – și dacă tot ne considerăm atat de sus, ca nivel intelectual, dacă tot ni se pare că suntem din maimuță, dar din *a mai de soi*, atunci să punem mana să luptăm…

Nu cu ei, ci cu propriile temeri. Nu cu ei, ci cu noi înșine. Să nu le arătăm nicio clipă durerea, pentru că asta pe ei îi face să ne manevreze complet.

Suntem în mainile lor ca niște marionete, pe care, cum le atingi puțin, cum țipă de se zguduie Calea Lactee.

Poate.

Suntem vulnerabili.

Poate.

Suntem complet descoperiți.

Poate.

Dar avem demnitate și nu-i lăsăm pe ei să ne coordoneze, chiar dacă le stă în putere. Nu-i lăsăm, pentru că nu merită să ne plecăm în fața lor.

Alo, romanii nu s-au plecat în fața turcilor, 🙂 migratorilor sau altor neamuri ori curente dogmatice… 🙂 De ce trebuie să cedăm acum – nervos! – pentru că vin teroriștii?

Gandiți-vă ce penibil – ei se văd nemuritori și ne omoară prietenii și speranțele, iar noi ne vedem slabi și amărați și le oferim nu numai viața noastră, ci și gandurile și optimismul… Ne punem sub picior de răuvoitor prin faptul că întindem mainile și spunem: *Leagă-mă, eu deja sunt pierdut.* Ne predăm, cand simpla unitate și nepăsare față de moarte ne-ar face mai puternici decat ei.

Alo, urmașii dacilor, ne revenim și noi în simțiri? Nu vă mai uitați la Andreea Esca, această Ziță ce leșină în brațele oricui, dandu-vă senzația că acesta este gestul pe care trebuie să-l faceți și voi. Nu mai dați ochii peste cap precum domnișoarele de pension. Nu vă mai puneți nervii în mainile celor care vi-i vor pili sau sub picioarele celor care vi-i vor teși. Păstrați-vă calmul și zambiți. Cu zambetul trecem peste depresii, cu zambetul trecem peste mizeria asta de isterie ce ne cuprinde datorită terorismului.

*C-o moarte toți suntem datori,

dar nu-i totuna leu să mori, ori caine-nlănțuit…*

🙂

 

Din ciclul: Orașul meu de baștină e frumușel… Ce se poate face-n el?

M-am întors și azi în orașul respectiv.

Mama îmi povestește cum s-a dus la poștă și o acritură de funcționară a făcut instrucție cu ea. După ce a terminat toate indicațiile pe care le avea de dat, funcționara a privit-o cu silă:

  • Ce mai vreți? Lăsați-l pe următorul…
  • Ar mai fi ceva…
  • Spuneți odată că mă enervați!
  • Aș vrea să vă dau un zambet, că e abia ora 10 și mai aveți 6 ore de lucru. Dacă începeți cu așa stare, cum o să terminați?

Mama recunoaștea că, de fapt, pe chipul ei nu era un zambet. Teoretic, știa că ar trebui să se poarte frumos, se străduia, dar jignirea la care fusese supusă își lăsa semnele și pe ea. Funcționara a ranjit; poate a înțeles, poate nu. Oricum, s-au despărțit cu un *pe curand*, fără multă dragoste; dar poate cu mai multă înțelepciune.

O altă secvență: intrăm împreună prin clinicile din oraș. Ne uităm la numele doctorilor: dacă o fi vreun cunoscut?

Deodată tresar. Numele acesta XY îmi spune ceva: cred că a fost colegă cu sora mea.

O iau martoră pe mama:

  • Crezi că o fi ea?
  • E simplu să aflăm…
  • Mama, te rog, nu intra în timpul programului peste femeie…
  • Ei, nu? Dacă nu e ea, îmi cer scuze. Dacă e ea, ne bucurăm de o revedere.
  • Și dacă e ea, dar e simandicoasă? Sau pur și simplu are o operație grea din care nu ar trebui să o întrerupi…
  • Dacă aș sta să mă gandesc, așa cum te gandești tu, mă informează mama, n-aș mai face nimic pe lumea asta.

Intră în cabinet, eu fug de acolo și o aud strigandu-mă pe sală:

  • Vino, că e ea!

Nu numai că nu a fost simandicoasă; nu numai că avea pacient și s-a oprit din a consulta, dar a știut și cine este mama, deși nu a văzut-o de 20 de ani, și numele surorii mele și numele meu…

  • Vezi, zice gureșa mea mamă, așa se rezolvă lucrurile. Nu e frumos să-ți regăsești copilăria?

Dacă întalniți oameni ca mama, fiți miloși cu ei… Nu sunt rău intenționați – dimpotrivă!