4

Ziua Mondială a Scriitorului

Mă uit uneori pe FB la activitatea nepotului meu. Cum construiește el Lego. De mic a avut cele mai simple modele, acum are cele mai sofisticate sisteme de dus la capăt. Îl urmăresc și văd cât de fericit este în lumea lui. Apoi îmi dau seama că încerc, studiindu-l pe el, să înțeleg lumea fiecărui om din jur – și lumea mea. Pentru că și cei care scriu o fac pentru a intra în lumea lor, nu pentru altceva. E ca și când afară ar fi frig și ți-ai căuta mănușă și-ai strecura degetele în cele cinci locuri speciale. Sau ca atunci când, pe caniculă, te apuci să bei ceva rece – acum depinde de tine dacă ești înțelept și bei apă sau ești pofticios și iei suc (prima, te astâmpără, celălalt, te determină să iei și mai mult – iar zahărul nu e totdeauna prietenul nostru! 🙂 ).

La Summitul Social Media din 28 februarie 2018, am aflat că există 200.000 de bloguri în România, dintre care doar 7.500 active. Trecem peste faptul că scriitorii în vârstă din țara noastră nu au tendința de a publica pe blog. Ajungem la ideea că acest loc este pentru cei cărora le place să scrie, și, chiar dacă au vârste înaintate, nu sunt scriitori de profesie. Asta înseamnă că cel puțin 200.000 de persoane dintre noi au simțit că ar avea ceva de spus. Unii au vrut să o facă imediat și de aceea au deschis un blog. Alții au realizat că nu vor găsi niciodată o filieră de publicare și de aceea s-au bucurat că măcar prin intermediul internetului ar putea fi citiți vreodată.

Apoi, din 200.000, socotiți voi câți, s-au retras. A, sigur că pot scrie pe hârtii sau pe computer… Cred că un vreo 18 luni și blogul meu a fost inactiv, dar asta nu a însemnat că eu nu am scris – dimpotrivă, am și publicat. Însă unii se retrag pentru că își dau seama că instinctul de a scrie a fost pe moment, au avut ceva de zis, dar după ce s-a terminat tot acel bagaj nu mai există nimic de lăsat în scris…

Și eu mă gândesc în fiecare zi că acelea vor fi ultimele povești scrise. Așa de intensă este munca și atât de mult aștern pe computer încât mă tem puțin – să știi că mâine n-am ce să mai zic… Pentru unii dintre noi nici nu contează dacă nu mai au ce zice – asta e, un simplu blog închis, o chestie care nu are relevanță decât la statistici. Pentru mine, însă, ar fi o problemă – nu numai pentru că din asta trăiesc, din creativitate, ci și pentru că, dacă nu scriu, simt că mă pierd într-un canal din care nu mai am ieșire.

… Și vine a doua zi, mă așez la scris, ideile curg, apoi se materializează și în înregistrare… 🙂 Spaima e mare, pentru ca realitatea să vină ulterior – eliberatoare. Ce bine că am mai avut inspirație și azi.

Despre Anita Shreve afirmă specialiștii că este unul dintre cei mai buni autori ai timpului său. Citind Nuntă în decembrie, am descoperit un personaj de-al ei, Agnes, care se apucă de scris, după ce doar a predat despre scriitori. După ce petrece toată noaptea vorbind despre întâmplări zguduitoare pe care le inventează ea după o știre din istoria Canadei, (m-a năucit pur și simplu modul în care a putut să redea situația de atunci, eu considerând că nu va putea scoate nimic din acea situație, iar ea conducându-mă în acel port pentru a-i vedea pe toți cei care au orbit din cauza exploziei navei încărcate cu muniție!) Agnes *își încrucișă brațele pe piept. Așadar, Louise (eroina ei) orbise. Păi, așa trebuia, nu? Agnes știa că în mai puțin timp decât i-ar fi luat să scrie o propoziție, ar fi putut-o face sănătoasă, i-ar fi putut reda vederea. Dar Agnes nu prea voia asta. Realitatea exploziei fusese cu siguranță mult mai crudă decât Agnes își putea imagina, cu toată bibliografia pe care o citise. De exemplu, Innes ar fi putut-o făsi foarte ușor pe Louise cu cioburi de sticlă înfipte în ochi. Ar fi operat-o în condițiile acestea? Ciudată satisfacția pe care i-o dădea faptul că o făcuse pe Louise oarbă pe viață. Imensă și satisfacția de a putea scrie povestea lui Innes Finch.*

În cercul nostru de scriere, NaNoWriMo, am o prietenă care spune că-i e foarte greu să nu-și omoare eroii. Ai mei sunt reprezentați de verbul a învăța: ori predau o lecție, pe care au primit-o și ei, la un moment dat, ori își însușesc un sentiment, o idee, ca niște adevărați eroi dintr-o întâmplare care merită cunoscută de toți pentru simplul fapt că e amuzantă și înțeleaptă. Fiecare dintre noi, cei care scriem, am putea să ne definim scrisul printr-o frază, o propoziție sau un cuvânt. Am putea. Sau fugim de toate acestea pentru că ni se par îngrozitoare, dintr-un motiv simplu: avem prea multe de zis și nu știm cum să le abordăm. Ne vin toate în minte, copleșitoare, și nu le facem față. Ne lăsăm păgubași.

Poate de aceea e nevoie de momente de acest fel, ca NaNo, când ești dedicat unui proiect de scriere și știi că trebuie să o faci pe bucăți, realizezi un program special de scriere, te ții din scurt și mai ai și prieteni care fac același lucru, care te trag de mânecă dacă te lași pe tânjeală sau alături de care vrei să mergi, când îi vezi ce repede le aleargă pixul pe hârtie…

Mi-ar fi plăcut, recunosc, să fiu doctor, să fac bine 40.000 de oameni într-o viață. Ar fi cu sens o astfel de viață. Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară și să văd cum copiii își găsesc un rost în viață datorită impactului pe care îl are răbdarea mea asupra lor. Mi-ar fi plăcut să fiu vatman pe tramvaiul 41, care este cel mai plin tramvai din București și vine cel mai des – aș fi făcut bine celor care stau în ger și pot urca la căldură, aș fi prilejuit întâlnirea oamenilor între ei, ducându-i de la unul la altul…

Asta este… pot să fiu doar scriitoare… 🙂

Cei care aveți copii, poate v-au enervat vreodată greșind cutremurător. Și le-ați aruncat în față: *Eu te-am făcut și tu te porți așa cu mine.* Iar ei v-au replicat: *Nu te-am pus eu să mă faci!* A, și voi ați spus la fel părinților când v-au reproșat asta? 🙂 Eu, oricum, recunosc: am făcut-o! 🙂

Asta e realitatea: nici noi nu am vrut neapărat să-i facem AșA pe copiii noștri, nici noi nu am vrut să fim AșA… Totul este un dat pe care trebuie să-l purtăm și, dacă știm să ne descurcăm cu ceea ce avem, suntem fericiți. Dacă nu, vai de noi 🙂 🙂 🙂 !!!

Sunt scriitoare, indiferent că sunt mulțumită cu atât sau că nu le place unora ce citesc atunci când deschid cărțile mele. Sunt scriitoare – e singurul mod în care pot să exist! 🙂

 

Reclame