Mă gândesc de ceva vreme la lucrul acesta pe care îl voi spune acum: oamenii din jurul meu se situează pe una dintre cele două situații pe care le voi prezenta. Eu nu mă pot hotărî de care parte să fiu dintr-un motiv foarte clar: pătimașii și dintr-o parte și din cealaltă au reușit să mă sperie. Așa că stau pe-o margine de lună și parcă văd o lume bună – vorba cântecului, dar nu pot trăi nici colo, nici colo… Ce bine e să ai puterea să alegi, și nu să fii o bleagă ca mine!
Unii prieteni spun: sunt un aspirator de bani, oricât de mic este bănuțul pe care îl găsesc pe jos, îl iau și-l pun deoparte, este norocul meu, azi am avut parte de puțin, poate, dar mâine voi atrage mai mulți bani prin disponibilitatea mea de a vedea și a mă apleca.
Alții spun: nu te atinge de banii de pe jos. Dacă cel căruia i-au căzut a avut inima rea, poate chiar a invocat cine știe ce spirite pentru a-l pedepsi pe cel care a luat ceea ce îi aparține și a pierdut, ești terminat.
Ei, după aceste două extreme, vin eu și prezint două cazuri concrete în care am fost implicată.
Aveam zece ani, eram atât de săraci că singura mâncare pe zi era o porție de griș cu lapte, iar la celelalte mese apă. Mama era în spital, diagnostic dificil – de câte ori ajungea acolo mă întrebam dacă o mai luăm pe picioare acasă. Visam și eu cu ochii deschiși: ce bine ar fi dacă acum, când mă duc la ea, aș putea să-i duc ceva bun. Femeia din fața mea a dat cu piciorul în ceva care a zăngănit, cu vârful pantofului a întors și pe o parte și pe alta moneda de aluminiu de 5 lei, s-a uitat în spate la mine și mi-a zâmbit. A trecut mai departe. Cei 5 lei, care ar fi putut să fie amuleta ei norocoasă, au rămas pentru mine, nu ca amuletă, ci ca singura sursă de existență. Am mers și am cumpărat două merdenele de la chioșcul de peste drum de spital și i le-am oferit mamei, ca pe o ofrandă, că trebuie să sufere atât de mult.
A doua întâmplare este foarte clară, deși atât de alambicată dacă o iei la bani mărunți. Un tânăr i-a împrumutat prietenei lui ceva. Într-o seară, s-au întâlnit și n-au mai purtat după ei acel obiect pe care ea i-l adusese înapoi – l-au așezat sub un pod, într-un loc ce părea sigur. La întoarcere, n-au mai găsit obiectul. Cel care l-a luat a zis că e al lui, nu? Conform principiului copilăresc: Ce-am găsit al meu să fie! Sau celui modern: sunt un aspirator de bunuri. Dar cel de la care l-a luat nu s-a lăsat bătut. A mers la o vrăjitoare care l-a blestemat pe cel ce i l-a furat. În trei zile unul dintre prietenii lui a făcut accident cu motocicleta și a murit. Băiatul căruia i se furase obiectul a fost convins că asta s-a întâmplat pentru că acela a luat ceea ce nu-i aparținea – cum adică să fie norocul tău ce găsești? Cel ce l-a lăsat acolo se va întoarce după el. Și dacă nu, asta este, acolo să putrezească, dar nu pui mâna pe ceva ce nu-ți aparține.
Întrebare: iei sau nu de pe jos ceea ce găsești? Vei rămâne un amărât pentru că nu ai strâns cei 10 bani găsiți de fiecare dată sau vei avea de purtat vrăjile pe care le va face cel căruia i-a scăpat portofelul, ori cea căreia fularul i s-a scurs de pe umeri și a căzut în fața ta, iar tu nu ai strigat după ea, ci l-ai strecurat în papornița proprie?
În ce mă privește, încă stau pe-o margine de lună…
Despre sufletul meu 