Ce să fac pentru cineva?

I-aș fi zis acestui articol *Încurajarea*. Dar nu se rezumă la atât. Pentru că, de fapt, înainte de a încuraja pe cineva trebuie pur și simplu să-l vezi. De regulă, noi nu vedem oamenii, iar dacă îi vedem, oricum, trecem pe lângă ei fără să ne pese. Ridicăm din umeri și alunecăm în direcția noastră.

Eu nu știu de ce pot să-i văd pe cei din jurul meu, cu nevoile lor sau cu talentele lor. Poate pentru că e genetic. Mama era numită *mama tuturor răniților*; eu am mereu stoc de daruri sau de idei cum să-i fac fericiți pe cunoscuți sau străini.

Zilele trecute am primit pe FB o cerere de prietenie și am acceptat-o: era un tânăr pe care îl știam de copil. *Deștept mai era*, mi-am amintit eu.

L-am cunoscut în urmă cu 15 ani, într-un sat uitat de lume, 80 de km de la Constanța spre Tulcea. Acum prin acele zone și-au instalat marii bogătași eolienele, locurile încep să devină cunoscute, dar atunci nimeni n-ar fi călcat pe acolo. Când l-am văzut prima dată, am simțit sclipirea lui. Știu că l-am iubit din prima clipă.

Îmi scrie în mesajul privat:

*Bună ziua. Mi-am amintit un lucru, cu atat mai important acum, cand mai am doar un an si termin facultatea: dumneavoastra sunteti cea care mi-a pus in mana prima data o carte de-a lui Ben Carson si de-acolo am fost inspirat sa aleg medicina.

Un mic gest, un fapt caruia nu ii stim urmarile, poate schimba o viata.*

Acum, de când Ben Carson a participat la cursa pentru a fi președinte al Americii, a ajuns să fie cunoscut și-n România, dar acum 15 nu știa mai nimeni despre el. O editură a tradus cartea în care el spunea istoria primei operații de succes pentru separarea siamezilor care împart același creier.

El a fost autorul operației și de atunci multe alte lucruri deosebite a realizat. Această carte, *Mâini înzestrate*, mi-a căzut în mână și am devorat-o.

La ceva timp, a apărut o altă carte a lui în care povestea că era ultimul din clasă, că nu-i plăcea să învețe, nu știa să citească … și transformarea lui a început în clasa a VI-a…

Am cumpărat cartea aceea în 20 de exemplare și am oferit-o copiilor din jurul meu. Unul dintre ei era acest student la medicină de azi…

Știam că acel copil va ajunge departe – desigur, dacă ar fi ieșit din acele locuri.  Și dacă, înainte de a ieși din acele locuri, n-o să treacă sub tăcere talentele  cu care-l înzestrase Dumnezeu. Din fericire, nu a fost influențat negativ și a plecat de acolo. Și-a găsit menirea.

Eu cred că nu e destul să fii tu fericit, dacă nu îi ajuți și pe ceilalți – mai ales pe cei izolați, neluați în seamă, neputincioși – să fie fericiți.

Și mai cred că există o sumedenie de lucruri pe care le poți face pentru cei din jur pentru a le fi de folos.

Important e să pui talentele tale în slujba calităților lor.

Nicolski – Nicolas Dickner

Am vrut să văd și eu cum este o carte care a luat premiul Anne-Hebert pentru roman de debut (în 2006).  Și, de ce nu?, să văd cum e în pragul extazului pentru că așa pretinde Le Monde: Dickner stârnește imaginația cititorului până în pragul extazului.

Până la extaz, am trecut prin agonie: eroul nenumit cumpără 30 de saci de plastic a câte 60 de litri fiecare, deci 1800 de litri capacitate totală. Acești 30 de saci au fost îndestulători, chiar dacă uneori a trebuit să îndese conținutul cu ajutorul piciorului, pentru a scăpa de tot ceea ce acumulase mama lui în timpul unei vieți. Că nu mai avea cine să se bucure de acele lucruri.

V-ați gândit vreodată ce se va întâmpla cu lucrurile pe care le strângeți, după ce nu veți mai fi? V-ați gândit vreodată de ce le aveți? Pentru mine aceste întrebări sunt importante: eu am trei mari colecții – de jucării (vor fi date, probabil, unui adăpost de copii sau, cu ocazia vreunui Crăciun, vor fi puse în câte o cutie de pantofi, doar îmi place să particip la acest stil de campanie), de cărți – vor fi împărțite între prieteni, mă gândesc eu, de jurnale – am 80 până în 22 de ani.

Eroul nostru găsește jurnalele mamei lui și se apucă să le citească; asta pentru că era un bookworm – nu-l bănuiesc pe fiul meu că se va uita vreodată pe ceea ce am scris eu, așa că da, jurnalele mele vor intra în cantitatea aceea de mulți saci ce se vor duce la gunoi.

Se pare că e mai bun minimalismul, 🙂 pe care eu nu-l sufăr, în vederea faptului că, la un moment dat mai mult vor fi de prisos lucrurile decât de folos. Mda, ce de bani ne-ar rămâne în buzunar dacă n-am mai face colecții sau n-am mai manifesta simpatie pentru anumite lucruri…

Pe de altă parte, tot la capitolul sic transit gloria mundi, aflăm că există un fel de 🙂 Enciclopedie Lavoisier, unde patroana magazinului în care lucra eroul, trecea numele cărților pe care le solicitau clienții. Erau nici mai mult nici mai puțin de 30 de volume, din 1971 până în 1989, iar unora dintre clienți le găsea cărțile după 10 ani sau 20…

*Mulți dintre clienții notați în acele pagini sunt morți de ani buni, alții nu mai sunt interesați de cărți, alții s-au mutat în Asia fără să lase vreo adresă și mulți dintre ei nu vor găsi niciodată cartea la care râvneau.*

Rândurile acestea, da, m-au pus pe gânduri. Apoi am început să citesc romanul și mi-am dat seama că nu e genul meu. Am trecut prin fiecare capitol, pentru a prinde esențialul, m-am străduit să văd subtilitățile care să mă impresioneze, pe mine ca ființă, nu pe mine ca mare critic 🙂 , dar nu am reușit să aplaud, așa cum o fac în cazul altora cărți.

Ceea ce nu cred că se va întâmpla cu alții, care adoră romanele fără prea mult dialog, cu descrieri de zone geografice diferite și etape istorice. Cei care vor să alerge prin timp, să treacă dintr-un an înapoi în altul, cei care vor să găsească legături între arheologi, pirați, specii de ton (mda, eviscerarea unui pește e descrisă interesant!) și o busolă stricată… sunt invitați să se apropie de carte.

Mi-aș dori să cunosc un îndrăgostit de această carte, pentru a-mi explica și mie care-i ideea. Și când spun aceasta nu glumesc. Aș vrea să înțeleg profunzimea ei; știți că, uneori, poți să te uiți la ceva și să nu-i vezi frumusețea, apoi îți deschide cineva ochii și te trezești din somn. M-aș bucura să fie așa și cu acest volum.

Dosarul Popcorn – Ana Rotea

Acesta este primul caz al Detectivilor Aerieni. Adică al unor copii care stau la un anumit etaj într-un bloc… Ei sunt în dușmănie cu tripleții care stau ceva mai sus decât ei, deci sunt mai aerieni decât ei…

Popcorn este un porcurșor de Guineea care a dispărut, iar copiii pornesc să-l caute. Prima grupă de detectivi își pune nume dintre cele mai amuzante și se comportă cu naivitatea specifică celor mici. A doua grupă de detectivi pornește pe urmele lor, ca să se laude cu realizările pentru care n-ar vrea să facă mare lucru. Dar sunt simpatici rău acești tripleți: mesajele pe care le transmit prin cornetele pe care le suflă te țin cu gura la urechi. Poate nu neapărat pentru că sunt poante noi. Dar mai ales pentru că-ți aduci aminte de tine, mic, de tine care credeai că vei stăpâni lumea și că le vei demonstra tu celorlalți cât de tare ești.

Comicul de apogeu – pentru mine! – este până în mijlocul romanului, în tot timpul cât primii detectivi trebuie să-i adreseze *celei de-a doua suspecte* câte 3 întrebări de persoană. Sunt atât de serioși în penibila lor acțiune încât nu te poți abține: zâmbești, zâmbești, zâmbești…

Ce bine că Ana Rotea a făcut Facultatea de Drept 🙂 : a reușit să alcătuiască un dosar complet al crizei. Și să-l rezolve. Câștigând în felul acesta nu numai secțiunea 8-14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015, ci și inimile cititorilor.

Dacă aș rămâne – Gayle Forman

Să spun drept, ceea ce m-a convins să citesc această carte a fost ultima frază din prezentarea ei de pe coperta a patra: *Dacă aș rămâne atinge teme importante, despre viață, moarte și despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă.* (Cartea este inspirată de o întâmplare reală.)

Într-o lume în care totul e râs și batjocură (a, pardon, pamflet, acum orice este batjocoritor poartă numele cult de pamflet), o asemenea promisiune atrage.

Și a fost o alegere bună, pentru că, pe lângă o poveste din cuvinte, am primit bonus povești din muzică. Mia, eroina principală, este violoncelistă, prietenul ei, Adam, este basist într-o trupă, tatăl ei a cântat într-o formație. S-a vorbit despre muzică, fiecare generație amintind cântecele ei, fiecare lăudând stilul de muzică pe care l-a ales, cu exemple. Mi-am propus să ascult, în timp ce citeam, toate recomandările personajelor. Și a fost o experiență inedită. Dacă ar fi să mă opresc la câteva, aș alege aceasta și aceasta.

Dacă ar fi să numesc un alt bonus al cărții este că autoarea ține cont de ceea ce ne învață cei ce predau cum se scrie o carte: folosește toate simțurile, atât ale personajelor, cât și ale celor care citesc – prin ceea ce descrii. Ei bine, există o scenă – o, pudicii să se ascundă! 🙂 – pe care o consider magnifică, o scenă a chinesteziei, care te face să te gândești la romantism și la faptul că dragostea înseamnă mai mult decât *te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?*.

Dar, pentru că această carte este, după cum spuneam, tulburătoare, am decis să scot din ea câteva subiecte care sunt aduse în discuție. Să fim înțeleși – nu primesc răspuns în carte, nu au rezolvare și, mai ales, par ale adolescenților. Dar, după cum spuneam, cei de la vârsta a doua, se comportă ca preadolescenții, iar vârsta a treia a început să fie adolescentină… Deci acestor idei ar trebui să le găsim răspuns, indiferent de anii din buletin.

• a asculta știrile înseamnă de fapt ignoranță, nu a nu le asculta
• abia când străzile sunt uscate dai de bucluc, nu atunci când sunt umede
• ironiile la adresa copiilor când au anumite alegeri sunt inevitabile: *Odată ce și-au dat seama că vorbesc serios, și-au înghițit chicotelile și au afișat expresii încurajatoare.*
• câteodată mă simțeam de parcă aș fi provenit din altă familie
• nu spune anumite lucruri doar pentru a încuraja, ci pentru că le crezi, altfel nu le mai spune
• tracul înainte de un examen: *Dacă greșesc, dacă voi fi îngrozitoare?* *Am vești pentru tine. O să fie tot soiul de oameni îngrozitori acolo, așa că n-o să ieși în evidență.* *Cum scapi de trac?* *Nu scapi. Pur și simplu, îi faci față. Reziști.*
• uneori, nu ai de ales.
• unii oameni când vorbesc par a râde de tine; de fapt, vorbesc foarte serios – asta pentru că așa-s ei
• de ce te-ar surprinde atenția pe care ți-o acordă cineva?
• Nesiguranța: *Nu-mi plăcea să mă aflu pe un teren nesigur, cum nu-mi plăcea să bâjbâi o melodie nouă. De aceea exersam atât de mult, ca să ajung pe pământ solid și apoi să mă ocup de finețuri.* *Mama îmi spunea când mă simțeam nesigură: prefă-te până când chiar te vei simți sigură.*
• cum să te îmbraci când te întâlnești cu cineva care îți place? *Pur și simplu, poată ceva care îți place, în felul acesta, o să te simți bine.*
• când te îndrăgostești, nu neapărat perfecțiunea te atrage la acea persoană: *N-am mai văzut pe nimeni care să fie așa de pătruns de muzică, așa cum ești tu. De aceea îmi place să te urmăresc atunci când exersezi. Îți apare o cută atât de drăguță pe frunte, chiar aici. Sunt obsedat de muzică, dar nici măcar eu nu intru în transă cum o faci tu.* (Adam)
• uneori, reprezentăm pentru anumite persoane doar un *experiment social*
• când vorbești singur, poate fi o modalitate de a nu lăsa emoțiile să te copleșească.
• uneori, pare o aroganță să-ți imaginezi că poți ajunge unde-ți dorești, dar … de ce nu?
• în criza cuiva, cu cât ești mai puternic, cu atât îl ajuți mai mult.
• fiecare ar trebui să se poarte ca și când ar fi vedeta spectacolului (dar nu în ochii celorlalți, ci în proprii ochi!)
• întrebări: *aversiunea mea… avea legătură cu îndoielile care mă frământau. Aceleași îndoieli neplăcute pe care le-am avut întotdeauna, că nu aparțin cuiva. Nu simțeam că aparțin familiei mele și acum nu simțeam că îi aparțin lui Adam, doar că, spre deosebire de familia mea care se alesese cu mine, vrând-nevrând, Adam mă alesese și asta era ceea ce nu înțelegeam. De ce se îndrăgostise de mine?*
• *Uneori, lui Adam îi place să facă lucrurile într-un mod dramatic. Adoră Gesturile Mărețe.*
• *Am fost copleștită de recunoștință pentru faptul că aveam o prietenă care adesea mă înțelegea mai bine decât o făceam eu însămi.*
• *Este în regulă, dacă vrei să pleci. Toată lumea dorește să rămâi. Eu vreau să rămâi mai mult decât mi-am dorit vreodată ceva în viață.* Vocea i se frânge de emoție. Se oprește, își drege glasul și continuă. *Dar asta este ce vreau eu și îmi dau seama de ce s-ar putea să nu fie ce îți dorești tu. Deci voiam doar să îți zic că înțeleg dacă pleci. Este în regulă dacă trebuie să ne părăsești. Este în regulă dacă nu mai vrei să lupți.* Înțelegerea bunicului și permisiunea dată sunt ca un dar.
• *Ceea ce știu este că, dacă vrei să rămâi și să fii cu el, eu o să te susțin, deși poate că spun asta deoarece nu cred că ai fi în stare să renunți la Juilliard. Dar aș înțelege dacă alegi dragostea, dragostea pentru Adam în detrimentul iubirii pentru muzică. Orice ai alege, câștigi. Și, orice ai alege, pierzi. Ce pot să-ți spun? Dragostea este dificilă.*

 

Războiul limonadei – Jacquline Davies

Acum ce să zic… unele dintre socotelile pe care le fac cei doi frați certați din această carte le-aș putea face și eu, dar vreo trei dintre calculele fetiței chiar m-au determinat să sar peste pagina respectivă. Iar ea este în clasa a II-a și, pentru că are o minte mai luminată decât a mea :-), sare în clasa a IV-a, alături de fratele ei. Ea este copilul pe care mulți dintre noi și l-ar dori – pentru că știe să facă afaceri și pune în practică ghidul de afaceri al mamei; cred că e mai mult decât copilul pe care ni l-am dori – e chiar ceea ce ne-am dori să fim noi înșine. 🙂

Interesant este că, deși fratele ei e invidios pe ea pentru că îl va face de râs nimerind în aceeași clasă, el neștiind să facă socoteli, în vreme ce ea folosește termeni economici, grafice și diagrame, tot el este cel duios, cel empatic, cel care propune primul împăcarea.

Și inventatorul lui Morocănel Ursuzescu. Nu oricând, ci în clipele când stăteau amândoi în căsuța din copac pentru că părinții se certau…

Hm, ce zic specialiștii? Că e nevoie de cărți din care copiii să învețe să-și administreze banii și să facă față emoțiilor, ținând cont de situațiile delicate din familiile monoparentale? Asta ați ține în mână, dacă ați opta pentru Războiul limonadei.

P.S. Nu mă pot abține! Aceste cuvinte sunt dintre titlurile capitolelor: Asociere în participațiune. Vânzare sub preț. Globalizare. Daune cu premeditare. Pierderi totale.  Management de criză. Reconciliere. Nu-i așa că și noi, cei mari, avem nevoie de o astfel de schemă?

 

Ciudățenii despre mine

Fiecare dintre noi poate fi uimit de el însuși. Dar una e să fii uimit de tine la 12 ani și alta să te uiți la tine ca la un străin la 45… Și totuși, oricând poți să afli lucruri despre tine tocmai pentru că nu te-ai confruntat cu situațiile respective. Dar două chestii una după alta? Chiar sunt uimitoare (nu eu, 🙂 , chestiile!!!).

Și câte or mai fi, dar nu mă pun eu în situații extreme, ca să fiu surprinsă de mine însămi.

1. Merg la biblioteca Ion Creangă, duc 4 cărți și iau 6. Adică zic eu – dau înapoi tot, iau 6, atâtea cât am voie. Eram cu băiatul, el alege 3, eu 3, ajungem să ni le înregistreze, când bibliotecara îmi spune: Știți că mai aveți una acasă. *Nu, nu știu, că altfel o aduceam. Probabil am răvășit-o printre celelalte. Vreau să-i văd coperta, dacă se poate, ca să mă dumiresc.* Politicoasă, o caută pe net, mă gândesc *măcar știu ce să cumpăr să dau înapoi dacă am pierdut cartea asta pe undeva* și dau să scot o carte dintre cele 6, pentru că socoteala e simplă: nu ai voie mai mult de 6, ai una acasă, nu poți luat 6, ci 5. Vorbind la telefon cu o altă cititoare, bibliotecara îmi pune delicat mâna pe mâna care scotocea să vadă la ce renunță: *Aveți puțină răbdare, nu renunțați, nu e nevoie.* După ce închide, îmi spune o formulă de specialitate (pe care nu o mai țin minte), din care rezultă că de acum pot lua 12 cărți pe card. Și adaugă: *Asta pentru că știu cine sunteți. V-am recunoscut din poze… Nu știu cum de n-au făcut asta până acum colegele mele…* Eu, gata să leșin: cum adică *m-a recunoscut din poze? Ce poze?* Și atunci realizez eu că, deși pun poze peste tot sau de peste tot, sunt convinsă că lumea nu mă cunoaște. Asta pentru că, da, eu nu recunosc pe nimeni după poză. Întotdeauna m-am întrebat de ce se procedează așa în SUA, să se pună fotografiile copiilor dispăruți pe sticlele de lapte, de ce se pun pozele în autobuzele noastre, cu fetele dispărute de acasă sau persoanele în vârstă, bolnave psihic… Eu nu le-aș identifica. Eu nu aș fi de niciun ajutor. Și iarăși eram uimită când aflam din știrile de la tv că cineva a dat telefon la poliție pentru că l-a recunoscut pe X, un hoț… Eu m-am confruntat doar cu mine, care nu sunt în stare să spun despre cineva că e un om dintr-o poză, dar nu cunoscusem pe nimeni care să nu mă vadă niciodată și să știe cine sunt. Mda, fiecare are calitățile lui, dacă ar fi oamenii doar ca mine, multe cazuri disperate ar rămâne fără soluționare, dar există și oameni care au acest talent, al identificării chipului cu poza. (Să nu aud vreo mamă care are un copil de acest fel că zice: ăsta nu are niciun viitor! 🙂 Cred că cei de acest gen sunt cei mai potriviți pentru siguranța populației… )
2. Am fost la o ceainărie în centrul capitalei. Masa era afară. Caut, la un moment dat, toaleta și mi se spune că ar trebui să intru în clădire. Când să intru, mi se cere în engleză, (e drept, politicos!) să las pantofii la intrare. Merg cale de 200 m și realizez că eu voi ajunge la o toaletă desculță – și știți cum sunt toaletele noastre, nu? Ei bine, cea de acolo nu era chiar atât de mizerabilă, dar ideea că toate picăturile acelea de pe jos sunt orice altceva, dar nu apă, mi-a dat o silă care m-a lecuit să mai calc pe acolo. Și nici măcar n-am putut să-mi spăl picioarele pentru că a. nu exista ceva cu care să mi le șterg apoi, doar nu le lăsam oamenilor urmele *din apă* ale pașilor mei. b. chiuveta era atât de înaltă și eu atât de mică încât nu aș fi putut ridica piciorul până la apă. c. să dau cu apă pe jos pentru a duce apa la Mahomed, dacă Mahomed nu ajunge la apă, ar fi fost o cruzime din partea mea – cine venea după mine cum mai putea intra în băltoaca aceea? Așa că acele picioare au intrat în papuci și au mai stat vreo 3 ore prin oraș așa… (Da, i-am aruncat apoi; dar cu picioarele nu am putut proceda la fel, 🙂 . Am făcut însă un pact – au acceptat să stea 30 de minute în apă frumos mirositoare pentru a mi se lua piticul de pe creier!) O fi acest postel 🙂 un așezământ cu ștaif, făcut de americani pentru confrații lor, dar când ai o singură toaletă și 30 de consumatori nu-ți poți permite să ceri să fie lumea hippie… Poate exagerez! Dar cert este că eu, care pot mânca în timp ce se plimbă șoareci sau viermi pe lângă mine, care ador insectele și hrănesc lilieci cu penseta, tăind viermii pentru ei în trei, m-am declarat oripilată.

Fiecare cu descoperirile lui… 🙂

 

365 fabule – editura Girasol

Cred că toți suntem sătui de aceleași fabule pe care le știm – Donici, Alexandrescu, Esop. Avem nevoie de niște fabule moderne. Chiar da. Cartea aceasta mi-a plăcut pentru că are povestiri noi și se finalizează cu o învățătură importantă pentru relaționare – căci mulți din ziua de azi știu doar să ceară, nu să și dea. Aleg câteva dintre ideile lunii ianuarie.

• Distrează-i mereu pe cei care suferă.
• Înțelept e cel ce-și recunoaște vina.
• Fiecare trebuie să fie mulțumit cu ceea ce face.
• Egoistul nu va găsi niciodată ajutor.
• Nu e frumos să vezi defectele celorlalți până nu le vezi pe ale tale.
• E dovadă de mare înțelepciune să te accepți așa cum ești.
• Adevărații prieteni se ajută întotdeauna.
• E bine să cauți mereu partea bună a lucrurilor.
• Ideile rele duc la rezultate la fel de rele.
• Lucrul împreună iese mereu bine.
• Dacă nu vrei să fii dezamăgit, mai bine ești precaut.

Dar nu pot să uit de *Niciodată nu plouă pe gustul tuturor*.

Sigur, sunt și lucruri care au mai multe fațete, așa că idei precum *Nu cereți imposibilul* sau *Curiozitatea este un sfătuitor rău* pot fi nuanțate. Pentru că eu cred, (fără a fi perfecționistă, o, da, chiar nu am nimic din caracteristicile unui perfecționist!) că se poate să împingi propriile limite și, chiar dacă nu ajungi unde sunt și ceilalți, poți măcar să mai faci niște pași înainte față de locul unde ai stat până atunci (cum spunea instructorul de sport: *fă întotdeauna cu un exercițiu mai mult decât ai făcut data trecută, chiar dacă îți pare greu!*)

Cât despre curiozitate… Unii sunt curioși și încearcă lucrurile rele, iar alții nu sunt curioși și pierd ocazii bune de a se dezvolta. Așa că trebuie să ne dăm seama din care categorie facem parte și cum putem să facem slalom printre situații, alegând ce e necesar și respingând ce ne distruge.

Rhadopis din Nubia – Naghib Mahfuz

Unu cu unu fac doi, spune matematica; dar colegul meu mi-a demonstrat de curând că unu cu unu fac patru, pentru că în curând soția lui va naște cei doi gemeni… Ei bine, dacă în viața de zi cu zi se poate să se mai schimbe matematica, zici că măcar tu însuți/însăți nu te vei schimba niciodată. Că vei fi mereu la fel. Nu pentru că nu ești încăpățânat, ci pentru că îți place așa.

În vreme ce tata avea colecția Magazinului istoric de la primul număr, mie nu mi-a plăcut niciodată istoria (Sigur, lucrurile s-au schimbat, de vreme ce cartea mea preferată se numește Dumnezeu în istorie! 🙂 ). Dacă, totuși, pe ansamblu istoria a început să mă fascineze, literatura cu iz istoric nu m-a prins.

Până când am cunoscut-o pe Marina Costa și cărțile ei au început să șoptească: *dă o șansă acestui tip de literatură*. Acum, ce să zic, luând din raftul bibliotecii cartea lui Naghib Mahfuz, am acceptat-o și pentru că în 1988 a câștigat Nobelul. *Hai să citesc arta unui Nobel.* Eram curioasă cum este scrisă de are în cronici cuvinte ca: *Dialog dinamic, personaje pline de viață, frământare de conflicte interioare și o intrigă atent construită*. (Al-Ahram Weekley)

Nu vă pot recomanda altfel cartea decât printr-un discurs al unui personaj către eroina care dă numele cărții, cea mai frumoasă dintre frumoase: *Ce urâtă ești, Rhadopis… Ce urât și respingător e chipul pe care-l arăți. Cel ce te crede frumoasă e orb, nu e în stare să vadă. Ești urâtă fiindcă ești moartă și nu există frumusețe fără viață. Niciodată viața nu ți-a curs prin vene. N-ai avut niciodată inima caldă. Ești un cadavru cu chip frumos, dar un cadavru. Duioșia nu ți-a luminat niciodată privirea, buzele nu ți s-au strâns niciodată de durere și inima ta nu a simțit niciodată mila. Ai ochii tăioși și inima de piatră… Ești un cadavru blestemat. Ar trebui să te urăsc, să urăsc ziua când m-am îndrăgostit de tine… Știu că vei pune stăpânire pe tot ceea ce vrea demonul din tine. Dar într-o bună zi vei fi doborâtă, cu sufletul zdrobit. Acela va fi sfârșitul. Atunci de ce să te omor? De ce să port povara păcatului de a fi omorât un cadavru, care e deja lipsit de viață?*

În timpul unui Faraon, un șoim care fură un obiect de încălțămite de aur și-l lasă să cadă în poala lui Faraon… Restul este *fiction*. 🙂

 

Social Media for Parents 2017

Evensys a organizat și în acest an Social Media for Parents.

Social Media for Parents este o conferinta locala dedicata parintilor activi in mediul online, care vizeaza tendintele lansate de mamele care scriu pe bloguri. Conferinta va oferi parintilor activi din online ocazia de a invata si descoperi noi oportunitati de a-si creste prezenta pe retelele sociale precum si posibilitatea de networking si interactiune cu alte persoane cu aceeasi viziune.

Urania Cremene a vorbit prima. Mi-au rămas în minte două idei – le voi reda pe cele care nu mi-au produs controverse pentru că vreau să fiu pozitivă: 1. a fi autentic înseamnă să clădești pe tine, cel adevărat, mecanism care va duce la stimă de sine și imagine de sine sănătoase; 2. recompensa pentru copil trebuie să vină mai târziu, pentru ca acesta să nu ajungă să facă un lucru pentru cadoul imediat, ci pentru disciplina de sine; 3. dacă nu ne-ar vedea lumea – pe FB sau Instagram – la câte dintre activități am renunța?

Doctorul Sorin Cadar a fost și în acest an plin de umor. Probabil cele care se pricep mai mult la termenii folosiți de el vor reda și informațiile deosebit de utile prezentate pentru îngrijirea copilului mic, eu voi scrie o singură frază a sa: *Un copil (om) care strănută trebuie tratat imediat cu pastile (ca să se dezvolte industria farmaceutică) pentru că altfel în 24 de ore se face bine singur!*

Domnica Petrovai (Clinica Mind Education Health și Școala pentru cuplu) a fost impresionantă nu numai pentru deosebita împletitură de la spate a părului – da, da, toate am admirat-o! – ci și pentru subiectul abordat: ce înseamnă o relație sănătoasă de iubire? Cele trei elemente ale relației:

• timpul de reconectare
• surprizele
• rutina plăcută a unității

Adrian Asoltanie, de la Self Trust Academy, a fost cel mai interesant dintre participanți și ca stil de prezentare și ca subiect: cum să ții de bani! Serios, toată lumea te învață cum să faci bani – evident, nu reușești și rămâi și fără cei pe care îi aveai pentru că îi investești prost, având încredere în cei din jur! De data aceasta am auzit clopoțelul care striga: până să faci alți bani, de ce nu ții de ai tăi? Studiați în cuplu sau cu cei mici materialele și vă veți convinge că am dreptate.

M-am bucurat să revăd chipuri cunoscute. Cred că cea mai dificilă parte, pentru mine, este că nu reușesc să ajung să cunosc persoanele care sunt în sală. Poate data viitoare o voi face.

Ramona – Beverly Cleary

Citeam în cartea *Împăcarea cu pierderea* că, atunci când treci printr-o perioadă dificilă, (moartea cuiva drag, aflarea unui diagnostic de boală incurabilă, divorț), ar trebui să ai pe noptieră două cărți: Biblia și o carte plină de veselie. Prima pentru a-ți alina inima, a doua pentru a-ți întări mintea… Eu am găsit cartea cu poante în *Ramona*. E drept că e pentru copii, de la 4 ani în sus, dar la fel de drept este că vei fi fericit să intri în acea lume, indiferent ce vârstă ai – mai ales dacă trebuie să evadezi din depresia ta.

Ramona este savuroasă (acum vorbesc despre eroină, până acum am luat în discuție cartea) și trece prin aventuri care stârnesc zâmbetul. Descoperi că viața unui copil poate fi o continuă intrigă și fără să inventeze autorii superputeri și fără să se facă vrăji.

Autoarea intră și în psihologia copilului, cartea ajutându-i pe părinții mai puțin familiarizați cu interiorul unui copil de 4 ani să-l înțeleagă și să devină respectuos cu el, pentru că și anii mici sunt ani de luptă, nu numai adolescența sau cei în care începi să-ți cauți de muncă (ori partener de viață 🙂 ).

Capitolul Arată și povestește este cel pe care propun să-l transformăm o realitate în viața noastră de adulți. La ce mă refer?

a. jocul *Arată și povestește* este unul care le permite copiilor să aducă de acasă la grădiniță un obiect și să vorbească despre el. Vă dați seama câte am afla despre oamenii de lângă noi dacă ar aduce la lucru obiectele importante din viața lor? 🙂

b. aici este luată în discuție neputința copilului mic (și veșnicul refuz al omului mare) de a oferi și celorlalți ce are el – *a împărți este important* , le zicem copiilor, dar noi n-am da un cap de ață celor din jur.

c. ce-ar fi dacă ni s-ar pune în față principiul de la grupa mică: *trebuie să dai cuiva ceva ce îți e drag din lucrurile tale ori să primești de la altul ceea ce nu-ți dorești*… 🙂

d. uneori, rămâi cu mai multe lucruri dacă ai inspirația de a-i oferi cuiva posibilitatea de a face ceva la care nu te pricepi și la care el este foarte bun (citiți și veți înțelege cum se aplică transformarea unei triciclete în bicicletă la viața noastră!)

Serios, după ce citiți cartea, chiar dacă aveți 83 de ani, vă doriți să fiți Ramona. Sau, dacă aveți 28, o veți înțelege pe Ramona din copila dv, din nepotul dv sau din vecinii de bloc.

Camp NaNoWriMo 17 iulie 2017

Îți propui ceva și nu ai timp? Adică nu reușești să scrii cât ți-ai dori sau cât ai crezut că vei scrie? Măcar citește. În ce mă privește, am scris ceva, am citit mult, dar cel mai mult m-a impresionat stilul lui Rodari în Aventurile lui Cepelică. Este genul de carte pe care o recomand copiilor oricât de mici ar fi, dar și celor mari, care vor să-și șlefuiască stilul. Are un umor mucalit, folosește toate simțurile cititorului pentru a-l introduce în atmosferă și, dacă vrei să înțelegi naivitatea copilăriei și să o păstrezi ai nevoie de o astfel de carte cu un astfel de subiect – astfel abordat! 🙂

 Amanda Lovelace:

If you’re ever having doubts about the quality of the day’s writing, remember that no piece is ever perfect the first time around. I mean, that’s the whole reason editing exists! Worry about getting your marvelous ideas onto paper first and then worry about going back in with the red pen to tighten them up.

Go back and read a scene, passage, or chapter you wrote that you absolutely love, the one you’re most proud of. Remember what it felt like when those words all clicked into exactly the right place. Remind yourself that, while your writing won’t feel this easy all the time, you know that you can get the rest of your draft to this level with a little time, patience, and editing.

Camp NaNoWriMo 16 Iulie 2017

Sunt puține cărți prin bibliotecile de stat care să mai aibă izul trecutului – și când spun asta mă refer la cărțile de până în Revoluție. Deși erau interesante și, culmea, ceva mai realiste (trebuie să recunoaștem că ceea ce văd azi copiii la televizor sau urmăresc pe jocurile lor nu are nimic de-a face cu pregătirea pentru viața care-i așteaptă, în schimb acele cărți aveau un fel de-a aborda viața reală care te făcea să fii curios pentru ce va fi când vei fi mare.)

Pentru că nu am găsit dintre cărțile preferate ale copilăriei, am ales una de Basme – Vladimir Colin. Da, știu, există cărți de basme atât de frumos colorate încât nu se desprind degetele copiilor de ele și le cer, le cer, le cer, pentru ca apoi să vezi că ditamai editura a lăsat greșeli peste greșeli în text. Cum se face că în 1979, editura Ion Creangă nu a îngăduit nici lipsă de litere, nici agramarea vreunui editor?

Cartea despre care vorbesc eu este cea care conține două rânduri de Basme – cele din 1953 și Basmele omului din 1958. Îmi place informația pe care o conține una dintre primele foi: Pentru scrierea acestor basme, autorul a folosit motive caracteristice folclorului din patria noastră.

În general, nu recomand basmele. Acesta este principiul meu – basmele îmi par penibile (da, știu, unii le folosesc drept povești vindecătoare, considerând că arhetipurile vor vorbi foarte clar copiilor cu probleme emoționale care le vor asculta sau citi – e ok, putem avea păreri diferite!). Dar basmele lui Colin intră în altă categorie. Sunt cu mult deasupra basmelor altor popoare și la fiecare idee pe care o abordează chiar îți dau aripi. Da, efectiv, te învață să trăiești sau să te ferești de anumite lucruri pe care tu le-ai putea considera atrăgătoare. Cu basmele lui Colin chiar că aș defila fără să mă rușinez.

Consider că un părinte sau un adult care ia acest volum în mână a făcut o investiție în dezvoltarea personală, dar și în cea emoțională. N-ar fi rău dacă v-ați face timp să le citiți – o poveste pe seară ar însemna să le terminați deja într-o lună (deși sunt sigură că nu v-ați opri la una, mai ales că nu sunt nici lungi și nici plictisitoare!).

Spor la citit.

…….

Și-acum să vedem ce mai facem cu Camp NaNo iulie, de care trebuie să ținem cont pentru că a trecut de jumătate.

Poet Amanda Lovelace *Feeling insecure about your writing? From time to time we all think that our poems aren’t good enough, aren’t original enough, or aren’t enough like the work of a particular poet we admire. Don’t worry—your writing voice will develop over time with a combination of patience and practice. If you ever find yourself comparing your writing to the writing of someone else, keep in mind that the reason why those writers are so beloved is because of their unique take on things. We need your voice, not somebody else’s. Push the limits and do something you’ve never seen done before!

---

• Follow @NaNoWordSprints on Twitter for daily writing sprints, prompts, and community throughout the month of July.
• Want to contribute to the NaNoWriMo blog? Fill out this form to let us know what kind of blog posts you’d be interested in reading or writing!

---

Today’s Writing Challenge

Think about how your writing voice has changed since you began writing—then, try writing in the voice of Past You. Growing older, trying new experiences, and learning more about writing can all be factors that influence your voice. For example, you could write a chapter in the style of an elementary school diary entry, or look up an old writing assignment and use it to draft your project.

………

Prin folosirea acestor sfaturi pe care le primește orice persoană *înrolată* în scriere la camp NaNo, am vrut să vă arăt că aveți pe cineva care vă poate înțelege sentimentele, atunci când scrieți și nu vă aveți de partea voastră nici măcar pe voi, cu pretențiile voastre. Poate aveți nevoie de un grup, de ceva din exterior. Nu ezitați să-i contactați pe cei de la NaNoWriMo din România.

Grammaton – Turnul Înțelepților

Johanna Trommer, trebuie să recunosc, te-am urât când am început să citesc această carte. Pentru că exact așa ceva începusem eu să creionez pentru NaNo iulie, iar în mână îmi cade un volum care face absolut ineficientă încercarea mea de a păstra subiectul. Dacă vă interesează să scrieți o carte pentru copii și nu aveți cei 500 euros pe care vi-i cer specialiștii pentru a face un curs cu voi, este destul să luați această carte și să observați cum construiești scriitoarea personajele, cum construiește lumea literelor (pardon literanilor), cum face exact ce vrea cu eroii ei, de la a-i ucide, deși îți sunt dragi, până la a-i reduce la nivelul unui copil de grădiniță (Pin, licuriciul, nu renunță la *Țe fați*, *Țe drăguț eci*).

Citindu-i cartea, deși am 5 cărți publicate și vreo 3 pe drum, m-am uitat spre Cer și am spus: *Unii oameni sunt geniali. Nu am nimic din calitățile lor. Dar Îți mulțumesc pentru că, așa cum sunt, mi-ai găsit și mie un loc.*

Da, nu numai în domeniul scrisului veți avea astfel de revelații. Peste tot veți descoperi oameni mai talentați decât voi sau oameni care cu adevărat au ceva de spus în dezvoltarea acestei lumi. Aceasta, însă, nu ar trebui să vă oprească pe voi, ceilalți, să nu dați tot ce aveți mai bun; dacă era nevoie de mai mult sau de altceva, cu siguranță că Dumnezeu ar fi însămânțat în noi. De vreme ce facem totul cât se poate de bine, chiar dacă nu suntem perfecți, înseamnă că există o categorie de oameni care are nevoie de noi. Așa cum suntem. Lipsiți de genialitate. Doar cu ceva idei bune.

Întorcându-mă la carte, trebuie să recunosc, începutul este greoi, nu în sensul că nu-l înțelegi, ci pentru faptul că ai vrea să treacă mai repede, se insistă prea mult pe niște lucruri pe care ai putea să le restrângi la 4 pagini. Iar ele durează 59… Sau chiar mai mult. Dar dacă ți-ai propus să urmărești o carte în care este descrisă coerent o altă lume a gramaticii (există cursuri care costă infernal pentru a te învăța cum să dai un limbaj specific noii tale lumi, cum să faci posibil mersul, cum să detaliezi deplasarea, așezarea reliefului etc), trebuie să o citești, cu răbdare și cu o altă idee în minte. În fond, Grammaton este un fel de lume cavalerească, o lume englezească, plină de mâncătorii și de uneltiri, așa că sigur îi va prinde în mrejele ei pe cei care iubesc istoria.

Doar că aici va fi o istorie a sărmanelor litere: *Până la încheierea celui de-al 16-lea an de viață, toți copiii umani sunt coresponsabili de viața și de prosperitatea literanilor. Prin simplul fapt că citesc. Entuziasmul, încordarea, teama și bucuria, orice energie pe care o dezvoltă un copil atunci când citește, se transmit literelor reale, lucru care le menține în viață. Așa cum unul ca noi trebuie să mănânce alimentele solide, ei au nevoie de energia și de fantezia copiilor pe care aceștia le dezvoltă în timp ce citesc și, în special, în timp ce trăiesc poveștile.*

Cel care dăduse în vileag lucrul acesta ar trebui să aibă o statuie în fiecare oraș, dacă nu chiar în fiecare bibliotecă din casa fiecăruia dintre noi. Avea un anticariat în lumea normală și cunoștea aspectul celălalt:

*Cred că știu ce-i lipsește (lui Arthur, cel mai de treabă literan). Energie. La fel ca noi și el are nevoie de ea pentru a trăi. Vă aduceți aminte ce v-am spus când eram încă în anticariatul meu! Literanii își obțin energia indirect, din lectura și din fanteziile copiilor umani. Aici, în Grammaton, există izvoare foarte speciale, care sunt alimentate doar prin puterea de imaginație a copiilor. Izvoarele transformă această energie într-o substanță care apoi este înghițită cu regularitate de literani, menținându-i vii și sănătoși. Această substanță este elixirul vieții lor și se numește ZON.*

Acum să ne trezim din visare și din colindatul prin Grammaton, pentru că suntem într-o țară care se numește România. Norocul celor din Grammaton este că aici există cât de cât cărți pe care copiii le pot citi și destulă disponibilitate pentru a citi, așa că… să curgă zonul către literani!

Vreau să scriu. Vreau să fiu scriitor

Oamenii visează să ajungă ceva. Unii ajung la vârste înaintate și nu știu ce le-ar plăcea să fie, dar alții chiar știu de pe la 4 ani ce vor face în viață. Pentru cei care s-au hotărât să scrie, am să las mai jos niște scrisori de-ale lui Gustave Flaubert, în care povestește cum a redactat el capitole din Madame Bovary. (Evident, ca să se poată înțelege ce spune el, ar fi bine dacă s-ar citi cartea, dar și fără a o citi ajungi la niște concluzii!)

Cu plăcere, în caz că ziceți că v-a fost de folos ceea ce am adunat eu aici. 🙂

…

*În proză, o propoziție cu adevărat bună trebuie să fie ca un vers bun într-o poezie, ceva ce nu poate fi schimbat, la fel de ritmic pe cât este de sonor.*

*Ce pacoste e Bovary a mea. Această scenă de la han mi-a luat trei luni din câte îmi amintesc. Câteodată mă simt pe marginea prăpastiei – atât de puternic îmi simt neajutorarea. Dar prefer să-mi explodeze creierul decât să-mi ratez scena. Trebuie să plasez simultan, în aceeași conversație cinci sau șase persoane care vorbesc, alte câteva despre care se vorbește, întreaga regiune, descrieri ale persoanelor și lucrurilor și, în mijlocul tuturor acestora, trebuie să prezint un domn și o doamnă care încep să se îndrăgostească pentru că au gusturi asemănătoare. Și măcar dacă aș avea spațiu. Fapt e că scena trebuie să fie rapidă, dar nu seacă, amplă, dar nu la grămadă.*

*Tocmai compun conversația despre literatură dintre o femeie tânără și un bărbat tânăr, mare, munți, muzică și alte așa zise subiecte poetice. S-ar putea înțelege că am creat-o pentru un cititor mediocru, dar de fapt intenția mea este grotescul. Va fi prima dată    într-un roman, cred, când este ironizată doamna principală cu tânărul ei. Dar ironia nu diminuează patosul – dimpotrivă, ironia subliniază latura patetică.*

15 ian 1853 – *Mi-a luat cinci zile ca să scriu o pagină. Ce mă nemulțumește la cartea mea este absența așa-numitului element amuzant. Este puțină acțiune. Dar continui să afirm că imaginile sunt acțiune. Este mai greu să susțin în felul acesta interesul pentru carte, iar dacă nu reușesc, vina este a stilului. Am scris cinci capitole din partea a doua în care nu se întâmplă nimic. Este o imagine continuă a vieții dintr-un oraș mic și a unei povești romantice inerte, a unei povești mai dificil de zugrăvit, pentru că este în același timp timidă și adâncă, dar vai, fără niciun pic de pasiune internă sălbatică. Leon, tânărul meu îndrăgostit, este un om temperat. Deja, în prima parte a cărții am avut ceva de felul acesta: soțul își iubește soția cam în același fel în care o face și iubitul. Amândoi sunt niște mediocrități în același mediu și totuși ei trebuie diferențiați. Dacă reușesc, va fi ceva minunat pentru că va fi culoare peste culoare și fără tonuri bine diferențiate.*

Aprilie 1853: *În sfârșit, pot să întrevăd o rază de lumină în acel blestemat dialog din scena cu preotul paroh… Vreau să exprim următoarea situație: micuța mea femeie, într-o stare potrivită emoției religioase, se duce la biserica satului. La ușă îl găsește pe preotul parohiei. Deși prost și vulgar, acest preot al meu este un bun, chiar excelent prieten, dar mintea lui își reprezintă perfect lucruri palpabile (nevoile săracilor, lipsa hranei sau a lemnului de foc), însă nu percepe tortura morală, aspirațiile mistice, este foarte cast și își îndeplinește toate îndatoririle. Episodul trebuie să aibă cel mai mult șase sau șapte pagini, fără nicio reflecție sau explicație de la autor – totul în dialog direct.*

15 iulie 1853: *În noaptea asta, am făcut schița preliminară a scenei târgului de țară, va fi uriașă – aproape 30 de pagini de manuscris. Iată ce vreau să fac. În timpul descrierii târgului (în care apar, vorbesc și acționează toate personajele secundare), voi urmări, printre detaliile ei și pe scena principală, dialogul continuu dintre o doamnă și un domn care își revarsă farmecul asupra ei. Și mai am, în timpul discursului solemn al unui consilier, la sfârșit ceva ce aproape am terminat de scris, adică articolul de ziar al lui Homais, care dă o relatare a festivităților în cel mai bun stil progresist, poetic și filozofic.* (cele 30 de pagini i-au luat 3 luni)

7 septembrie *Ce dificil este. Un capitol greu. Am aici toate personajele cărții amestecate în dialog și acțiune și un mare peisaj care îi învăluie pe toți. Dacă reușesc va fi foarte simfonic.*

12 octombrie: *Dacă valorile unei simfonii ar putea să fie transformate vreodată în literatură, asta se va realiza în acest capitol al cărții. Va fi o tonalitate vibrantă de sunete. Ar trebui să se audă simultan mugetul taurilor, murmurul dragostei și frazele politicienilor. Soarele strălucește peste ei și sunt rafale de vânt care pun în mișcare bonetele mari albe. Obțin mișcări dramatice doar din întrepătrunderea dialogurilor și contrastul personajelor.*

23 dec 1853 *Astăzi, bărbat și femeie, iubit și amantă în același timp, în gând, călăream printr-o pădure, într-o după amiază de toamnă sub frunzele galbene și eu eram caii, vântul, cuvintele care se schimbau și soarele de purpură și cei doi îndrăgostiți ai mei…*

….

Succes la a ajunge scriitori!

 

 

Evadare din Biblioteca domnului Lemoncello – Chris Grabenstein

O bibliotecă ultrasofisticată, cu holograme, puzzle din cartonașe sau din tot felul de cuvinte și idei, ecrane pe care apar și dau relații bibliotecare de acum zeci de ani, de fiecare dată îmbrăcate într-o altă ținută, nu stă la dispoziția copiilor de azi. (Să vă spun eu cum le place copiilor să arate biblioteca unde merg ei? Au pus mâna în vopsea și apoi palma și-au imprimat-o pe perete, au înnegrit un perete cu fel de fel de imagini, una peste alta, nemaicontând ce era jos de tot sau câtă artă s-a investit în stratul al 37-lea, deschid computerele și mai mult la ele stau decât în fața raftului de cărți, adoră patul pentru că s-ar întinde nițel între două sărituri sau chiar 48 de sărituri pe fotoliile cu bile puse unul peste altul!)

Dar autorul a inventat-o și în acest fel i-a intrigat pe copiii care au devenit eroii principali ai nopții din bibliotecă și ai evadării din ea… Cum au ajuns să poată rămâne peste noapte în bibliotecă? Au scris un eseu. Povestea fiecărui eseu, în sine, ar constitui un roman, fiecare personaj în sine este un caracter – pe care îl întâlnești nu numai în copilărie, ci și la maturitate (da, da, la locul de muncă).

Eu zic așa: ai 10 ani, (ca să înțelegi cum se îmbină toate lucrurile, pentru că o poți citi și la 9, știind literele, dar nu le poți pătrunde pe toate atât de bine; în fond e un fel de thriller pentru cei mici 🙂 ) și mai mult? Ia cartea și nu mai sta pe gânduri. Cel mai important lucru e că ea te va determina să mai iei și altele; nu de alta, dar cotele bibliotecii despre care se vorbește în volum te vor intriga atât de mult încât vei reveni chiar și la biblioteca ta neînsemnată, nu numai la una sofisticată…

Două exemple de umor și înțelepciune, de care veți găsi prin tot volumul…

*Băiatul mi-a dovedit ceea ce am știut dintotdeauna. Un joc nu se termină niciodată cu adevărat decât atunci când se termină.*

*În afara unui câine, o carte este cel mai bun prieten. Înăuntrul unui câine, este prea întuneric să citești.* – Grouncho Marx