9

Ce să fac pentru cineva?

I-aș fi zis acestui articol *Încurajarea*. Dar nu se rezumă la atât. Pentru că, de fapt, înainte de a încuraja pe cineva trebuie pur și simplu să-l vezi. De regulă, noi nu vedem oamenii, iar dacă îi vedem, oricum, trecem pe lângă ei fără să ne pese. Ridicăm din umeri și alunecăm în direcția noastră.

Eu nu știu de ce pot să-i văd pe cei din jurul meu, cu nevoile lor sau cu talentele lor. Poate pentru că e genetic. Mama era numită *mama tuturor răniților*; eu am mereu stoc de daruri sau de idei cum să-i fac fericiți pe cunoscuți sau străini.

Zilele trecute am primit pe FB o cerere de prietenie și am acceptat-o: era un tânăr pe care îl știam de copil. *Deștept mai era*, mi-am amintit eu.

L-am cunoscut în urmă cu 15 ani, într-un sat uitat de lume, 80 de km de la Constanța spre Tulcea. Acum prin acele zone și-au instalat marii bogătași eolienele, locurile încep să devină cunoscute, dar atunci nimeni n-ar fi călcat pe acolo. Când l-am văzut prima dată, am simțit sclipirea lui. Știu că l-am iubit din prima clipă.

Îmi scrie în mesajul privat:

*Bună ziua. Mi-am amintit un lucru, cu atat mai important acum, cand mai am doar un an si termin facultatea: dumneavoastra sunteti cea care mi-a pus in mana prima data o carte de-a lui Ben Carson si de-acolo am fost inspirat sa aleg medicina.

Un mic gest, un fapt caruia nu ii stim urmarile, poate schimba o viata.*
Acum, de când Ben Carson a participat la cursa pentru a fi președinte al Americii, a ajuns să fie cunoscut și-n România, dar acum 15 nu știa mai nimeni despre el. O editură a tradus cartea în care el spunea istoria primei operații de succes pentru separarea siamezilor care împart același creier.
El a fost autorul operației și de atunci multe alte lucruri deosebite a realizat. Această carte, *Mâini înzestrate*, mi-a căzut în mână și am devorat-o.
La ceva timp, a apărut o altă carte a lui în care povestea că era ultimul din clasă, că nu-i plăcea să învețe, nu știa să citească … și transformarea lui a început în clasa a VI-a…
Am cumpărat cartea aceea în 20 de exemplare și am oferit-o copiilor din jurul meu. Unul dintre ei era acest student la medicină de azi…
Știam că acel copil va ajunge departe – desigur, dacă ar fi ieșit din acele locuri.  Și dacă, înainte de a ieși din acele locuri, n-o să treacă sub tăcere talentele  cu care-l înzestrase Dumnezeu. Din fericire, nu a fost influențat negativ și a plecat de acolo. Și-a găsit menirea.
Eu cred că nu e destul să fii tu fericit, dacă nu îi ajuți și pe ceilalți – mai ales pe cei izolați, neluați în seamă, neputincioși – să fie fericiți.
Și mai cred că există o sumedenie de lucruri pe care le poți face pentru cei din jur pentru a le fi de folos.
Important e să pui talentele tale în slujba calităților lor.
Anunțuri
0

Nicolski – Nicolas Dickner

Am vrut să văd și eu cum este o carte care a luat premiul Anne-Hebert pentru roman de debut (în 2006).  Și, de ce nu?, să văd cum e în pragul extazului pentru că așa pretinde Le Monde: Dickner stârnește imaginația cititorului până în pragul extazului.

Până la extaz, am trecut prin agonie: eroul nenumit cumpără 30 de saci de plastic a câte 60 de litri fiecare, deci 1800 de litri capacitate totală. Acești 30 de saci au fost îndestulători, chiar dacă uneori a trebuit să îndese conținutul cu ajutorul piciorului, pentru a scăpa de tot ceea ce acumulase mama lui în timpul unei vieți. Că nu mai avea cine să se bucure de acele lucruri.

V-ați gândit vreodată ce se va întâmpla cu lucrurile pe care le strângeți, după ce nu veți mai fi? V-ați gândit vreodată de ce le aveți? Pentru mine aceste întrebări sunt importante: eu am trei mari colecții – de jucării (vor fi date, probabil, unui adăpost de copii sau, cu ocazia vreunui Crăciun, vor fi puse în câte o cutie de pantofi, doar îmi place să particip la acest stil de campanie), de cărți – vor fi împărțite între prieteni, mă gândesc eu, de jurnale – am 80 până în 22 de ani.

Eroul nostru găsește jurnalele mamei lui și se apucă să le citească; asta pentru că era un bookworm – nu-l bănuiesc pe fiul meu că se va uita vreodată pe ceea ce am scris eu, așa că da, jurnalele mele vor intra în cantitatea aceea de mulți saci ce se vor duce la gunoi.

Se pare că e mai bun minimalismul, 🙂 pe care eu nu-l sufăr, în vederea faptului că, la un moment dat mai mult vor fi de prisos lucrurile decât de folos. Mda, ce de bani ne-ar rămâne în buzunar dacă n-am mai face colecții sau n-am mai manifesta simpatie pentru anumite lucruri…

Pe de altă parte, tot la capitolul sic transit gloria mundi, aflăm că există un fel de 🙂 Enciclopedie Lavoisier, unde patroana magazinului în care lucra eroul, trecea numele cărților pe care le solicitau clienții. Erau nici mai mult nici mai puțin de 30 de volume, din 1971 până în 1989, iar unora dintre clienți le găsea cărțile după 10 ani sau 20…

*Mulți dintre clienții notați în acele pagini sunt morți de ani buni, alții nu mai sunt interesați de cărți, alții s-au mutat în Asia fără să lase vreo adresă și mulți dintre ei nu vor găsi niciodată cartea la care râvneau.*

Rândurile acestea, da, m-au pus pe gânduri. Apoi am început să citesc romanul și mi-am dat seama că nu e genul meu. Am trecut prin fiecare capitol, pentru a prinde esențialul, m-am străduit să văd subtilitățile care să mă impresioneze, pe mine ca ființă, nu pe mine ca mare critic 🙂 , dar nu am reușit să aplaud, așa cum o fac în cazul altora cărți.

Ceea ce nu cred că se va întâmpla cu alții, care adoră romanele fără prea mult dialog, cu descrieri de zone geografice diferite și etape istorice. Cei care vor să alerge prin timp, să treacă dintr-un an înapoi în altul, cei care vor să găsească legături între arheologi, pirați, specii de ton (mda, eviscerarea unui pește e descrisă interesant!) și o busolă stricată… sunt invitați să se apropie de carte.

Mi-aș dori să cunosc un îndrăgostit de această carte, pentru a-mi explica și mie care-i ideea. Și când spun aceasta nu glumesc. Aș vrea să înțeleg profunzimea ei; știți că, uneori, poți să te uiți la ceva și să nu-i vezi frumusețea, apoi îți deschide cineva ochii și te trezești din somn. M-aș bucura să fie așa și cu acest volum.

1

Dosarul Popcorn – Ana Rotea

Acesta este primul caz al Detectivilor Aerieni. Adică al unor copii care stau la un anumit etaj într-un bloc… Ei sunt în dușmănie cu tripleții care stau ceva mai sus decât ei, deci sunt mai aerieni decât ei…

Popcorn este un porcurșor de Guineea care a dispărut, iar copiii pornesc să-l caute. Prima grupă de detectivi își pune nume dintre cele mai amuzante și se comportă cu naivitatea specifică celor mici. A doua grupă de detectivi pornește pe urmele lor, ca să se laude cu realizările pentru care n-ar vrea să facă mare lucru. Dar sunt simpatici rău acești tripleți: mesajele pe care le transmit prin cornetele pe care le suflă te țin cu gura la urechi. Poate nu neapărat pentru că sunt poante noi. Dar mai ales pentru că-ți aduci aminte de tine, mic, de tine care credeai că vei stăpâni lumea și că le vei demonstra tu celorlalți cât de tare ești.

Comicul de apogeu – pentru mine! – este până în mijlocul romanului, în tot timpul cât primii detectivi trebuie să-i adreseze *celei de-a doua suspecte* câte 3 întrebări de persoană. Sunt atât de serioși în penibila lor acțiune încât nu te poți abține: zâmbești, zâmbești, zâmbești…

Ce bine că Ana Rotea a făcut Facultatea de Drept 🙂 : a reușit să alcătuiască un dosar complet al crizei. Și să-l rezolve. Câștigând în felul acesta nu numai secțiunea 8-14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015, ci și inimile cititorilor.

0

Dacă aș rămâne – Gayle Forman

Să spun drept, ceea ce m-a convins să citesc această carte a fost ultima frază din prezentarea ei de pe coperta a patra: *Dacă aș rămâne atinge teme importante, despre viață, moarte și despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă.*

Într-o lume în care totul e râs și batjocură (a, pardon, pamflet, acum orice este batjocoritor poartă numele cult de pamflet), o asemenea promisiune atrage.

Și a fost o alegere bună, pentru că, pe lângă o poveste din cuvinte, am primit bonus povești din muzică. Mia, eroina principală, este violoncelistă, prietenul ei, Adam, este basist într-o trupă, tatăl ei a cântat într-o formație. S-a vorbit despre muzică, fiecare generație amintind cântecele ei, fiecare lăudând stilul de muzică pe care l-a ales, cu exemple. Mi-am propus să ascult, în timp ce citeam, toate recomandările personajelor. Și a fost o experiență inedită. Dacă ar fi să mă opresc la câteva, aș alege aceasta și aceasta.

Dacă ar fi să numesc un alt bonus al cărții este că autoarea ține cont de ceea ce ne învață cei ce predau cum se scrie o carte: folosește toate simțurile, atât ale personajelor, cât și ale celor care citesc – prin ceea ce descrii. Ei bine, există o scenă – o, pudicii să se ascundă! 🙂 – pe care o consider magnifică, o scenă a chinesteziei, care te face să te gândești la romantism și la faptul că dragostea înseamnă mai mult decât *te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?*.

Dar, pentru că această carte este, după cum spuneam, tulburătoare, am decis să scot din ea câteva subiecte care sunt aduse în discuție. Să fim înțeleși – nu primesc răspuns în carte, nu au rezolvare și, mai ales, par ale adolescenților. Dar, după cum spuneam, cei de la vârsta a doua, se comportă ca preadolescenții, iar vârsta a treia a început să fie adolescentină… Deci acestor idei ar trebui să le găsim răspuns, indiferent de anii din buletin.

  • a asculta știrile înseamnă de fapt ignoranță, nu a nu le asculta
  • abia când străzile sunt uscate dai de bucluc, nu atunci când sunt umede
  • ironiile la adresa copiilor când au anumite alegeri sunt inevitabile: *Odată ce și-au dat seama că vorbesc serios, și-au înghițit chicotelile și au afișat expresii încurajatoare.*
  • câteodată mă simțeam de parcă aș fi provenit din altă familie
  • nu spune anumite lucruri doar pentru a încuraja, ci pentru că le crezi, altfel nu le mai spune
  • tracul înainte de un examen: *Dacă greșesc, dacă voi fi îngrozitoare?* *Am vești pentru tine. O să fie tot soiul de oameni îngrozitori acolo, așa că n-o să ieși în evidență.* *Cum scapi de trac?* *Nu scapi. Pur și simplu, îi faci față. Reziști.*
  • uneori, nu ai de ales.
  • unii oameni când vorbesc par a râde de tine; de fapt, vorbesc foarte serios – asta pentru că așa-s ei
  • de ce te-ar surprinde atenția pe care ți-o acordă cineva?
  • Nesiguranța: *Nu-mi plăcea să mă aflu pe un teren nesigur, cum nu-mi plăcea să bâjbâi o melodie nouă. De aceea exersam atât de mult, ca să ajung pe pământ solid și apoi să mă ocup de finețuri.* *Mama îmi spunea când mă simțeam nesigură: prefă-te până când chiar te vei simți sigură.*
  • cum să te îmbraci când te întâlnești cu cineva care îți place? *Pur și simplu, poată ceva care îți place, în felul acesta, o să te simți bine.*
  • când te îndrăgostești, nu neapărat perfecțiunea te atrage la acea persoană: *N-am mai văzut pe nimeni care să fie așa de pătruns de muzică, așa cum ești tu. De aceea îmi place să te urmăresc atunci când exersezi. Îți apare o cută atât de drăguță pe frunte, chiar aici. Sunt obsedat de muzică, dar nici măcar eu nu intru în transă cum o faci tu.* (Adam)
  • uneori, reprezentăm pentru anumite persoane doar un *experiment social*
  • când vorbești singur, poate fi o modalitate de a nu lăsa emoțiile să te copleșească.
  • uneori, pare o aroganță să-ți imaginezi că poți ajunge unde-ți dorești, dar … de ce nu?
  • în criza cuiva, cu cât ești mai puternic, cu atât îl ajuți mai mult.
  • fiecare ar trebui să se poarte ca și când ar fi vedeta spectacolului (dar nu în ochii celorlalți, ci în proprii ochi!)
  • întrebări: *aversiunea mea… avea legătură cu îndoielile care mă frământau. Aceleași îndoieli neplăcute pe care le-am avut întotdeauna, că nu aparțin cuiva. Nu simțeam că aparțin familiei mele și acum nu simțeam că îi aparțin lui Adam, doar că, spre deosebire de familia mea care se alesese cu mine, vrând-nevrând, Adam mă alesese și asta era ceea ce nu înțelegeam. De ce se îndrăgostise de mine?*
  • *Uneori, lui Adam îi place să facă lucrurile într-un mod dramatic. Adoră Gesturile Mărețe.*
  • *Am fost copleștită de recunoștință pentru faptul că aveam o prietenă care adesea mă înțelegea mai bine decât o făceam eu însămi.*
  • *Este în regulă, dacă vrei să pleci. Toată lumea dorește să rămâi. Eu vreau să rămâi mai mult decât mi-am dorit vreodată ceva în viață.* Vocea i se frânge de emoție. Se oprește, își drege glasul și continuă. *Dar asta este ce vreau eu și îmi dau seama de ce s-ar putea să nu fie ce îți dorești tu. Deci voiam doar să îți zic că înțeleg dacă pleci. Este în regulă dacă trebuie să ne părăsești. Este în regulă dacă nu mai vrei să lupți.* Înțelegerea bunicului și permisiunea dată sunt ca un dar.
  • *Ceea ce știu este că, dacă vrei să rămâi și să fii cu el, eu o să te susțin, deși poate că spun asta deoarece nu cred că ai fi în stare să renunți la Juilliard. Dar aș înțelege dacă alegi dragostea, dragostea pentru Adam în detrimentul iubirii pentru muzică. Orice ai alege, câștigi. Și, orice ai alege, pierzi. Ce pot să-ți spun? Dragostea este dificilă.*

 

0

Războiul limonadei – Jacquline Davies

Acum ce să zic… unele dintre socotelile pe care le fac cei doi frați certați din această carte le-aș putea face și eu, dar vreo trei dintre calculele fetiței chiar m-au determinat să sar peste pagina respectivă. Iar ea este în clasa a II-a și, pentru că are o minte mai luminată decât a mea :-), sare în clasa a IV-a, alături de fratele ei. Ea este copilul pe care mulți dintre noi și l-ar dori – pentru că știe să facă afaceri și pune în practică ghidul de afaceri al mamei; cred că e mai mult decât copilul pe care ni l-am dori – e chiar ceea ce ne-am dori să fim noi înșine. 🙂

Interesant este că, deși fratele ei e invidios pe ea pentru că îl va face de râs nimerind în aceeași clasă, el neștiind să facă socoteli, în vreme ce ea folosește termeni economici, grafice și diagrame, tot el este cel duios, cel empatic, cel care propune primul împăcarea.

Și inventatorul lui Morocănel Ursuzescu. Nu oricând, ci în clipele când stăteau amândoi în căsuța din copac pentru că părinții se certau…

Hm, ce zic specialiștii? Că e nevoie de cărți din care copiii să învețe să-și administreze banii și să facă față emoțiilor, ținând cont de situațiile delicate din familiile monoparentale? Asta ați ține în mână, dacă ați opta pentru Războiul limonadei.

P.S. Nu mă pot abține! Aceste cuvinte sunt dintre titlurile capitolelor: Asociere în participațiune. Vânzare sub preț. Globalizare. Daune cu premeditare. Pierderi totale.  Management de criză. Reconciliere. Nu-i așa că și noi, cei mari, avem nevoie de o astfel de schemă?

 

14

Ciudățenii despre mine

Fiecare dintre noi poate fi uimit de el însuși. Dar una e să fii uimit de tine la 12 ani și alta să te uiți la tine ca la un străin la 45… Și totuși, oricând poți să afli lucruri despre tine tocmai pentru că nu te-ai confruntat cu situațiile respective. Dar două chestii una după alta? Chiar sunt uimitoare (nu eu, 🙂 , chestiile!!!).

Și câte or mai fi, dar nu mă pun eu în situații extreme, ca să fiu surprinsă de mine însămi.

  1. Merg la biblioteca Ion Creangă, duc 4 cărți și iau 6. Adică zic eu – dau înapoi tot, iau 6, atâtea cât am voie. Eram cu băiatul, el alege 3, eu 3, ajungem să ni le înregistreze, când bibliotecara îmi spune: Știți că mai aveți una acasă. *Nu, nu știu, că altfel o aduceam. Probabil am răvășit-o printre celelalte. Vreau să-i văd coperta, dacă se poate, ca să mă dumiresc.* Politicoasă, o caută pe net, mă gândesc *măcar știu ce să cumpăr să dau înapoi dacă am pierdut cartea asta pe undeva* și dau să scot o carte dintre cele 6, pentru că socoteala e simplă: nu ai voie mai mult de 6, ai una acasă, nu poți luat 6, ci 5. Vorbind la telefon cu o altă cititoare, bibliotecara îmi pune delicat mâna pe mâna care scotocea să vadă la ce renunță: *Aveți puțină răbdare, nu renunțați, nu e nevoie.* După ce închide, îmi spune o formulă de specialitate (pe care nu o mai țin minte), din care rezultă că de acum pot lua 12 cărți pe card. Și adaugă: *Asta pentru că știu cine sunteți. V-am recunoscut din poze… Nu știu cum de n-au făcut asta până acum colegele mele…* Eu, gata să leșin: cum adică *m-a recunoscut din poze? Ce poze?* Și atunci realizez eu că, deși pun poze peste tot sau de peste tot, sunt convinsă că lumea nu mă cunoaște. Asta pentru că, da, eu nu recunosc pe nimeni după poză. Întotdeauna m-am întrebat de ce se procedează așa în SUA, să se pună fotografiile copiilor dispăruți pe sticlele de lapte, de ce se pun pozele în autobuzele noastre, cu fetele dispărute de acasă sau persoanele în vârstă, bolnave psihic… Eu nu le-aș identifica. Eu nu aș fi de niciun ajutor. Și iarăși eram uimită când aflam din știrile de la tv că cineva a dat telefon la poliție pentru că l-a recunoscut pe X, un hoț… Eu m-am confruntat doar cu mine, care nu sunt în stare să spun despre cineva că e un om dintr-o poză, dar nu cunoscusem pe nimeni care să nu mă vadă niciodată și să știe cine sunt. Mda, fiecare are calitățile lui, dacă ar fi oamenii doar ca mine, multe cazuri disperate ar rămâne fără soluționare, dar există și oameni care au acest talent, al identificării chipului cu poza. (Să nu aud vreo mamă care are un copil de acest fel că zice: ăsta nu are niciun viitor! 🙂 Cred că cei de acest gen sunt cei mai potriviți pentru siguranța populației… )
  2. Am fost la o ceainărie în centrul capitalei. Masa era afară. Caut, la un moment dat, toaleta și mi se spune că ar trebui să intru în clădire. Când să intru, mi se cere în engleză, (e drept, politicos!) să las pantofii la intrare. Merg cale de 200 m și realizez că eu voi ajunge la o toaletă desculță – și știți cum sunt toaletele noastre, nu? Ei bine, cea de acolo nu era chiar atât de mizerabilă, dar ideea că toate picăturile acelea de pe jos sunt orice altceva, dar nu apă, mi-a dat o silă care m-a lecuit să mai calc pe acolo. Și nici măcar n-am putut să-mi spăl picioarele pentru că a. nu exista ceva cu care să mi le șterg apoi, doar nu le lăsam oamenilor urmele *din apă* ale pașilor mei. b. chiuveta era atât de înaltă și eu atât de mică încât nu aș fi putut ridica piciorul până la apă. c. să dau cu apă pe jos pentru a duce apa la Mahomed, dacă Mahomed nu ajunge la apă, ar fi fost o cruzime din partea mea – cine venea după mine cum mai putea intra în băltoaca aceea? Așa că acele picioare au intrat în papuci și au mai stat vreo 3 ore prin oraș așa… (Da, i-am aruncat apoi; dar cu picioarele nu am putut proceda la fel, 🙂 . Am făcut însă un pact – au acceptat să stea 30 de minute în apă frumos mirositoare pentru a mi se lua piticul de pe creier!) O fi acest postel 🙂 un așezământ cu ștaif, făcut de americani pentru confrații lor, dar când ai o singură toaletă și 30 de consumatori nu-ți poți permite să ceri să fie lumea hippie… Poate exagerez! Dar cert este că eu, care pot mânca în timp ce se plimbă șoareci sau viermi pe lângă mine, care ador insectele și hrănesc lilieci cu penseta, tăind viermii pentru ei în trei, m-am declarat oripilată.

Fiecare cu descoperirile lui… 🙂

 

0

365 fabule – editura Girasol

Cred că toți suntem sătui de aceleași fabule pe care le știm – Donici, Alexandrescu, Esop. Avem nevoie de niște fabule moderne. Chiar da. Cartea aceasta mi-a plăcut pentru că are povestiri noi și se finalizează cu o învățătură importantă pentru relaționare – căci mulți din ziua de azi știu doar să ceară, nu să și dea. Aleg câteva dintre ideile lunii ianuarie.

  • Distrează-i mereu pe cei care suferă.
  • Înțelept e cel ce-și recunoaște vina.
  • Fiecare trebuie să fie mulțumit cu ceea ce face.
  • Egoistul nu va găsi niciodată ajutor.
  • Nu e frumos să vezi defectele celorlalți până nu le vezi pe ale tale.
  • E dovadă de mare înțelepciune să te accepți așa cum ești.
  • Adevărații prieteni se ajută întotdeauna.
  • E bine să cauți mereu partea bună a lucrurilor.
  • Ideile rele duc la rezultate la fel de rele.
  • Lucrul împreună iese mereu bine.
  • Dacă nu vrei să fii dezamăgit, mai bine ești precaut.

Dar nu pot să uit de *Niciodată nu plouă pe gustul tuturor*.

Sigur, sunt și lucruri care au mai multe fațete, așa că idei precum *Nu cereți imposibilul* sau *Curiozitatea este un sfătuitor rău* pot fi nuanțate. Pentru că eu cred, (fără a fi perfecționistă, o, da, chiar nu am nimic din caracteristicile unui perfecționist!) că se poate să împingi propriile limite și, chiar dacă nu ajungi unde sunt și ceilalți, poți măcar să mai faci niște pași înainte față de locul unde ai stat până atunci (cum spunea instructorul de sport: *fă întotdeauna cu un exercițiu mai mult decât ai făcut data trecută, chiar dacă îți pare greu!*)

Cât despre curiozitate… Unii sunt curioși și încearcă lucrurile rele, iar alții nu sunt curioși și pierd ocazii bune de a se dezvolta. Așa că trebuie să ne dăm seama din care categorie facem parte și cum putem să facem slalom printre situații, alegând ce e necesar și respingând ce ne distruge.