Astazi am participat la lansarea platformei http://www.parintibuni.ro. Amanunte de specialitate aici.
Eu am ajuns acolo dintr-un motiv foarte simplu: intr-o seara, am scris rapid despre cat de negativa este viata copilului care este etichetat de parinti – pentru campania celor de la Blogal Initiative. Articolul era acesta.
Cand explici geneza prezentei la o lansare de platforma, e simplu. Dai fapte. Dar cand explici de ce a fost lansata platforma, dand cifre si fapte, ramai fara suflare.
La finalul lunii martie, Salvați Copiii a făcut public primul studiu din România ultimilor 10 de ani privind abuzul la adresa copiilor. Studiul a lăsat la vedere cifre copleșitoare: 38% dintre părinți recunosc faptul că-și bat copiii, iar 63% dintre copii afirmă că sunt bătuți acasă de către părinții lor, în timp ce 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educație a copilului. 18% dintre copii afirmă ca au fot bătuţi acasă cu băţul sau cu nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn, iar 86% dintre copii sunt certați de către cadrele didactice atunci când greșesc și 33% dintre copiii sunt jigniți și etichetați la școală de către cadrele didactice.
Credeam ca aceste fapte au ramas de domeniul trecutului, al trecutului societatii si trecutului meu. Dar realitatea este crunta. Si cruda metoda de educarea a copiilor!
Exista o mana de oameni care-si educa odraslele cu iubire, vorbind despre bunatate si fericire pe bloguri, dar exista si o mare masa care face din copil sacul de box al neimplinirii sale. Spunea cineva, in cadrul conferintei de presa, ca ar trebui sa mergem in zonele neumblate, necivilizate ale Romaniei, acolo unde situatia este si mai dramatica decat o arata statistica.
Am zambit amar. Lucrurile pot sta la fel de rau si aici, in mijlocul capitalei, asa cum la fel de rau stateau in familia mea, in mijlocul unui oras-resedinta de judet, in care eram batuta sistematic.
Una dintre reporterite m-a intrebat de ce am scris pentru aceasta campanie. *Pentru ca sunt dintre cei abuzati. Pentru ca intreaga viata imi e marcata de acest lucru. Pentru ca si la 10 ani dupa ce am plecat din casa parinteasca, imi aminteam momentele de groaza, cand eram batuta si chinuita. Pentru ca imi este ciuda pe oamenii care nu vad suferinta copiilor, asa cum niciun profesor de-al meu nu vedea ca eu sunt vanata, iar cand vedea si ma intreba de ce, iar eu raspundeam, mintind, ca m-am lovit cu capul de frigider – prefera sa ma creada, decat sa intrebe mai multe despre ce fel de frigider avem noi care face vanatai pe tot obrazul, pana spre barbie…*
N-am fost singura dintre cei care au scris pentru ca aceasta le-a fost experienta. Si nu vreau sa descriu tot ce se intampla cu un copil abuzat sau in inima lui, pentru ca nu-i e nimanui de folos. Vreau doar atat sa spun: fac parte dintre putinii care s-au ridicat si au mers mai departe, dupa ce au avut parte de un astfel de tratament, pentru ca, da, atunci cand traiesti asa ceva esti marcat pe viata si nici nu mai vrei sa lupti, nici nu te mai intereseaza ce se va intampla cu tine, chiar daca ai avea mii de ani de trait.
Am fost intrebata ce m-a ajutat sa trec peste… Dumnezeu! Si prietenii!
Am fost intrebata daca l-am iertat pe cel ce mi-a facut asa ceva… Da, si l-am salvat de 3 ori de la moarte prin coma alcoolica!
Dar nu-i intrebati pe altii, care n-au avut parte de un traseu ca al meu, pentru ca povestile nu sunt la fel de fericite.
Nu va bazati pe faptul ca finalurile mereu sunt fericite!
Mai ales atunci cand e vorba despre violenta, finalurile nu sunt fericite, ci aduc in val suferinta si nenorocirea.
De aceea e nevoie de o educatie fara etichete si de un parenting pozitiv.
De aceea e nevoie sa vedem si sa spunem despre ceea ce se intampla in jurul nostru, pentru a opri macelul sufletesc in care traiesc toti copiii abuzati, fizic sau emotional.
Curaj!
Despre sufletul meu 