Archive for Aprilie 2013

Viitoarea Viață sau viitoare vieți?

Ieri, stăteam de vorbă cu o doamnă a cărei experiență de viață este îndrumată de cărțile lui Osho.

*Dacă un om fură de la alt om este pentru că, într-o viață anterioară, cel acum furat a furat de la cel care fură. De aceea, dacă intervii, distrugi echilibrul la care ar trebui să se ajungă acum! Reîncarnarea este cea mai mare bucurie a mea – poate că voi fi și alte chestii, dar măcar știu sigur că voi redeveni la un moment dat om, că prea m-am bucurat de viața aceasta și de mine, în general.*

Îmi place să-i ascult pe oameni, fiecare cu ideile lui! Eu nu împărtășesc părerile doamnei și cred că frustrez Universul (după spusele ei! 🙂 ), pentru că, de cele mai multe ori, pun la punct nedreptatea: de la autorități care își permit să fure (idei, titluri sau bani) până la hoți (am încercat să atenționez de câte ori a fost nevoie, chiar dacă am luat-o apoi pe cocoașă!). Eu cred că am o singură viață, că această viață, odată sfârșită, mă aruncă în pământ, de unde, la revenirea Domnului Hristos, voi învia. Nu-mi place ideea de vieți multiple – nici ca animal, nici ca om. Îmi ajunge cât am dus în viața aceasta imperfectă, nu mai vreau o alta.

Fiecare are dreptul să-și imagineze cum vrea viitorul!

Muzeul Crucii – Sala Dalles

Pregătiri pentru plecare, să fie, dar lucrul acesta nu mă împiedică să văd în jur! Ajungând pe Magheru, în dreptul Sălii Dalles, am descoperit ceva. Invitația este deschisă tuturor, până pe 2 mai, între 10 și 21 (și mai e și gratis 🙂 !). Las pozele să vorbească dacă merită să mergeți sau nu! Și, dacă mergeți, lăsați-mi și mie un mesaj, dacă a meritat! (Mai ales spuneți-mi cum vi s-a părut zgomotul provocat de bătaia cuielor pe cruce, zgomot pe care aveți permisiunea să-l faceți, dacă intrați în *joc*.)

IMG_0001IMG_0002IMG_0008IMG_0011IMG_0017IMG_0019IMG_0023

Marcel Pavel – Very classic

Am spus dintotdeauna că nu mă pot număra printre ghinioniști, de aceea nu iau prea mult în seamă principiile lui Murphy. Am avut mereu parte de necazuri, dar raza de lumină se arăta mereu; parcă era corul de îngeri care cânta la nașterea Mântuitorului, cor pe care mulți l-au considerat o simplă stea.

În această dimineață, o fată de pe Fb se lăuda că se duce la concert, toți o felicitau, eu am întrebat la care… Da, văzusem afișele cu el. Dar nu îl luasem în calcul. Și în 2 ore sună un telefon: Mergi la concert? Marcel Pavel – Very Classic!

După cum spuneam, eu (și dacă sunt dezamăgită de unii prieteni) văd cum se ridică alții pentru a le lua locul sau pentru a le suplini neputința de a fi adevărați prieteni, în anumite momente. Aceasta este delicatețea Cuiva de mai presus de noi, Care ține mereu să-mi dea semne că sunt importantă pentru El și că mă prețuiește.

Ei bine, la concert s-a intrat greu. Greu, adică a fost o dezorganizare totală; sigur că nu era solistul de vină 🙂 .  Anterior, a fost un târg și oamenii strângeau lucrurile, nu se putea trece peste obiectele lor, unele erau fragile, așa că s-a dat drumul târziu, doar pe la anumite uși etc. Doamnele cu ifose strâmbau din nas: Mai bine mergeam la Paula Seling, acolo nu cred că era așa ceva! (Eu sunt fericită că pot să mă acomodez și cu binele și cu răul, așa că am considerat  că merită să îndur 10 minute pentru ca apoi să mă bucur de restul. Oricum, repet, aceasta nu ține de solist!)

Primul invitat al lui Pavel a fost Iordache Basalic. Am fost atât de încântată de el încât trebuie să recunosc: mă declar fan!

Al doilea invitat, Vlad Miriță. Și da, au fost cei trei tenori români demni de aplaudat.

Excelent a fost și cel de-al doilea trio surpriză: Miriță, Pavel și Cotabiță.

Poate tehnicul nu a fost prea inspirat, poate vocile au mai scăpat pe ici pe colo, dar un lucru este clar: atmosfera a fost intimă, ca și când toți am fi făcut parte din aceeași familie. Iar faptul că Marcel Pavel nu se sfia și spunea tot ce gândea și simțea, a demonstrat încă o dată că există oameni care nu țin atât de mult cont de ceea ce le-ar cere eticheta, cât se bucură pur și simplu că trăiesc. Și, da, în acest domeniu Pavel este la mine acasă 🙂 .

Invitați au fost și sora sa, Gina și fratele său, George. Iar cuvintele dedicate mamei lor sigur au atins inimile fiecăruia dintre noi: *Mă uit la chipul tău și văd fericirea de pe el și mă bucur că am reușit să facem asta, după toate momentele dificile prin care am trecut.*

Au fost atât de plăcute orele de la Sala Palatului, iar eu nu am unde să adăpostesc toate impresiile și toate emoțiile, aici, pe blogul meu. Trec peste toți ceilalți invitați, le mulțumesc și eu celor care au reușit să vadă dincolo de ceea ce era Marcel Pavel acum 13 ani (el singur a spus asta, de aceea îl dau ca exemplu pentru un discurs motivațional: nu numai că a avut un boom datorită melodiei lui Komornic și a devenit din cântărețul de bar, un cântăreț de muzică digerată de toți 🙂 , dar a mers mai departe, demonstrând că se poate să atingi o nouă țintă: solist de Very classic!) și l-au încurajat să meargă în această direcție! (Aici, ca lecția să fie și mai zguduitoare, cei care au insistat ca el să se dezvolte nu erau colegii de breaslă, ci oameni din cu totul alte zone! Așa că cei ce nu aveți nicio legătură cu arta, ajutați-i și pe alții care se ridică acum!)

Închei cu un capitol care poate smulge zâmbete ironice: ce poate fi cel mai romantic lucru în univers? Pentru fiecare e diferit. O prietenă spunea că a primi un inel cu diamant înfășurat într-un ziar este cel mai romantic lucru pe care și-l poate închipui. Eu cred că a asculta muzică din genul Very classic și a urmări cum se formează tablouri cu chipuri sau scene din nisip este romantismul pur. Cum la cele mai multe melodii pe 3 ecrane mari erau proiectate astfel de imagini, am fost chiar copleșită de încântare.

Melodia mea preferată?

Atelier Practic de Branding Personal și Autopromovare (7)

Joi, 26 aprilie 2013 – ultima întâlnire din cadrul atelierului organizat de Fundația Calea Victoriei. Am scris despre participarea la acest curs:

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2013/03/08/atelier-practic-de-branding-personal-si-autopromovare-1/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2013/03/15/atelier-practic-de-branding-personal-si-autopromovare-2/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2013/03/29/atelierul-de-branding-personal-si-autopromovare-3/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2013/04/15/atelier-practic-de-branding-personal-si-autopromovare-5/

La capitolul Decizii, așa ca de final 🙂 , fiecare a spus ce a descoperit despre el, datorită cursului, și ce are de gând să facă mai departe. Să spun drept, eu datorită cursului m-am înscris la cel de formatori și mi se pare că, în sfârșit, am realizat ceea ce trebuia făcut de multă vreme. Pe de altă parte, datorită acestui curs, m-am înscris și la cel de antreprenor în industriile creative. Ceea ce a fost excepțional pentru mine! Nu în ultimul rând, am reușit să pun piatra de hotar pentru o realitate pe care o sesizam mereu, dar de care mi-era cam jenă. Despre ce e vorba?

100% sunt bucuroasă de mine. Pentru că eu sunt fericită cu mine însămi. Dar, câteodată, 70% mi-e cam jenă să mă arăt așa cum sunt, pentru că reacțiile oamenilor sunt de genul: *Ești femeie serioasă, termină cu prostiile astea!* , *Tu altă treabă n-ai?* , *Când o să-ți vină mintea la cap?*… Acestea sunt reacțiile când cei din jur mă văd că primul lucru pe care îl fac este să mă duc la raionul de jucării, amintirile pe care le cumpăr din țările vizitate sunt cărțile de copii sau jocurile cu specific local, postul tv urmărit cu precădere este cel al desenelor animate (pașnice, evident, nu mă uit la urâtanii! 🙂 ). Oamenii au așteptări de la tine și tot mereu te pisează când nu intri în tipare, dar ce să fac, mi-au trebuit niște ani buni ca să accept că așa sunt și așa îmi place să fiu, că n-o să ies din această stare, chiar dacă unii mă consideră superficială, chiar dacă alții mă consideră dusă cu pluta…

Pentru cei care au această experiență și încă luptă cu ideea că sunt defecți, dacă nu seamănă cu ceilalți, o rugăminte: fiți autentici. Dați ce e mai bun, în stilul vostru, decât ce e mai prost, pentru că așa împliniți gustul altora! Fiți bucuroși, cu cât sunteți mai deosebiți – trăim într-o lume în care uniformitatea ne face să nu avem loc de muncă (prea au toți facultăți, cu același profil) și, sufletește, să nu ni se simtă lipsa (dacă toți punem în practică toate lucrurile în același fel, de ce ar vedea cineva că Cineva anume lipsește? Robotul de serviciu, fie el și uman este la dispoziția noastră, ce ne pasă de absența unui om, care este copie fidelă a ceea ce deja avem?).

Căutați o cale personală de a pune în practică talentele specifice și nu vă mai simțiți vinovați că nu sunteți X sau Y sau Z. Versurile lui Nichita *ce bine că ești, ce mirare că sunt*, de multe ori, au conotații negative în forul nostru interior, de inferioritate. Ce-ar fi dacă am zice: *Ce bine că sunt cum sunt!* și ne-am vedea de viață, mai departe?

Seminarul DoR: Marius Chivu

Cam așa a sunat anunțul pe care l-am primit în căsuța de mail.

Particip de câte ori este posibil la seminarele propuse de DoR. Nu de alta, dar când toți marii scriitori ai României (mă rog, mari 🙂 ) sunt absolut indiferenți față de noua generație, iar noua generație chiar vrea să scrie, este îmbucurător că măcar generația de mijloc își face timp pentru a-i instrui pe cei de 20-25 de ani.

De data aceasta, Marius Chivu a fost cel care a vorbit despre meșteșugul scrisului, făcând o paralelă între scrisul de beletristică și cel de cărți de călătorie, arătând când asemănări, când diferențe. Naturalețea cu care povestea, nativă sau realizată în timp, a cucerit inimile tuturor. Este uluitor cât de autentici sunt oamenii care au până în 35 de ani, în comparație cu cei care au peste 50 (cei între 35 și 50 se zbat între o stare și alta!).

Eu v-aș sfătui să luați cartea lui Chivu la răsfoit (dacă nu o cumpărați, măcar o ridicați de la o bibliotecă și, dacă vă e atât de greu să vă duceți chiar și până acolo, dați un click aici și citiți câteva pagini) și să vă gândiți serios să nu lăsați drumurile pe care le faceți să rămână doar amintirile voastre, ci să le împărtășiți și altora.

Mie mi-a prins bine, pentru că în curând plec; nu cred că voi scrie chiar o carte sau două, cu privire la drumețiile mele, dar măcar pentru inima mea și tot o să-mi fac timp (nici măcar un jurnal personal de călătorie nu am și eu din cele 21 de țări vizitate; rușine mie!).

Cu cărțile deschise – Teatrul Evreiesc de Stat

Am aflat despre acest proiect, când am participat la piesa de teatru realizată după textele lui Ion Pribeagu.

Atunci mi-am propus să merg, să văd despre ce este vorba.

La ora 16 (cu 5 minute peste 🙂 ), Alexandru Șahidian a prezentat-o pe traducătoarea cărții Daniel Stein, traducător 🙂 și aceasta a prins a povesti despre ce e vorba în cartea Ludmilei Ulițkaia. Apoi, pasaje din roman au fost citite de patru dintre actorii teatrului. Senzația? De teatru radiofonic; mai bine zis, că ai participa la înregistrarea teatrului radiofonic, ținând cont de faptul că îi și vedeai pe actori. Era frumos, însă, și faptul că îi vedeai pe ceilalți cum reacționau la textele pe care le citeau ceilalți.

În sală, 60 de persoane. Majoritatea? Tineri!

Maia Morgenstern a fost cea care, la final, a avut grijă să fie câte un ceai pentru fiecare, a vorbit cu fiecare, a făcut poze cu toți cei care au solicitat lucrul acesta. Proiectul își propune să-i ajute pe cei care au nevoie de o altă atmosferă decât cea clasică, pentru a se îndrăgosti de cărți. Ei bine, a reușit proiectul să mă facă să mă reîndrăgostesc de cărți!

Pe 22 mai, ne întâlnim la aceeași oră, pentru a asculta fragmente din scrierile lui Barbu Fundoianu. Și pentru a cunoaște actorii și regizorii de la Teatrul Evreiesc de Stat. Și pentru a face primii pași spre apropierea de cărți. Sau pentru a face toți pașii care ne despart de pofta de a citi. Și ne mai întâlnim pentru a vedea cine citește, ca și noi.

Până atunci, zile senine, cu lecturi după inima noastră!

Salvati copiii, Blogal Initiative si Campania Copiii fara etichete

Astazi am participat la lansarea platformei http://www.parintibuni.ro. Amanunte de specialitate aici.

Eu am ajuns acolo dintr-un motiv foarte simplu: intr-o seara, am scris rapid despre cat de negativa este viata copilului care este etichetat de parinti – pentru campania celor de la Blogal Initiative. Articolul era acesta.

Cand explici geneza prezentei la o lansare de platforma, e simplu. Dai fapte. Dar cand explici de ce a fost lansata platforma, dand cifre si fapte, ramai fara suflare.

La finalul lunii martie, Salvați Copiii a făcut public primul studiu din România ultimilor 10 de ani privind abuzul la adresa copiilor. Studiul a lăsat la vedere cifre copleșitoare: 38% dintre părinți recunosc faptul că-și bat copiii, iar 63% dintre copii afirmă că sunt bătuți acasă de către părinții lor, în timp ce 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educație a copilului. 18% dintre copii afirmă ca au fot bătuţi acasă cu băţul sau cu nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn, iar 86% dintre copii sunt certați de către cadrele didactice atunci când greșesc și 33% dintre copiii sunt jigniți și etichetați la școală de către cadrele didactice.
Credeam ca aceste fapte au ramas de domeniul trecutului, al trecutului societatii si trecutului meu. Dar realitatea este crunta. Si cruda metoda de educarea a copiilor!
Exista o mana de oameni care-si educa odraslele cu iubire, vorbind despre bunatate si fericire pe bloguri, dar exista si o mare masa care face din copil sacul de box al neimplinirii sale. Spunea cineva, in cadrul conferintei de presa, ca ar trebui sa mergem in zonele neumblate, necivilizate ale Romaniei, acolo unde situatia este si mai dramatica decat o arata statistica.
Am zambit amar. Lucrurile pot sta la fel de rau si aici, in mijlocul capitalei, asa cum la fel de rau stateau in familia mea, in mijlocul unui oras-resedinta de judet, in care eram batuta sistematic.
Una dintre reporterite m-a intrebat de ce am scris pentru aceasta campanie. *Pentru ca sunt dintre cei abuzati. Pentru ca intreaga viata imi e marcata de acest lucru. Pentru ca si la 10 ani dupa ce am plecat din casa parinteasca, imi aminteam momentele de groaza, cand eram batuta si chinuita. Pentru ca imi este ciuda pe oamenii care nu vad suferinta copiilor, asa cum niciun profesor de-al meu nu vedea ca eu sunt vanata, iar cand vedea si ma intreba de ce, iar eu raspundeam, mintind, ca m-am lovit cu capul de frigider – prefera sa ma creada, decat sa intrebe mai multe despre ce fel de frigider avem noi care face vanatai pe tot obrazul, pana spre barbie…*
N-am fost singura dintre cei care au scris pentru ca aceasta le-a fost experienta. Si nu vreau sa descriu tot ce se intampla cu un copil abuzat sau in inima lui, pentru ca nu-i e nimanui de folos. Vreau doar atat sa spun: fac parte dintre putinii care s-au ridicat si au mers mai departe, dupa ce au avut parte de un astfel de tratament, pentru ca, da, atunci cand traiesti asa ceva esti marcat pe viata si nici nu mai vrei sa lupti, nici nu te mai intereseaza ce se va intampla cu tine, chiar daca ai avea mii de ani de trait.
Am fost intrebata ce m-a ajutat sa trec peste… Dumnezeu! Si prietenii!
Am fost intrebata daca l-am iertat pe cel ce mi-a facut asa ceva… Da, si l-am salvat de 3 ori de la moarte prin coma alcoolica!
Dar nu-i intrebati pe altii, care n-au avut parte de un traseu ca al meu, pentru ca povestile nu sunt la fel de fericite.
Nu va bazati pe faptul ca finalurile mereu sunt fericite!
Mai ales atunci cand e vorba despre violenta, finalurile nu sunt fericite, ci aduc in val suferinta si nenorocirea.
De aceea e nevoie de o educatie fara etichete si de un parenting pozitiv.
De aceea e nevoie sa vedem si sa spunem despre ceea ce se intampla in jurul nostru, pentru a opri macelul sufletesc in care traiesc toti copiii abuzati, fizic sau emotional.
Curaj!
460x240-p0002000100000002_vizual_415x300362x272n