0

Overdrive

Există adolescenți cărora le plac filmele despre dans (balet, hip-hop etc), dar și adolescenți cărora le plac filmele despre mașini. Pentru cei din a doua categorie a fost făcut filmul Overdrive. Da, da, este pentru adolescenți, căci și dacă ai 78 de ani, uitându-te la un film de acest fel și crezând că se poate întâmpla așa ceva, nu depășești vârsta de 12…

Bine, să vezi mașini de colecție, toate la un loc, să înduri adrenalina fetelor care se pricep de nu mai pot la condus și la descuiat uși, e o chestie de care chiar ai nevoie pentru a evada ceva vreme din cotidian.

În vreme ce băieților mei filmul li s-a părut interesant, mie mi-a părut *film pentru băiatul lu* tata*, uite-așa, să aibă Scott Eastwood (băiatul lui Clint) posibilitatea de a se produce cu farmecul lui și umorul din dotare.

Fără a spune că este dintre filmele care trebuie văzute, măcar pot zice că nu e penibil ca de acum celebra Blondă atomică, devenită pentru mine modelul de nimic pe varză.

Anunțuri
0

Festivalul George Enescu

0

Nicolski – Nicolas Dickner

Am vrut să văd și eu cum este o carte care a luat premiul Anne-Hebert pentru roman de debut (în 2006).  Și, de ce nu?, să văd cum e în pragul extazului pentru că așa pretinde Le Monde: Dickner stârnește imaginația cititorului până în pragul extazului.

Până la extaz, am trecut prin agonie: eroul nenumit cumpără 30 de saci de plastic a câte 60 de litri fiecare, deci 1800 de litri capacitate totală. Acești 30 de saci au fost îndestulători, chiar dacă uneori a trebuit să îndese conținutul cu ajutorul piciorului, pentru a scăpa de tot ceea ce acumulase mama lui în timpul unei vieți. Că nu mai avea cine să se bucure de acele lucruri.

V-ați gândit vreodată ce se va întâmpla cu lucrurile pe care le strângeți, după ce nu veți mai fi? V-ați gândit vreodată de ce le aveți? Pentru mine aceste întrebări sunt importante: eu am trei mari colecții – de jucării (vor fi date, probabil, unui adăpost de copii sau, cu ocazia vreunui Crăciun, vor fi puse în câte o cutie de pantofi, doar îmi place să particip la acest stil de campanie), de cărți – vor fi împărțite între prieteni, mă gândesc eu, de jurnale – am 80 până în 22 de ani.

Eroul nostru găsește jurnalele mamei lui și se apucă să le citească; asta pentru că era un bookworm – nu-l bănuiesc pe fiul meu că se va uita vreodată pe ceea ce am scris eu, așa că da, jurnalele mele vor intra în cantitatea aceea de mulți saci ce se vor duce la gunoi.

Se pare că e mai bun minimalismul, 🙂 pe care eu nu-l sufăr, în vederea faptului că, la un moment dat mai mult vor fi de prisos lucrurile decât de folos. Mda, ce de bani ne-ar rămâne în buzunar dacă n-am mai face colecții sau n-am mai manifesta simpatie pentru anumite lucruri…

Pe de altă parte, tot la capitolul sic transit gloria mundi, aflăm că există un fel de 🙂 Enciclopedie Lavoisier, unde patroana magazinului în care lucra eroul, trecea numele cărților pe care le solicitau clienții. Erau nici mai mult nici mai puțin de 30 de volume, din 1971 până în 1989, iar unora dintre clienți le găsea cărțile după 10 ani sau 20…

*Mulți dintre clienții notați în acele pagini sunt morți de ani buni, alții nu mai sunt interesați de cărți, alții s-au mutat în Asia fără să lase vreo adresă și mulți dintre ei nu vor găsi niciodată cartea la care râvneau.*

Rândurile acestea, da, m-au pus pe gânduri. Apoi am început să citesc romanul și mi-am dat seama că nu e genul meu. Am trecut prin fiecare capitol, pentru a prinde esențialul, m-am străduit să văd subtilitățile care să mă impresioneze, pe mine ca ființă, nu pe mine ca mare critic 🙂 , dar nu am reușit să aplaud, așa cum o fac în cazul altora cărți.

Ceea ce nu cred că se va întâmpla cu alții, care adoră romanele fără prea mult dialog, cu descrieri de zone geografice diferite și etape istorice. Cei care vor să alerge prin timp, să treacă dintr-un an înapoi în altul, cei care vor să găsească legături între arheologi, pirați, specii de ton (mda, eviscerarea unui pește e descrisă interesant!) și o busolă stricată… sunt invitați să se apropie de carte.

Mi-aș dori să cunosc un îndrăgostit de această carte, pentru a-mi explica și mie care-i ideea. Și când spun aceasta nu glumesc. Aș vrea să înțeleg profunzimea ei; știți că, uneori, poți să te uiți la ceva și să nu-i vezi frumusețea, apoi îți deschide cineva ochii și te trezești din somn. M-aș bucura să fie așa și cu acest volum.

0

Războiul limonadei – Jacquline Davies

Acum ce să zic… unele dintre socotelile pe care le fac cei doi frați certați din această carte le-aș putea face și eu, dar vreo trei dintre calculele fetiței chiar m-au determinat să sar peste pagina respectivă. Iar ea este în clasa a II-a și, pentru că are o minte mai luminată decât a mea :-), sare în clasa a IV-a, alături de fratele ei. Ea este copilul pe care mulți dintre noi și l-ar dori – pentru că știe să facă afaceri și pune în practică ghidul de afaceri al mamei; cred că e mai mult decât copilul pe care ni l-am dori – e chiar ceea ce ne-am dori să fim noi înșine. 🙂

Interesant este că, deși fratele ei e invidios pe ea pentru că îl va face de râs nimerind în aceeași clasă, el neștiind să facă socoteli, în vreme ce ea folosește termeni economici, grafice și diagrame, tot el este cel duios, cel empatic, cel care propune primul împăcarea.

Și inventatorul lui Morocănel Ursuzescu. Nu oricând, ci în clipele când stăteau amândoi în căsuța din copac pentru că părinții se certau…

Hm, ce zic specialiștii? Că e nevoie de cărți din care copiii să învețe să-și administreze banii și să facă față emoțiilor, ținând cont de situațiile delicate din familiile monoparentale? Asta ați ține în mână, dacă ați opta pentru Războiul limonadei.

P.S. Nu mă pot abține! Aceste cuvinte sunt dintre titlurile capitolelor: Asociere în participațiune. Vânzare sub preț. Globalizare. Daune cu premeditare. Pierderi totale.  Management de criză. Reconciliere. Nu-i așa că și noi, cei mari, avem nevoie de o astfel de schemă?

 

6

Balul Britanic – Invitație

Invitația aici.

Balul Britanic este organizat anual, la inceputul lunii iunie, prin intermediul International House Bucharest, institutia internationala de invatamant Nr. 1 in lume in predarea limbilor straine, si English Kids Academy, divizia specializata a IHB in predarea limbii engleze pentru copii.

Balul este un eveniment de elita, cu miza profunda pentru educatia si viitorul copiilor din Romania.

In fiecare an, evenimentul beneficiaza de sprijinul Institutiei Prefectului Municipiului Bucuresti, Inspectoratului Scolar al Municipiului Bucuresti al Excelentei Sale, Domnul Paul Brummell – Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, si de atentia Casei Regale a Marii Britanii, care ne-a transmis la fiecare editie Mesajul Reginei Marii Britanii Elisabeta a II-a, dedicat copiilor si parintilor prezenti la eveniment.

Elementul unic si extraordinar al proiectului The British Ball a fost marcat de faptul ca Majestatea Sa a transmis o scrisoare de multumire fiecarui copil in parte.

Evenimentul aduna aproximativ 1000 de invitati: copii ai unor prestigioase scoli din Bucuresti, cursanti ai English Kids Academy, parinti, profesori, directori ai institutiilor de invatamant premiate, inalti demnitari si diplomati, reprezentati marcanti din domeniul educatiei si din comunitatea locala.
Balul Britanic este un eveniment de inalta tinuta pentru Bucuresti, orientat inspre mai multe Directii:

  • sustine si promoveaza invatamantul de calitate, promoveaza valorile in societatea romaneasca;
  • premiaza elevii cu cele mai bune rezultate la engleza pe parcursul unui an academic;
  • doneaza fonduri pentru importante cauze nationale si
  • gazduieste un program cultural complex, incluzand reprezentatiile artistice ale copiilor prezenti la eveniment, dar si pe cele ale unor artisti cunoscuti: CRBL, Florin Chilian, Oana Sarbu, Virgil Popescu, Cvartetul Anima, Allegretto, Lidia Buble, JO, UDDI, & Nadir, Anca Florescu, Drum Circle, Cornelia Tihon, Raluca Iurascu & Alexandru Rosu, Alex Nistor, Andra Gogan & Amicii, Cvartetul Chromatic, Orlando Petriceanu & Band, Trupa Maxim etc.).

Credinta noastra este ca printr-o cunoastere mai buna a limbilor straine si printr-o educatie timpurie variata este posibila facilitarea comunicarii si interactiunea dintre oameni de diferite nationalitati, se inlesneste libera circulatie, intelegerea reciproca si cooperarea, pentru construirea unei societati increzatoare si de succes.

Scopul este de a contribui la dezvoltarea cu succes a noii generatii de copii din Romania si de a dezvolta o societate bazata pe valori, competente si dialog.

Obiectivele noastre sunt sa crestem motivatia copiilor de a studia limba engleza, intrucat cunoasterea limbii engleze va constitui o conditie pentru a putea accesa studii in strainatate sau locuri de munca de succes, de asemenea sa acordam acces copiilor la educatia britanica prin acordarea de premii sau burse.

Balul Britanic are si o importanta miza caritabila:

2011-2012: ne-am propus dezvoltarea unei generatii de copii de succes, bazate pe competente si dialog prin studiul valorilor, realizarilor culturii si civilizatiei britanice;

2012 – 2013: copiii au fost incurajati sa constientizeze importanta responsabilitatii sociale, a salvarii planetei si a mediului inconjurator; in 2013, Balul a sprijinit Asociatia copii in dificultate;

2013-2014: i-am indemnat pe copii sa gandeasca si sa actioneze in sensul intrebarii: Cum sa facem o lume mai buna? Am oferit ajutor batranilor aflati dificultate si de care au grija in acest moment oamenii de la fundatia CASA PAINII.

2014-2015: le-am propus copiilor sa se gandeasca la viitor, la viitorul lor si al altor copii. Cauza caritabila s-a indreptat spre SOS Satele Copiilor. Colaborarea cu SOS Satele Copiilor este una care a inceput cu multi ani in urma prin organizarea unor cursuri pentru copiii din SOS care se pregateau sa iasa din comunitate si sa isi ia viata in piept.

2015-2016: am invatat despre acceptarea diferentelor dintre oameni si formarea respectului reciproc. Cauza caritabila a Balului Britanic 2016 a fost directionata catre Centrul Stelutelor – Asociatia M.A.M.E..

Si povestea continua in 2017.

2

Responsabilitatea la volan

Trăind printre adolescenți în ultimele 3 zile, dacă mi-ar cere cineva să-i definesc printr-un verb acesta ar fi – a brava. Cum oamenii fac tot felul de conexiuni, acest verb mi-a adus aminte de Victor Beda și ale lui *Secunde și vieți*.

Las deoparte adolescenții din viața mea și rămân în atmosfera acestei cărți pe care orice persoană trebuie să o citească atunci când decide să dea examenul pentru a fi șofer. Este titlul unei cărți pe care am citit-o în 1985, atunci când a apărut și pe care eu o consider un fel de *Supă de pui pentru suflet* românească, doar că nu se adresează sănătății emoționale, ci sănătății fizice. Pentru că din acea carte am înțeles ce înseamnă să te afli la volan și ce înseamnă să nu fii conștient de responsabilitatea pe care o ai când te urci pentru a conduce.

Azi ne întorceam din tabăra de la Brașov și eu mă aflam pe unul dintre scaunele din spatele șoferului. El conducea atent, grijuliu – așa cum nu am întâlnit niciun alt șofer! –  și ne povestea nouă, celor din jurul lui care îl puteam auzi, despre accidentele pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului pe șosea.

Unul dintre ele m-a lăsat fără grai: un bărbat conducea o balastieră cu nisip, cu 80 Km/h, pe un drum cu gropi. Cum anume și de ce nisipul a început să se scurgă deodată nu s-a putut stabili, cert este că tonele din interior s-au revărsat deodată pe autovehiculul din spate, în care se aflau patru medici care mergeau la un congres medical. Oamenii au murit pe loc, striviți de unitatea firelor de nisip, pe care, dacă le privești, luate în parte, nu dai doi bani și de care nu te temi.

Pe scaunul de lângă mine, în autocar, se afla un bărbat care trecuse printr-un accident îngrozitor: o mașină mică a intrat pe sensul lui de mers, ciocnindu-l frontal. Era o oră din noapte, iar eu a doua zi îl așteptam să lucrăm la o emisiune pe care o realizăm împreună de … 12 ani. Când am ajuns la radio, am început să mă impacientez, n-am înțeles cum de întârzie, el fiind tot timpul punctual. Încă 4 luni avea să nu calce pe acolo pentru că nu se știa dacă poate fi recuperat – la început fiind în comă indusă, apoi cu incertitudinea că va scăpa cu viață.

Îl priveam acum, după această discuție, așa cum l-am privit în fiecare săptămână după ce s-a reîntors la serviciu, ca pe o minune a lui Dumnezeu, ca pe un Lazăr întors dintre morți, un om neînsemnat, dar care a avut această șansă de a fi Lazăr, pentru că au fost destui care s-au dus, fără a mai ști nimic din ceea ce a rămas după ei. Unul dintre aceștia ar putea fi, de pildă, fiul omului care a intrat cu mașina în colegul meu: se afla în dreapta tatălui său, nu purta centură de siguranță, iar în urma impactului a trecut prin parbriz, murind pe loc. Șoferul mașinii scăpate de sub control, vizitându-și victima la spital o singură dată după coliziune, cel care era să ucidă un necunoscut și care și-a omorât fiul, a găsit de cuviință să spună: *Ce pot face eu acum? De obicei conduc mai bine decât atunci. Și-apoi, am plătit destul că mi-a murit copilul.*

Da, chiar așa, cum să mai ai vreo pretenție să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut, dacă deja a plătit… altul pentru el, cineva apropiat, și era cât pe ce să plătească și un oarecare?

Mi-l amintesc pe tata, care conducea doar beat. Deși am cumpărat cu greu mașina, în 2 ani, mama a decis să vândă mașina pentru că se temea pentru viața noastră. Nu i-a păsat că avea să fie dificil să ne deplasăm de colo-colo. Mai bine stăm într-un perimetru de 1 km și suntem în siguranță, decât să ne plimbăm și să fie ultima noastră clipă, datorită imposibilității tatălui meu de a trăi fără alcool.

Vezi o mașină și te gândești ce bine este că a fost inventată pentru ca apoi să-ți dai seama că o asemenea binecuvântare trebuie însoțită de asumarea responsabilității – cel ce a inventat-o nu a dat și asigurarea că totul va fi în ordine, indiferent de starea ta. Tu trebuie să ai permanent o stare de luciditate care să te ajute să ajungi întreg acasă și să-i salveze și pe ceilalți, cărora le-ai putea face rău prin neatenția ta.

O mașină este necesară, dar și tu ai obligația de a te privi ca pe un salvator când o folosești, nu ca pe unul care e gata să dea pe spate participanții la trafic. Pentru că oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși ca să fie dați pe spate, metaforic vorbind, iar viața ta este prea scurtă pentru a o irosi dincolo de gratii, dacă-i dai pe spate, la propriu.

A brava în cuvinte, așa cum fac adolescenții, nu-i mare păcat; constituie o etapă. A brava în fapte când te urci la volan este o imprudență pentru care ești taxat.

Și așa și trebuie, chiar dacă nu ai intenționat, chiar dacă nu ai premeditat… Ideea e că ai o responsabilitate și trebuie să ți-o asumi!

3

O explozie și un furt în Belgia

Îți spui tot timpul că ție nu poate să ți se întâmple ceva rău. Îți spui că nu, nu se poate să nu ai timp să reacționezi, nu se poate să încremenești în clipa dificilă. De fapt, te crezi invincibil, ți se pare că ceilalți au o lene în ei care-i face să piardă sau chiar să piară, pe când tu ai reuși să te transformi pe dată, dintr-un instinct grozav de conservare sau, pur și simplu, pentru că (s-o spunem cu modestie 🙂 ) ești bun rău de tot.

Eu sunt una dintre cei ce se cred fantastici, cu simț de orientare la fața locului și da, am salvat câteva persoane de la a li se fura bani, chiar dacă apoi am avut eu de-a face cu gașca supărată că am întrerupt-o din vânarea banilor ușor câștigați, am intervenit când indivizi loveau și am reușit să-i îndepărtez, salvând sărmana victimă, am scăpat din încleștări dificile, de toate felurile. Păi, nu sunt eu puternică?

Sincer? NU.

Primul exemplu: eram în stația tramvaiului, în Bruxelles, râzând cu cele trei prietene ale mele, când deodată se aude o bubuitură. Dacă era o bombă, cu siguranță că nu mai rămânea nimic din noi, cele care depășisem urechile cu gurile noastre larg deschise de atâta veselie. Relaxat, omul nu se poate gândi că – în gașca de 4 femei musulmane, fiecare cu celebru-i batic pe cap, dar și cu un prunc de câțiva ani sau câteva luni pe lângă – poate exista un *monstru*. Știți cine era monstrul? Bebelușul din cărucior (nu el era monstrul!) avea în mână o … (da, acum aflăm despre monstru) o petardă. Deci copilașul de nici un an, care abia stătea în fund, primise ca jucărie o petardă și, când a aruncat-o nervos că nu știa cum să se mai joace cu ea, a bubuit de toți cei din stație am crezut că gata, vom ajunge … mda, fiecare unde își imaginează că se merge după moarte. Unii în Rai, alții doar în pământ, unii în Iad, alții în Purgatoriu…

Concluzia? Să nu credeți că sunteți cei mai cei – oricând ne poate lua ceva pe nepregătite. Chiar și un bebeluș e mai puternic decât noi când ține în mână altceva decât o jucărie pașnică.

Al doilea episod, la fel de ciudat, a fost într-un magazin din Namur. Tocmai le spusesem prietenelor mele – pentru că mă strecurasem prin oraș în timp ce ele mâncau și văzusem niște mișcări ciudate! – să aibă grijă că sunt oameni dubioși, când… noi am intrat în magazin, iar un tip cu codițe afro a ieșit fără să plătească, pe la intrare, nu pe la case, cu o plasă plină de mâncare. Dar știți ce înseamnă plină? Cu de toate, de la cele mai mici la cele mai mari cutiuțe. Niciun bodyguard, niciun supraveghetor prin magazin, doar noi trei care intram și el care ne-a rânjit, știind că nu avem ce să-i facem. Doar nu era să strigăm – hoțul! De ce să nu strigăm? Simplu: aici la noi, am fost învățați încă din clasele mici de colegi *las* că vezi tu în pauză, ți-o iei tu pentru că m-ai pârât*… Cum am îndrăzni să ne manifestăm acolo, știind că 1. ar putea să nu fie singur și cei care vor vedea că din cauza noastră e ridicat de poliție ne vor urmări. 2. intervenția poliției la care ești singurul martor te obligă să pierzi ceva timp, timp pe care noi nu-l aveam la dispoziție pentru educarea societății belgiene, ci pentru colindarea în lung și în lat a culturii acumulate în timp în Belgia. 3. în fine, dacă, la suma lor de afaceri, cei de acolo chiar nu considerau că e o pierdere ce luase ăla și noi le făceam mai mare deranj cu poliția și scandalul decât banii pierduți?

Întrebări multe, nu? Noi ne-am privit în ochi, ne-am înțeles dintr-o clipire că ne pare rău pentru patron sau pentru vânzătoare, depinde de la cine se vor retrage banii pentru ceea ce a dispărut, și ne-am dus la rafturi să căutăm ceea ce ne lipsea în acel moment – ceva dulce!

Ce să-ți spun! Ai impresia că poți face pe salvatorul sau pe justițiarul în această lume; dar când ești pus față în față cu o astfel de situație… ce se întâmplă? Înghiți în sec de poftă de ciocolată belgiană și te faci că n-a sunat clopoțelul amenințător…

Concluzia? Sunt lucruri pe care nu vei vrea să le scapi printre degete pentru a le fi bine altora, așa că tot mai aproape e maioul decât cămașa.

Din tot ce am debitat eu până acum sper ca fiecare să aibă ceva de învățat și, totuși!, să ne pese de societatea noastră. Că uneori nu facem nimic e una, dar că la momentul potrivit intervenim ca niște eroi e alta. E normalul. Pentru că a face bine celor din jur, a face dreptate, chiar cu prețul vieții tale, este un scop mai mare decât a trăi pentru interesele umane meschine.

Important este să ne dăm seama care sunt momentele când trebuie să stăm deoparte și care sunt momentele acțiunii. Să ne dea Dumnezeu minte să le putem distinge pe acestea două și să ne comportăm în consecință!