6

Balul Britanic – Invitație

Invitația aici.

Balul Britanic este organizat anual, la inceputul lunii iunie, prin intermediul International House Bucharest, institutia internationala de invatamant Nr. 1 in lume in predarea limbilor straine, si English Kids Academy, divizia specializata a IHB in predarea limbii engleze pentru copii.

Balul este un eveniment de elita, cu miza profunda pentru educatia si viitorul copiilor din Romania.

In fiecare an, evenimentul beneficiaza de sprijinul Institutiei Prefectului Municipiului Bucuresti, Inspectoratului Scolar al Municipiului Bucuresti al Excelentei Sale, Domnul Paul Brummell – Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, si de atentia Casei Regale a Marii Britanii, care ne-a transmis la fiecare editie Mesajul Reginei Marii Britanii Elisabeta a II-a, dedicat copiilor si parintilor prezenti la eveniment.

Elementul unic si extraordinar al proiectului The British Ball a fost marcat de faptul ca Majestatea Sa a transmis o scrisoare de multumire fiecarui copil in parte.

Evenimentul aduna aproximativ 1000 de invitati: copii ai unor prestigioase scoli din Bucuresti, cursanti ai English Kids Academy, parinti, profesori, directori ai institutiilor de invatamant premiate, inalti demnitari si diplomati, reprezentati marcanti din domeniul educatiei si din comunitatea locala.
Balul Britanic este un eveniment de inalta tinuta pentru Bucuresti, orientat inspre mai multe Directii:

  • sustine si promoveaza invatamantul de calitate, promoveaza valorile in societatea romaneasca;
  • premiaza elevii cu cele mai bune rezultate la engleza pe parcursul unui an academic;
  • doneaza fonduri pentru importante cauze nationale si
  • gazduieste un program cultural complex, incluzand reprezentatiile artistice ale copiilor prezenti la eveniment, dar si pe cele ale unor artisti cunoscuti: CRBL, Florin Chilian, Oana Sarbu, Virgil Popescu, Cvartetul Anima, Allegretto, Lidia Buble, JO, UDDI, & Nadir, Anca Florescu, Drum Circle, Cornelia Tihon, Raluca Iurascu & Alexandru Rosu, Alex Nistor, Andra Gogan & Amicii, Cvartetul Chromatic, Orlando Petriceanu & Band, Trupa Maxim etc.).

Credinta noastra este ca printr-o cunoastere mai buna a limbilor straine si printr-o educatie timpurie variata este posibila facilitarea comunicarii si interactiunea dintre oameni de diferite nationalitati, se inlesneste libera circulatie, intelegerea reciproca si cooperarea, pentru construirea unei societati increzatoare si de succes.

Scopul este de a contribui la dezvoltarea cu succes a noii generatii de copii din Romania si de a dezvolta o societate bazata pe valori, competente si dialog.

Obiectivele noastre sunt sa crestem motivatia copiilor de a studia limba engleza, intrucat cunoasterea limbii engleze va constitui o conditie pentru a putea accesa studii in strainatate sau locuri de munca de succes, de asemenea sa acordam acces copiilor la educatia britanica prin acordarea de premii sau burse.

Balul Britanic are si o importanta miza caritabila:

2011-2012: ne-am propus dezvoltarea unei generatii de copii de succes, bazate pe competente si dialog prin studiul valorilor, realizarilor culturii si civilizatiei britanice;

2012 – 2013: copiii au fost incurajati sa constientizeze importanta responsabilitatii sociale, a salvarii planetei si a mediului inconjurator; in 2013, Balul a sprijinit Asociatia copii in dificultate;

2013-2014: i-am indemnat pe copii sa gandeasca si sa actioneze in sensul intrebarii: Cum sa facem o lume mai buna? Am oferit ajutor batranilor aflati dificultate si de care au grija in acest moment oamenii de la fundatia CASA PAINII.

2014-2015: le-am propus copiilor sa se gandeasca la viitor, la viitorul lor si al altor copii. Cauza caritabila s-a indreptat spre SOS Satele Copiilor. Colaborarea cu SOS Satele Copiilor este una care a inceput cu multi ani in urma prin organizarea unor cursuri pentru copiii din SOS care se pregateau sa iasa din comunitate si sa isi ia viata in piept.

2015-2016: am invatat despre acceptarea diferentelor dintre oameni si formarea respectului reciproc. Cauza caritabila a Balului Britanic 2016 a fost directionata catre Centrul Stelutelor – Asociatia M.A.M.E..

Si povestea continua in 2017.

2

Responsabilitatea la volan

Trăind printre adolescenți în ultimele 3 zile, dacă mi-ar cere cineva să-i definesc printr-un verb acesta ar fi – a brava. Cum oamenii fac tot felul de conexiuni, acest verb mi-a adus aminte de Victor Beda și ale lui *Secunde și vieți*.

Las deoparte adolescenții din viața mea și rămân în atmosfera acestei cărți pe care orice persoană trebuie să o citească atunci când decide să dea examenul pentru a fi șofer. Este titlul unei cărți pe care am citit-o în 1985, atunci când a apărut și pe care eu o consider un fel de *Supă de pui pentru suflet* românească, doar că nu se adresează sănătății emoționale, ci sănătății fizice. Pentru că din acea carte am înțeles ce înseamnă să te afli la volan și ce înseamnă să nu fii conștient de responsabilitatea pe care o ai când te urci pentru a conduce.

Azi ne întorceam din tabăra de la Brașov și eu mă aflam pe unul dintre scaunele din spatele șoferului. El conducea atent, grijuliu – așa cum nu am întâlnit niciun alt șofer! –  și ne povestea nouă, celor din jurul lui care îl puteam auzi, despre accidentele pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului pe șosea.

Unul dintre ele m-a lăsat fără grai: un bărbat conducea o balastieră cu nisip, cu 80 Km/h, pe un drum cu gropi. Cum anume și de ce nisipul a început să se scurgă deodată nu s-a putut stabili, cert este că tonele din interior s-au revărsat deodată pe autovehiculul din spate, în care se aflau patru medici care mergeau la un congres medical. Oamenii au murit pe loc, striviți de unitatea firelor de nisip, pe care, dacă le privești, luate în parte, nu dai doi bani și de care nu te temi.

Pe scaunul de lângă mine, în autocar, se afla un bărbat care trecuse printr-un accident îngrozitor: o mașină mică a intrat pe sensul lui de mers, ciocnindu-l frontal. Era o oră din noapte, iar eu a doua zi îl așteptam să lucrăm la o emisiune pe care o realizăm împreună de … 12 ani. Când am ajuns la radio, am început să mă impacientez, n-am înțeles cum de întârzie, el fiind tot timpul punctual. Încă 4 luni avea să nu calce pe acolo pentru că nu se știa dacă poate fi recuperat – la început fiind în comă indusă, apoi cu incertitudinea că va scăpa cu viață.

Îl priveam acum, după această discuție, așa cum l-am privit în fiecare săptămână după ce s-a reîntors la serviciu, ca pe o minune a lui Dumnezeu, ca pe un Lazăr întors dintre morți, un om neînsemnat, dar care a avut această șansă de a fi Lazăr, pentru că au fost destui care s-au dus, fără a mai ști nimic din ceea ce a rămas după ei. Unul dintre aceștia ar putea fi, de pildă, fiul omului care a intrat cu mașina în colegul meu: se afla în dreapta tatălui său, nu purta centură de siguranță, iar în urma impactului a trecut prin parbriz, murind pe loc. Șoferul mașinii scăpate de sub control, vizitându-și victima la spital o singură dată după coliziune, cel care era să ucidă un necunoscut și care și-a omorât fiul, a găsit de cuviință să spună: *Ce pot face eu acum? De obicei conduc mai bine decât atunci. Și-apoi, am plătit destul că mi-a murit copilul.*

Da, chiar așa, cum să mai ai vreo pretenție să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut, dacă deja a plătit… altul pentru el, cineva apropiat, și era cât pe ce să plătească și un oarecare?

Mi-l amintesc pe tata, care conducea doar beat. Deși am cumpărat cu greu mașina, în 2 ani, mama a decis să vândă mașina pentru că se temea pentru viața noastră. Nu i-a păsat că avea să fie dificil să ne deplasăm de colo-colo. Mai bine stăm într-un perimetru de 1 km și suntem în siguranță, decât să ne plimbăm și să fie ultima noastră clipă, datorită imposibilității tatălui meu de a trăi fără alcool.

Vezi o mașină și te gândești ce bine este că a fost inventată pentru ca apoi să-ți dai seama că o asemenea binecuvântare trebuie însoțită de asumarea responsabilității – cel ce a inventat-o nu a dat și asigurarea că totul va fi în ordine, indiferent de starea ta. Tu trebuie să ai permanent o stare de luciditate care să te ajute să ajungi întreg acasă și să-i salveze și pe ceilalți, cărora le-ai putea face rău prin neatenția ta.

O mașină este necesară, dar și tu ai obligația de a te privi ca pe un salvator când o folosești, nu ca pe unul care e gata să dea pe spate participanții la trafic. Pentru că oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși ca să fie dați pe spate, metaforic vorbind, iar viața ta este prea scurtă pentru a o irosi dincolo de gratii, dacă-i dai pe spate, la propriu.

A brava în cuvinte, așa cum fac adolescenții, nu-i mare păcat; constituie o etapă. A brava în fapte când te urci la volan este o imprudență pentru care ești taxat.

Și așa și trebuie, chiar dacă nu ai intenționat, chiar dacă nu ai premeditat… Ideea e că ai o responsabilitate și trebuie să ți-o asumi!

3

O explozie și un furt în Belgia

Îți spui tot timpul că ție nu poate să ți se întâmple ceva rău. Îți spui că nu, nu se poate să nu ai timp să reacționezi, nu se poate să încremenești în clipa dificilă. De fapt, te crezi invincibil, ți se pare că ceilalți au o lene în ei care-i face să piardă sau chiar să piară, pe când tu ai reuși să te transformi pe dată, dintr-un instinct grozav de conservare sau, pur și simplu, pentru că (s-o spunem cu modestie 🙂 ) ești bun rău de tot.

Eu sunt una dintre cei ce se cred fantastici, cu simț de orientare la fața locului și da, am salvat câteva persoane de la a li se fura bani, chiar dacă apoi am avut eu de-a face cu gașca supărată că am întrerupt-o din vânarea banilor ușor câștigați, am intervenit când indivizi loveau și am reușit să-i îndepărtez, salvând sărmana victimă, am scăpat din încleștări dificile, de toate felurile. Păi, nu sunt eu puternică?

Sincer? NU.

Primul exemplu: eram în stația tramvaiului, în Bruxelles, râzând cu cele trei prietene ale mele, când deodată se aude o bubuitură. Dacă era o bombă, cu siguranță că nu mai rămânea nimic din noi, cele care depășisem urechile cu gurile noastre larg deschise de atâta veselie. Relaxat, omul nu se poate gândi că – în gașca de 4 femei musulmane, fiecare cu celebru-i batic pe cap, dar și cu un prunc de câțiva ani sau câteva luni pe lângă – poate exista un *monstru*. Știți cine era monstrul? Bebelușul din cărucior (nu el era monstrul!) avea în mână o … (da, acum aflăm despre monstru) o petardă. Deci copilașul de nici un an, care abia stătea în fund, primise ca jucărie o petardă și, când a aruncat-o nervos că nu știa cum să se mai joace cu ea, a bubuit de toți cei din stație am crezut că gata, vom ajunge … mda, fiecare unde își imaginează că se merge după moarte. Unii în Rai, alții doar în pământ, unii în Iad, alții în Purgatoriu…

Concluzia? Să nu credeți că sunteți cei mai cei – oricând ne poate lua ceva pe nepregătite. Chiar și un bebeluș e mai puternic decât noi când ține în mână altceva decât o jucărie pașnică.

Al doilea episod, la fel de ciudat, a fost într-un magazin din Namur. Tocmai le spusesem prietenelor mele – pentru că mă strecurasem prin oraș în timp ce ele mâncau și văzusem niște mișcări ciudate! – să aibă grijă că sunt oameni dubioși, când… noi am intrat în magazin, iar un tip cu codițe afro a ieșit fără să plătească, pe la intrare, nu pe la case, cu o plasă plină de mâncare. Dar știți ce înseamnă plină? Cu de toate, de la cele mai mici la cele mai mari cutiuțe. Niciun bodyguard, niciun supraveghetor prin magazin, doar noi trei care intram și el care ne-a rânjit, știind că nu avem ce să-i facem. Doar nu era să strigăm – hoțul! De ce să nu strigăm? Simplu: aici la noi, am fost învățați încă din clasele mici de colegi *las* că vezi tu în pauză, ți-o iei tu pentru că m-ai pârât*… Cum am îndrăzni să ne manifestăm acolo, știind că 1. ar putea să nu fie singur și cei care vor vedea că din cauza noastră e ridicat de poliție ne vor urmări. 2. intervenția poliției la care ești singurul martor te obligă să pierzi ceva timp, timp pe care noi nu-l aveam la dispoziție pentru educarea societății belgiene, ci pentru colindarea în lung și în lat a culturii acumulate în timp în Belgia. 3. în fine, dacă, la suma lor de afaceri, cei de acolo chiar nu considerau că e o pierdere ce luase ăla și noi le făceam mai mare deranj cu poliția și scandalul decât banii pierduți?

Întrebări multe, nu? Noi ne-am privit în ochi, ne-am înțeles dintr-o clipire că ne pare rău pentru patron sau pentru vânzătoare, depinde de la cine se vor retrage banii pentru ceea ce a dispărut, și ne-am dus la rafturi să căutăm ceea ce ne lipsea în acel moment – ceva dulce!

Ce să-ți spun! Ai impresia că poți face pe salvatorul sau pe justițiarul în această lume; dar când ești pus față în față cu o astfel de situație… ce se întâmplă? Înghiți în sec de poftă de ciocolată belgiană și te faci că n-a sunat clopoțelul amenințător…

Concluzia? Sunt lucruri pe care nu vei vrea să le scapi printre degete pentru a le fi bine altora, așa că tot mai aproape e maioul decât cămașa.

Din tot ce am debitat eu până acum sper ca fiecare să aibă ceva de învățat și, totuși!, să ne pese de societatea noastră. Că uneori nu facem nimic e una, dar că la momentul potrivit intervenim ca niște eroi e alta. E normalul. Pentru că a face bine celor din jur, a face dreptate, chiar cu prețul vieții tale, este un scop mai mare decât a trăi pentru interesele umane meschine.

Important este să ne dăm seama care sunt momentele când trebuie să stăm deoparte și care sunt momentele acțiunii. Să ne dea Dumnezeu minte să le putem distinge pe acestea două și să ne comportăm în consecință!

0

Varekai – Cirque du soleil

În urmă cu ceva ani, pe când locuiam în Constanța, cu noi în casă, în toiul nopții, ne-a vizitat un hoț, pe care am avut tupeul să-l chestionez ce caută acolo și care a avut bunăvoința să-mi răspundă în timp ce se îndepărta. Când a venit poliția și am fost chestionată cu privire la cel care ne-a călcat casa fără a fi invitat, am spus:

  • Omul respectiv era rrom.
  • De unde știți, dacă nu i-ați văzut fața?
  • După modularea vocii.

Când l-au prins și a fost judecat, fiind nevoie și de mine la proces, m-a felicitat pentru că am avut dreptate.

  • Era și greu, m-am gândit eu atunci. Poți închide ochii și-ți dai imediat seama auzind 10 voci de la 10 oameni care știu româna, dar ca limba a doua – ce fel de naționalitate au. Nu e vorba despre altceva decât de realitatea că, așa cum mâinile au amprente, vocea are amprenta sa, influențată de locurile pe unde treci și mai ales de structurile limbilor pe care le vorbești.

Ajungând la Varekai, și dacă n-ai fi știut despre ce e vorba, ți-ai fi dat seama, după primele imagini, după stilul muzicii, după dansuri…

Pentru cei care nu știu, aș vrea să subliniez că, deși îi spune cirque, Cirque du soleil e diferit de circul cu care suntem noi obișnuiți. Prima dată, că nu există dresură de animale, apoi că va oferi momente profunde de-a lungul reprezentației, momente tulburătoare de introspecție, emoționante. (Este bine ca acest aspect să fie reținut de cei care au copii. Într-un articol citeam că cei mici s-au tăvălit de râs – da, dar a fost un singur moment cu clovni. În cadrul reprezentației la care am fost eu, cel puțin 5 din jurul meu au cerut să plece acasă pentru că se plictiseau, neînțelegând de ce apar creaturile acelea, speriindu-se… (depinde și de vârsta copilului, dar și de modul cum își trăiește el emoțiile. Dacă este unul care se sperie din orice, garantat că nu se va liniști văzând acea luptă continuă între alb și negru.)

Ideea e că Cirque du soleil nu este ceva distractiv, ci mai degrabă de atmosferă. Nu știu ce înțelegeți prin *atmosferă*, dar eu cred că în mintea noastră nu rămâne altceva decât întâmplarea în care a existat magie, originalitate, creativitate… Toate acestea alcătuiesc *atmosfera*. Sigur că unii se străduiesc să aibă parte de așa ceva în fiecare clipă a vieții lor, dar trebuie să nu uităm că pentru asta este nevoie nu numai de implicarea noastră, ci și a oamenilor din jur, a locurilor în care ne aflăm, a stărilor fizice prin care trecem. Dar despre asta mai vorbim, cu atât mai mult cu cât citesc de zor o carte pe care o recomand celor ce vor să-și înfrumusețeze zilele: Mica enciclopedie Hygge – rețeta daneză a fericirii.

Revenind la Varekai, pentru cei interesați, iată și informațiile pe care le-au primit cei care au cumpărat bilete:

Decorurile, scena și aria de antrenament din backstage cântăresc aproape 2,5 tone. Scena are 540 mp2, iar zona din spatele său include o cameră de fizioterapie dedicată, catering, garderobă și birouri administrative. Echipamentele și tribunele ajung în România cu 30 de camioane, iar amenajările durează aproape o săptămână. Impresionanta garderobă Varekai conține astăzi peste 600 de costume, pantofi, peruci, pălării și accesorii. Pentru finalizarea costumelor originale, au fost necesare 33 000 ore de muncă minuțioasă. Costumele sunt realizate preponderant din lycra, la care se adaugă materiale speciale, precum tije de titan. Săptămânal, sunt necesare 250 de ore de curățătorie pentru le păstra impecabile în turneu.Toate costumele sunt fabricate la comandă, majoritatea fiind produse în atelierul propriu de la sediul central al Cirque du Soleil din Montreal, Canada. Singurul de acest gen din America de Nord, atelierul are peste 300 de angajați cu normă întreagă, specialiști în domenii precum încălțăminte, design textil, dantelărie, perucherie, imprimerie și pălării de damă. Cu atenția pentru detalii caracteristică, artizanii  modelează pălăriile exact pe capetele celor care le poartă. Ei fac mulaje de gips pentru fiecare acrobat care intră în echipa circului, lucru care le asigură o precizie milimetrică. În adânc de pădure, pe vârful unui vulcan, există o lume extraordinară, o lume în care orice altceva e posibil. O lume cu numele de Varekai. ”Varekai” înseamnă „oriunde” în limba rroma, limba hoinarilor universali. Regizată de Dominic Champagne, această producție aduce un omagiu sufletului nomad, spiritului și artei tradiționale a circului, precum și celor care-și caută mereu, cu o pasiune infinită, calea către Varekai.

Despre ce se întâmplă înainte de spectacol aici.

O prezentare cu imagini din abundență aici.

Coloana sonoră a reprezentației aici.

 

1

Cuptorul moldovencei – Iași

Citesc eu aici despre acest loc pe care-l declar rapid un rai. Cum sunt în Iași, ce altceva pot să fac decât să trag o fugă până acolo? Și acum haideți să descoperim lecția despre ce înseamnă a spune povești fără a te gândi ce înțelege celălalt din ce spui tu și cum trebuie spus în așa fel încât să se confunde cele două idei: ce zici și ce pricepe cititorul.

Ce am înțeles eu: că o moldoveancă de peste Prut a venit la Iași și a realizat dulciurile copilăriei ei. Adică o copilărie din Moldova, îmi imaginez eu. Adică o copilărie cu patiserie de care ai noștri, românii de partea cealaltă a Prutului, obsedați de merdenele, nu au auzit. Am salivat la gândul că voi lua câte o bucățică din fiecare plăcintă moldovenească (adică de peste Prut, da? 🙂 ), dornică să cunosc și eu specialitățile lor.

Ajung la Cuptorul moldovencei – loc micuț, intim, cu o pisică pe frontispiciu. În galantare: amandine, savarine, cartofi, eclere. Mă frec la ochi. Astea sunt prăjituri din copilăria mea și din actualitatea Bucureștiului, nu trebuie să ajungi la Iași ca să te delectezi cu așa ceva.

Bine, haide să luăm prăjituri făcute de casă cu 60 lei kg. Promisiune: fără margarină, fără zahăr, doar cu miere, chestii de-astea care-ți prelungesc viața până la 4879 de ani. Bine. Cumpărăm din fiecare câte una. Mă îndrăgostesc de Sărbătoare și de Albinuța. Dar astea există și la noi, în București, sub alte denumiri.

Am venit cu inima deschisă la Cuptor, dar nu am găsit ce căutam pentru că cineva, în poveste, nu a știut să pună punctu pe I – ce oferă! Niciun exemplu, nicio idee. Doar eu mi-am imaginat ce ar fi acolo.

Lucrul bun al Cuptorului moldovencei este prețul. Nu știu cât costă în alte locuri din Iași prăjiturile (eu m-am păstrat pentru locul acesta, nu degeaba am citit reclama în ziar, eu chiar am încredere în publicitatea de acolo și am urmat drumul – doar asta mă interesează, nu mai iau altceva!), dar acolo toate prăjiturile copilăriei nostre – amintite anterior – sunt 4.5 sau 5 lei. Dacă prin Iași sunt 3.5 sau 4, ținând cont de certificatele că la Moldoveancă totul este curat, fără E și fără alte mizerii care înlocuiesc ingredientele sănătoase, prețul este foarte bun. Pe de altă parte, față de București, unde o prăjitură este între 7-12 lei, să iei cu 4.5 ceva fără chimicale e un vis…

Mda, trecând peste confuzia din mintea mea și așteptările mele, Cuptorul moldovencei ar fi un loc de vizitat, chiar dacă în Mall, la Palace sunt multe alte oferte – și acelea gustoase, (preț 5.5), dar – toți specialiștii cu care am fost – mi-au făcut capul calendar că se simt chimicalele în ele…

Faceți ce vreți, eu v-am informat.

1

Complimente, într-o lume a sobrietății

Trebuie să recunosc – atunci când am călătorit cu avionul în afara țării, nu prea am avut poftă să complimentez oamenii sau locurile, din cauza seriozității de pe chipul lucrătorilor de le ghișee. Erau atât de duri și de indiferenți, de impasibili, cu ochii în patru, încât mi se părea că dacă eu le-aș zice ceva dulce și amuzant m-ar considera puerilă. Nu au ei nevoie de comentariile mele – ei sunt pe metereze în lupta cu dușmanul.

În călătoria cu avionul în interiorul României este altceva: am pus zeci de întrebări celor de la control, nu numai că nu s-au enervat, să mă grăbească să trec, să mă repeadă, să mă ironizeze, să se prefacă a nu auzi, ci cu deosebită răbdare s-au ocupat de toate curiozitățile mele. Ori turele în care am nimerit eu au luat praf magic înainte de a ajuge eu și apoi au revenit la cucută și nu i-au mai respectat pe turiști, ori au rămas la fel de minunați și atunci este fascinant să vezi că avem de-a face cu lucrători în mediul aceasta care nu se poartă cu tine de parcă ai fi animal ce intră printr-o poartă pe care o închid și deschid ei… Funcționari cu răbdare – ați mai pomenit așa ceva? (la poștă, nu, niciodată!)

Urcând în avion, mă prosteam cu prietena mea și ne făceam poze pe scări și la intrarea în avion, iar una dintre însoțitoare a venit la noi cu indulgență și s-a oferit să ne facă poză împreună.

*E primul zbor?*

Primul zbor după 100, poate, am răspuns eu. Nu, nu e primul zbor, dar e primul zbor împreună și ne place să râdem, mai ales că ea lasă în urmă doi copii mici și pleacă fără ei 3  zile – asta da realizare de sărbătorit!

Drăguța a râs, cu noi. La final, nu m-am putut abține și i-am spus: Dintre toate însoțitoarele de bord – și am văzut destule la viața mea! – ești cea mai frumoasă!

M-a privit cu ochi care ziceau: Ori minți, deci nu ai mai fost cu avionul, ori minți, deși ai fost cu avionul – la câte frumuseți sunt pe lumea asta…

Vă rog eu frumos, învățați să primiți un compliment. Chiar dacă nu credeți că aveți trăsături frumoase, dacă cineva vă spune despre asta, credeți. Dacă cineva vă vorbește despre inteligența voastră, credeți. V-ați obișnuit cu chipul din oglindă și gândurile mărețe, dar alții nu au mai pomenit așa ceva și au nevoie să exteriorizeze surpriza lor. Spunea cineva: pot trăi o săptămână dintr-un compliment bun. Bucurați-vă de complimente nu numai o săptămână, ci mult mai mult: scrieți-le pe un carton colorat și agățați-l la birou… De câte ori sunteți supărați, consultați-l. Vi se schimbă perspectiva.

 

 

6

Să mai scriu și eu (o carte)?

Am fost aseară la un cenaclu literar. Criticul rostea, cu disperare chiar, că se scrie atât de mult în România încât a ajuns la concluzia că doar atât se mai face în țara asta. (Și poate de aceea ne și merge așa de prost…) Mai mult decât că se scrie mult, cantitativ, fiecare carte luată în parte este un fel de Shogun al individului, căci nimeni nu dă mai puțin de 300 de pagini la tipărit. Într-o lume în care nimeni nu mai e înclinat spre citit, în loc să îmbii omul prin scurtimea materialului prezentat, tu îl faci să respingă din start cartea ta, descurajându-l prin numărul de pagini.

Dacă ar fi să-l ascultăm, din acest moment, toți ar trebui să scriem lucruri multe în cât mai puține cuvinte, să tăiem din articole și din orice realizăm prin îmbinare de vorbe. Ce să zic – are și n-are dreptate. Eu scriu povești care nu depășesc o pagină A5. Trebuie să se încadreze în 3 minute de înregistrare pentru că se difuzează dimineața și ritmul e alert. Dar scriu și romane pentru adolescenți din care chiar nu vreau să tai niciun capitol. Și fiecare roman are 50 (de capitole, evident 🙂 )!

Pe blog, am articole scurte și articole lungi; în funcție de cât de mult timp găsesc pentru a scrie, dar și de subiect, de starea în care aștern cuvintele… Dacă vreau să mă regăsesc și să mă folosesc de blog ca de jurnal, mă desfășor într-un spațiu mai mare. Dacă vreau ca neapărat să fie citit mesajul meu, însă, comprim totul ca pentru oamenii grăbiți ai societății noastre. Ideile mele, trăirile mele le vor citi cei care mă iubesc, cei care au vreme, cei care sunt atrași de stilul meu. Dar aceștia sunt puțini – însă îmi place să fiu eu, cu mine însămi și cu ei.

Mesajul care trebuie neapărat să ajungă la oameni îl realizez scurt pentru că am înțeles starea de lucru a contemporaneității: fără zorzoane și fasoane, ca să înțeleagă oricine.

Cu textele scurte poți lumina mintea oamenilor, îi poți mobiliza, le poți arăta că gândiți la fel. Cu cele care sunt cât vrei tu, cât consideri tu, îi inviți să stea cu tine și e alegerea lor dacă o vor face, dacă sunt tentați de ceea ce oferi și dacă renunță la altele pentru zicerea ta…

Criticii ne descurajează, găsind tot felul de cusururi scrierilor noastre? Pe de o parte, au dreptate: la câți saci de cărți umplu cu literatura română contemporană și cât foc fac în sobă cu ea, normal că sunt sceptici. Pe de altă parte, unii dintre noi, cei care scriem, chiar nu țin să facă parte din *panoplia marilor scriitori români*, nu vor să se vorbească despre ei în Istoria Literaturii Române. Vor doar să-și împlinească pasiunea, focul inimii de a așterne pe hârtie câte ceva. De ce să fii pornit pe sărmanii oameni care au un vis? (A, că de fapt scriu banalități, aberații, sperând la o pensie de scriitor? A, că scriu pentru că n-au ce face nici cu timpul, nici cu banii? – cărțile din această categorie trebuie să fie *mirosite* de cititori și să nu fie cumpărate, dar în niciun caz să fie disprețuite din start de cei care *știu ei ce știu*.)

Se scrie mult? Poate că și tu vrei să scrii și te deprimă că au scris alții înaintea ta. Te ironizează cei care au un renume deja pe piața literară.

Cei care nu au talent vor scrie întotdeauna, indiferent că vor fi încurajați sau li se va da peste nas că nu au ce spune.

Ce vor face cei care au talent, dar sunt sensibili la vorbele celorlalți, au cărți scrise, dar nu au bani să le publice, au ceva de spus lumii, chiar dacă nu vor reuși de la prima carte să se afirme? Dacă sunteți astfel și ați decis să faceți ceea ce aș face eu 🙂 , ei bine, nu știu altceva să spun decât: Nu vă opriți din scris! Dacă sunteți astfel și ați decis să luați singuri o hotărâre cu privire la viitor, faceți cum vă taie capul, dar nu mă pot opri să nu adaug: eu citesc mai ales cărți care au pagini multe, mai ales subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Și ca mine mai sunt câțiva. Poate nu mulți, poate vreo 500, de aceea când publicați prima dată faceți un tiraj mic și căutați-vă publicul!

Așa că spor(t) la treabă, talentați care era să cedați presiunii și să depuneți pixul sau să închideți laptopul. (Că oricum netalentații nu se opresc din turuit!)

P.S. În caz că ești gata să depui armele pentru că ți se pare că nu prea ai condiții de scris și cum să publici, treci și pe la Ana și încurajează-te și din experiența ei.

Cartea scrisă pe telefon