Archive for the ‘Despre Viaţă’ Category

Cuptorul moldovencei – Iași

Citesc eu aici despre acest loc pe care-l declar rapid un rai. Cum sunt în Iași, ce altceva pot să fac decât să trag o fugă până acolo? Și acum haideți să descoperim lecția despre ce înseamnă a spune povești fără a te gândi ce înțelege celălalt din ce spui tu și cum trebuie spus în așa fel încât să se confunde cele două idei: ce zici și ce pricepe cititorul.

Ce am înțeles eu: că o moldoveancă de peste Prut a venit la Iași și a realizat dulciurile copilăriei ei. Adică o copilărie din Moldova, îmi imaginez eu. Adică o copilărie cu patiserie de care ai noștri, românii de partea cealaltă a Prutului, obsedați de merdenele, nu au auzit. Am salivat la gândul că voi lua câte o bucățică din fiecare plăcintă moldovenească (adică de peste Prut, da? 🙂 ), dornică să cunosc și eu specialitățile lor.

Ajung la Cuptorul moldovencei – loc micuț, intim, cu o pisică pe frontispiciu. În galantare: amandine, savarine, cartofi, eclere. Mă frec la ochi. Astea sunt prăjituri din copilăria mea și din actualitatea Bucureștiului, nu trebuie să ajungi la Iași ca să te delectezi cu așa ceva.

Bine, haide să luăm prăjituri făcute de casă cu 60 lei kg. Promisiune: fără margarină, fără zahăr, doar cu miere, chestii de-astea care-ți prelungesc viața până la 4879 de ani. Bine. Cumpărăm din fiecare câte una. Mă îndrăgostesc de Sărbătoare și de Albinuța. Dar astea există și la noi, în București, sub alte denumiri.

Am venit cu inima deschisă la Cuptor, dar nu am găsit ce căutam pentru că cineva, în poveste, nu a știut să pună punctu pe I – ce oferă! Niciun exemplu, nicio idee. Doar eu mi-am imaginat ce ar fi acolo.

Lucrul bun al Cuptorului moldovencei este prețul. Nu știu cât costă în alte locuri din Iași prăjiturile (eu m-am păstrat pentru locul acesta, nu degeaba am citit reclama în ziar, eu chiar am încredere în publicitatea de acolo și am urmat drumul – doar asta mă interesează, nu mai iau altceva!), dar acolo toate prăjiturile copilăriei nostre – amintite anterior – sunt 4.5 sau 5 lei. Dacă prin Iași sunt 3.5 sau 4, ținând cont de certificatele că la Moldoveancă totul este curat, fără E și fără alte mizerii care înlocuiesc ingredientele sănătoase, prețul este foarte bun. Pe de altă parte, față de București, unde o prăjitură este între 7-12 lei, să iei cu 4.5 ceva fără chimicale e un vis…

Mda, trecând peste confuzia din mintea mea și așteptările mele, Cuptorul moldovencei ar fi un loc de vizitat, chiar dacă în Mall, la Palace sunt multe alte oferte – și acelea gustoase, (preț 5.5), dar – toți specialiștii cu care am fost – mi-au făcut capul calendar că se simt chimicalele în ele…

Faceți ce vreți, eu v-am informat.

Complimente, într-o lume a sobrietății

Trebuie să recunosc – atunci când am călătorit cu avionul în afara țării, nu prea am avut poftă să complimentez oamenii sau locurile, din cauza seriozității de pe chipul lucrătorilor de le ghișee. Erau atât de duri și de indiferenți, de impasibili, cu ochii în patru, încât mi se părea că dacă eu le-aș zice ceva dulce și amuzant m-ar considera puerilă. Nu au ei nevoie de comentariile mele – ei sunt pe metereze în lupta cu dușmanul.

În călătoria cu avionul în interiorul României este altceva: am pus zeci de întrebări celor de la control, nu numai că nu s-au enervat, să mă grăbească să trec, să mă repeadă, să mă ironizeze, să se prefacă a nu auzi, ci cu deosebită răbdare s-au ocupat de toate curiozitățile mele. Ori turele în care am nimerit eu au luat praf magic înainte de a ajuge eu și apoi au revenit la cucută și nu i-au mai respectat pe turiști, ori au rămas la fel de minunați și atunci este fascinant să vezi că avem de-a face cu lucrători în mediul aceasta care nu se poartă cu tine de parcă ai fi animal ce intră printr-o poartă pe care o închid și deschid ei… Funcționari cu răbdare – ați mai pomenit așa ceva? (la poștă, nu, niciodată!)

Urcând în avion, mă prosteam cu prietena mea și ne făceam poze pe scări și la intrarea în avion, iar una dintre însoțitoare a venit la noi cu indulgență și s-a oferit să ne facă poză împreună.

*E primul zbor?*

Primul zbor după 100, poate, am răspuns eu. Nu, nu e primul zbor, dar e primul zbor împreună și ne place să râdem, mai ales că ea lasă în urmă doi copii mici și pleacă fără ei 3  zile – asta da realizare de sărbătorit!

Drăguța a râs, cu noi. La final, nu m-am putut abține și i-am spus: Dintre toate însoțitoarele de bord – și am văzut destule la viața mea! – ești cea mai frumoasă!

M-a privit cu ochi care ziceau: Ori minți, deci nu ai mai fost cu avionul, ori minți, deși ai fost cu avionul – la câte frumuseți sunt pe lumea asta…

Vă rog eu frumos, învățați să primiți un compliment. Chiar dacă nu credeți că aveți trăsături frumoase, dacă cineva vă spune despre asta, credeți. Dacă cineva vă vorbește despre inteligența voastră, credeți. V-ați obișnuit cu chipul din oglindă și gândurile mărețe, dar alții nu au mai pomenit așa ceva și au nevoie să exteriorizeze surpriza lor. Spunea cineva: pot trăi o săptămână dintr-un compliment bun. Bucurați-vă de complimente nu numai o săptămână, ci mult mai mult: scrieți-le pe un carton colorat și agățați-l la birou… De câte ori sunteți supărați, consultați-l. Vi se schimbă perspectiva.

 

 

Să mai scriu și eu (o carte)?

Am fost aseară la un cenaclu literar. Criticul rostea, cu disperare chiar, că se scrie atât de mult în România încât a ajuns la concluzia că doar atât se mai face în țara asta. (Și poate de aceea ne și merge așa de prost…) Mai mult decât că se scrie mult, cantitativ, fiecare carte luată în parte este un fel de Shogun al individului, căci nimeni nu dă mai puțin de 300 de pagini la tipărit. Într-o lume în care nimeni nu mai e înclinat spre citit, în loc să îmbii omul prin scurtimea materialului prezentat, tu îl faci să respingă din start cartea ta, descurajându-l prin numărul de pagini.

Dacă ar fi să-l ascultăm, din acest moment, toți ar trebui să scriem lucruri multe în cât mai puține cuvinte, să tăiem din articole și din orice realizăm prin îmbinare de vorbe. Ce să zic – are și n-are dreptate. Eu scriu povești care nu depășesc o pagină A5. Trebuie să se încadreze în 3 minute de înregistrare pentru că se difuzează dimineața și ritmul e alert. Dar scriu și romane pentru adolescenți din care chiar nu vreau să tai niciun capitol. Și fiecare roman are 50 (de capitole, evident 🙂 )!

Pe blog, am articole scurte și articole lungi; în funcție de cât de mult timp găsesc pentru a scrie, dar și de subiect, de starea în care aștern cuvintele… Dacă vreau să mă regăsesc și să mă folosesc de blog ca de jurnal, mă desfășor într-un spațiu mai mare. Dacă vreau ca neapărat să fie citit mesajul meu, însă, comprim totul ca pentru oamenii grăbiți ai societății noastre. Ideile mele, trăirile mele le vor citi cei care mă iubesc, cei care au vreme, cei care sunt atrași de stilul meu. Dar aceștia sunt puțini – însă îmi place să fiu eu, cu mine însămi și cu ei.

Mesajul care trebuie neapărat să ajungă la oameni îl realizez scurt pentru că am înțeles starea de lucru a contemporaneității: fără zorzoane și fasoane, ca să înțeleagă oricine.

Cu textele scurte poți lumina mintea oamenilor, îi poți mobiliza, le poți arăta că gândiți la fel. Cu cele care sunt cât vrei tu, cât consideri tu, îi inviți să stea cu tine și e alegerea lor dacă o vor face, dacă sunt tentați de ceea ce oferi și dacă renunță la altele pentru zicerea ta…

Criticii ne descurajează, găsind tot felul de cusururi scrierilor noastre? Pe de o parte, au dreptate: la câți saci de cărți umplu cu literatura română contemporană și cât foc fac în sobă cu ea, normal că sunt sceptici. Pe de altă parte, unii dintre noi, cei care scriem, chiar nu țin să facă parte din *panoplia marilor scriitori români*, nu vor să se vorbească despre ei în Istoria Literaturii Române. Vor doar să-și împlinească pasiunea, focul inimii de a așterne pe hârtie câte ceva. De ce să fii pornit pe sărmanii oameni care au un vis? (A, că de fapt scriu banalități, aberații, sperând la o pensie de scriitor? A, că scriu pentru că n-au ce face nici cu timpul, nici cu banii? – cărțile din această categorie trebuie să fie *mirosite* de cititori și să nu fie cumpărate, dar în niciun caz să fie disprețuite din start de cei care *știu ei ce știu*.)

Se scrie mult? Poate că și tu vrei să scrii și te deprimă că au scris alții înaintea ta. Te ironizează cei care au un renume deja pe piața literară.

Cei care nu au talent vor scrie întotdeauna, indiferent că vor fi încurajați sau li se va da peste nas că nu au ce spune.

Ce vor face cei care au talent, dar sunt sensibili la vorbele celorlalți, au cărți scrise, dar nu au bani să le publice, au ceva de spus lumii, chiar dacă nu vor reuși de la prima carte să se afirme? Dacă sunteți astfel și ați decis să faceți ceea ce aș face eu 🙂 , ei bine, nu știu altceva să spun decât: Nu vă opriți din scris! Dacă sunteți astfel și ați decis să luați singuri o hotărâre cu privire la viitor, faceți cum vă taie capul, dar nu mă pot opri să nu adaug: eu citesc mai ales cărți care au pagini multe, mai ales subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Și ca mine mai sunt câțiva. Poate nu mulți, poate vreo 500, de aceea când publicați prima dată faceți un tiraj mic și căutați-vă publicul!

Așa că spor(t) la treabă, talentați care era să cedați presiunii și să depuneți pixul sau să închideți laptopul. (Că oricum netalentații nu se opresc din turuit!)

P.S. În caz că ești gata să depui armele pentru că ți se pare că nu prea ai condiții de scris și cum să publici, treci și pe la Ana și încurajează-te și din experiența ei.

Cartea scrisă pe telefon 

 

Cum am ajuns la MSM?

Ce lucru grozav îmi spune mie doctorița… Că orice cartilaj din corp se reface dacă mănânc piftie. Îmi dau seama că, deși nu-mi place piftia și aș putea trăi fără ea 10 ani, fără să-i duc lipsa, o să încerc și lucrul acesta.

De ce?

Pentru că e mai bine să am degetele mele de până acum, cu care puteam scrie la computer, decât acestea deteriorate… nimeni nu știe de ce.

Dar, când am pus piftia pe masă, dintr-un curcan respectabil, cineva mi-a șoptit: *Ești conștientă că nu neapărat gelatina aceea e importantă, ci să rozi toate acele oscioare? Știi că zgârciurile sunt esențiale pentru asta?*

Din acel moment am renunțat la ideea de a-mi reveni pe calea mâncării de piftie. Doamna doctor, refuz complet o asemenea dietă. Nu-mi place și nu am de gând să mă transform, nici în câine care roade osul, nici în persoană care se întoarce la dieta bazată în mod deosebit pe carne – și nu de plăcere, ci pentru vindecare 🙂 !!!

Așa că am început tratamentul cu #MSMdelaSecom

Cu totul alt specialist decât doctorița care propune piftie mi l-a recomandat și mi-a spus că, după ce fac tratament o lună cu el, voi ajunge la o concluzie – că e cel mai bun pentru articulațiile mele, mai ales în acest context al respingerii vindecării prin mâncare (de acest fel!).

Prefer gheara mâței și a diavolului, ca plante în suplimentul alimentar, decât orice altceva.

 

Filosofie de autobuz

Două tinere (25-27), care stăteau pe locurile din spate, cu spatele la mersul drumului, iar eu și o altă femeie stăteam față în față cu ele, se uitau pe telefonul uneia dintre ele. Era un clip cu Obama, momente minunate din timpul cât a fost președinte. Erau surprinse relațiile lui extraordinare cu copiii, încurajarea acestora, dar și clipe amuzante… La un moment dat ținea un bebeluș în brațe și s-a prefăcut că pleacă acasă cu el… M-a cuprins și pe mine curiozitatea și l-am privit, odată cu ele; evident, eu … 🙂 pe dos. (Normal că l-am căutat când am ajuns acasă. Pentru cei interesați, aici )

Una dintre ele îi zice celeilalte:

*Vezi, dragă, au trecut toți anii președintelui negru și n-a fost niciun scandal de infidelitate.*

*De unde concluzia ar fi că trebuie să căutăm un negru ca soț, nu?*

S-au pus pe râs și m-au făcut și pe mine să zâmbesc. Până atunci, una dintre ele povestise că s-a despărțit de *Nelu* pentru că nu are una, ci trei în plus, pe lângă ea și nevastă… 🙂

Mergeți cu autobuzul. Veți cunoaște viața!

Maggie*s plan, 2015

Când am început să văd filmul, nici nu m-am uitat la distribuție. M-a cucerit descrierea și privirea nu mi-a alunecat spre cei care interpretează. Și am avut surpriza să fie și actorul meu preferat… (la această oră! 🙂 )!!!

Se zice bine *ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să și primești* – și poate primești mai mult decât te aștepți. Maggie vrea un copil și primește mai mult decât un copil – o familie. Doar că nu realizează nicio clipă că relația ei se duce de râpă nu neapărat datorită faptului că nu poate să o păstreze, cât pentru faptul că prea poate să o ghideze, prin toate sinapsele zilei și anilor.

Perfecțiunea ei atrage dorința celorlalți de a se ridica la nivelul ei, iar prietenul ei bun spune bine ce spune… *micuța quaker care vrea să fie totul bine – după planul ei*! Ai impresia că e fragilă, e puternică, ai impresia că o să tacă, vorbește, ai impresia că nu se descurcă, ei, lasă că iese și din asta…

Este un film excelent pentru cei obsedați de control: chiar dacă au intenții bune, mai trebuie să țină cont și de cei din jurul lor.

Aventurile lui Nelly

În cadrul KiNodiseea, 2016, dintre câte filme am văzut acesta mi s-a părut cel mai slab, dar la final nu am primit sondajele pentru a-mi spune punctul de vedere. Să vedem cum se face un film care să o enerveze pe una ca mine: scenaristul neamț pleacă în Mexic și îi este furată fiica. O recuperează, apoi își văd de viață până când ajung în România. Cum România pare a semăna puțin cu Mexicul și poate chiar e mai ieftină la filmări sau sigur ești mai protejat decât în Mexic, să o iei de la capăt cu furtul, scenaristul mută acțiunea aici, implicând o populație rromă, al cărei sat era gata să fie inundat de-un bogataș neamț care s-a făcut stăpân pe o vale de lângă Sibiu și nu voia eoliene, ci baraj. Rromi sunt prezentați când hoți, când cei cărora statul nu vrea să le dea apă și curent electric, ești bulversat pentru că ți-e rușine să vezi așa ceva pe ecran. Niciun moment nu e nou, să zici că inventează un truc, ceva, totul este luat din filme americane de prin *50, ba chiar și mai stupid găsesc o tiroliană și se dau amândoi pe o singură alunecare…

Oamenii din sală erau în extaz, râdeau și aplaudau, eu mă întrebam dacă nu cumva la ei se referea Adrian Păunescu atunci când spunea: *Nu de el când râdeți, râdeți – râdeți voi de voi; că sunteți grăbiți și cinici și absurzi și goi.*

Filmul este pentru pentru cei care au peste 11 ani și da, pentru faptul că surprinde abuzurile corporațiilor – în special germane, pe acolo, prin Transilvania și grupările infracționale are ceva puncte, vreo 3 din 10. În rest, nu mi-aș mai pierde timpul cu el.