0

Excesele noastre din timpul crizei

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți excese? Dar ce este un exces?

Să fie clar: a lovi un copil de zeci de ori nu e un exces, e un abuz ce trebuie pedepsit de judecător. Nici a mânca pâine când ai alergie la gluten nu e exces – aceasta este inconștiență și-ți vei lua singur pedeapsa prin modul în care îți va semnaliza organismul că ai dat-o în bară. Fumatul nu poate fi considerat în exces – fumatul chiar și printr-o țigară este în exces: este precum a pune o picătură de otravă într-o bărdacă de suc.

Excesul se referă strict la a folosi prea mult ceea ce e bun. Excesul în zilele noastre se vedea de sărbători când apăreau medicamentele ce te conștientizau că o să cam sari calul cu mâncatul, dar nu-i nimic, de aceea sunt medicamentele de bilă, să te ajute să înfuleci 59 de sarmale, chiar dacă ți-ar fi ajuns 3.

În toată luna martie a acestui an, când toată lumea cumpăra în disperare, pentru a nu rămâne fără, oamenii dintr-o suburbie a Copenhagăi au fost ajutați delicat să înțeleagă că excesul este un lux pe care nu are rost să ți-l permiți.

Un supermarket danez a luptat cu cei care cumpărau cantităţi mari de gel antibacterian, astfel încât să mai existe stocuri şi pentru alţii, în contextul epidemiei de coronavirus. La intrare era un afiș cu un mesaj prin care clienții erau informați că prima sticlă cu gel antibacterian pe care o cumpără costă 6 dolari. Dacă vor să cumpere o a doua sticlă, ea costă 120 de dolari. Managerul magazinului a afirmat: „Am făcut acest lucru pentru ca oamenii să se uite la ei înşişi înainte să îşi umple coşurile cu gel antibacterian. Înainte erau numeroşi clienți care cumpărau patru sau cinci geluri odată, iar acesta este mult mai important decât drojdia”.

Amintita drojdie este, de asemenea, în aceste zile, o marfă foarte căutată și acolo, dar și la noi, semn că oamenii se interesează de sănătate și prepară pâine în casă, dar facem o pâine o dată, nu? Nu 70! Ca să avem nevoie de 70 de pliculețe sau de cubulețe…

Managerul danez a explicat că a ridicat preţul tocmai pentru ca oamenii să înceapă să gândească.

„Încerc să atrag atenţia şi să îi fac pe oameni să se oprească din cumpărat şi chiar funcţionează. Oamenii se gândesc la asta. În celelalte zile s-au vândut în câteva minute gelurile, dar ieri nu s-a mai întâmplat asta”, a spus el.

Excesul este ceva care ne pune față în față cu realitatea – nu sunt numai eu pe lume, ce-ar fi dacă mi-aș face această bucurie și mâine? Excesul este ceva care ne fură bucuria de a cunoaște câte ceva din fiecare pentru a avea mult dintr-un singur fel. Excesul este ceva ce fac din frică, din obsesie, dintr-o obișnuință pe care nu o conștientizez. Excesul nu este necesar, când stai să te gândește. De aceea este nevoie să gândești.

Cu gândire de acum, da? Așa vom fi fără excese.

0

Motivația – cum mă pot automotiva

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care ți-a fost încredințată, nu e rădăcină de haz, ci de slăbiciune care te va face să rămâi pitic toată viața – unde pitic înseamnă neîmplinit, fără să atingi ținta pe care ți-ai propus-o și la care jinduiești.

Nu excelez în a fi perseverentă, dar pentru că am reușit să trec uneori de anumite bariere pe care mi le punea societatea, pe care le ridica propria-mi minte sau chiar propria-mi genetică, mă gândesc să ofer aici metoda mea. S-ar putea să fie cineva care să se aștepte să găsească acest răspuns în cartea pe care am pomenit-o și să creadă că, de vreme ce nu este acolo, el nu există. Și nu e corect să rămână cu această impresie. Repet: nu sunt bună de scris o carte despre perseverență, pentru că o dau deseori în bară, dar nici să lași omul cu buza impresia că există predestinare spre neputința de automotivare.

Prea multe cuvinte introductive, pentru scurta mea rețetă: am de dus ceva la capăt, ceva care nu-mi place.

1. înainte de a mă apuca de această acțiune, fac ceva care îmi place și îmi acord 15 minute pentru ceea ce nu suport, după care mă apuc din nou 5 minute de ceea ce îmi place. Și tot așa – alternez 15 cu 5 minute.

2. realizez acțiunea enervantă în timp ce verbalizez fiecare etapă pe care o am de făcut – da, uneori, spun *și acum 10 pași până la bucătărie, 1, 2, 3, … 10, aici pun farfuria în chiuvetă și nu fug imediat, ci dau drumul la apă, așa, aud apa cum curge, îmi suflec mânecile și da, iau buretele… * V-ați prins ce urmează, 1, 2, 3 … 20 de vase trebuie spălate (este un exemplu fictiv pentru că vase îmi place să spăl, cu totul altele sunt lucrurile pe care le fac fără chef).

3. vizualizez persoana care se va bucura pentru acțiunea pe care o voi face – deși pentru mine acțiunea respectivă este ca o pedeapsă sau, făcând-o, mă simt de parcă mi-ar curge tot sângele din vene, sunt mulți oameni care au nevoie de faptele mele.

4. îmi imaginez că mă aflu pe un arc și că acesta mă propulsează, mă ridic și mă îndrept spre lucrul pe care îl am de făcut ca o săgeată trasă dintr-un arc, fără să las minții să mai proceseze cât de silă îi e să facă acea activitate.

5. îmi spun că nu pot respira dacă nu duc la capăt un anumit lucru și e necesar chiar să am senzația aceea de lipsă de aer, care mă trezește la realitate – hai, pune-te la birou, altfel aici ți-ai găsit sfârșitul.

Prefer să lucrez asupra neputințelor mele decât să mă jignesc sau să accept rușinea că stau pe loc. Rugămintea mea este, către cei leneși sau delăsători, ca mine, să facă un prim pas. Și fiecare pas ce vine după primul să fie considerat tot primul 🙂 . Pentru unii ca noi, drumul spre capătul misiunii încredințate nu este alcătuit din 1000 de pași, ci din 1000 de primi pași.

0

Vara lui *92 – Sommeren*s 92

Ce făceați în vara lui *92?

Pentru cei care au impresia că istoria se scrie acum, aș avea un pont: istoria fiecăruia care trăiește azi se scrie azi, dar istoria celor care au trăit s-a scris în fiecare zi care s-a scurs și poate că ar putea să ne ajute să nu ne mai vedem noi cei mai importanți. Ori pur și simplu să-i cunoaștem pe cei de demult… Despre care poate nu am auzit, dar care au potențialul de a ne învăța ceva. Ori, din nou, pur și simplu, de a ne reaminti că pasiunea și perseverența sunt două lucruri de care depind multe. Printre care supraviețuirea emoțională și lidershipul.

Richard Moller Nielsen era asistent la Naționala de Fotbal daneză și, deși antrenorul principal a plecat, el nu a fost luat în seamă ca succesor. Alte nume sau auzit, poate și al bunicii, dar nu al lui. Nu numai Federația nu l-a vrut, dar jucătorii nu-l respectau, era cel care strângea lucrurile după ei, prin vestiare, cum ar fi putut să le dea acum indicații, doar erau băieți care jucau la cluburi în străinătate și el un pârlit.

Trebuia să se califice echipa daneză pentru Euro 1992, dar sub bagheta lui, oricum, nedorită nu s-a putut, a fost a doua după Iugoslavia. Cum Iugoslavia a fost descalificată ca un semn de avertizare pentru situația politică (da, războiul intern), prima echipă care putea să-i ia locul era Danemarca. În 10 zile se poate face o gașcă de impertinenți – un grup care să fie măcar reprezentant onorific? E vorba să te prezinți într-o competiție în care nu ai mai jucat niciodată! Pentru cei care vreți să vedeți filmul, retragerea 🙂

Pentru că voi începe să povestesc, mai ales pentru cei care nu vor vedea filmul (indiferenți față de filmele cu sport(ivi), dar interesați de ceea ce ar putea ieși bun din povestirea lor în 2 minute).

Ești prost, plictisitor și nu-mi place de tine. – îi spune antrenorului un tip de prin federație. Cu 10 zile înainte de Euro. Îți păstrezi încrederea în tine dacă auzi astfel de cuvinte? Și prietenul lui care-i stătea lângă umăr avea ceva să-i reproșeze, dar cu mai multă dragoste: ești un antrenor genial, dar slab lider. Nu știi să-i motivezi.

*Cu ce i-aș putea motiva mai mult decât că au o șansă, au 40.000 de oameni, să se uite în jur, la realitate… Ai mult de câștigat, de ce nu ai da totul, de ce ar fi nevoie de o proptea, când ești un stâlp. Cu ce pot eu să te stimulez din exterior, dacă tu nu vezi situația în ansamblul ei?*

În cele din urmă, antrenorul *groaznic* le dă voie fotbaliștilor să nu mai facă pregătire într-o seară, ci să se distreze la un minigolf. Într-o altă situație, îi lasă să coboare din autocar la un fast food… Deodată, orgoliile fiecăruia încep să dispară și se creează o coeziune. Devin o echipă.

Lucruri ciudate? Joacă un singur frate Laudrup, cel mai modest, celălalt rămânând la părerea lui că nu se poate supune unui antrenor slab ca Moeller. Laudrup de pe teren, din vedeta care se dădea, după discuția cu antrenorul, că e importantă echipa, chiar dacă el este cel mai bun fotbalist al lumii – când obosește face semn să fie schimbat. Ca să vină cineva proaspăt și să se câștige meciul. Nu contează orgoliul lui că n-a jucat toată partida, ci trupa!

Antrenorul șoca prin comparațiile lui pe care mintea lui genială le procesa rapid, dar toți cei care îl disprețuiau găseau motive să se ia de el. Parcă nici măcar de glumă nu mai vrei să auzi când gluma e făcută de cineva pe care nu-l suferi. Echipa are balene de oțel care o susțin, precum corsetul mamei mele. (acum suntem și balene?)  Ca antrenor, avea câteva cerințe: ține-te de plan, nu alerga fără rost, suntem 11 pe teren, nu este vorba numai despre tine, relaxează-te și dă tot ce ai, fă ce ți se cere, căci știi schema, stai la locurile fixe, nu atâta improvizație, urmeaza traseul precizat, toți sunteți rotițe, implicați-vă unul pe altul, dați în spate, terenul nu e al unuia singur.

Studia totul, avea schițe și scheme pe care le vedea și noaptea în somn, nu era de acord cu plimbatul mingiilor sau cu păstratul prea mult, chiar și o victorie cu 4-1 poate fi considerată jenantă dacă de fapt nu ai jucat după reguli, ci ai fost ca un lup singuratic pe câmp, strategia contează, precizia e esența, nu e nimic primitiv în a colabora, a fi o echipă. Mi-a plăcut decizia lui: nu jucăm după sistemul meu? Ori faceți asta, ori vă înlocuesc cu cineva care o face. Căci disciplina e totul.

Una dintre ideile lui care m-au câștigat a fost aceea că nu poți fi dezamăgit dacă lupți din greu, nu ai motiv să te lași pradă dezamăgirii, dacă știi că ai dat totul. (sigur, aici intervin, pentru cazurile personale, întrebările: Dar când știi că ai dat totul? Nu ai fi putut face ma mult. De unde știi? – despre asta, în altă discuție!)

În vreme ce la radio se tot spunea împotriva proastei echipe din prezent și a incapabilului antrenor, Moeller le-a cerut să închidă aparatul (să avem grijă pe ce post jucăm noi, cei din media, în astfel de cazuri, cu atotștiința noastră și prezicerile noastre jalnice!) și să se gândească la un singur lucru: Sunteți exact echipa pe care mi-o doresc. Cea a anilor 80 nu mai există. Voi sunteți realitatea. Sunt câini mari și câini mici. Cei mici latră pentru că le e frică, voi sunteți cei mari. Cei care tac. Și fac.

Cu un meci egal cu campionii europeni și învingându-i pe campionii mondiali, Danemarca a luat pentru prima dată cupa și la prima participare … și cu așa vieți varză …

În cadrul filmului am descoperit două melodii de care m-am îndrăgostit aceasta și aceasta.

De asemenea, au fost două personaje urmărite în mod deosebit, în afară de antrenor: Primul, Kim Vilfort, cel a cărei fetiță de 7 ani era în spital și pentru care a și părăsit echipa un meci, dar ea l-a trimis înapoi pe teren, ca să o bucure cu un gol (toți băieții bolnavi, de prin saloare, veneau să o viziteze că are așa un tată tare, iar el lipsea din campionat? 🙂 ). Întors între colegi, le spune: i-am promis lui Line că vom câștiga așa că aveți grijă să jucați bine.

Al doilea, John Faxe Jensen, tot spera să meargă și el la o echipă bună, dar nu avea șanse pentru că se cam copilărea cu mingea. Cum a ascultat îndemnul antrenorului de a da cu putere când are mingea și a se uita la șireturi în clipa aceea, a marcat unul dintre golurile din finală – așa că apoi a zburat la Arsenal.

Deși victoria a fost fantastică, neașteptată, toți ceilalți au considerat că echipa a câștigat pentru că era alcătuită din vedete și nu au acordat niciun merit antrenorului. Da, Moeller nu a primit titlul de antrenorul anului 92 în Danemarca. În schimb l-a primit pe cel ce antrenorul mondial cel mai bun.

Unii nu știu să-și respecte valorile. Nu suntem singurii, vedeți? Avem companie selectă.

0

Despre Knulp al lui Herman Hesse

Irvin Yalom în cartea Privind soarele în față a vorbit despre Demian al lui Hesse. Curioasă, l-am cerut pe Demian la bibliotecă; așa procedez: dacă vreo melodie sau vreo carte este amintită în cartea citită, mă duc la ea, un fel de șotron al cititului.

Pe Demian l-am primit în același volum cu Knulp, căci sunt două cărți din tinerețea autorului, cam 100 de pagini una. Acesta a fost motivul pentru care am început să-l citesc pe Knulp. Puteam foarte bine să-l ignor, mai ales că din prima pagină nu mi-a plăcut un amănunt despre el: era deosebit de mândru, în așa măsură încât putea trece drept onoare faptul ca el să accepte ceva de la un prieten. Teoretic acest tip de om nu-mi place, nu-mi doresc să aflu amănunte despre el, dar cum am dat pagina, l-am auzit spunându-i prietenului lui la care s-a gândit totuși să apeleze și care se afla la geam și se mira: Knulp, tu ești sau e vreun duh? – *Eu sunt, dar poți coborî și pe scări, ori e musai să vii prin fereastră?*

Acest simț al umorului m-a determinat să nu mă opresc din citit și am descoperit un personaj cu totul aparte. Găzduit de un tăbăcar alături de care călătorise cândva, îl respectă pentru binele pe care i-l face (căci tocmai ieșise de la spital) și nu ia în seamă avansurile nevestei lui.

Cartea este scrisă la începutul secolului XX, dar vorbește despre unul care seamănă cu cei mai mulți instagramari de azi – călătorește, fără să se oprească pe undeva anume, dar aleargă de zor prin stațiuni celebre și are chiar un pașaport oficial unde regăsești rutele sale prin ștampilele primăriei sau hotelului la care se cazează. E drept că mi-a părut rău că nu am citit această carte la 27 de ani când am început să călătoresc pentru că sigur aș fi avut acum un pașaport cât jumătate din Shogun cu amintiri din țările pe unde am umblat. Mi s-ar părea deosebit chiar să existe în el și niște semnături, ale celor pe lângă care ai trecut și te-au impresionat sau ale celor pe care i-ai cunoscut acolo unde ai ajuns și pe care nu-i vei mai întâlni niciodată.

În afară de faptul că deapănă amintiri cu tăbăcarul care-i deplânge singurătatea (dar nu știe că nevasta lui nu-i e așa fidelă!), își vizitează și un alt prieten, croitor, care nu mai are niciun pic de bucurie de viață din cauza celor cinci copii și a nevestei care nu e prea ordonată. Cum că aceste ființe l-a secătuit și a ajuns să nu mai creadă nici în Dumnezeu; tocmai credința lui fusese cea care îl atrăsese pe vremuri la el pe Knulp și despre ea voia să-l întrebe acum, căci între timp citise Biblia. Înțeleptul călător enunță un principiu de parenting asupra căruia ar trebui să se revină la acest început de secol XXl – Cu copiii trebuie să fii bun și vesel, cu asta le-ai și astâmpărat foamenea și setea pe jumătate.

În vreme ce croitorul scuipă prin fereastra deschisă, declarând: nu-i mare lucru cu evlavia. Nimic nu e și nu dau doi ban pe ea, îți spun. Doi bani nu dau, Knulp afirmă: Vezi tu, ceri prea mult de la Biblie. Fiecare trebuie să se gândească singur la ceea ce e adevărat și cum e orânduită viața, de fapt, asta n-o poate învăța din nicio carte. Biblia e veche și mai demul nu se știau toate câte se cunosc și se știu astăzi, dar totuși sunt scrise în ea multe lucruri frumoase și cuminți și foarte multe lucruri adevărate. Din loc în loc mi s-a părut chiar ca o frumoasă carte cu poze, pricepi? Cum se duce fetița aia, Ruth, peste câmp și culege toate spicele care-au mai rămas, asta e nimerit și parcă simți acolo căldura minunată a verii sau cum se așază Mântuitorul lângă copilașii cei mulți și gândește: *voi îmi sunteți mult mai dragi decât toți bătrânii cu trufia lor*. Găsesc că are dreptate și că ar fi multe care se pot învăța dela El.

Pe când Schotterbeck ironizează și extazul lui Knulp și pe al Mântuitorului cu privire la copii, din punct de vedere al experienței lui de cap de familie, Knulp îi mărturisește ceva ce n-a spus nimănui: tu mă invidiezi *ce bine de ăsta, nu tu familie, nu tu griji*, dar nu-i chiar așa. Eu am un copil, un băiețaș de doi anișori și a fost adoptat de niște oameni străini pentru că tatăl e de bună seamă necunoscut, iar mama a murit pe patul de naștere. Odată ajuns lângă casa acelui copil, n-am voie nici să-i dau mâna, nici să-l pup, cel mult să-i fluier ceva în trecere. Vezi tu, așa stă treaba și acum adio și bucură-te că ai copii…

Despre Knulp nu ar mai fi nevoie să mai spun nimic – merită să îl descoperiți singuri.

0

11 ianuarie – Ziua mulțumirii

Am văzut că azi e ziua mulțumirii. Sigur, am văzut că e și a laptelui, dar, într-o vreme în care laptele de vacă este controversat 🙂 și pentru cel din semințe și nuci nu ai bani destui, cel mai bine e să nu pomenești de așa sărbătoare. Un mulțumesc nu costă nimic, deci poți să-l aduci în atenția oamenilor. (După ce am făcut această afirmație, m-am surprins mustăcind: Ia să vezi că până la final o să demonstrez că, de fapt, mulțumesc e mai scump decât orice tip de lapte de pe piață… Și nu m-am înșelat!)

În primul rând, de curiozitate, ați căutat pe Google poezii despre mulțumire? Să zicem că aveți o datorie față de cineva, nu economică, ci de altă natură, și vreți să îi scrieți o felicitare în care să îl apreciați. Dar nu aveți nicio idee și pac! Apelați la creativitatea altora. Eu nu am găsit nicio poezie cu această tentă adresată omului. Primele recomandări ale internetului au fost către articole de pe bloguri creștine – mulțumirile se îndreaptă către Dumnezeu. (Da, după cum spuneam, voi ajunge la concluzia că un mulțumesc e mai scump decât laptele. Pentru că lui Dumnezeu Îi mulțumim pentru tot ce avem, dar mai ales pentru Jertfa Fiului Lui – care într-adevăr nu are egal și nici preț.)

Trecând mai departe, chiar dacă nu avem recunoștința față de om exprimată în versuri pe prima pagină Google, știu din proprie experiență de grădinițar 🙂 și din experiența în educație de 27 de ani că, de mici, copiii sunt învățați să mulțumească unei ființe. Mamei. Pentru ce mulțumești? (Bine, nu vorbim despre faptul că uneori cei mici spre mari se răscoală și strigă că nu au cerut ei să se nască așa că nu sunt datori cu nimic!) Pentru viață, pentru grijă, pentru echilibru în emoții și multe altele.

Da, dar așa cum există un curent nou care scoate femeia în față pe macara, pe mare sau la volanul camioanelor, există tendința de a se atrage atenția și asupra rolului tatălui. Chiar zilele trecute am văzut cum un lanț de magazine a postat pe geam un afiș care scotea în evidență faptul că unii tați petrec toată ziua alături de copil. Așa că, de vreme ce există și această situație, în curând nu se va mai mulțumi cu patos numai mamei, ci și tatălui (ceea ce mi se pare corect: și mulțumirea, dar și faptul că se implică 🙂 ).

Pentru nopțile nedormite, răbdarea desăvârșită, renunțarea la plăcerile personale pentru binele copilului, nu există preț pe care să-l plătească cei mici, nici pe moment, nici când ajung mari.

Haideți să luăm mai departe oamenii care apar în viața noastră:

  1. Familia extinsă, cu generozitatea ei demnă de respect (bine, sunt și probleme și chiar ură în această celulă numită familie, dar azi discutăm despre lucrurile frumoase din cadrul ei sau despre persoanele care ies în evidență în dezvoltarea copiilor!)
  2. Prietenii – știți cât de dificil este să-și facă un prieten pentru unii copii sau cât de dureros este să-l păstreze? (chiar dacă noi spunem că se împrietenesc ușor copiii – ei bine, acolo unde se împrietenesc ușor ai de ce mulțumi, ținând cont de alte experiențe!)
  3. Colegii care-ți dau o mână de ajutor (eu nu prea știu ce înseamnă inversul acestui aspect, dar am cunoscuți care se plâng nu numai că nu primesc ajutor, ci că sunt săpați!)
  4. Oamenii cu care intri în contact zilnic – pentru că ai nevoie de ei, de un serviciu din partea lor (cum îți pot ei strica ziua, dacă nu sunt niște domni!)
  5. Necunoscuții care îți fac un serviciu neașteptat (pierzi un lucru și-ți atrag atenția sau ți-l aduc la ușă)
  6. Doctorii care se străduiesc pentru tine în momentul în care crezi că nu se mai poate face nimic
  7. Toți cei de care ai nevoie la un moment dat în cursul unei zile (inclusiv cei care au inventat medicamentul pe care îl iei sau îl ia copilul tău, medicament care readuce zâmbetul pe buzele bolnavului ce face un pas spre vindecare!)

Uneori, un simplu gest îl costă enorm pe cel care-l duce la capăt pentru noi, așa că laptele de migdale sau de cocos este o nimica toată față de bunătatea pe care o primim zilnic de la tot ce are suflare și ni se dedică (in)conștient. Și Mulțumesc al nostru ne costă enorm, vine din înțelepciunea de a înțelege importanța clipei! Deci este ceva neprețuit!

Dintre toate articolele apărute pe marginea acestui subiect, cel mai impresionant a fost cel despre proveniența verbului a mulțumi.

Alte lucruri interesante, culese de pe ici, de pe colo:

  • Sociologii şi psihologii spun că „Mulţumesc!” face parte din categoria „mângâierilor verbale” şi că la auzul celor trei silabe organismul uman emană hormonul fericirii.
  • Fă-ți un obicei din a mulțumi, pentru a-ți exprima aprecierea, sincer și fără așteptări. Apreciază-i cu adevărat pe cei din jurul tău și vei vedea că nu ești singur. Apreciază cu adevărat viața și vei descoperi că ai mai mult de atât. – Ralph Marston
  • „Mulţumesc” reflectă recunoştinţă, preţuire, respect, comuniune; „mulţumesc”  în engleză, „thank you” derivă de la „think”, cu sensul „mă gândesc la tine, nu voi uita ce ai făcut”; în franceză, „merçi” provine de la „mercy”, care înseamnă compasiune, sau graţie divină, la fel ca italienescul „grazie” sau „gracias”, din spaniolă, şi semnifică acceptarea compasiunii şi a graţiei divine, primite prin intermediul altei fiinţe; „obrigado”, din portugheză, duce cu gândul la reciprocitate, ca onoare, la a te simţi „obligat” de gestul celuilalt. „Mulţumesc” e ca o înclinare a omului în faţa altuia şi în faţa lui Dumnezeu.

Sunt două aspecte despre care aș vrea să mai vorbesc. Primul, normal că mulțumirea ar trebui să fie sinceră, altfel de ce te-ai mai *umili* atât de mult în fața cuiva față de care nu ai respect? 🙂

Al doilea, chiar dacă azi e ziua lui Mulțumesc, el ar trebui să fie zilnic pe buzele noastre. Dacă ai un copil și-l aniversezi într-o anumită zi dintr-o anumită lună, nu înseamnă că în restul timpului îl ignori.

Tu cui ar trebui să-i spui mulțumesc – azi și în fiecare zi?

 

0

Minimalism să fie pentru o obsedată colecționară

20.20 este un an în care, pentru că nu am nimic de pierdut, mi-am propus să fac o sumedenie de lucruri, care mai de care mai nepotrivite cu tiparul meu. Nu le voi aborda pe toate acum.

Vreau să vorbesc despre una singură la început de drum – încercarea, pentru că recunosc este încercare, este tatonare, este străduința de a mă obișnui cu ideea, nu de a acționa ca o minimalistă.

Sunt prietenă cu adminele de la Organizează. Economiște. Trăiește așa că le urmăresc activitatea chiar dacă nu intră în sfera mea de atenție. Știți, prietenii se mai uită la ce fac cei dragi, chiar dacă nu sunt de acord cu acțiunile lor. Și pic cu pic, lucrurile încep să dea roade, că nu sunt încăpățânată ca un măgar să o țin pe a mea, doar că m-am obișnuit cu ale mele colecții la care îmi e greu să renunț.

Nu promit nimic. Doar tatonez.

În același timp, încep și eu anul ca omul optimist cu o carte care se vrea amuzantă (și este!), dar pe mine pur și simplu mă scoate din sărite – pentru că, și dacă nu sunt minimalistă, un lucru este cert – nu-s cheltuitoare. Eu iau lucrurile accesibile, mă ivesc la momentul potrivit, cunosc magazinele modeste. Ca să-mi pui în mână cartea LUX Lexicon a lui Alexander Marguier a fost ironia ironiei. Articolele ei sunt redactate pentru a te face să râzi de ciudățeniile modei în toate domeniile, de obsesiile oamenilor, care-și doresc luxul ca pe o demonstrație a înaintării în societate, chiar dacă asta ar însemna doar să folosească trei chibrituri pentru a-și aprinde o țigară sau o lumânare…. 🙂

Despre ce se vorbește în carte?

Batistele dispărute din bumbac pot fi date în urmărire doar în zona noastră, a muritorilor, pentru că în alte părți se cumpără cu 20 de euros și (atenție) rezistă la 500 de spălări. Acum, sincer, eu îmi pierd șosetele în mașina de spălat, batista cred că aș pierde-o până la mașina de spălat. Da, toți folosim batiste de unică folosință, dar ca personalitate publică nu asta oferi pentru consolare, așa că industria de batiste continuă.haine

Barul este locul unde tre să găsești două lucruri importante – băutura bună și femeia frumoasă, spun cunoscătorii. Problema reală nu o produce băutura, căci aceasta de voie, de nevoie (că se pierd papilele după ce tragi câteva pahare!), ci femeie, așa că e o condiție asupra tuturor posesorilor de bar – lumina cât mai mică. La întuneric, orice femeie rămâne frumoasă (și pentru ea și pentru ceilalți).

Briciul se pare că rămâne dușmanul de necontestat al bărbii, deși există aparate de ras și spumă de toate felurile. Briciul este preferat – cu 90 euros, având gravură și fiind din lemn negru de abanos, dar nu leșinați când aflați că există și brici cu 400 euros cu mâner de fildeș de mamut de 40.000 de ani 🙂 (eu nu leșin de emoție la astfel de prezentări, ci de râs că poate cineva să creadă așa ceva!). Nu vă mai spun că trebuie să ai pămătuf din păr de bursuc pentru a-ți împrăștia săpunul pe față, căci spuma e prea rece – pămătuful costă 300 euros (ah, că nu știu eu când vă repeziți la bursucii respectivi, că aș veni cu niște pietricele ca să arunc în voi din vârful unui copac!). Mda, iar la final șmecherii se dau cu piatră de alaun. Acum să vă spun drept, chiar și în sărăcia cea mai mare, în epocă, toți bărbații aveau piatră de alaun pentru a opri sângerarea, dar acum cred că de aceea nu se mai rad bărbații și a devenit barba o modă – confundă alunul cu alaunul și cum alunul nu-și face treaba, preferă să nu se mai atingă de țepii lor.

Crunte sunt amănuntele despre hainele de zibelină de Bargusin – ai nevoie de 100 de zibeline pentru o haină lungă așa că aceasta va costa 300.000 de dolari. Săriți ecologiști și toți cei care vreți să mai faceți ceva pentru planetă informați-vă la ce dimensiuni a ajuns luxul în această lume care a luat-o razna.

V-am spus – cartea e scrisă în cel mai amuzant mod, dar tocmai aici este problema. Dacă luăm prea mult în râs lucruri care sunt atât de serioase, s-ar putea să rămânem curând în fundul gol și să ne întrebăm de ce… Păi pentru că după ce alergi după lux, ajungi la sapă de lemn.

Mă opresc înainte de a vorbi despre diamante și multe alte lucruri pe care minimaliștii nu le iau în seamă, lucruri de care văd că ajunge să nu-mi mai pese nici mie.

Te pomenești că această dorință a mea de început de an mi se împlinește?

(Să fie măcar aceasta pe drumul cel bun pentru că mai am vreo 9 care sunt din ce în ce mai lipsite de modestie. Probabil că așa e atunci când simți că nu mai ai nimic de pierdut! Încerci, ce altceva se poate întâmpla decât să nu iasă? Că nici măcar bicicletă n-ai – să ți se ia caii de la ea, dacă de la car sau de la mașină, oricum, nu îi pot lua 🙂 🙂 )

Un an bun tuturor. Cu toate dorințele împlinite, mai ales dacă și luptați pentru ele. Și râdeți cât mai mult, lăsând luxul pe seama celor care nu cunosc ce este de valoare, de fapt, în această lume – relaționarea!

0

John Grishman – Un altfel de Crăciun

Ce înțelegem noi prin Crăciun? Sărbătoarea Nașterii Domnului sau bradul sub care ne sunt puse darurile? Unii nu prea înțeleg ce ar fi acest eveniment, alții amestecă cele două idei, ori le resping și pe prima și pe al doilea. Într-o familie în care pentru un Crăciun se cheltuie 6100 $, posibilitatea de a da doar 3000 pe o croazieră care te duce la căldurică și a păstra restul, îl determină pe soț să nu mai țină cont de presiunea soției sau a pastorului, de cerința de a participa la cina festivă de la slujbă sau de concursul pe ce stradă sunt cei mai frumoși oameni de zăpadă (așa că nu se mai simte obligat să lupte cu amplasarea lui).

Cum v-ar fi dacă ați fi obligați să renunțați la toate tradițiile de sfârșit de an? Dacă nu ați da petrecere, deși i-ați obișnuit pe toți că vă adunați în salonul imens? Dacă nu ați trimite felicitări (de 300$) și vânzătorul de la librărie ar face presiuni asupra dv pentru că nu vrea să vă piardă de client? Cum i-ați refuza pe cei care vin să vă vândă brazi, pe cei ce vând prăjiturele ori pe polițaii care vând celebrele calendare prin care se demonstrează loiali societății?

Mda, acesta e stilul american. Dar cum ar fi pentru noi, dacă nu am împodobi bradul și nu am pune luminițele la ferestre, dacă nu am face cozonaci și nu am pune la garniță jumările purcelușului, dacă am închide ușa finilor sau nu ne-am duce la nași, încărcați cu de toate?

Cum ar fi dacă ați decide să vă bucurați de sărbători într-un stil propriu care nu-i include pe ceilalți, iar ceilalți v-ar teroriza cu ideea că sunteți parte din societate, trebuie să vă comportați ca atare? Eroii noștri se ascund după draperii, vorbesc în șoaptă, în propria casă, se strecoară așa cum facem noi când nu vrem să ne așezăm între videoproiector și ecran… Dv ați ține piept sau ați fi la fel de apăsați de obișnuința anilor anteriori? Vă țineți de tradiție cu orice preț sau vă puteți desprinde ușor de ea?

Și dacă ați reuși să vă smulgeți din iureșul consumerismului și deodată ați primi un telefon care v-ar da complet decizia peste cap, cum ați rezolva în ajunul Crăciunului să recuperați tot ce n-ați pus la punct din octombrie, de când începeau pregătirile pentru ca totul să iasă perfect?

Cam despre aceasta este vorba în cartea lui Grisham. Fără a râde în hohote, sigur vom zâmbi la fiecare pagină. Și poate chiar vom lua decizia de a a ne desprinde de zăpăceala de la sfârșitul anului, mai ales dacă ea nu este pentru noi altceva decât simpla plăcere de a cheltui și a primi lucruri pe care au cheltuit alții.