0

Ziua Empatiei – Maimuța care se credea girafă

Trompa

Empatia este ceva care se învață. Încă de mic. Sau chiar și la vârstă înaintată, dacă ești deschis pentru lucrul acesta. Pentru cei mici, voi lăsa mai jos o poveste care s-ar putea să le fie de ajutor părinților când vor să le vorbească despre cum se pot înțelege cu cei din jur.

Pentru cei mari, o scurtă amintire: luni, 10 iunie, este prima celebrare a empatiei în România. Contribuim împreună la construcţia empatiei în comunitatea noastră.

Conferinţa „Building Empathy in my Community”  (începând cu ora 14) are ca obiectiv să aducă mai multe perspective despre impactul empatiei în diferite comunităţi: perspective din antreprenoriat, leadership, HR, customer care, educatie, parenting şi nu numai.

Participarea este gratuită; vă puteți înscrie aici.

……………….

 

Maimuța care se credea girafă

  • Bună, maimuță, o salută ursul pe maimuță.
  • Eu? Eu, maimuță? Pardon, ursule, pardon.
  • Pardon, de ce? Că nu m-ai lovit…
  • Pardon că nu prea te pricepi la animale!
  • Ba pardon tu. Cum așa?
  • Păi, nu mi-ai zis maimuță?
  • Și cu ce-am greșit? Că doar nu ești trandafir.
  • Trandafir, nu, exclamă jignită maimuța, dar ai putea încerca… girafă? Nu te uiți și tu așa la mine?
  • Girafă! bombăni exasperat ursul. Gi-ra-fă?
  • Ce tot mormăi acolo? Girafă, da, nu mă vezi că sunt gălbuie?
  • Și?
  • Și girafa are… cu-loa-rea-gal-be-nă…
  • Cu pete maro, o completă ironit ursul.
  • Ce mai contează niște pete. Am culoarea galbenă? Sunt girafă.
  • Păi, în cazul ăsta și eu sunt tot girafă, concluzionă ursul.
  • Ei, nu, asta nu se poate. Nu ești galben.
  • Nu, nu sunt galben. Dar sunt maro. Și ce mai contează petele galbene?
  • Ursule…
  • Zi-mi girafă!
  • Doar eu pot fi girafă! se răsti la el maimuța.
  • Bine, bine, nici nu mi-aș dori să fiu girafă… Mie-mi place să fiu urs!
  • Serios? Atunci să vreau să fiu și eu urs? căzu pe gânduri maimuța.
  • Păi nu ești maro!
  • Dar sunt prietenă cu tine.
  • Și ce contează asta? se miră ursul.
  • Pot fi în clanul tău.
  • Maimuță, i se adresă ursul cu toată dragostea lui blănoasă, tu oricum ești în clanul meu. Ce rost are să te crezi urs?
  • Deci pot fi în clanul tău și maimuță?
  • Sigur… Suntem prieteni, declară solemn ursul. Nu trebuie neapărat să fim identici. Mai ales că nu suntem, adăugă repede.
  • Ce veste bună. Deci nu mai sunt girafă?!
  • Și nici urs.
  • Sunt maimuță, chicoti maimuța încântată.
  • Și hai odată, du-te de colo-colo să mă iau după tine, să mai fac niște exerciții fizice, că fără tine mă las păgubaș… Niciun pic de sport!
  • Deci eu sunt importantă pentru tine?
  • Nu ți-am spus? Adică nu ți-am spus destul? Hai să-ți mai spun o dată: nu numai că ești importantă, dar ești mai importantă ca maimuță decât ca girafă sau ca urs. Dacă erai urs, erai la fel de leneșă ca mine. Așa, ești vioaie și mă provoci la alergat.
  • Uf, ce bine că sunt maimuță. Înainte îmi părea rău, acum mă bucur, țopăi de fericire maimuțica.
  • Taci, că acum încep să plâng eu de ciudă că nu sunt maimuță!
  • Lasă, să nu-ți pară rău, e foarte bine că ești urs, pentru că dacă erai maimuță ne temeam amândouă de prădători. Așa, când sunt cu tine nu mi-e teamă de nimic. Știu că mă aperi.
  • Prieteni?
  • Prieteni pentru totdeauna! spuseră ei în cor.

#ziuaempatiei2019 #empathyday2019

Reclame
0

Empatia salvează România

Citeam un articol din 2016, despre empatie. (Unde *empatia* este capacitatea de a înțelege sau de a simți ceea ce experimentează altă persoană, privind din perspectiva ei, mai exact capacitatea de a te pune în locul acelei persoane.) Atunci eram pe locuri codașe la acest capitol.

Pornim de la ideea că sunt 3 ani de atunci și lucrurile s-au mai schimbat puțin (sau mult)? *Dacă suntem optimiști și vedem oameni de treabă în jurul nostru*, spunea cineva, *înseamnă că, de fapt, am emigrat*.

Personal m-am cam săturat de sceptici și de oameni care arată cu degetul la probleme, fără să găsească soluții. În articolul despre care vorbeam anterior, Eugen Dumbravă, doctor în psihologie, afirmă că educația primită în familie este cauza principală a empatiei scăzute a românilor. „Pentru că puiul de om asa este învățat în familie. Familia, celula de bază a societății, este sursa de corigenți în masă. Ipocrizia văzută la părinți, egocentrismul acestora, autoritarismul care înlocuiește dialogul în multe familii, violența fizică și emoțională, agendele ascunse ale fiecărui părinte, tendințele oarbe de control ale celuilalt, sunt doar câteva dintre motivele pentru care membrii unei familii nu învață împreună cum să-l iubească pe celălalt. Iar un copil neiubit nu poate fi educabil. Familia așa cum este ea acum în România, este adevărata sursă a ratărilor de orice fel: acolo ești învățat cum să înșeli, cum să te bucuri de ceva ce nu-ți aparține, acolo îți sunt sădite stereotipiile de gen și lipsa de toleranță și grija față de celălalt, acolo înveți că biserica și scoala produc vorbe goale și nicidecum îndrumare sau descoperire de sine. În familia română înveți că tu ești bun, dar nu ai noroc, iar ceilalți sunt răi. Familia este locul decisiv al luptei cu prostia – din păcate cu puțini învingători.”

Cuvinte dure – realitatea bate la ușă și are colți de fier. Ne va sfâșia, dacă va rămâne la fel situația, dar vestea bună este că empatia aceasta se poate educa, nu este un dat. Mă gândeam să zic *ai părul roșcat, nu poate deveni blond*, dar m-am răzgândit, pentru că acesta nu este un exemplu potrivit pentru ceea ce vreau eu să demonstrez – părul se poate vopsi în zilele noastre, nu? Poate căpăta orice nuanță. Așa că voi folosi ideea de *statură* – pe aceasta chiar nu poți s-o schimbi. Nu mai poți adăuga la înălțimea ta. Însă la capacitatea de empatie este posibil să pui ceva, încă ceva, iar ceva … în așa fel încât tu și cei din jurul tău să fiți fericiți datorită acestei bunătăți care lucrează pentru înțelegere.

Cum se poate ajunge la empatie, de la nepăsare sau chiar răutate? Învățând să fii. Desigur, să fii empatic.

De aceea se organizează și în România – Ziua Empatiei, luni, 10 iunie 2019.

x

Ziua Empatiei este un proiect pilot şi o mişcare civică iniţiată de Lăcrămioara Ocunschi, alături de Claudia Şerbănuţă, şi derulată cu suportul Oanei Mihaela Constantinescu (Mămica activă). După acest eveniment pilot, se doreşte înfiinţarea unui ONG care va face lobby pentru declararea oficială a unei zile a empatiei, cercetări legate de nivelul de empatie, care va crea programe pentru dezvoltarea empatiei și va duce poveştile empatiei mai departe.

Primul program este Conferinţa „Building Empathy in my Community”, o invitaţie de a construi şi distribui empatia în comunităţile în care trăim. Conferinţa va avea loc luni, 10 iunie 2019, ora 14:00. Intrarea este liberă, dar este necesară înscrierea pe mail. Mai multe amănunte veți afla de aici.

Sper ca luni să ne vedem acolo și să putem vorbi mai multe despre ce se poate face în acest domeniu.

#ziuaempatiei2019 #empathyday2019

0

Social Media Summit Bizz – TikTok

Alături de Emilia Darie, content creator pe TikTok, Manafu a încercat să scoată în evidență acest nou tip de mesaj media. Emilia este o tânără de 20 de ani care a descoperit aplicația TikTok și a considerat că este foarte potrivită pentru ea. Atâta timp cât activezi pe o platformă trebuie să te simți în largul tău, să nu te chinui, să fie ceva natural pentru tine și implicarea să vină dintr-o dorință interioară, nu dintr-un imbold exterior.

Pe TikTok există tot felul de provocări (challenge) dintre care poți alege categoria care ți se potrivește mai bine – poți cânta, dansa, face poante… Este un mod în care poți să te exprimi în așa fel încât ceilalți să te cunoască sau să-și petreacă timpul într-un mod instructiv. Cred că sistemul acesta ar trebui aplicat mai ales în școală – acolo profesorii ar trebui să învețe să fie stil TikTok pentru a putea să-i atragă pe copii, să-i fascineze și să le îndrepte atenția spre materiile pe care le predau.

Pe Emilia o găsiți la @emiliaaa – ea a ales umorul pentru că acesta o reprezintă.

#socialmediasummit2019

#biz

#manafu

0

Social Media Summit Biz – relația angajat-angajator

Ca în fiecare an, Virginia Oțel de la Garanti Bank a venit ca un generator de emoții. După ce banca lor a avut un blog intern – Garanti4all, acum există un videotv la care au acces angajații atâta vreme cât sunt la locul de muncă. Deși sunt pe locul 10 între bănci, din punct de vedere al relaționării între angajați și al prieteniei angajator-angajat sunt pe locul 2. Foarte căutați au fost și vor rămâne, dacă vor păstra acest accent pus pe interacțiunea cu fanii – de data aceasta vorbindu-se despre … orele de teatru…

Pentru cei care vor dori să realizeze clipuri în care să apară angajații lor, VO și-a permis să ofere 4 sugestii:

  1. Țineți minte că angajații nu sunt actori, de aceea trebuie să creați o atmosferă bună pentru filmări, să îi ajutați să se simtă confortabil și să-și dorească să mai filmeze și altădată
  2. Este necesar un script pe care să-l aveți – chiar dacă mai schimbă din el cei care vor interpreta, scriptul trebuie să existe, nu împovărați angajații cu realizarea lui, atâta vreme cât își duc la bun sfârșit datoriile normale în firmă și nu-i scutiți de ele
  3. Îndemnați-i să-și exerseze naturalețea și mergeți pe spontaneitatea lor, căci aceasta este o garanție a succesului
  4. Căutați să aveți specialiști la cameră, atât pentru a se simți confortabil cei din fața camerei cât și pentru ca cerințele video să fie bifate: lumina potrivită, fundalul să nu fie cu zgomot, ce format este necesar, unde va fi urcat filmulețul…

Concluzia mea este că la Garanti Bank principiul de bază este câștigă încrederea angajaților înainte de toate. Lucru care mă face să spun că, dacă aș avea veleități de economist, mi-aș depune cv-ul acolo. 🙂

#socialmediasummit2019

#biz

#garantibank

0

Momente penibile

Pentru momentele penibile, în adolescență, unii vor să-și ia viața. Pentru momentele penibile, la maturitate, îți vine să-ți tragi palme sau să te pedepsești – la colț, la colț, la colț, vorba cântecului din filmul Veronica.

Organizarea, seriozitatea, planificarea, te ajută de multe ori să scapi de aceste momente penibile, dar chiar și cei care intră în această categorie pot să identifice în viața lor destule clipe stranii, pe care ar vrea să le uite… Cu atât mai mult dacă ești împrăștiat, neatent, cu capul în nori. Și, mai presus de toate, dacă ai nevoie de ochelari și nu-i folosești. Așa că vezi cu totul diferit decât ceea ce ar trebui.

Căutam în geanta mea hârtia de 500 de lei pe care știam sigur că o am. Bine, nu mă întrebați de ce am căutat-o în geantă și nu în portofel. Nu mă întrebați pentru că vă răspund: de regulă, las portofelul deschis, se învârte geanta în toate felurile când o arunc eu peste tot sau când o mai rostogolesc în joacă, atunci când nu am ce face, și evident că-mi cad toate. De aceea și controlorii abonamentelor sunt convinși că îmi vor da amendă când văd cât stau după mine să găsesc acel card miraculos, chiar și eu îmi pierd răbdarea și-mi vine să zic – bine, dau 50 de lei, doar să nu mai caut prin jungla mea, însă chiar când să mă las păgubașă văd verdele de la dunga cardului. Iuhuuu, am mai păstrat 50 de lei…

Acum că ați înțeles de ce cei 500 de lei erau pe undeva prin geantă, e simplu de urmărit ce vă povestesc. Dar complicațiile abia acum încep – printre cele 200 de lucruri care se află în geanta mea, dintre care 167 bonuri fiscale, trebuie să faci un slalom serios ca să ajungi la ceva prețios. În cele din urmă descopăr doar o hârtie de 100 și câteva de 50.

Și îmi îngheață inima: i-am dat persoanei care mi-a aranjat părul o hârtie pe care scria 50, sigur, dar cum nu aveam ochelarii la mine, nu știu dacă mai avea un 0 după sau care era culoarea, ca să o identific după ea. Te pomenești că i-am dat 500 de lei, de aceea se uita așa de uluită la mine, cum de-am putut să fiu așa de generoasă…

Primul instinct a fost să dau telefon: *Nu vă supărați, v-am dat cumva 500 de lei ca bacșic?* Cum ar fi sunat asta? Putea spune NU și să păstreze banii liniștită, iar eu o bănuiam în continuare că sunt la ea. Putea spune NU și chiar acesta să fi fost adevărul. Momentul penibil. Dau sau nu telefon?

Momentul penibil este acela în care ai greșit și trebuie să o scoți cumva la cap, dar asta înseamnă să-i implici și pe alții care apoi se pot simți jigniți, se pot simți răniți sau chiar pot jura că în viața lor nu vor să mai aibă treabă cu tine. Momentul penibil este acela la care ajungi dacă nu ai grijă de fiecare aspect al vieții – bine, că sunt și cele în care intri fără să ai nicio vină, e drept. Dar una este să te simți un pion în vâltoare și alta să știi că tu ești furtuna care declanșează vâltoarea care-i agasează pe toți cei din jur… Momentul penibil începe de la *te-am călcat pe picior în timpul dansului* sau *te-am călcat pe picior în tramvai pentru că mă jucam pe telefon* până la *îl caut pe Cosmin, e iubitul meu… * – *cum să fie iubitul tău, e soțul meu!*

Nu vă spun cum s-a terminat momentul meu penibil, doar vă mărturisesc – a fost cel care a declanșat, după atâția ani de momente penibile, atenția mea pentru ordine și planificare.

Mai bine mai târziu decât niciodată. Dacă însă sunteți la început de viață, nu vă lăsați în seama acestui proverb cu care mă consolez eu. Dați importanță lucrurilor mărunte pentru ca să nu aveți parte de momente penibile. (Uneori, te trezești din somn, transpirat tot, amintindu-ți cu silă ce momente penibile ai provocat! Evitați aceste stări oribile!)

1

Testul *Oglinda*

Particip la un curs de dezvoltare personală. Ni se pune întrebarea: *Vă uitați în oglindă. Ce vedeți?* Evident că noi începem, cu logica și raționamentul, o grămadă de întrebări suplimentare: Din ce punct de vedere? La noi sau la ceea ce e în spatele nostru? Și dacă nu vreau să răspund că nu am ce? Crezi că am eu timp să mă uit în oglindă?

O luăm de la capăt: Te uiți în oglindă. La tine. Ce vezi?

Îmi amintesc de mine, cea din copilărie și adolescență. Nu m-am uitat în oglindă până la 17 ani, cred. Nu mă suspectați de minciună, gândindu-vă că trebuia să mă privesc pentru a-mi aranja părul. Eram tunsă scurt, băiețește, părul meu nu se încurca niciodată, nici nu foloseam altceva decât degetele de la mână pentru a îndrepta vreun fir rebel care se suprapusese peste altul. Se poate și așa.

*Ți-a spus cineva că ești frumoasă?* am fost întrebată. *Îmi ziceau câțiva, dar nu din cauză că mă simțeam urâtă nu mă uitam în oglindă. Era un fel de protest. Toate fetele petreceau timpul acolo. Eu nu voiam să pun accentul pe așa ceva. Nu-mi pierdeam timpul cu asta. În plus, nu aveam coșuri, nu aveam nimic după care să mă uit dacă s-a vindecat sau dacă arată mai bine sau mai rău. Îmi era indiferent cum dă la public fața mea. Mie mi se spunea că prin altceva câștig – prin veselie. Și când eram veselă, adăugau toți, fața mi se lumina și strălucea. Ce rost avea să mă uit în oglindă când eram singură, că doar nu râdeam ca proasta propriei fețe, ca să văd dacă într-adevăr strălucesc? Îmi era destul că auzeam cuvinte frumoase apoi, nu mai pierdeam timpul cu oglinda.*

Bine, bine, dar acum, la distanță de două ori plus 10 cum privești lucrurile?

Păi, să spun drept, mă duc din când în când și mă uit în oglindă și-mi zâmbesc. De fericire. Toți îmi spun că arăt mai bătrână de când mi-am aranjat părul așa cum mi-am dorit eu (replica mea foarte sinceră e următoarea: *Adică ce vrei să spui, că în loc să arăt de 25, arăt de 35? Ei bine, tot ies în câștigă pentru că oricum am cu 10 mai mult!* 🙂 )… Am prietene care mă bat la cap să mă întorc la părul meu drept, pentru că ele stau cu placa în mână ore în șir și nu reușesc să aibă ceea ce eu am din naștere. Mai ales că se poartă. Da, se poartă părul drept. Ei și? Dacă eu mi-am dorit dintotdeauna să am părul creț? Și dacă am găsit pe cineva care se pricepe să mi-l pună pe moațe? Ei bine, mă uit în oglindă și îmi spun: *Ce frumușică sunt!*

Unele spun că, uitându-se în oglindă își văd ridurile sau neîmplinirile, pentru că durerea își lasă semne pe chip, altele spun că în oglindă văd cearcănele și chipurile părinților care le ceartă pentru ceea ce nu au făcut cum trebuie în viață. Unele spun…

Voi ce spuneți dacă vă uitați în oglindă?

Mă bucur pentru mine că sunt așa de liniștită uitându-mă în oglindă, așa de mulțumită, așa de încântată. Nu-mi pasă cum mă văd ceilalți. Am avut un vis și mi l-am împlinit, iar mie îmi place de mine așa cum sunt acum, pot ceilalți să-mi zică orice, eu mă iubesc și asta e cea mai importantă emoție de care are nevoie omul în viață.

Mai ales – femeia. (că, da, femeia nu e om 🙂 🙂 🙂 . Mă refeream că e zână!!! 🙂 🙂 🙂 )

Cred că am vorbit destul despre schimbările din mine. Cum e cu voi? Sunteți prieteni cu imaginea din oglindă? Sau vă apucă plânsul atunci când sunteți față în față cu ea?

0

Vocea umană

Vorba dulce mult aduce, dar și vocea dulce mult aduce!

Eram la rând la magazin și, deși existau 8 case de marcat, doar două vânzătoare se aflau la lucru. Of, până la urmă e zi liberă, nu? Dar și dacă intri într-un magazin și stai 45 de minute la rând, iar altul este peste drum, normal că pleci din cel aglomerat.

Ce-i pasă casieriței? Nu e afacerea familiei ei și niciun client nemulțumit nu o indispune. La câți sunt… Are balta pește… Așa că a răspuns celui care și-a depus lucrurile pe banda ei – *Am închis… *

Omul a cerut să vină altcineva în locul ei, că nimeni nu cheamă pe nimeni și atunci normal că se destabilizează și mai mult situația.

Casierița dădea să încuie țigările când omul de pază, cu o voce dulce, de tată ocrotitor, i se adresează: *La și 15 trebuie să ieși din tură, X, și e și 5…* Ea, disperată, murmură: *Da, dar nu mai pot, sunt frântă, când stau 50 de minute peste nu știe nimeni…*

El, cu grijă pentru viitorul ei: *Eu te cred, dar gândește-te că atunci nimeni nu-ți trimite scrisori de dragoste, dar acum s-ar putea să primești o reclamație… Și e întemeiată.*

Femeia a oftat, obosită, nemulțumită, înfrântă. A descuiat casa și țigările pentru încă 10 minute. Omul acela nu-i voia răul, dar cum ar fi fost dacă s-ar fi răstit la ea, dacă ar fi făcut scandal sau ar fi lăsat-o să ducă la capăt ceea ce intenționa și apoi îi sufla clientului – *Faceți, domnule, plângere, aveți dreptate, apărați-vă dreptatea și câștigați!*?

Cu siguranță, ea nu-și mai aducea aminte de responsabilități, nu reușea să-și învingă neputința și se rățoia la el sau își pierdea locul de muncă. Așa ea a fost salvată și relația dintre cei doi păstrată.

L-aș fi luat acasă pe acel om, pentru înțelepciunea de care a dat dovadă. Și apoi l-aș fi clonat. L-aș fi oferit fiecăruia dintre cei care au pierdut multe în viață datorită inflexiunilor vocii…

Căci tonul face muzica…