0

Excesele noastre din timpul crizei

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți excese? Dar ce este un exces?

Să fie clar: a lovi un copil de zeci de ori nu e un exces, e un abuz ce trebuie pedepsit de judecător. Nici a mânca pâine când ai alergie la gluten nu e exces – aceasta este inconștiență și-ți vei lua singur pedeapsa prin modul în care îți va semnaliza organismul că ai dat-o în bară. Fumatul nu poate fi considerat în exces – fumatul chiar și printr-o țigară este în exces: este precum a pune o picătură de otravă într-o bărdacă de suc.

Excesul se referă strict la a folosi prea mult ceea ce e bun. Excesul în zilele noastre se vedea de sărbători când apăreau medicamentele ce te conștientizau că o să cam sari calul cu mâncatul, dar nu-i nimic, de aceea sunt medicamentele de bilă, să te ajute să înfuleci 59 de sarmale, chiar dacă ți-ar fi ajuns 3.

În toată luna martie a acestui an, când toată lumea cumpăra în disperare, pentru a nu rămâne fără, oamenii dintr-o suburbie a Copenhagăi au fost ajutați delicat să înțeleagă că excesul este un lux pe care nu are rost să ți-l permiți.

Un supermarket danez a luptat cu cei care cumpărau cantităţi mari de gel antibacterian, astfel încât să mai existe stocuri şi pentru alţii, în contextul epidemiei de coronavirus. La intrare era un afiș cu un mesaj prin care clienții erau informați că prima sticlă cu gel antibacterian pe care o cumpără costă 6 dolari. Dacă vor să cumpere o a doua sticlă, ea costă 120 de dolari. Managerul magazinului a afirmat: „Am făcut acest lucru pentru ca oamenii să se uite la ei înşişi înainte să îşi umple coşurile cu gel antibacterian. Înainte erau numeroşi clienți care cumpărau patru sau cinci geluri odată, iar acesta este mult mai important decât drojdia”.

Amintita drojdie este, de asemenea, în aceste zile, o marfă foarte căutată și acolo, dar și la noi, semn că oamenii se interesează de sănătate și prepară pâine în casă, dar facem o pâine o dată, nu? Nu 70! Ca să avem nevoie de 70 de pliculețe sau de cubulețe…

Managerul danez a explicat că a ridicat preţul tocmai pentru ca oamenii să înceapă să gândească.

„Încerc să atrag atenţia şi să îi fac pe oameni să se oprească din cumpărat şi chiar funcţionează. Oamenii se gândesc la asta. În celelalte zile s-au vândut în câteva minute gelurile, dar ieri nu s-a mai întâmplat asta”, a spus el.

Excesul este ceva care ne pune față în față cu realitatea – nu sunt numai eu pe lume, ce-ar fi dacă mi-aș face această bucurie și mâine? Excesul este ceva care ne fură bucuria de a cunoaște câte ceva din fiecare pentru a avea mult dintr-un singur fel. Excesul este ceva ce fac din frică, din obsesie, dintr-o obișnuință pe care nu o conștientizez. Excesul nu este necesar, când stai să te gândește. De aceea este nevoie să gândești.

Cu gândire de acum, da? Așa vom fi fără excese.

0

Motivația – cum mă pot automotiva

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care ți-a fost încredințată, nu e rădăcină de haz, ci de slăbiciune care te va face să rămâi pitic toată viața – unde pitic înseamnă neîmplinit, fără să atingi ținta pe care ți-ai propus-o și la care jinduiești.

Nu excelez în a fi perseverentă, dar pentru că am reușit să trec uneori de anumite bariere pe care mi le punea societatea, pe care le ridica propria-mi minte sau chiar propria-mi genetică, mă gândesc să ofer aici metoda mea. S-ar putea să fie cineva care să se aștepte să găsească acest răspuns în cartea pe care am pomenit-o și să creadă că, de vreme ce nu este acolo, el nu există. Și nu e corect să rămână cu această impresie. Repet: nu sunt bună de scris o carte despre perseverență, pentru că o dau deseori în bară, dar nici să lași omul cu buza impresia că există predestinare spre neputința de automotivare.

Prea multe cuvinte introductive, pentru scurta mea rețetă: am de dus ceva la capăt, ceva care nu-mi place.

1. înainte de a mă apuca de această acțiune, fac ceva care îmi place și îmi acord 15 minute pentru ceea ce nu suport, după care mă apuc din nou 5 minute de ceea ce îmi place. Și tot așa – alternez 15 cu 5 minute.

2. realizez acțiunea enervantă în timp ce verbalizez fiecare etapă pe care o am de făcut – da, uneori, spun *și acum 10 pași până la bucătărie, 1, 2, 3, … 10, aici pun farfuria în chiuvetă și nu fug imediat, ci dau drumul la apă, așa, aud apa cum curge, îmi suflec mânecile și da, iau buretele… * V-ați prins ce urmează, 1, 2, 3 … 20 de vase trebuie spălate (este un exemplu fictiv pentru că vase îmi place să spăl, cu totul altele sunt lucrurile pe care le fac fără chef).

3. vizualizez persoana care se va bucura pentru acțiunea pe care o voi face – deși pentru mine acțiunea respectivă este ca o pedeapsă sau, făcând-o, mă simt de parcă mi-ar curge tot sângele din vene, sunt mulți oameni care au nevoie de faptele mele.

4. îmi imaginez că mă aflu pe un arc și că acesta mă propulsează, mă ridic și mă îndrept spre lucrul pe care îl am de făcut ca o săgeată trasă dintr-un arc, fără să las minții să mai proceseze cât de silă îi e să facă acea activitate.

5. îmi spun că nu pot respira dacă nu duc la capăt un anumit lucru și e necesar chiar să am senzația aceea de lipsă de aer, care mă trezește la realitate – hai, pune-te la birou, altfel aici ți-ai găsit sfârșitul.

Prefer să lucrez asupra neputințelor mele decât să mă jignesc sau să accept rușinea că stau pe loc. Rugămintea mea este, către cei leneși sau delăsători, ca mine, să facă un prim pas. Și fiecare pas ce vine după primul să fie considerat tot primul 🙂 . Pentru unii ca noi, drumul spre capătul misiunii încredințate nu este alcătuit din 1000 de pași, ci din 1000 de primi pași.

0

Vara lui *92 – Sommeren*s 92

Ce făceați în vara lui *92?

Pentru cei care au impresia că istoria se scrie acum, aș avea un pont: istoria fiecăruia care trăiește azi se scrie azi, dar istoria celor care au trăit s-a scris în fiecare zi care s-a scurs și poate că ar putea să ne ajute să nu ne mai vedem noi cei mai importanți. Ori pur și simplu să-i cunoaștem pe cei de demult… Despre care poate nu am auzit, dar care au potențialul de a ne învăța ceva. Ori, din nou, pur și simplu, de a ne reaminti că pasiunea și perseverența sunt două lucruri de care depind multe. Printre care supraviețuirea emoțională și lidershipul.

Richard Moller Nielsen era asistent la Naționala de Fotbal daneză și, deși antrenorul principal a plecat, el nu a fost luat în seamă ca succesor. Alte nume sau auzit, poate și al bunicii, dar nu al lui. Nu numai Federația nu l-a vrut, dar jucătorii nu-l respectau, era cel care strângea lucrurile după ei, prin vestiare, cum ar fi putut să le dea acum indicații, doar erau băieți care jucau la cluburi în străinătate și el un pârlit.

Trebuia să se califice echipa daneză pentru Euro 1992, dar sub bagheta lui, oricum, nedorită nu s-a putut, a fost a doua după Iugoslavia. Cum Iugoslavia a fost descalificată ca un semn de avertizare pentru situația politică (da, războiul intern), prima echipă care putea să-i ia locul era Danemarca. În 10 zile se poate face o gașcă de impertinenți – un grup care să fie măcar reprezentant onorific? E vorba să te prezinți într-o competiție în care nu ai mai jucat niciodată! Pentru cei care vreți să vedeți filmul, retragerea 🙂

Pentru că voi începe să povestesc, mai ales pentru cei care nu vor vedea filmul (indiferenți față de filmele cu sport(ivi), dar interesați de ceea ce ar putea ieși bun din povestirea lor în 2 minute).

Ești prost, plictisitor și nu-mi place de tine. – îi spune antrenorului un tip de prin federație. Cu 10 zile înainte de Euro. Îți păstrezi încrederea în tine dacă auzi astfel de cuvinte? Și prietenul lui care-i stătea lângă umăr avea ceva să-i reproșeze, dar cu mai multă dragoste: ești un antrenor genial, dar slab lider. Nu știi să-i motivezi.

*Cu ce i-aș putea motiva mai mult decât că au o șansă, au 40.000 de oameni, să se uite în jur, la realitate… Ai mult de câștigat, de ce nu ai da totul, de ce ar fi nevoie de o proptea, când ești un stâlp. Cu ce pot eu să te stimulez din exterior, dacă tu nu vezi situația în ansamblul ei?*

În cele din urmă, antrenorul *groaznic* le dă voie fotbaliștilor să nu mai facă pregătire într-o seară, ci să se distreze la un minigolf. Într-o altă situație, îi lasă să coboare din autocar la un fast food… Deodată, orgoliile fiecăruia încep să dispară și se creează o coeziune. Devin o echipă.

Lucruri ciudate? Joacă un singur frate Laudrup, cel mai modest, celălalt rămânând la părerea lui că nu se poate supune unui antrenor slab ca Moeller. Laudrup de pe teren, din vedeta care se dădea, după discuția cu antrenorul, că e importantă echipa, chiar dacă el este cel mai bun fotbalist al lumii – când obosește face semn să fie schimbat. Ca să vină cineva proaspăt și să se câștige meciul. Nu contează orgoliul lui că n-a jucat toată partida, ci trupa!

Antrenorul șoca prin comparațiile lui pe care mintea lui genială le procesa rapid, dar toți cei care îl disprețuiau găseau motive să se ia de el. Parcă nici măcar de glumă nu mai vrei să auzi când gluma e făcută de cineva pe care nu-l suferi. Echipa are balene de oțel care o susțin, precum corsetul mamei mele. (acum suntem și balene?)  Ca antrenor, avea câteva cerințe: ține-te de plan, nu alerga fără rost, suntem 11 pe teren, nu este vorba numai despre tine, relaxează-te și dă tot ce ai, fă ce ți se cere, căci știi schema, stai la locurile fixe, nu atâta improvizație, urmeaza traseul precizat, toți sunteți rotițe, implicați-vă unul pe altul, dați în spate, terenul nu e al unuia singur.

Studia totul, avea schițe și scheme pe care le vedea și noaptea în somn, nu era de acord cu plimbatul mingiilor sau cu păstratul prea mult, chiar și o victorie cu 4-1 poate fi considerată jenantă dacă de fapt nu ai jucat după reguli, ci ai fost ca un lup singuratic pe câmp, strategia contează, precizia e esența, nu e nimic primitiv în a colabora, a fi o echipă. Mi-a plăcut decizia lui: nu jucăm după sistemul meu? Ori faceți asta, ori vă înlocuesc cu cineva care o face. Căci disciplina e totul.

Una dintre ideile lui care m-au câștigat a fost aceea că nu poți fi dezamăgit dacă lupți din greu, nu ai motiv să te lași pradă dezamăgirii, dacă știi că ai dat totul. (sigur, aici intervin, pentru cazurile personale, întrebările: Dar când știi că ai dat totul? Nu ai fi putut face ma mult. De unde știi? – despre asta, în altă discuție!)

În vreme ce la radio se tot spunea împotriva proastei echipe din prezent și a incapabilului antrenor, Moeller le-a cerut să închidă aparatul (să avem grijă pe ce post jucăm noi, cei din media, în astfel de cazuri, cu atotștiința noastră și prezicerile noastre jalnice!) și să se gândească la un singur lucru: Sunteți exact echipa pe care mi-o doresc. Cea a anilor 80 nu mai există. Voi sunteți realitatea. Sunt câini mari și câini mici. Cei mici latră pentru că le e frică, voi sunteți cei mari. Cei care tac. Și fac.

Cu un meci egal cu campionii europeni și învingându-i pe campionii mondiali, Danemarca a luat pentru prima dată cupa și la prima participare … și cu așa vieți varză …

În cadrul filmului am descoperit două melodii de care m-am îndrăgostit aceasta și aceasta.

De asemenea, au fost două personaje urmărite în mod deosebit, în afară de antrenor: Primul, Kim Vilfort, cel a cărei fetiță de 7 ani era în spital și pentru care a și părăsit echipa un meci, dar ea l-a trimis înapoi pe teren, ca să o bucure cu un gol (toți băieții bolnavi, de prin saloare, veneau să o viziteze că are așa un tată tare, iar el lipsea din campionat? 🙂 ). Întors între colegi, le spune: i-am promis lui Line că vom câștiga așa că aveți grijă să jucați bine.

Al doilea, John Faxe Jensen, tot spera să meargă și el la o echipă bună, dar nu avea șanse pentru că se cam copilărea cu mingea. Cum a ascultat îndemnul antrenorului de a da cu putere când are mingea și a se uita la șireturi în clipa aceea, a marcat unul dintre golurile din finală – așa că apoi a zburat la Arsenal.

Deși victoria a fost fantastică, neașteptată, toți ceilalți au considerat că echipa a câștigat pentru că era alcătuită din vedete și nu au acordat niciun merit antrenorului. Da, Moeller nu a primit titlul de antrenorul anului 92 în Danemarca. În schimb l-a primit pe cel ce antrenorul mondial cel mai bun.

Unii nu știu să-și respecte valorile. Nu suntem singurii, vedeți? Avem companie selectă.

0

Despre Knulp al lui Herman Hesse

Irvin Yalom în cartea Privind soarele în față a vorbit despre Demian al lui Hesse. Curioasă, l-am cerut pe Demian la bibliotecă; așa procedez: dacă vreo melodie sau vreo carte este amintită în cartea citită, mă duc la ea, un fel de șotron al cititului.

Pe Demian l-am primit în același volum cu Knulp, căci sunt două cărți din tinerețea autorului, cam 100 de pagini una. Acesta a fost motivul pentru care am început să-l citesc pe Knulp. Puteam foarte bine să-l ignor, mai ales că din prima pagină nu mi-a plăcut un amănunt despre el: era deosebit de mândru, în așa măsură încât putea trece drept onoare faptul ca el să accepte ceva de la un prieten. Teoretic acest tip de om nu-mi place, nu-mi doresc să aflu amănunte despre el, dar cum am dat pagina, l-am auzit spunându-i prietenului lui la care s-a gândit totuși să apeleze și care se afla la geam și se mira: Knulp, tu ești sau e vreun duh? – *Eu sunt, dar poți coborî și pe scări, ori e musai să vii prin fereastră?*

Acest simț al umorului m-a determinat să nu mă opresc din citit și am descoperit un personaj cu totul aparte. Găzduit de un tăbăcar alături de care călătorise cândva, îl respectă pentru binele pe care i-l face (căci tocmai ieșise de la spital) și nu ia în seamă avansurile nevestei lui.

Cartea este scrisă la începutul secolului XX, dar vorbește despre unul care seamănă cu cei mai mulți instagramari de azi – călătorește, fără să se oprească pe undeva anume, dar aleargă de zor prin stațiuni celebre și are chiar un pașaport oficial unde regăsești rutele sale prin ștampilele primăriei sau hotelului la care se cazează. E drept că mi-a părut rău că nu am citit această carte la 27 de ani când am început să călătoresc pentru că sigur aș fi avut acum un pașaport cât jumătate din Shogun cu amintiri din țările pe unde am umblat. Mi s-ar părea deosebit chiar să existe în el și niște semnături, ale celor pe lângă care ai trecut și te-au impresionat sau ale celor pe care i-ai cunoscut acolo unde ai ajuns și pe care nu-i vei mai întâlni niciodată.

În afară de faptul că deapănă amintiri cu tăbăcarul care-i deplânge singurătatea (dar nu știe că nevasta lui nu-i e așa fidelă!), își vizitează și un alt prieten, croitor, care nu mai are niciun pic de bucurie de viață din cauza celor cinci copii și a nevestei care nu e prea ordonată. Cum că aceste ființe l-a secătuit și a ajuns să nu mai creadă nici în Dumnezeu; tocmai credința lui fusese cea care îl atrăsese pe vremuri la el pe Knulp și despre ea voia să-l întrebe acum, căci între timp citise Biblia. Înțeleptul călător enunță un principiu de parenting asupra căruia ar trebui să se revină la acest început de secol XXl – Cu copiii trebuie să fii bun și vesel, cu asta le-ai și astâmpărat foamenea și setea pe jumătate.

În vreme ce croitorul scuipă prin fereastra deschisă, declarând: nu-i mare lucru cu evlavia. Nimic nu e și nu dau doi ban pe ea, îți spun. Doi bani nu dau, Knulp afirmă: Vezi tu, ceri prea mult de la Biblie. Fiecare trebuie să se gândească singur la ceea ce e adevărat și cum e orânduită viața, de fapt, asta n-o poate învăța din nicio carte. Biblia e veche și mai demul nu se știau toate câte se cunosc și se știu astăzi, dar totuși sunt scrise în ea multe lucruri frumoase și cuminți și foarte multe lucruri adevărate. Din loc în loc mi s-a părut chiar ca o frumoasă carte cu poze, pricepi? Cum se duce fetița aia, Ruth, peste câmp și culege toate spicele care-au mai rămas, asta e nimerit și parcă simți acolo căldura minunată a verii sau cum se așază Mântuitorul lângă copilașii cei mulți și gândește: *voi îmi sunteți mult mai dragi decât toți bătrânii cu trufia lor*. Găsesc că are dreptate și că ar fi multe care se pot învăța dela El.

Pe când Schotterbeck ironizează și extazul lui Knulp și pe al Mântuitorului cu privire la copii, din punct de vedere al experienței lui de cap de familie, Knulp îi mărturisește ceva ce n-a spus nimănui: tu mă invidiezi *ce bine de ăsta, nu tu familie, nu tu griji*, dar nu-i chiar așa. Eu am un copil, un băiețaș de doi anișori și a fost adoptat de niște oameni străini pentru că tatăl e de bună seamă necunoscut, iar mama a murit pe patul de naștere. Odată ajuns lângă casa acelui copil, n-am voie nici să-i dau mâna, nici să-l pup, cel mult să-i fluier ceva în trecere. Vezi tu, așa stă treaba și acum adio și bucură-te că ai copii…

Despre Knulp nu ar mai fi nevoie să mai spun nimic – merită să îl descoperiți singuri.

0

11 ianuarie – Ziua mulțumirii

Am văzut că azi e ziua mulțumirii. Sigur, am văzut că e și a laptelui, dar, într-o vreme în care laptele de vacă este controversat 🙂 și pentru cel din semințe și nuci nu ai bani destui, cel mai bine e să nu pomenești de așa sărbătoare. Un mulțumesc nu costă nimic, deci poți să-l aduci în atenția oamenilor. (După ce am făcut această afirmație, m-am surprins mustăcind: Ia să vezi că până la final o să demonstrez că, de fapt, mulțumesc e mai scump decât orice tip de lapte de pe piață… Și nu m-am înșelat!)

În primul rând, de curiozitate, ați căutat pe Google poezii despre mulțumire? Să zicem că aveți o datorie față de cineva, nu economică, ci de altă natură, și vreți să îi scrieți o felicitare în care să îl apreciați. Dar nu aveți nicio idee și pac! Apelați la creativitatea altora. Eu nu am găsit nicio poezie cu această tentă adresată omului. Primele recomandări ale internetului au fost către articole de pe bloguri creștine – mulțumirile se îndreaptă către Dumnezeu. (Da, după cum spuneam, voi ajunge la concluzia că un mulțumesc e mai scump decât laptele. Pentru că lui Dumnezeu Îi mulțumim pentru tot ce avem, dar mai ales pentru Jertfa Fiului Lui – care într-adevăr nu are egal și nici preț.)

Trecând mai departe, chiar dacă nu avem recunoștința față de om exprimată în versuri pe prima pagină Google, știu din proprie experiență de grădinițar 🙂 și din experiența în educație de 27 de ani că, de mici, copiii sunt învățați să mulțumească unei ființe. Mamei. Pentru ce mulțumești? (Bine, nu vorbim despre faptul că uneori cei mici spre mari se răscoală și strigă că nu au cerut ei să se nască așa că nu sunt datori cu nimic!) Pentru viață, pentru grijă, pentru echilibru în emoții și multe altele.

Da, dar așa cum există un curent nou care scoate femeia în față pe macara, pe mare sau la volanul camioanelor, există tendința de a se atrage atenția și asupra rolului tatălui. Chiar zilele trecute am văzut cum un lanț de magazine a postat pe geam un afiș care scotea în evidență faptul că unii tați petrec toată ziua alături de copil. Așa că, de vreme ce există și această situație, în curând nu se va mai mulțumi cu patos numai mamei, ci și tatălui (ceea ce mi se pare corect: și mulțumirea, dar și faptul că se implică 🙂 ).

Pentru nopțile nedormite, răbdarea desăvârșită, renunțarea la plăcerile personale pentru binele copilului, nu există preț pe care să-l plătească cei mici, nici pe moment, nici când ajung mari.

Haideți să luăm mai departe oamenii care apar în viața noastră:

  1. Familia extinsă, cu generozitatea ei demnă de respect (bine, sunt și probleme și chiar ură în această celulă numită familie, dar azi discutăm despre lucrurile frumoase din cadrul ei sau despre persoanele care ies în evidență în dezvoltarea copiilor!)
  2. Prietenii – știți cât de dificil este să-și facă un prieten pentru unii copii sau cât de dureros este să-l păstreze? (chiar dacă noi spunem că se împrietenesc ușor copiii – ei bine, acolo unde se împrietenesc ușor ai de ce mulțumi, ținând cont de alte experiențe!)
  3. Colegii care-ți dau o mână de ajutor (eu nu prea știu ce înseamnă inversul acestui aspect, dar am cunoscuți care se plâng nu numai că nu primesc ajutor, ci că sunt săpați!)
  4. Oamenii cu care intri în contact zilnic – pentru că ai nevoie de ei, de un serviciu din partea lor (cum îți pot ei strica ziua, dacă nu sunt niște domni!)
  5. Necunoscuții care îți fac un serviciu neașteptat (pierzi un lucru și-ți atrag atenția sau ți-l aduc la ușă)
  6. Doctorii care se străduiesc pentru tine în momentul în care crezi că nu se mai poate face nimic
  7. Toți cei de care ai nevoie la un moment dat în cursul unei zile (inclusiv cei care au inventat medicamentul pe care îl iei sau îl ia copilul tău, medicament care readuce zâmbetul pe buzele bolnavului ce face un pas spre vindecare!)

Uneori, un simplu gest îl costă enorm pe cel care-l duce la capăt pentru noi, așa că laptele de migdale sau de cocos este o nimica toată față de bunătatea pe care o primim zilnic de la tot ce are suflare și ni se dedică (in)conștient. Și Mulțumesc al nostru ne costă enorm, vine din înțelepciunea de a înțelege importanța clipei! Deci este ceva neprețuit!

Dintre toate articolele apărute pe marginea acestui subiect, cel mai impresionant a fost cel despre proveniența verbului a mulțumi.

Alte lucruri interesante, culese de pe ici, de pe colo:

  • Sociologii şi psihologii spun că „Mulţumesc!” face parte din categoria „mângâierilor verbale” şi că la auzul celor trei silabe organismul uman emană hormonul fericirii.
  • Fă-ți un obicei din a mulțumi, pentru a-ți exprima aprecierea, sincer și fără așteptări. Apreciază-i cu adevărat pe cei din jurul tău și vei vedea că nu ești singur. Apreciază cu adevărat viața și vei descoperi că ai mai mult de atât. – Ralph Marston
  • „Mulţumesc” reflectă recunoştinţă, preţuire, respect, comuniune; „mulţumesc”  în engleză, „thank you” derivă de la „think”, cu sensul „mă gândesc la tine, nu voi uita ce ai făcut”; în franceză, „merçi” provine de la „mercy”, care înseamnă compasiune, sau graţie divină, la fel ca italienescul „grazie” sau „gracias”, din spaniolă, şi semnifică acceptarea compasiunii şi a graţiei divine, primite prin intermediul altei fiinţe; „obrigado”, din portugheză, duce cu gândul la reciprocitate, ca onoare, la a te simţi „obligat” de gestul celuilalt. „Mulţumesc” e ca o înclinare a omului în faţa altuia şi în faţa lui Dumnezeu.

Sunt două aspecte despre care aș vrea să mai vorbesc. Primul, normal că mulțumirea ar trebui să fie sinceră, altfel de ce te-ai mai *umili* atât de mult în fața cuiva față de care nu ai respect? 🙂

Al doilea, chiar dacă azi e ziua lui Mulțumesc, el ar trebui să fie zilnic pe buzele noastre. Dacă ai un copil și-l aniversezi într-o anumită zi dintr-o anumită lună, nu înseamnă că în restul timpului îl ignori.

Tu cui ar trebui să-i spui mulțumesc – azi și în fiecare zi?

 

0

Minimalism să fie pentru o obsedată colecționară

20.20 este un an în care, pentru că nu am nimic de pierdut, mi-am propus să fac o sumedenie de lucruri, care mai de care mai nepotrivite cu tiparul meu. Nu le voi aborda pe toate acum.

Vreau să vorbesc despre una singură la început de drum – încercarea, pentru că recunosc este încercare, este tatonare, este străduința de a mă obișnui cu ideea, nu de a acționa ca o minimalistă.

Sunt prietenă cu adminele de la Organizează. Economiște. Trăiește așa că le urmăresc activitatea chiar dacă nu intră în sfera mea de atenție. Știți, prietenii se mai uită la ce fac cei dragi, chiar dacă nu sunt de acord cu acțiunile lor. Și pic cu pic, lucrurile încep să dea roade, că nu sunt încăpățânată ca un măgar să o țin pe a mea, doar că m-am obișnuit cu ale mele colecții la care îmi e greu să renunț.

Nu promit nimic. Doar tatonez.

În același timp, încep și eu anul ca omul optimist cu o carte care se vrea amuzantă (și este!), dar pe mine pur și simplu mă scoate din sărite – pentru că, și dacă nu sunt minimalistă, un lucru este cert – nu-s cheltuitoare. Eu iau lucrurile accesibile, mă ivesc la momentul potrivit, cunosc magazinele modeste. Ca să-mi pui în mână cartea LUX Lexicon a lui Alexander Marguier a fost ironia ironiei. Articolele ei sunt redactate pentru a te face să râzi de ciudățeniile modei în toate domeniile, de obsesiile oamenilor, care-și doresc luxul ca pe o demonstrație a înaintării în societate, chiar dacă asta ar însemna doar să folosească trei chibrituri pentru a-și aprinde o țigară sau o lumânare…. 🙂

Despre ce se vorbește în carte?

Batistele dispărute din bumbac pot fi date în urmărire doar în zona noastră, a muritorilor, pentru că în alte părți se cumpără cu 20 de euros și (atenție) rezistă la 500 de spălări. Acum, sincer, eu îmi pierd șosetele în mașina de spălat, batista cred că aș pierde-o până la mașina de spălat. Da, toți folosim batiste de unică folosință, dar ca personalitate publică nu asta oferi pentru consolare, așa că industria de batiste continuă.haine

Barul este locul unde tre să găsești două lucruri importante – băutura bună și femeia frumoasă, spun cunoscătorii. Problema reală nu o produce băutura, căci aceasta de voie, de nevoie (că se pierd papilele după ce tragi câteva pahare!), ci femeie, așa că e o condiție asupra tuturor posesorilor de bar – lumina cât mai mică. La întuneric, orice femeie rămâne frumoasă (și pentru ea și pentru ceilalți).

Briciul se pare că rămâne dușmanul de necontestat al bărbii, deși există aparate de ras și spumă de toate felurile. Briciul este preferat – cu 90 euros, având gravură și fiind din lemn negru de abanos, dar nu leșinați când aflați că există și brici cu 400 euros cu mâner de fildeș de mamut de 40.000 de ani 🙂 (eu nu leșin de emoție la astfel de prezentări, ci de râs că poate cineva să creadă așa ceva!). Nu vă mai spun că trebuie să ai pămătuf din păr de bursuc pentru a-ți împrăștia săpunul pe față, căci spuma e prea rece – pămătuful costă 300 euros (ah, că nu știu eu când vă repeziți la bursucii respectivi, că aș veni cu niște pietricele ca să arunc în voi din vârful unui copac!). Mda, iar la final șmecherii se dau cu piatră de alaun. Acum să vă spun drept, chiar și în sărăcia cea mai mare, în epocă, toți bărbații aveau piatră de alaun pentru a opri sângerarea, dar acum cred că de aceea nu se mai rad bărbații și a devenit barba o modă – confundă alunul cu alaunul și cum alunul nu-și face treaba, preferă să nu se mai atingă de țepii lor.

Crunte sunt amănuntele despre hainele de zibelină de Bargusin – ai nevoie de 100 de zibeline pentru o haină lungă așa că aceasta va costa 300.000 de dolari. Săriți ecologiști și toți cei care vreți să mai faceți ceva pentru planetă informați-vă la ce dimensiuni a ajuns luxul în această lume care a luat-o razna.

V-am spus – cartea e scrisă în cel mai amuzant mod, dar tocmai aici este problema. Dacă luăm prea mult în râs lucruri care sunt atât de serioase, s-ar putea să rămânem curând în fundul gol și să ne întrebăm de ce… Păi pentru că după ce alergi după lux, ajungi la sapă de lemn.

Mă opresc înainte de a vorbi despre diamante și multe alte lucruri pe care minimaliștii nu le iau în seamă, lucruri de care văd că ajunge să nu-mi mai pese nici mie.

Te pomenești că această dorință a mea de început de an mi se împlinește?

(Să fie măcar aceasta pe drumul cel bun pentru că mai am vreo 9 care sunt din ce în ce mai lipsite de modestie. Probabil că așa e atunci când simți că nu mai ai nimic de pierdut! Încerci, ce altceva se poate întâmpla decât să nu iasă? Că nici măcar bicicletă n-ai – să ți se ia caii de la ea, dacă de la car sau de la mașină, oricum, nu îi pot lua 🙂 🙂 )

Un an bun tuturor. Cu toate dorințele împlinite, mai ales dacă și luptați pentru ele. Și râdeți cât mai mult, lăsând luxul pe seama celor care nu cunosc ce este de valoare, de fapt, în această lume – relaționarea!

0

John Grishman – Un altfel de Crăciun

Ce înțelegem noi prin Crăciun? Sărbătoarea Nașterii Domnului sau bradul sub care ne sunt puse darurile? Unii nu prea înțeleg ce ar fi acest eveniment, alții amestecă cele două idei, ori le resping și pe prima și pe al doilea. Într-o familie în care pentru un Crăciun se cheltuie 6100 $, posibilitatea de a da doar 3000 pe o croazieră care te duce la căldurică și a păstra restul, îl determină pe soț să nu mai țină cont de presiunea soției sau a pastorului, de cerința de a participa la cina festivă de la slujbă sau de concursul pe ce stradă sunt cei mai frumoși oameni de zăpadă (așa că nu se mai simte obligat să lupte cu amplasarea lui).

Cum v-ar fi dacă ați fi obligați să renunțați la toate tradițiile de sfârșit de an? Dacă nu ați da petrecere, deși i-ați obișnuit pe toți că vă adunați în salonul imens? Dacă nu ați trimite felicitări (de 300$) și vânzătorul de la librărie ar face presiuni asupra dv pentru că nu vrea să vă piardă de client? Cum i-ați refuza pe cei care vin să vă vândă brazi, pe cei ce vând prăjiturele ori pe polițaii care vând celebrele calendare prin care se demonstrează loiali societății?

Mda, acesta e stilul american. Dar cum ar fi pentru noi, dacă nu am împodobi bradul și nu am pune luminițele la ferestre, dacă nu am face cozonaci și nu am pune la garniță jumările purcelușului, dacă am închide ușa finilor sau nu ne-am duce la nași, încărcați cu de toate?

Cum ar fi dacă ați decide să vă bucurați de sărbători într-un stil propriu care nu-i include pe ceilalți, iar ceilalți v-ar teroriza cu ideea că sunteți parte din societate, trebuie să vă comportați ca atare? Eroii noștri se ascund după draperii, vorbesc în șoaptă, în propria casă, se strecoară așa cum facem noi când nu vrem să ne așezăm între videoproiector și ecran… Dv ați ține piept sau ați fi la fel de apăsați de obișnuința anilor anteriori? Vă țineți de tradiție cu orice preț sau vă puteți desprinde ușor de ea?

Și dacă ați reuși să vă smulgeți din iureșul consumerismului și deodată ați primi un telefon care v-ar da complet decizia peste cap, cum ați rezolva în ajunul Crăciunului să recuperați tot ce n-ați pus la punct din octombrie, de când începeau pregătirile pentru ca totul să iasă perfect?

Cam despre aceasta este vorba în cartea lui Grisham. Fără a râde în hohote, sigur vom zâmbi la fiecare pagină. Și poate chiar vom lua decizia de a a ne desprinde de zăpăceala de la sfârșitul anului, mai ales dacă ea nu este pentru noi altceva decât simpla plăcere de a cheltui și a primi lucruri pe care au cheltuit alții.

0

Pe cuvânt de șoricel – James Patterson și Chris Grabenstein

Ce faci când ești absolut singur? Nu dintotdeauna, ci deodată te trezești absolut singur. Intri în panică. Nu mai ai la cine să strigi – Așteptați-mă și pe mine. Ei bine? Cum va decurge viața ta de șoricel neputincios? Cartea vorbește despre un șoricel la propriu, unii dintre noi se simt șoricei la figurat!

Capitolele cărții sunt de-a dreptul proverbe înțelepte adaptate pentru specificul șoricelului din noi:

  • Dumnezeu îți dă aluna, dar nu ți-o bagă și în traistă.
  • Oricât de iute ar alerga șoarecele, nu poate scăpa de propria coadă.
  • După ce ai pierdut totul, nu-ți mai rămâne nimic de pierdut.
  • Toți avem parte de daruri. Ce facem cu ele depinde doar de noi!
  • Ai grijă, poate că luminița de la capătul tunelului e farul unui tren.
  • Dacă nu te ridici în apărarea unei idei, s-ar putea să-ți petreci toată viața stând.
  • Indiferent de temperatură, în casa pe care nu o împarți cu familia e întotdeauna frig.
  • Speranța înseamnă să-ți pui încrederea la treabă când ți-ar fi mai ușor să renunți.
  • Pe șoarece nu-l doare capul atunci când își alină semenii.
  • Poverile sunt mai ușoare atunci când te ajută și prietenii să le cari.
  • Frica și curajul sunt frați buni. Din aceia care se ceartă mereu.
  • E foarte important să ai ceva de făcut, ceva de iubit și ceva la care să speri.
  • O echipă care nu muncește împreună nu există.
  • Cine luptă și dă bir cu fugiții mai trăiește să apuce și desertul zilei de mâine.
  • Ai grijă de inimă. Odată frântă, nu ai cum s-o dregi.
  • Dacă nu vrei necazuri, nu le căuta cu lumânarea.
  • Nu dansa pe nasul unei pisici adormite.
  • Împrietenește-te cu oameni buni și numărul lor va spori.
  • Cel mai bun leac pentru 50 de dușmani este un prieten bun.
  • Nu căuta pericolul. Știe el unde să te găsească.
  • Cuvintele nu au aripi, dar pot zbura o mie de mile.
  • Flăcările inimii sunt adesea aprinse de scântei neașteptate.
  • Un șoarece închis în el nu este un pachet prea impresionant.
  • Încrederea îmi dă posibilitatea să nu mă panichez.
  • Cuvintele nu au mușchi, dar au puterea de a sfărâma o inimă.
  • Pisica mușcată de-un șarpe se ferește și de-o sfoară.
  • Pietrele nu se tem că le udă ploaia. Aș vrea să fiu o piatră.
  • Când îți scrii povestea vieții, nu-l lăsa pe altul să danseze pe tastatură.
  • Șoarecele cu o inimă vitează poate să ridice și un elefant.
  • În fața unei provocări, fii ca soarele: ridică-te la înălțimea lui.
  • Dacă vrea pește, pisica trebuie să se ude pe labe.
  • Nevoia e cel mai bun învățător, dar nu e și cel mai simpatic.
  • N-ai eșuat până ce n-ai renunțat să mai încerci.
  • Bețele strânse într-un mănunchi sunt imposibil de rupt.
  • Prietenul adevărat este cel care intră pe ușă atunci când toată lumea iese.

Cuvântul unui șoricel e săpat în piatră, așa că după ce șoricelul Isaia rezolvă acest caz care a dus la poveștile scurte ce formează acest roman, se arată dispus să salveze și altfel de ființe, nu numai pe cei din neamul lui. Cum decizia e luată după ce ieșea de la o predică din biserică, rămâne statornic în ea, deși este vorba să salveze … pisici. E clar că aș putea fi mâncat după, se gândește el, dar cuvântul unui șoricel e săpat în piatră. Și să nu uităm că un capitol neamintit poartă titlul – Cazi de șapte ori, te ridici de opt, exact așa cum ne asigură Biblia că se întâmplă cu cel ce are încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, purtare de grijă pe care Isaia o experimentase din plin în timpul acțiunilor lui.

0

Hjem til Jul – Casă pentru Crăciun

Home for Christmas – serial norvegian la Netflix. Am ajuns în Stockholm pe 8 decembrie, eu deja văzusem serialul, iar pe pereții metroului suedez i se făcea reclamă de zor. Poate pentru că vecinii scandinavi înțeleg cel mai bine problematica filmului, de vreme ce trec prin aceleași întâmplări – de la luatul casei foc din cauza lumânărilor prin care vor să dea o atmosferă plăcută până la distracția soților pentru a-și păstra căsnicia: fiecare găsește pe altul.

Sezonul 1 are doar 6 episoare, și acelea de 30 de minute! De cum o vezi pe frumușica asistentă pe care o amenință singurătatea în seara de Crăciun, alături de familia ei perfectă în care fiecare are pe fiecare și copii, ești decis să nu te dai bătut și să afli dacă va reuși să aducă un bărbat în viața ei în 20 de zile. Și câte nu face pentru a se ține de această promisiune – de la întâlniri în cadrul unui joc de bar până la ieșit în oraș cu un tinerel suedez…

Naivitatea ei, față de agresivitatea unei lumi care pare să tragă de ea (pentru a-i oferi marele bine de a fi în cuplu!), ne conduce prin multe locuri care ne pot deschide ochii cu privire la specificul zonei.

Și, în cele din urmă aduce la întâlnirea de Crăciun, un bărbat – dar nu pentru ea, ci pentru prietena ei care i-a ars casa 🙂 și pe încă cineva de la care a avut mult de învățat de-a lungul poveștii. Cine? Veți afla privind filmul.

Faptul că, pe lângă toți aceștia, la final, mai sună cineva, te pune pe gânduri că ar exista un al doilea sezon.

Filmele scandinave care vorbesc despre problemele societății de azi (Hjem – Norvegia, Bonusfamiljen – Suedia și Rita – Danemarca) sunt foarte realiste și, deși exagerat de sexualizate, îți dau o imagine a realității pe care o pot trăi *cei dezvoltați*. Filmele noastre, cu mult sex, cu subiecte agresive și vulgaritate, nu-ți dau nicio speranță, în vreme ce ale lor, cu toate necazurile provocate și prostiile făcute, te scutură bine și te trezesc la viață – hai, să mergem înainte. Nu au nici optimismul prostesc al filmelor americane *it*s ok, all it*s ok*, dar nici tragismul filmelor noastre prin care-i învățăm pe privitori că suntem un neam ce-și taie singur creanga de sub picioare.

0

Copiii de făină – Anne Fine

Ce rost are să faci o chestie pe care o poate face oricine? Nu e mai bine ca fiecare băiat să ia asupra lui resopnsabilitatea unui copil de făină? Pentru doar trei săptămâni. Va ține o evidență zilnică a problemelor și a atitudinilor acestuia. *E foarte interesant ce poate ieși la iveală. E fascinant ce învață despre ei înșiși și despre ce înseamnă să fii părinte.* Dintre cele 5 experimente ușurele propuse sărmanilor din clasa a X-a C, cei care nu au trecut la chimie, biologie și nici fizică, trebuie să rămână la Puericultură. Cei din acea clasă nu puteau să mai dea înapoi. Se spunea despre ei:  n-ai scăpare când ești prost. Și normal,  culegi ce ai semănat. Niciunul dintre acei băieți nu era întâmplător acolo, unul singur nu se potrivea, Martin Simon, care trecuse toate examenele și-l mai citea și pe Baudelaire în franceză, care-a fost în cele din urmă trimis la locul lui, căci confuzia se produsese dintr-un motiv ușurel: pe cel potrivit pentru nepricepuți îl chema Simon Martin. Așa că acum lotul era complet, se adunaseră acolo toți cei care nu puteau avea grijă de un bolovan fără să-l crape. Cum să reușească astfel de tineri să aibă grijă de copiii de făină?

Prima problemă a celor care devin părinți peste noapte, deși nu-și pot purta singuri de grijă, este că unii copii sunt mai drăguți, iar alții nu au atâtea calități. Profesorul Cartright îi pune la punct: Dacă fiecare părinte care are un copil căruia-i lipsește câte ceva l-ar trimite înapoi, clasa asta ar fi goală. Așa că enunță regulamentul după care se va urmări atenția acordată copiilor de făină. Despre el puteți citi în cadrul cărții. Și am putea să ne imaginăm care a fost regulamentul după care ne-au crescut părinții noștri, să ne dăm seama dacă au ținut cont de el sau nu.

Pe cât de ușor îți stârnește zâmbetul pe atât de repede te aduce cu picioarele pe pământ cartea Copiii de făină. Pentru că Simon, cocoloșindu-și copila de făină, începe să-i adreseze întrebări mamei – cum era când era mic, dar și dacă era așa de drăguț cum de a plecat tatăl său de lângă el. Și de aici lucrurile încep să fie ceva mai pline de nuanțe. Ca să ții un copil curat ar trebui să-l pui într-o pungă, doar acolo nu se murdărește. Dar cine stă într-o pungă? Și cine poate lua cu sine la un meci de fotbal un copil de făină – fără să stârnească râsul celorlalți și fără să-i facă rău?

Aveți răspuns? În carte găsiți! Citiți-o și veți descoperi că fiecare de noi nu numai că poate crește un copil de făină, dar și este un copil de făină. Că acest lucru este bine sau rău, trebuie să judece fiecare.

Să fii părinte trei săptămâni și să ții un jurnal pentru cum anume procedezi s-ar putea să fie o aventură care să-ți aducă laude, care să te ajute să pricepi cât au făcut ceilalți pentru tine sau cât de mult poți să oferi din tine.

Și poți să alegi să nu … alegi prea devreme, dar și să rămâi lângă copilul tău, odată ce a apărut pe lume.

O carte despre maturizarea unui adolescent crescut de o mamă pe care n-o respecta prea mult și care înțelege că mai mult decât ea nici el nu ar fi putut face. O carte pentru mai mult de 50% din populația Europei, în care jumătate dintre căsnicii se termină cu un divorț și în care mai mult de 60% dintre copii stau cu un singur părinte.

0

Când mă vei întâlni – Rebecca Stead

Ce i-a spus 0 lui 8? – frumoasă curea ai!

Ție nu-ți cere nimeni să… – se plânge mama Mirandei, eroina principală. – Dar s-a terminat, a trecut, de ce trebuie să lași povestea aceasta să-ți strice toată seara? – îi răspunde Richard, Domnul Perfect, omul care, fără să fie tatăl Mirandei, spunea poante (pentru a le destinde pe cele două!) printre care și cea de la începutul articolului.

Povestea unei fete de 12 ani are ca motto un citat de-al lui Einstein: *Cea mai frumoasă experiență pe care o putem trăi este misterul.*

Și chiar rămâi în această atmosferă, uimit: unde vrea să ajungă fata asta care povestește? De fapt, care e personajul care i se pare interesant, pe care îl regretă, de care îi e drag sau de care îi e dor? Trec paginile și în cele din urmă, după ce se se schimbă de câteva ori personajele principale, primești răspunsul.

Miranda și prietenul mamei ei o pregătesc pe mama ei pentru un concurs descris minuțios în carte. Eu vă garantez că merită să citiți cartea și pentru că este plină de mister, dar și pentru că vă dezleagă unele dintre misterele personale dacă folosiți capitolele ei ca întrebări de autocunoaștere.

Găsiți câte trei răspunsuri la aceste întrebări:

  • Ce lucruri ascundeți?
  • Ce lucruri ați lovi cu piciorul?
  • Care sunt lucrurile care vă înnoadă viața?
  • Ce lasă pete grăitoare despre lucruri despre care nu ați vrea să se știe?
  • Ce lucruri vă doriți?
  • Ce lucruri vă urmăresc?
  • Ce lucruri vă *ustură*?
  • Ce lucruri trebuie păstrate la secret
  • Ce lucruri strâmbe ați văzut, făcut, provocat în viața altora?
  • Ce și când vi s-au ridicat anumite lucruri de pe ochi?
  • Ce lucruri nu sunt de numărat?
  • Ce lucruri țineți doar pentru voi?
  • Ce lucruri nu au sens și totuși trebuie să le faceți față?
  • Ce lucruri se duc de râpă și (nu) vă pare rău?
  • De care lucruri nu vă dați seama cât de (ne)importante sunt?
  • Care sunt lucrurile pentru care vă rugați fierbinte?
  • Care sunt lucrurile dificile?
  • Ce lucruri vă vindecă?
  • Ce lucruri apărați?
  • Ce lucruri dispar?

În contextul cărții și emisiunii la care va participa mama Mirandei, fiecare dilmă are un răspuns care, cu siguranță, va fi diferit de al vostru! (de ale voastre, pentru că v-am provocat la trei!)

Da, cea mai frumoasă experiență pe care o putem trăi este misterul, dar cel mai bine este ca propria ființă să nu rămână un mister pentru noi înșine. Faceți din această carte o bucurie a descoperirii, dar mai ales descoperiți-vă, folosindu-vă de ea.

4

Haideți la premii printr-un simplu de-a v-ați ascunselea

Prima dată când am citit-o pe Em mi s-a părut că lumea ei este sofisticată, nu ca a mea. În lumea ei erau jocuri de oameni mari, iar eu nu prea intru în ele. Recuperez ceea ce am pierdut în copilărie: m-am maturizat rapid, așa că nu am avut timp de jucării. Lasă că mă ocup acum de ele! Și nu-mi mai pasă de oamenii mari.

Dar aceasta a fost eterna mea impresie – că pot sări peste propunerile maturilor. Se pare, însă, că există și maturi de care trebuie să țin cont – și unul dintre ei este Em. (De aceea mi-am stabilit eu o limită de 50 de pagini dintr-o carte, după care o las jos din mână; dacă o las după prima pagină s-ar putea să pierd! Nu întotdeauna calci cu dreptul – nici ca om, nici ca personaj de roman!) După ce am revenit, mi-am dat seama că sunt chiar entuziasmată de ceea ce descopăr.

Cartea Jocul de-a v-ați ascunselea a găsit în mine un suporter datorită modului în care este scrisă. Personajul principal al unuia dintre firele narative (căci există două! 🙂 ) , Jo-Jo are un mod specific de a vedea viața: prin comparații și metafore pe care rar le găsești la personajele principale din cărți. Celor mai mulți autori le place să-și caracterizeze personajele prin acțiunea lor. Rar găsești vieți care să aibă pasiunea gândirii și îmbinării de idei și de profunzimi. Jo-Jo, deși abia și-a serbat majoratul când o cunoaștem, se impune ca o persoană colerică (nu suport colericii, mi-e frică de ei), deosebit de plăcută. E mare lucru că spun eu lucrul acesta (vezi paranteza anterioară! 🙂 )

Pentru că este ceva intim lecturarea unei cărți, aș vrea să spun că rar m-am regăsit atât de bine în subiecte abordate – visul ochilor turcoaz, Festivalul medieval de la Sighișoara, aventuri în tren, coincidențe care arată că, și dacă ai greșit cândva, poți să-ți răscumperi vina ulterior.

Nu pot să închei fără a preciza ceva – au existat două personaje pe care le-am urât. Amândouă pentru că erau foarte apropiate de Jo-Jo și pentru că simțeam că o vor trăda. Nu știu cum de ea nu și-a dat seama. A, ba știu, la vârsta ei, nici eu nu aș fi crezut în răutatea naturii umane.

Important este că ea însăși nu și-a trădat propria ființă și a rămas în joc. Pentru că, până la urmă, este una dintre puținele eroine care luptă cu sine. Pentru că devine una dintre puținele învingătoare care continuă ceea ce au și nu ceea ce le-ar putea schimba direcția.

Vorbim după ce citiți cartea.

Haideți la lansare!

1

Ziua Empatiei – Maimuța care se credea girafă

Trompa

Empatia este ceva care se învață. Încă de mic. Sau chiar și la vârstă înaintată, dacă ești deschis pentru lucrul acesta. Pentru cei mici, voi lăsa mai jos o poveste care s-ar putea să le fie de ajutor părinților când vor să le vorbească despre cum se pot înțelege cu cei din jur.

Pentru cei mari, o scurtă amintire: luni, 10 iunie, este prima celebrare a empatiei în România. Contribuim împreună la construcţia empatiei în comunitatea noastră.

Conferinţa „Building Empathy in my Community”  (începând cu ora 14) are ca obiectiv să aducă mai multe perspective despre impactul empatiei în diferite comunităţi: perspective din antreprenoriat, leadership, HR, customer care, educatie, parenting şi nu numai.

Participarea este gratuită; vă puteți înscrie aici.

……………….

 

Maimuța care se credea girafă

  • Bună, maimuță, o salută ursul pe maimuță.
  • Eu? Eu, maimuță? Pardon, ursule, pardon.
  • Pardon, de ce? Că nu m-ai lovit…
  • Pardon că nu prea te pricepi la animale!
  • Ba pardon tu. Cum așa?
  • Păi, nu mi-ai zis maimuță?
  • Și cu ce-am greșit? Că doar nu ești trandafir.
  • Trandafir, nu, exclamă jignită maimuța, dar ai putea încerca… girafă? Nu te uiți și tu așa la mine?
  • Girafă! bombăni exasperat ursul. Gi-ra-fă?
  • Ce tot mormăi acolo? Girafă, da, nu mă vezi că sunt gălbuie?
  • Și?
  • Și girafa are… cu-loa-rea-gal-be-nă…
  • Cu pete maro, o completă ironit ursul.
  • Ce mai contează niște pete. Am culoarea galbenă? Sunt girafă.
  • Păi, în cazul ăsta și eu sunt tot girafă, concluzionă ursul.
  • Ei, nu, asta nu se poate. Nu ești galben.
  • Nu, nu sunt galben. Dar sunt maro. Și ce mai contează petele galbene?
  • Ursule…
  • Zi-mi girafă!
  • Doar eu pot fi girafă! se răsti la el maimuța.
  • Bine, bine, nici nu mi-aș dori să fiu girafă… Mie-mi place să fiu urs!
  • Serios? Atunci să vreau să fiu și eu urs? căzu pe gânduri maimuța.
  • Păi nu ești maro!
  • Dar sunt prietenă cu tine.
  • Și ce contează asta? se miră ursul.
  • Pot fi în clanul tău.
  • Maimuță, i se adresă ursul cu toată dragostea lui blănoasă, tu oricum ești în clanul meu. Ce rost are să te crezi urs?
  • Deci pot fi în clanul tău și maimuță?
  • Sigur… Suntem prieteni, declară solemn ursul. Nu trebuie neapărat să fim identici. Mai ales că nu suntem, adăugă repede.
  • Ce veste bună. Deci nu mai sunt girafă?!
  • Și nici urs.
  • Sunt maimuță, chicoti maimuța încântată.
  • Și hai odată, du-te de colo-colo să mă iau după tine, să mai fac niște exerciții fizice, că fără tine mă las păgubaș… Niciun pic de sport!
  • Deci eu sunt importantă pentru tine?
  • Nu ți-am spus? Adică nu ți-am spus destul? Hai să-ți mai spun o dată: nu numai că ești importantă, dar ești mai importantă ca maimuță decât ca girafă sau ca urs. Dacă erai urs, erai la fel de leneșă ca mine. Așa, ești vioaie și mă provoci la alergat.
  • Uf, ce bine că sunt maimuță. Înainte îmi părea rău, acum mă bucur, țopăi de fericire maimuțica.
  • Taci, că acum încep să plâng eu de ciudă că nu sunt maimuță!
  • Lasă, să nu-ți pară rău, e foarte bine că ești urs, pentru că dacă erai maimuță ne temeam amândouă de prădători. Așa, când sunt cu tine nu mi-e teamă de nimic. Știu că mă aperi.
  • Prieteni?
  • Prieteni pentru totdeauna! spuseră ei în cor.

#ziuaempatiei2019 #empathyday2019

1

Empatia salvează România

Citeam un articol din 2016, despre empatie. (Unde *empatia* este capacitatea de a înțelege sau de a simți ceea ce experimentează altă persoană, privind din perspectiva ei, mai exact capacitatea de a te pune în locul acelei persoane.) Atunci eram pe locuri codașe la acest capitol.

Pornim de la ideea că sunt 3 ani de atunci și lucrurile s-au mai schimbat puțin (sau mult)? *Dacă suntem optimiști și vedem oameni de treabă în jurul nostru*, spunea cineva, *înseamnă că, de fapt, am emigrat*.

Personal m-am cam săturat de sceptici și de oameni care arată cu degetul la probleme, fără să găsească soluții. În articolul despre care vorbeam anterior, Eugen Dumbravă, doctor în psihologie, afirmă că educația primită în familie este cauza principală a empatiei scăzute a românilor. „Pentru că puiul de om asa este învățat în familie. Familia, celula de bază a societății, este sursa de corigenți în masă. Ipocrizia văzută la părinți, egocentrismul acestora, autoritarismul care înlocuiește dialogul în multe familii, violența fizică și emoțională, agendele ascunse ale fiecărui părinte, tendințele oarbe de control ale celuilalt, sunt doar câteva dintre motivele pentru care membrii unei familii nu învață împreună cum să-l iubească pe celălalt. Iar un copil neiubit nu poate fi educabil. Familia așa cum este ea acum în România, este adevărata sursă a ratărilor de orice fel: acolo ești învățat cum să înșeli, cum să te bucuri de ceva ce nu-ți aparține, acolo îți sunt sădite stereotipiile de gen și lipsa de toleranță și grija față de celălalt, acolo înveți că biserica și scoala produc vorbe goale și nicidecum îndrumare sau descoperire de sine. În familia română înveți că tu ești bun, dar nu ai noroc, iar ceilalți sunt răi. Familia este locul decisiv al luptei cu prostia – din păcate cu puțini învingători.”

Cuvinte dure – realitatea bate la ușă și are colți de fier. Ne va sfâșia, dacă va rămâne la fel situația, dar vestea bună este că empatia aceasta se poate educa, nu este un dat. Mă gândeam să zic *ai părul roșcat, nu poate deveni blond*, dar m-am răzgândit, pentru că acesta nu este un exemplu potrivit pentru ceea ce vreau eu să demonstrez – părul se poate vopsi în zilele noastre, nu? Poate căpăta orice nuanță. Așa că voi folosi ideea de *statură* – pe aceasta chiar nu poți s-o schimbi. Nu mai poți adăuga la înălțimea ta. Însă la capacitatea de empatie este posibil să pui ceva, încă ceva, iar ceva … în așa fel încât tu și cei din jurul tău să fiți fericiți datorită acestei bunătăți care lucrează pentru înțelegere.

Cum se poate ajunge la empatie, de la nepăsare sau chiar răutate? Învățând să fii. Desigur, să fii empatic.

De aceea se organizează și în România – Ziua Empatiei, luni, 10 iunie 2019.

x

Ziua Empatiei este un proiect pilot şi o mişcare civică iniţiată de Lăcrămioara Ocunschi, alături de Claudia Şerbănuţă, şi derulată cu suportul Oanei Mihaela Constantinescu (Mămica activă). După acest eveniment pilot, se doreşte înfiinţarea unui ONG care va face lobby pentru declararea oficială a unei zile a empatiei, cercetări legate de nivelul de empatie, care va crea programe pentru dezvoltarea empatiei și va duce poveştile empatiei mai departe.

Primul program este Conferinţa „Building Empathy in my Community”, o invitaţie de a construi şi distribui empatia în comunităţile în care trăim. Conferinţa va avea loc luni, 10 iunie 2019, ora 14:00. Intrarea este liberă, dar este necesară înscrierea pe mail. Mai multe amănunte veți afla de aici.

Sper ca luni să ne vedem acolo și să putem vorbi mai multe despre ce se poate face în acest domeniu.

#ziuaempatiei2019 #empathyday2019

0

Social Media Summit Bizz – TikTok

Alături de Emilia Darie, content creator pe TikTok, Manafu a încercat să scoată în evidență acest nou tip de mesaj media. Emilia este o tânără de 20 de ani care a descoperit aplicația TikTok și a considerat că este foarte potrivită pentru ea. Atâta timp cât activezi pe o platformă trebuie să te simți în largul tău, să nu te chinui, să fie ceva natural pentru tine și implicarea să vină dintr-o dorință interioară, nu dintr-un imbold exterior.

Pe TikTok există tot felul de provocări (challenge) dintre care poți alege categoria care ți se potrivește mai bine – poți cânta, dansa, face poante… Este un mod în care poți să te exprimi în așa fel încât ceilalți să te cunoască sau să-și petreacă timpul într-un mod instructiv. Cred că sistemul acesta ar trebui aplicat mai ales în școală – acolo profesorii ar trebui să învețe să fie stil TikTok pentru a putea să-i atragă pe copii, să-i fascineze și să le îndrepte atenția spre materiile pe care le predau.

Pe Emilia o găsiți la @emiliaaa – ea a ales umorul pentru că acesta o reprezintă.

#socialmediasummit2019

#biz

#manafu