4

Ciudățenii despre mine

Fiecare dintre noi poate fi uimit de el însuși. Dar una e să fii uimit de tine la 12 ani și alta să te uiți la tine ca la un străin la 45… Și totuși, oricând poți să afli lucruri despre tine tocmai pentru că nu te-ai confruntat cu situațiile respective. Dar două chestii una după alta? Chiar sunt uimitoare (nu eu, 🙂 , chestiile!!!).

Și câte or mai fi, dar nu mă pun eu în situații extreme, ca să fiu surprinsă de mine însămi.

  1. Merg la biblioteca Ion Creangă, duc 4 cărți și iau 6. Adică zic eu – dau înapoi tot, iau 6, atâtea cât am voie. Eram cu băiatul, el alege 3, eu 3, ajungem să ni le înregistreze, când bibliotecara îmi spune: Știți că mai aveți una acasă. *Nu, nu știu, că altfel o aduceam. Probabil am răvășit-o printre celelalte. Vreau să-i văd coperta, dacă se poate, ca să mă dumiresc.* Politicoasă, o caută pe net, mă gândesc *măcar știu ce să cumpăr să dau înapoi dacă am pierdut cartea asta pe undeva* și dau să scot o carte dintre cele 6, pentru că socoteala e simplă: nu ai voie mai mult de 6, ai una acasă, nu poți luat 6, ci 5. Vorbind la telefon cu o altă cititoare, bibliotecara îmi pune delicat mâna pe mâna care scotocea să vadă la ce renunță: *Aveți puțină răbdare, nu renunțați, nu e nevoie.* După ce închide, îmi spune o formulă de specialitate (pe care nu o mai țin minte), din care rezultă că de acum pot lua 12 cărți pe card. Și adaugă: *Asta pentru că știu cine sunteți. V-am recunoscut din poze… Nu știu cum de n-au făcut asta până acum colegele mele…* Eu, gata să leșin: cum adică *m-a recunoscut din poze? Ce poze?* Și atunci realizez eu că, deși pun poze peste tot sau de peste tot, sunt convinsă că lumea nu mă cunoaște. Asta pentru că, da, eu nu recunosc pe nimeni după poză. Întotdeauna m-am întrebat de ce se procedează așa în SUA, să se pună fotografiile copiilor dispăruți pe sticlele de lapte, de ce se pun pozele în autobuzele noastre, cu fetele dispărute de acasă sau persoanele în vârstă, bolnave psihic… Eu nu le-aș identifica. Eu nu aș fi de niciun ajutor. Și iarăși eram uimită când aflam din știrile de la tv că cineva a dat telefon la poliție pentru că l-a recunoscut pe X, un hoț… Eu m-am confruntat doar cu mine, care nu sunt în stare să spun despre cineva că e un om dintr-o poză, dar nu cunoscusem pe nimeni care să nu mă vadă niciodată și să știe cine sunt. Mda, fiecare are calitățile lui, dacă ar fi oamenii doar ca mine, multe cazuri disperate ar rămâne fără soluționare, dar există și oameni care au acest talent, al identificării chipului cu poza. (Să nu aud vreo mamă care are un copil de acest fel că zice: ăsta nu are niciun viitor! 🙂 Cred că cei de acest gen sunt cei mai potriviți pentru siguranța populației… )
  2. Am fost la o ceainărie în centrul capitalei. Masa era afară. Caut, la un moment dat, toaleta și mi se spune că ar trebui să intru în clădire. Când să intru, mi se cere în engleză, (e drept, politicos!) să las pantofii la intrare. Merg cale de 200 m și realizez că eu voi ajunge la o toaletă desculță – și știți cum sunt toaletele noastre, nu? Ei bine, cea de acolo nu era chiar atât de mizerabilă, dar ideea că toate picăturile acelea de pe jos sunt orice altceva, dar nu apă, mi-a dat o silă care m-a lecuit să mai calc pe acolo. Și nici măcar n-am putut să-mi spăl picioarele pentru că a. nu exista ceva cu care să mi le șterg apoi, doar nu le lăsam oamenilor urmele *din apă* ale pașilor mei. b. chiuveta era atât de înaltă și eu atât de mică încât nu aș fi putut ridica piciorul până la apă. c. să dau cu apă pe jos pentru a duce apa la Mahomed, dacă Mahomed nu ajunge la apă, ar fi fost o cruzime din partea mea – cine venea după mine cum mai putea intra în băltoaca aceea? Așa că acele picioare au intrat în papuci și au mai stat vreo 3 ore prin oraș așa… (Da, i-am aruncat apoi; dar cu picioarele nu am putut proceda la fel, 🙂 . Am făcut însă un pact – au acceptat să stea 30 de minute în apă frumos mirositoare pentru a mi se lua piticul de pe creier!) O fi acest postel 🙂 un așezământ cu ștaif, făcut de americani pentru confrații lor, dar când ai o singură toaletă și 30 de consumatori nu-ți poți permite să ceri să fie lumea hippie… Poate exagerez! Dar cert este că eu, care pot mânca în timp ce se plimbă șoareci sau viermi pe lângă mine, care ador insectele și hrănesc lilieci cu penseta, tăind viermii pentru ei în trei, m-am declarat oripilată.

Fiecare cu descoperirile lui… 🙂

 

0

E mare lucru să fii om

Sâmbătă, am revăzut după multă vreme un om față de care am un sentiment ciudat: pe cât de mult îl respect, pe atât de mult nu sunt de acord cu părerile lui. La despărțire, mi-a spus singura lui părere pe care o împărtășesc: E mare lucru să fii om. Unde vă poartă cu gândul aceste cuvinte? Datorită iubirii pe care am avut-o pentru muzică, orice cuvânt la mine devine cuvântul din melodia cutare… Chiar dacă am iubit mai mult literatura decât muzica, toate cuvintele importante sunt legate de melodii, nu de citate. Iar a spune atât de multe cuvinte: e mare lucru să fii om, pentru unii înseamnă cel mult a rememora un proverb sau a da din cap cu neîmplinire, pentru că-și aduc aminte cu disperare de cât de dezamăgiți sunt de cei din jur… În mine, însă, aceste cuvinte n-au născut nici amintirile negative, ale persoanelor pe care le-am ajutat și care m-au ignorat, nici imaginile groaznice ale personajelor din filmele de groază… Nu, nu…

Aceste cuvinte mi-au adus în inimă o melodie pe care n-am mai ascultat-o de multă vreme, ale cărei versuri sunt de o profunzime tulburătoare…

Poate că e ciudat că viața se duce și noi ne trecem, dar partea frumoasă a existenței este când apuci să trăiești mai multe experiențe în medii diferite, când chiar simți că te-ai implicat, că ai făcut parte dintr-un miez al lucrurilor. *Miezul* nu înseamnă că trebuie neapărat să fii la conducerea țărilor sau în buricul târgului: este destul că ai trecut prin anumite situații sau prin anumite întâmplări, care te-au format și te-au făcut să te bucuri că exiști. Că exiști efectiv, nu că ai de toate, că strângi, că ai să lași ceva în urma ta…

Sunt fericită că am cunoscut epoca de aur, dar și pentru perioada de acum (cu toate mizeriile lor!), sunt fericită pentru că am fost convinsă că nu există Dumnezeu și, deși am fost atât de pornită împotriva Lui, I-am mai dat o șansă 🙂 . Sunt fericită că am trecut prin fiecare etapă și că, oriunde am ajuns datorită evenimentelor, am reușit să văd frumusețea lui a trăi.

Nu țin cu dinții de viață, dar îmi ador fiecare zi și aproape că îmi vine să mângâi fiecare clipă pentru bucuria pe care mi-o aduce.

E mare lucru să fii om, zic și eu, odată cu cea care a fost lumina zilelor negre ale copilăriei mele.

0

Eu, în locul tău

Nu știu de ce avem impresia că ar trebui să ne spunem punctul de vedere, dacă nu suntem întrebați. Cineva mi-a zis: *Păi, după tine și părerea ta că ar trebui să tăcem toți până când suntem luați în seamă de ceilalți, toată planeta ar trebui să fie mută. Ai văzut tu pe cineva care să recunoască – am nevoie de un sfat?*

Azi am fost cu cineva în oraș. Trebuia să-și cumpere pantofi. Câteva perechi. Nu numai că nu am dat sugestii, dar chiar nu intram în magazin. Stăteam la ușă și așteptam. Asta pentru că eu și persoana cealaltă avem niște gusturi diametral opuse: mi-era teamă că și privirea mea va urla în legătură cu ce cred eu despre ce alege, așa că mai bine am stat rezervată. Aflată în pragul deciziei, persoana m-a întrebat: *Să-i iau pe ăștia?* Erau drăguți, dar de-un roz deschis pe care orice urmă s-ar fi văzut – cum eu mă împiedic în picioare și de regulă îmi lovesc un pantof cu altul, trecând unul pe deasupra celuilalt, în două ore aș fi avut 5 dâre ca urmele de cauciuc pe asfalt. Aceasta e experiența mea. Am spus: *După mine, sunt prea deschiși. Dar nu mi-i cumperi mie, nu?*

Și i-a cumpărat și cântă de fericire.

La două ore, o persoană vine și-mi spune: *Eu, în locul tău… * Și începe să-mi povestească ce ar face în legătură cu o situație pe care eu nu privesc prin aceeași prismă. Am intervenit: *Nu consider că e important ceea ce mă îndemni tu să susțin. Chiar nu mi se pare că aș avea nevoie de acel lucru. Mie nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Deci, dacă ai fi în locul meu, nici măcar nu te-ai gândi la așa ceva. Așa că e incorect să spui *eu, în locul tău* și cu atât mai mult să aștepți ca eu să procedez așa cum îmi sugerezi. Pentru că nu în locul meu ai face asta, ci în locul tău. Deci, în locul tău, fă cum îți place. În ce mă privește, te rog să mă lași să judec singură.*

Nu poți spune: *eu, în locul tău…*

Chiar nu ai dreptul să manipulezi în felul acesta. Poți să-ți spui părerea, dar nu să sugerezi rezolvarea, din punctul tău de vedere și să mai și insiști că așa trebuie să fie. Dar să închei cu *în locul tău*…

Pfuuu… comunicarea asta…

0

Prejudecăți și motive pentru a renunța la ele

Doar pentru cei care au chef și timp de palavre. A, și pentru cei care nu se ofilesc dacă se va vorbi despre viață… O viață uneori penibilă.

………

Săptămâna trecută mi-am reamintit din ce în ce mai mult de-o ciudățenie a vieții… Eram prietenă cu Sorin și prietenul lui cel mai bun era îndrăgostit de mine. Mergeam peste tot împreună, mie îmi era milă de cel ce mă iubea prostește (că, na, un prieten te iubește deșteptește, nu? 🙂 ), dar dacă mi-ar fi spus cineva că vreodată mă voi îndrăgosti de el nu numai că-i râdeam în nas, îl și pocneam, așa de urât mi se părea sărmanul îndrăgostit. La nici un an de la terminarea liceului, ceea ce mi se părea imposibil de întâmplat, se întâmplase, doar că sărmanul om care-mi făcuse curte în prostie, și cât eram prietenă cu Sorin și când am rămas fără el, se săturase de mine și se cuplase cu alta.

Odată cu această întâmplare, prima atât de semnificativă din viața mea, mi-am zis că ar trebui să nu mai fiu așa de categorică în afirmațiile mele cu privire la viitor pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. Și eu, care credeam că le știu pe toate, am lăsat-o mai moale cu declarațiile răspicate: NU! AȘA TREBUIE! ABSOLUT! sau care mai sunt ele când ai între 14-25 de ani…

Au mai fost întâmplări de acest fel – de la nu mă voi îndrăgosti niciodată de cineva care are ochii… și apoi am făcut o pasiune pentru o astfel de persoană, nu o suport pe tipa asta… și a ajuns cea mai bună prietenă a mea, nu ne vom despărți niciodată… și în trei luni eram atât de îndârjită împotriva acelei persoane încât nu i-am mai vorbit 20 de ani…

Ultima mea aventură de acest fel a avut loc acum câteva zile. Eram în timpul Eurovisionului; în altă țară, undeva între oameni veseli, care nu aveau chef de festival, doar eu priveam, din când în când, pentru că mie mi se pare un fel de tradiție personală să fac asta. Când l-am văzut pe Salvador Sobral, ca îndrăgostită de portugheză și de fado, am fost dispusă să-l ascult. Ca o sangvină care se enervează pentru că are prea multă energie și simte nevoia de atmosferă calmă, poate-poate o veni și peste ea somnul, melodia mi-a sunat ca un cântec de leagăn, ceea ce nu e nimic rău într-o viață de om 🙂 .

Dar manifestarea solistului m-a făcut să pufnesc în râs: mi-a revenit în minte o poantă pe care mi-o spunea tatăl meu, o poantă pe care el o considera educativă. Da, știu, mulți o vor găsi scârboasă, dar ce să faci, părinții nu ți-i alegi și nici nu poți să-i ameninți cu degetul când consideră că pot să ți se adreseze cum li se pare lor mai ușor pentru a fi buni educatori…

S-o luăm cu ușurelul: întâi poanta, apoi prezentul și apoi revenim la vehemența cu care facem noi afirmații pe care apoi nu le mai putem susține prin fapte sau prin gând…

Un bărbat intră în compartimentul unui tren, se așază pe banchetă și îl vede pe moșneguțul din fața lui că umblă în nas, scoate ceva de acolo, îl transformă în biluță și apoi mănâncă biluța 🙂 . Oripilat, dă să iasă din locul acela, dar nu o face până nu întreabă: De ce procedezi așa, nene? Omulețul, simpatic, în fond, este deodată inundat de o tristețe cumplită și zice: Din război, fiule, din război. Am luptat pe front și eram așa de nemâncați că am ajuns să ne mâncăm

Pasagerul nostru pleacă, nu mai vrea să audă continuarea. Îl înțelege pe bătrân, suferă alături de el, dar i se pare de neconceput să mai rămână acolo. În următorul compartiment, un alt bătrân care face exact la fel. Uluit, omul nostru întreabă: Domnule, ce e cu acest comportament îngrozitor?

Și al doilea bătrân are aceeași explicație, pe care omul nostru o vede ca perfect plauzibilă. În empatia lui, aproape îi vine să plângă de mila celor care au trăit astfel de vremuri, dar se ridică pentru a merge într-un alt loc.

Următoarele compartimente erau ocupate, dar ultimul din vagonul respectiv era gol. A, nu era gol de tot. Avea un singur călător, care dormea. Când se întinde și omul nostru pe bancheta lui, călătorul se trezește, își bagă mâna în nas, face o biluță din ce găsește acolo și o înghite.

Învins, omul nostru îl întreabă complice, emoționat, aproape în lacrimi: Tot din război, tot din război?

La care omul nostru răspunde sec: Nu, dragă, din nas

Bun, acum că v-am spus cea mai lungă poantă pe care o auzeam de la tatăl meu pe când, la 5-6 ani degetele mele se apucau să foreze prin nas, am să vă explic de ce mi-am adus aminte de ea.

După cum mișca Salvador mâinile, după cum își atingea fața (și așa destul de neîngrijită), de fiecare dată aveam impresia că-și va nimeri nasul cu degetele și-mi venea să strig la el: Potolește-te, ce ai, ești în fața unei Europe întregi

Ca urmare, i-am pus numele Cacamitz și l-am trecut la cei neinteresanți dintre participanții serii.

Urmăresc eu totul până la capăt și văd că ajunge Cacamitz marele câștigător al Eurovisionului. Ascult iar melodia – ok, e senină, chiar poate reprezenta majoritatea oamenilor de azi. Toți răniți, suferind din dragoste sau pentru că nu găsim dragoste – ei, cine nu se recunoaște în așa ceva? Asta mă poate determina să cred că o întreagă Europă a fost disperată de dorința iubirii și în absența iubirii a preferat să-și plângă necazul prin sunetele portughezului.

Am zis că despre asta este vorba pentru că, sincer, faptul că are probleme de sănătate nu mă impresionează în așa fel încât să-l consider că merită un premiu; ar trebui ca toți cei care avem o anumită boală să intrăm în fața celor care nu au nicio suferință, ceea ce nu e corect – să ajungă în față cine e calificat, nu cine impresionează prin durerile lui!

După încă o zi îl aud pe solistul meu preferat interpretând un cover al melodiei lui Sobral și evident că atitudinea mea a devenit mai mult decât pozitivă. Din Cacamitz, Salvador a devenit un interpret demn de respect.

Alo, doamna, ești ușor influențabilă? Este gustul tău sau este faptul că ai o simpatie față de Rybak? Sau trecutul își pune amprenta pe ceea ce suntem zi de zi și avem atât de multe prejudecăți pornind de la ceea ce am trăit încât nu mai putem să acceptăm prezentul decât prin dioptriile a ceea ce a fost?

Cred că în fiecare zi ar trebui să procedăm ca pacientul care-și punea pe scaunul din fața sa o nemulțumire, o tristețe, o dependență (simbolic!) și vorbea cu ea, prin întrebări. De ce nu mă lași în pace, ce mai vrei de la mine, cât ai de gând să mă mai chinui?

Poate va veni și vremea când nu vom mai pune întrebări, ci vom face afirmații: Nu-mi mai pasă de tine. Nu voi mai ține cont de tine. Mă descurc bine, degeaba râzi de mine.

Și-apoi va veni vindecarea…

Prejudecăți? De unde vin ele? Cum putem scăpa de ele? Fiecare dintre noi trebuie să-și răspundă la aceste întrebări pentru că altfel trăim o viață de dramă intensă, fără a ne alege cu nimic din anii pe care-i avem… Și cu ce ne-ar ajuta că sunt mulți, dacă tot nu-i trăim frumos?

 

0

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂

2

Adevăr sau provocare (1, 2) – Sara Shepard

Am fost un copil ciudat – mergeam la discotecă până la ora 3 (sau 4, depinde de cât de mult rezista cel care organiza, eu oricum aș fi rezistat 3 zile și 3 nopți!), apoi nu mă duceam acasă, ci la cimitir. Intram acolo și stăteam lângă crucea celei care ar fi trebuit să-mi fie mătușă, dacă nu ar fi murit după numai o lună de viață… Eram cea mai fericită pe ringul de dans, dar acolo, printre cruci mă întrebam ce e dincolo de moarte și așteptam un răspuns de la cineva care s-ar fi întors dintre morți. Ciudat, nu?

Dar, nu mă invidiați, nu, n-am avut parte de nicio revelație, nu mi-a apărut nicio fantomă, niciun strigoi…

În schimb, când se lumina de ziua, veneau femeile la tămâiat și-mi ziceau: *Măi, mamă, iar ai greșit crucea la care să plângi. Mamaie-ta era dincolo, la dreapta, nu aici, la stânga.* Nu aveam timp să le explic – nu mă interesa părerea unei femei care a murit la 50 de ani, ci a unui bebeluș; aș fi avut mai multă încredere în el. Mă ridicam, le salutam și plecam spre casă. *Ciudată rău, fata asta, suflau între ele, vine aici, nu nimerește mormântul și nici măcar lumânări nu aduce…*

🙂

Pentru una ca mine, care are experiențe stranii cu un cimitir gol, indiferent cât a cerut un semn cât mai evident, o carte ca Adevăr și provocare este un desert.

Dar nu neapărat pentru subiect: Emma, o orfană crescută de mai multe familii prin Asistență socială, descoperă că a avut o soră geamănă, Sutton, care a fost crescută de o familie bună. Îi scrie acesteia și este invitată cu prietenie pentru a se cunoaște, dar când ajunge acolo este luată drept sora ei pentru că, în vreme ce aceasta este moartă și cadavrul i-a dispărut, toți se raportează la Emma ca la Sutton. Normal! Nu știau despre existența ei și nici despre faptul că cineva o ura atât de mult pe Sutton încât să o ucidă. Da, era răutăcioasă, impertinentă, dar chiar să-i faci de petrecanie unei tinere de 18 ani? Ciudat și incitant, nu?

Ce s-a întâmplat cu Sutton și cum de-a dispărut exact în ziua în care trebuia să o întâlnească pe sora ei?

Cât de departe va merge Emma pentru a afla ce s-a întâmplat? Va avea succes sau va fi ea însăși distrusă: pentru că cine n-o suferea pe Sutton putea să răsfrângă acea ură și asupra gemenei ei…. ?

Pentru Emma cea liniștită este destul de greu să joace un rol de fată rea, cu atât mai dificil să se integreze între fetele acelea ce fac parte din Jocul Minciunii…

Eu cred că am zis destul despre cărți, nu are rost să mai adaug ceva cu privire la subiect. Dar trebuie să spun de ce mi s-au părut mie (care nu cred în vampiri, fantome și suflete după moarte!) interesante cele două volume… Pentru modul în care sunt scrise. Harul scriitoricesc este una și strădania de a da tiparului o carte e alta. Sara Shepard are un stil savuros al scrisului și al rețelelor de păianjen pe care le desfășoară sub ochii noștri… Nu am lăsat din mână cărțile, le citeam și pe trotuar, nu numai în autobuz 🙂 🙂 🙂 .

La finalul volumului 2 există și niște mulțumiri. Acestea te pun pe gânduri. *O echipă creativă și devotată*… Promovare pe internet, echipă editorială…

Răsufli ușurat – nu ești vinovat dacă nu-ți iese ceva, pentru că ești singur.

Nu un singur om a dus la capăt un astfel de proiect de amploare… Există o unitate care aduce împreună niște oameni care se bazează unii pe alții și se ajută. Există o colaborare pe care ar trebui să o descoperim și noi, indiferent în ce domeniu lucrăm. Atunci vor ieși din mâinile noastre lucruri de calitate, strălucitoare…

Doar atunci.

9

Să știi că-ți mulțumesc. Ție.

Ai cântat vreodată într-un cor? Ai ajuns vreodată la repetiție, cu sufletul la gură de alergat pentru a ajunge la timp? Te-ai așezat liniștit pe scaun, senin? Te-ai gândit că nu te poate acuza nimeni că din cauza ta va ajunge mai târziu acasă? Și apoi l-ai auzit pe dirijor cum 10 minute a mormăit despre cei care întârzie, pentru că (în vreme ce tu ai fugit vreo 2 stații, dacă tot nu a venit tramvaiul, dar ți-ai propus să fii acolo la fix!!!) totuși sunt vreo 5 care nu s-au prezentat la ora stabilită! După ce ați mai stat 10 minute, fiindcă nu se putea începe cu trei tăuni și două muște, când au intrat cele 5 musculițe de oțet, nimeni n-a mai zis nimic, de teamă că iar se pierde timpul și v-ați apucat de vocalize?

Nu-i așa că cei trei tăuni și cele două muște, cei cumsecade și gata de sacrificiul propriu pentru binele tuturor, încasează pliciul meritat de cele 5 musculițe de oțet care, grațioase, se strecoară pe lângă mustrare? Nu-i așa că uneori te-ai săturat să fii cumințenia pământului și-ai vrea să fii dintre cei care fac boacănele și totuși nu pierd distracția?

Am încercat acest simțământ și atunci când am cântat în cor, dar și atunci când, timp de doi ani, am fost, alături de partenerul meu, perechea centrală din ansamblul de dansuri clasice din liceul meu. Noi ajungeam primii, ceilalți veneau după o jumătate de oră, noi eram martorii furiei profesorului, ei nu prindeau niciun cuvânt plin de nervi, pentru că tot coșul de gunoi era aruncat în capul – sau inima! – noastră.

De curând mi-am adus aminte de situațiile acestea.

Se spune peste tot: tineretul nu mai e interesat de cărți, prea goale sunt bibliotecile, lumea citește prea puțin, nimeni nu mai cumpără o carte… S-a gândit cineva vreodată la cei care sunt interesați de cărți, la cei care merg constant la bibliotecă, la cei ce citesc (nu mult, dar o fac!!!)?

Azi mi-aș dori să spun mulțumesc celor puțini care mai trec pe la bibliotecă. Și celor care deschid cărțile în librărie, chiar dacă nu le cumpără. Le mulțumesc celor care cumpără cărți, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceva ce-și doresc (da, da, există un fel de martiraj la care se supun: nu mi-am cumpărat desert sau poate am sărit și peste felul doi timp de 2 săptămâni pentru a reuși să intru în posesia volumului preferat!). Le mulțumesc celor care povestesc într-o discuție oarecare ce anume i-a tulburat într-o carte. Le mulțumesc celor care împrumută prietenilor o carte pe care aceștia nu o pot găsi în altă parte. Le mulțumesc celor care fotografiază un fragment dintr-o carte și trimit imaginea într-un mesaj privat sau o distribuie pe net. Le mulțumesc celor care transcriu pe net poeziile care li s-au părut impresionante și celor care își dedică timpul căutând prin cărți vechi să scoată la lumină lucruri interesante, cu care se delectează ei, apoi îi bucură și pe ceilalți. Le mulțumesc tuturor celor care au o bibliotecă în casă, dar și celor care suferă pentru că nu au bani să-și cumpere cărțile dorite. Le mulțumesc celor care abia așteaptă să ajungă acasă pentru a termina cartea pe care au început-o cu o zi înainte. Le mulțumesc și celor care întârzie la o întâlnire pentru că au vrut neapărat să știe finalul capitolului. (Deși lipsa de punctualitate mi se pare cel mai urât obicei!)

Mulțumesc.