0

Momente penibile

Pentru momentele penibile, în adolescență, unii vor să-și ia viața. Pentru momentele penibile, la maturitate, îți vine să-ți tragi palme sau să te pedepsești – la colț, la colț, la colț, vorba cântecului din filmul Veronica.

Organizarea, seriozitatea, planificarea, te ajută de multe ori să scapi de aceste momente penibile, dar chiar și cei care intră în această categorie pot să identifice în viața lor destule clipe stranii, pe care ar vrea să le uite… Cu atât mai mult dacă ești împrăștiat, neatent, cu capul în nori. Și, mai presus de toate, dacă ai nevoie de ochelari și nu-i folosești. Așa că vezi cu totul diferit decât ceea ce ar trebui.

Căutam în geanta mea hârtia de 500 de lei pe care știam sigur că o am. Bine, nu mă întrebați de ce am căutat-o în geantă și nu în portofel. Nu mă întrebați pentru că vă răspund: de regulă, las portofelul deschis, se învârte geanta în toate felurile când o arunc eu peste tot sau când o mai rostogolesc în joacă, atunci când nu am ce face, și evident că-mi cad toate. De aceea și controlorii abonamentelor sunt convinși că îmi vor da amendă când văd cât stau după mine să găsesc acel card miraculos, chiar și eu îmi pierd răbdarea și-mi vine să zic – bine, dau 50 de lei, doar să nu mai caut prin jungla mea, însă chiar când să mă las păgubașă văd verdele de la dunga cardului. Iuhuuu, am mai păstrat 50 de lei…

Acum că ați înțeles de ce cei 500 de lei erau pe undeva prin geantă, e simplu de urmărit ce vă povestesc. Dar complicațiile abia acum încep – printre cele 200 de lucruri care se află în geanta mea, dintre care 167 bonuri fiscale, trebuie să faci un slalom serios ca să ajungi la ceva prețios. În cele din urmă descopăr doar o hârtie de 100 și câteva de 50.

Și îmi îngheață inima: i-am dat persoanei care mi-a aranjat părul o hârtie pe care scria 50, sigur, dar cum nu aveam ochelarii la mine, nu știu dacă mai avea un 0 după sau care era culoarea, ca să o identific după ea. Te pomenești că i-am dat 500 de lei, de aceea se uita așa de uluită la mine, cum de-am putut să fiu așa de generoasă…

Primul instinct a fost să dau telefon: *Nu vă supărați, v-am dat cumva 500 de lei ca bacșic?* Cum ar fi sunat asta? Putea spune NU și să păstreze banii liniștită, iar eu o bănuiam în continuare că sunt la ea. Putea spune NU și chiar acesta să fi fost adevărul. Momentul penibil. Dau sau nu telefon?

Momentul penibil este acela în care ai greșit și trebuie să o scoți cumva la cap, dar asta înseamnă să-i implici și pe alții care apoi se pot simți jigniți, se pot simți răniți sau chiar pot jura că în viața lor nu vor să mai aibă treabă cu tine. Momentul penibil este acela la care ajungi dacă nu ai grijă de fiecare aspect al vieții – bine, că sunt și cele în care intri fără să ai nicio vină, e drept. Dar una este să te simți un pion în vâltoare și alta să știi că tu ești furtuna care declanșează vâltoarea care-i agasează pe toți cei din jur… Momentul penibil începe de la *te-am călcat pe picior în timpul dansului* sau *te-am călcat pe picior în tramvai pentru că mă jucam pe telefon* până la *îl caut pe Cosmin, e iubitul meu… * – *cum să fie iubitul tău, e soțul meu!*

Nu vă spun cum s-a terminat momentul meu penibil, doar vă mărturisesc – a fost cel care a declanșat, după atâția ani de momente penibile, atenția mea pentru ordine și planificare.

Mai bine mai târziu decât niciodată. Dacă însă sunteți la început de viață, nu vă lăsați în seama acestui proverb cu care mă consolez eu. Dați importanță lucrurilor mărunte pentru ca să nu aveți parte de momente penibile. (Uneori, te trezești din somn, transpirat tot, amintindu-ți cu silă ce momente penibile ai provocat! Evitați aceste stări oribile!)

Reclame
1

Testul *Oglinda*

Particip la un curs de dezvoltare personală. Ni se pune întrebarea: *Vă uitați în oglindă. Ce vedeți?* Evident că noi începem, cu logica și raționamentul, o grămadă de întrebări suplimentare: Din ce punct de vedere? La noi sau la ceea ce e în spatele nostru? Și dacă nu vreau să răspund că nu am ce? Crezi că am eu timp să mă uit în oglindă?

O luăm de la capăt: Te uiți în oglindă. La tine. Ce vezi?

Îmi amintesc de mine, cea din copilărie și adolescență. Nu m-am uitat în oglindă până la 17 ani, cred. Nu mă suspectați de minciună, gândindu-vă că trebuia să mă privesc pentru a-mi aranja părul. Eram tunsă scurt, băiețește, părul meu nu se încurca niciodată, nici nu foloseam altceva decât degetele de la mână pentru a îndrepta vreun fir rebel care se suprapusese peste altul. Se poate și așa.

*Ți-a spus cineva că ești frumoasă?* am fost întrebată. *Îmi ziceau câțiva, dar nu din cauză că mă simțeam urâtă nu mă uitam în oglindă. Era un fel de protest. Toate fetele petreceau timpul acolo. Eu nu voiam să pun accentul pe așa ceva. Nu-mi pierdeam timpul cu asta. În plus, nu aveam coșuri, nu aveam nimic după care să mă uit dacă s-a vindecat sau dacă arată mai bine sau mai rău. Îmi era indiferent cum dă la public fața mea. Mie mi se spunea că prin altceva câștig – prin veselie. Și când eram veselă, adăugau toți, fața mi se lumina și strălucea. Ce rost avea să mă uit în oglindă când eram singură, că doar nu râdeam ca proasta propriei fețe, ca să văd dacă într-adevăr strălucesc? Îmi era destul că auzeam cuvinte frumoase apoi, nu mai pierdeam timpul cu oglinda.*

Bine, bine, dar acum, la distanță de două ori plus 10 cum privești lucrurile?

Păi, să spun drept, mă duc din când în când și mă uit în oglindă și-mi zâmbesc. De fericire. Toți îmi spun că arăt mai bătrână de când mi-am aranjat părul așa cum mi-am dorit eu (replica mea foarte sinceră e următoarea: *Adică ce vrei să spui, că în loc să arăt de 25, arăt de 35? Ei bine, tot ies în câștigă pentru că oricum am cu 10 mai mult!* 🙂 )… Am prietene care mă bat la cap să mă întorc la părul meu drept, pentru că ele stau cu placa în mână ore în șir și nu reușesc să aibă ceea ce eu am din naștere. Mai ales că se poartă. Da, se poartă părul drept. Ei și? Dacă eu mi-am dorit dintotdeauna să am părul creț? Și dacă am găsit pe cineva care se pricepe să mi-l pună pe moațe? Ei bine, mă uit în oglindă și îmi spun: *Ce frumușică sunt!*

Unele spun că, uitându-se în oglindă își văd ridurile sau neîmplinirile, pentru că durerea își lasă semne pe chip, altele spun că în oglindă văd cearcănele și chipurile părinților care le ceartă pentru ceea ce nu au făcut cum trebuie în viață. Unele spun…

Voi ce spuneți dacă vă uitați în oglindă?

Mă bucur pentru mine că sunt așa de liniștită uitându-mă în oglindă, așa de mulțumită, așa de încântată. Nu-mi pasă cum mă văd ceilalți. Am avut un vis și mi l-am împlinit, iar mie îmi place de mine așa cum sunt acum, pot ceilalți să-mi zică orice, eu mă iubesc și asta e cea mai importantă emoție de care are nevoie omul în viață.

Mai ales – femeia. (că, da, femeia nu e om 🙂 🙂 🙂 . Mă refeream că e zână!!! 🙂 🙂 🙂 )

Cred că am vorbit destul despre schimbările din mine. Cum e cu voi? Sunteți prieteni cu imaginea din oglindă? Sau vă apucă plânsul atunci când sunteți față în față cu ea?

0

Vocea umană

Vorba dulce mult aduce, dar și vocea dulce mult aduce!

Eram la rând la magazin și, deși existau 8 case de marcat, doar două vânzătoare se aflau la lucru. Of, până la urmă e zi liberă, nu? Dar și dacă intri într-un magazin și stai 45 de minute la rând, iar altul este peste drum, normal că pleci din cel aglomerat.

Ce-i pasă casieriței? Nu e afacerea familiei ei și niciun client nemulțumit nu o indispune. La câți sunt… Are balta pește… Așa că a răspuns celui care și-a depus lucrurile pe banda ei – *Am închis… *

Omul a cerut să vină altcineva în locul ei, că nimeni nu cheamă pe nimeni și atunci normal că se destabilizează și mai mult situația.

Casierița dădea să încuie țigările când omul de pază, cu o voce dulce, de tată ocrotitor, i se adresează: *La și 15 trebuie să ieși din tură, X, și e și 5…* Ea, disperată, murmură: *Da, dar nu mai pot, sunt frântă, când stau 50 de minute peste nu știe nimeni…*

El, cu grijă pentru viitorul ei: *Eu te cred, dar gândește-te că atunci nimeni nu-ți trimite scrisori de dragoste, dar acum s-ar putea să primești o reclamație… Și e întemeiată.*

Femeia a oftat, obosită, nemulțumită, înfrântă. A descuiat casa și țigările pentru încă 10 minute. Omul acela nu-i voia răul, dar cum ar fi fost dacă s-ar fi răstit la ea, dacă ar fi făcut scandal sau ar fi lăsat-o să ducă la capăt ceea ce intenționa și apoi îi sufla clientului – *Faceți, domnule, plângere, aveți dreptate, apărați-vă dreptatea și câștigați!*?

Cu siguranță, ea nu-și mai aducea aminte de responsabilități, nu reușea să-și învingă neputința și se rățoia la el sau își pierdea locul de muncă. Așa ea a fost salvată și relația dintre cei doi păstrată.

L-aș fi luat acasă pe acel om, pentru înțelepciunea de care a dat dovadă. Și apoi l-aș fi clonat. L-aș fi oferit fiecăruia dintre cei care au pierdut multe în viață datorită inflexiunilor vocii…

Căci tonul face muzica…

0

Frăția hoților (Den of Thieves)

După ce vezi un film în care Mat Demon, deși are 48 de ani, arată de 30, și să-l vezi pe Gerard Butler, de 49 de ani, arătând dărâmat și îmbătrânit, primul și primul lucru la care te gândești este cum se reușește așa ceva: în primul caz este simplu – machiajul, nu? 🙂 Nicio trudă pentru om. Dar în al doilea… Da, și machiajul, dar a fost nevoie și de ceva kg în plus, de o *intoxicare* specială. Câteva kg am spus? Cam câte credeți? Haideți, înaintați o cifră! 25, în caz că vă dați bătuți…

Până la urmă, 🙂 serios, oamenii se intoxică zilnic din proprie plăcere și alegere, cheltuind o grămadă de bani!

Dacă Gerard a acceptat să o facă pentru a se îmbogăți, știind că oricând, datorită sportului și intervențiilor chirugicale, va ajunge un Făt Frumos, cine ce are cu el?

Sentimentul neplăcut pe care l-am încercat văzând filmul, însă, nu vine de la fizicul polițaiului nonconformist, ci din pumnii strânși pe care i-am ținut pentru gașca rea. Tot timpul am așteptat să se elucideze cum de oamenii aceia instruiți ca militari au luat-o pe calea cea rea, am așteptat un motiv care să-mi dea pacea pentru că am fost de partea lor.

Bine, eram cu șerifii pentru că erau cei buni și știam sigur că vor câștiga, dar cum să te atașezi așa de niște răi? Voiam un compromis. Poate pentru că nu omorau civili? Bine, dar tot ucideau – cum să stai cu inima la gură, dornică să câștige cei ce fură?

Am rămas dezamăgită – răspuns clar nu am primit. Poate nici nu există. Poate a fost doar faptul că mi-am dorit din toată inima ca niște oameni care alcătuiesc o gașcă haioasă să aibă un argument bun pentru lucrurile nebunești pe care le duc la capăt. (Cum îl terorizează ei pe prietenul fiicei unuia dintre ei  – ar trebui să se întâmple mai des în viața de toate zilele, ca în felul acesta fetele să fie respectate, dacă nu din politețea intrinsecă a băiatului, măcar de frica a ce ar putea să se întâmple dacă o supără!!! 🙂 )

Adevărul este că finalul este complet neașteptat – ia și frustrarea că nu pricepi ce e dincolo de comportamentul obsesiv al hoților, ia-o și pe aceea că… (dar nu vă spun care este aceasta – vedeți filmul, eu nu vorbesc niciodată despre subiectele filmelor, în detaliu. Mereu mă refer la câte un aspect social, nu abordez tema și deznodământul. Supărați? 🙂 Sper că nu. Așa sunt eu!)

Despre faptul că în film joacă 50 Cent nu spun nimic pentru că acesta este deliciul tuturor articolelor, așa că îmi imaginez că oricine a aflat aceasta. Însă un interviu cu el pot recomanda. Aici.

0

Crețolino

Nu sunt dintre cele care să vorbească despre modă sau beauty. De regulă, mă machiază personalul calificat, dacă am de filmat o emisiune, în rest, nu pun farduri pe chipul meu. Am plecat de la filmări odată direct la sport și, deși mă demachiasem, produsele de calitate își spuneau cuvântul, mai erau așa, ca o umbră pe chipul meu. Prietenele de la sala de sport nu se puteau abține din a-și manifesta consternarea: *Ce frumoasă ești. Ce frumoasă ești.*

Una dintre ele, ca să dreagă busuiocul zice: *Nu că nu ești frumoasă de obicei, dar acum parcă ești waw…*

Poate; dar decât să fiu waw și să pierd 45 de minute în fața oglinzii, mai bine sunt normală. Nu am nevoie să întoarcă nimeni capul după mine.

Dar, de când mă știu, mi-am dorit și eu să fiu creață. Părul meu, drept, pisicos, niciodată încurcat, e atât de plictisitor… Iar eu sunt adeptă, doar în această privință 🙂 !!! , a principiului – dacă se poate complicat, de ce să ne bucurăm de simplu? 🙂 🙂 🙂

Da, știu, e dificil de întreținut un păr creț, dar mi l-am dorit și plec eu în căutare de frizerie în care să se mai facă așa ceva… *creț în spirală*. M-am simțit precum Făt Frumos pornit la luptă cu vajnicul zmeu căci am întâlnit în cale doar bariere: a. nu se poartă creț, deci nu sunt oameni pregătiți pentru așa ceva. b. a, păi de ce, doamnă, creț, vă ardeți părul etc etc (grija asta ascundea de fapt același motiv – nu se pricep să folosească bigudiurile). c. eu parcă aș ști – zice o alta – dar cât vă fac pe dv creață, aranjez 4 la păr cu noul stil, așa că nu pierd eu bacșișul de la 4 persoane pentru unul de la una singură. (Adevărul este că atunci când am început procesul și am văzut că a durat 4 ore, am declarat-o pe acea persoană o eroină!!!) d. acest tip de coafură nu se mai predă la școlile de specialitate dintr-un motiv clar: ce nu e la modă, nu se învață. Ce a fost la modă, când va reveni, se va învăța din mers. Așa că s-a purtat acum 25 de ani… nu e niciun semn că ar reveni moda… sănătate, taică, și noroc.

Ajung la un centru modern cu 10 angajați. Dintre cei de acolo, o singură persoană se pricepea la creț în spirală, dintr-un motiv foarte simplu: era de vârsta mea, un fel de mamă a celorlalți din jurul ei. S-a ocupat de mine cu migală. Toți colegii veneau din când în când să vadă procedeul extraordinar de migălos și se mirau de răbdarea ei. *Și cum o să iasă? Chiar vorbești serios? Va fi creț frumos sau un creț oarecare?*

Difuzorul e secretul, îi lămurea doamna care se ocupa de mine. Nu, nu difuzorul acela de pe vremuri în care se auzea cum cântă orchestra din aparatul de radio 🙂 , ci obiectul acela pe care îl primești odată cu uscătorul de păr, obiect gigantic, de care nu prea ai nevoie și poate chiar îl arunci – dacă nu ești ca mine, să vrei să fii creață…

Plecând de acolo, mi-am dat seama de ce unii ajung departe, iar alții, nu. Pentru că știu ceva în plus față de cei din jur. Cum era fata aceea care nu avea nicio trăsătură fantastică, nu avea nicio calitate dintre cele pe care le aveau colegii. I s-a spus… *Măcar învață o limbă străină.* S-a apucat de japoneză. Asta da limbă străină. Într-un an o stăpânea perfect și și-a găsit mai repede de lucru decât cei care păreau avantajați de creierul lor maaaare și taaaaare…

Nu vă speriați când vi se pare că nu vă pricepeți la ce se pricepe toată lumea. Căutați nișa și veți trăi mai bine decât oricine, căci da, eu i-am dat frizeriței ca bacșiș mai mult decât i-ar fi lăsat cei patru clienți la care ar fi lucrat în timpul cât s-a ocupat de mine…

 

0

Force Majeure – filmul familiei din avalanșă

Nici nu știu cum am ajuns să dau de el. Cert este că mi s-a părut interesantă prezentarea. O familie la ski, vine o avalanșă – care este însă controlată – iar dumnealui fuge ca disperatul, lăsând-o pe nevastă cu cei doi copii. Acum fuga asta e de 15 m, se întoarce în 3 minute, însă femeia resimte nesiguranța, înțelege că nu se putea baza pe el, că un alt bărbat a ridicat-o și i-a mângâiat copiii, ca să vadă dacă sunt în regulă.

Problemele ridicate nu sunt deloc simple și nici simpliste.

De ce procedează astfel un bărbat? Are pe altcineva și se bucură să scape de ai lui?

De ce nu vorbește despre ce a simțit, dacă e nevinovat, de ce nu are curajul să recunoască – mi-a fost teamă, m-am pierdut?

De ce nu o mângâie, de ce nu se apropie de ea cu dragoste și dorința de a fi iertat?

Băiețelul începe să-l urască pentru că simte că gestul lui este ca un fel de *divorț*.

Alte cupluri care apar în relaționarea cu această familie aduc în discuție alte tipuri de legături, specifice societăților noastre – o persoană care era cu amantul la ski, soțul încuviințând această escapadă, pentru că și el avea, un cuplu format dintr-o tânără care părea să fie fiica celui cu care era și care îl acuza că la fel ar face și el, ar fugi, altfel cum se explică faptul că nu e cu nevasta ci cu ea…

Dacă s-ar opri aici, ar fi simplu, dar vine cheia comportamentului și împăcării în cea de-a doua parte a filmului, pe care chiar vă invit să-l urmăriți. Merită. Mai ales dacă aveți o criză în familie, puteți înțelege și gândirea feminină și pe cea masculină, judecând la rece, pentru că nu sunteți dv în situație, ci niște păpuși pe care le vedeți pe o scenă.

7

Această întâmplare simplă…

În fiecare lună, ne întâlnim la Biblioteca Emil Gârleanu, pentru a discuta despre o carte pe care o decidem la finalul întâlnirii… Participantele vin însoțite de copii, unii dintre ei sunt atât de micuți încât ai impresia că și-au scos jucăriile la plimbare niște adolescente frumoase.

(Îmi amintesc, după cutremurul din august 86, nu suportam să-mi las jucăriile singure în casă, în ideea că ar putea să se dărâme blocul pe ele. Nu plecam din casă decât la școală și la bibliotecă. Ori la școală nu aveam cum să le iau cu mine – nu încăpeau în geantă: dar stăteam tot timpul cu gândul la ele și mă consolam cu ideea că, dacă se întâmplă ceva, ajung rapid la ele, școala fiind peste drum de blocul meu. Însă biblioteca era în celălalt capăt al orașului, așa că puneam într-un coș toate jucăriile și le duceam după mine, ca să mă asigur că am asupra mea lucrurile cele mai importante – dacă pe vremea aceea ar fi existat cărți, aș fi cărat probabil cu mine un geamantan de cărți, zilnic :-), numai că la noi în oraș rar ajungeau cărți, iar cele care apăreau se vindeau pe sub mână, de aceea erau doamnele de la librărie cele mai cunoscute din oraș, avându-i la picioare și pe doctori și pe profesori și pe ingineri!!!)

Astăzi a fost o ultimă întâlnire din acest an și ne-am adus cadouri – câte o carte dintre cele pe care le îndrăgim. Le-am așezat pe toate sub un fular și fiecare a întins mâna și a tras de acolo o carte…

Natalia, cea de la care este cartea pe care am primit-o eu, mi-a mărturisit că atunci când a ales cartea a zis: *Poate să cadă oricui, dar nu ei (adică MIE 🙂 ), pentru că ea este interesată de cu totul alte lucruri…*

Și toate prințesele din jurul nostru au spus: *După cum se vede, cărțile ne aleg pe noi, nu noi pe ele.*

Am *Sora* lui Rosamund Lupton, am citit deja din ea 150 de pagini, întrerup totul pentru ora de sport, apoi mă voi întoarce și cred că toată noaptea nu voi dormi, de curioasă cum curge acest bestseller…

Nu știu de pe unde sunteți, cum vă petreceți timpul, dar, dacă vă trece prin cap să începeți un club de lectură, puneți în practică acea idee. Nu vă dați seama ce binecuvântare este să auzi 10 – 15 persoane vorbind despre aceeași carte – din câte unghiuri pot fi tocate mărunt ideile și câte experiențe de viață te ajută să o poți duce la capăt pe a ta.

Eu sunt fericită că fac parte din Clubul Părinților Pre(a)ocupați de Lectură. 🙂 🙂 🙂