0

Sinceritatea pare răutate uneori

Oricât ar fi de dornică ființa mea să găsească părți bune în fiecare om, există și momente când îmi este imposibil să aplaud. Aș fi falsă. Aș fi complet lipsită de sinceritate.
În urmă cu ceva timp, m-am înscris împreună cu fiul meu la un seminar despre creșterea încrederii în sine. Acum, cred că oricine realizează că, de fapt, eu jucam un fel de teatru: *Vino cu mine, dragul meu, ca să nu fiu singură!*, dar scopul inițial era să audă el toate acele lucruri. 10 secrete pentru creșterea încrederii în tine nu-s de colea, zic eu, decisă să fac și o donație, decisă să cumpăr toate materialele de acolo, doar de drag că s-a găsit cineva să abordeze un astfel de subiect.
Trebuie să recunosc două lucruri extraordinare ale seminarului: a început la ora 17 fix, așa cum promisese (cred că e primul în viața mea la care particip – și am fost la destule! – în care s-a respectat timpul omului prezent în sală, nu cel al întârziatului din trafic!) și locul unde s-a desfășurat: centrul capitalei, un hotel de lux, o sală superbă, luminoasă, de excepție.
De aici, însă, mă voi abține de la comentarii cu privire la ceea ce a prezentat persoana. Voi reda doar scrisoarea pe care i-am trimis-o în aceeași seară.
Veți zice că sunt rea?
Poate veți zice că sunt chiar Muma Pădurii. Ori mama vitregă a Albei ca Zăpada.
Dar eu, care pot încuraja și oamenii care-mi fac rău, fiindcă nu port pică nimănui, chiar nu m-am putut abține.
*Bună ziua.
Am participat ieri la seminarul X, dar după 90 de minute am plecat
pentru că tot ceea ce am auzit era haotic și imposibil de pus cap la cap.
Nu, nu am putut pricepe nimic.
Sunt o persoană care a citit toate cărțile lui John Maxwell, (ea se lăuda că face parte din echipa lui)
de la cele religioase la cele despre afaceri,
venisem pentru a cunoaște o altă persoană care știe cum se abordează lucrurile
și am plecat dezamăgită.
Sper că a fost doar trac sau pur și simplu faptul că persoanele din față,
unele dintre ele,
erau prea zgomotoase pentru a te lăsa să te concentrezi să spui esențialul.
Dar, repet, în 90 de minute nu am auzit decât 2 lucruri inteligente, pe care, oricum,
le puteai spune în 3 minute.
Dacă îți scriu este pentru că îți doresc din suflet să-ți realizezi un material sănătos, scurt și plin de idei grăitoare,
care să ajute și pensionarii din sală și tinerii – ai avut o sumedenie de tineri care s-au ridicat și au plecat odată cu mine pentru că
au zis că nu găsesc nimic interesant în ceea ce spui.
Trecuseră 90 de minute și nu începusei discursul.
Succes în tot ceea ce faci!
Probabil că ai o experiență de viață care-ți permite să revezi înregistrarea de ieri,
fără resentimente față de cineva care îți spune ce gândește,
și să înveți din greșeli.
Succes pe mai departe.*
Când ții zeci de prezentări în zeci de orașe și urmărești să-i convingi pe oameni că au nevoie de un mentor – și evident că vrei să te prezinți ca fiind acel nemaipomenit mentor care le-ar putea da un start bun în viață, deci încerci să le strecori manipulativ să se îndrepte spre tine cu alegerea! – măcar arată ce știi și poți! Nu considera de la sine înțeles că punctualitatea și sala Luvru îi vor îngenunchea pe oamenii veniți cu sutele, care vor zice: *Forrest Gump al nostru, te vom urma până la capătul alergării tale!*
Anunțuri
0

Barry Seal – trafic în stil american

Cred că de când merg la filme prin Mall, nu am văzut sală mai plină ca la acest film. Mă întreb de ce? Tom Cruise să fie răspunsul? Sau poate povestea în sine? Trebuie să recunosc – realitatea bate filmul. Iar filmul nu este dintre cele mai sofisticate. Poate doar modul cum se întorc lucrurile să ți se pară interesant, în rest…

Poate e doar un semn că oamenii vor să știe mai multe despre ce e *în spatele celor care se laudă că ne asigură siguranța*. Poate e doar un semn că oamenilor nu le vine să creadă că minciuna poate atât de mult să conducă lumea sau că lucrurile imposibile sunt la degetul mic pentru unii, care nu au nicio școală, nicio pregătire – cartelurile!

Sau poate pentru că vrei să înveți să nu te lași în mâna cuiva care te folosește, așa cum folosești o surcică pentru a arunca pe focul unde vrei să-ți coci cartofi. Dacă nu s-ar fi priceput Barry să piloteze avionul, nu-i nimic, apelau la altul… Dacă nu avea el tupeul să insiste, nu-i nimic, se găsea altul…

Ideea că ești nimeni și trebuie să te strecori ca nimeni printre niște escroci, doar pentru a-ți trăi viața nu trebuie să te facă să te împăunezi. Până la urmă, chiar dacă facem mari minunății într-un anumit loc, tot figuranți suntem, pentru că nu contează cum trăim acum și cât furăm sau cât îi nenorocim pe cei sărmani ca să ne fie nouă bine, ci cu totul altceva.

Filmul e amuzant. Dar dincolo de film, au existat vieți. Atinse de cocaina și de armele pe care drăguțul de Barry le ducea de colo-colo…

0

Pestriții – împreună pentru prima dată

În tabăra de vară la care am participat în cea de-a doua săptămână, unii instructori veneau cu tinerii lor, alături de care petreceau tot restul anului. Eu am avut în grupa mea dintre cei care nu locuiesc în România, tineri care s-au născut în străinătate, din părinți români, și pentru care părinții consideră că e bine să aibă măcar câteva zile de vorbit în limba română pentru că, oricum, toată școala o fac în limba țării în care stau, iar în casă rar reușesc să-i convingă să se exprime în română.

Din 17 tineri, am avut un canadian, o franțuzoaică, trei din Spania, unul din Italia; chiar și ceilalți români, necunoscându-se anterior, au fost ca un fel de … vorbitori de limbi străine între ei, pentru că nu găseau un numitor comun. Din start. Timpul a făcut însă ca aceștia să se unească, mai ales jocurile i-au atras, dar trebuie să recunosc, mie cel mai mult mi-a părut că s-au deschis datorită unui joc pe care l-am avut la mine și l-am folosit cu totul altfel decât în mod normal.

Poate că ați jucat până acum DIXIT. Fără a lua tabla de joc și iepurașii care înaintează, fără a urma regulile jocului, am întins cărțile cu fața în sus și le-am spus să aleagă o carte (erau tot felul de desene interesante pe cartonașe). Aceasta trebuia să redea o situația din viața lor sau un principiu de viață.

Fiecare a ales: dintre ei, vreo 4, deși au ales, nu au explicat, doar au arătat ce i-a impresionat. Dar chiar și cei care au tăcut la început de drum, pe parcurs s-au deschis și am reușit să comunicăm. Fetița care nu a scos niciun cuvânt, la finalul taberei, pe cartea de amintiri, mi-a scris în franceză: *Îmi veți lipsi. O să-mi fie dor de dv.*

Uneori, oameni care nu au nimic de-a face unii cu alții, puși în același context, pot să-și scoată ochii sau pot să devină una.

Sunt fericită pentru dedicația unei tinere studente la medicină din Spania, care și-a cerut scuze că se exprimă atât de greu în română, dar m-a rugat să înțeleg dincolo de cuvintele ei stângace (nu mi s-au părut deloc, ce să vrei mai mult decât atât?):

*Vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură minunată precum ești tu. Tot binele pe care îl faci e incredibil și mă bucur că Dumnezeu te-a ales pe tine pentru a realiza această lucrare: cuvintele tale pot salva vieți.*

Cred eu că se referea și la faptul că nu am lăsat pe nimeni în urmă pe trasee dificile și am încurajat fiecare copil care spunea că nu mai poate să ajungem la obiectele de geocaching sau la stânca de rappel ori pe traseul spre fantastica Tamina, o cascadă de care prea puțini au auzit… Dar mai cred că se referea și la faptul că, dacă observam că cineva e dezamăgit sau are o nostalgie, reușeam să-i schimb starea: e destulă vreme de tristețe acasă. În excursie, e cazul să ne bucurăm, nu?

Le-am spus copiilor mei *Pestriții* pentru că erau din atâtea locuri și, în acealași timp, erau atât de asemănători. Mi-am amintit de prepelițe și mai ales de Sandy, al lui Al. Brătescu Voinești. Adevărul este că atunci când ai grijă de cineva și vede lucrul acesta, se dezvoltă. Dacă se încăpățânează să facă doar ce-i pare lui corect, s-ar putea să rămână fără o aripă.

Pestriții mei au reușit nu numai să-și folosească aripile, ci și să mai facă rost de altele – ne tot împrumutam aripile de la unii la alții, la greu.

4

De ce vând turcii mai ieftin românilor?

Eram în partea asiatică a Turciei și am intrat într-un magazin de unde nu mai voiam să plec fără a cumpăra pentru fiul meu ceva colosal 🙂 . Nu, nu era o coloană romană și nici măcar o armură de Goliat. Era un tricou de motociclist, din acela de fițe, așa cum văzusem cu vreo câteva zile în urmă într-un târg din București. La noi costa 350 de lei. La turci, 50 de euros.

După o scurtă socoteală, oricum, la turci era mai ieftin decât la noi, dar nici atât nu voiam să dau. Înaintea mea, 3 bărbați – dintre cei mai arătoși motocicliști, îmbrăcați în piele, cu brățări zornăitoare și mult metal în piele. Tot la tricouri s-au uitat, tot în engleză au întrebat foarte grăbiți dacă nu se poate scădea prețul. Turcul a dat din cap că nu, în fața fiecăruia. Așa că știam ce răspuns are dacă-l rog să-mi facă o reducere. Dar dacă tot nu am nimic de pierdut, ce-mi pasă dacă mai pierd.

  • Se poate să cumpăr mai ieftin tricoul ăla?
  • Dar ce aveți toți cu tricoul ăla azi? râde turcul, pe sub mustața stufoasă.
  • De unde ești? mă întreabă rapid.
  • România.
  • Bine, ți-l dau mai ieftin. La cât te gândești?
  • 25.
  • 25 e bine.
  • De lire turcești, trag eu de norocul meu ca de un cauciuc încins la soare.
  • 20, mă corectează el.
  • De euros?
  • Nu, de lire. Ca să-ți arăt că sunt chiar mai bun decât îți poți tu imagina.

În timp ce-mi împacheta frumos tricoul, (pentru că i-am spus că este pentru fiul meu și a zis că știe el o metodă prin care dai gata tinerii dacă le prezinți cadoul astfel! 🙂 ) n-am ce face și-i zic:

  • De ce ne dați mai ieftin nouă, românilor, iar celorlalți, nu?
  • Trecem peste Hagi, nu? zice el, cu foarfeca în gură, degetele înnodate în fundiță și dând din cap pentru a-și aranja freza. Îți explic imediat.

Îmi pune punga în brațe, ia banii și-i aruncă neglijent pe tejghea, iese cu mine spre ușă și-mi arată spre un japonez:

  • Îl vezi pe-ăla? Oricât i-aș cere, îmi pune în mână exact atât și se duce. Îl vezi pe-ăla? (era un blond: scandinav, desigur) Oricât îi cer îmi dă 5 euros în plus și pleacă rapid. De când ești tu cu mine? De 10 minute. Și ne-am distrat și-mi trece și mie ziua mai ușor. Uite de-aia dau ieftin românilor – că au ce povesti! Știi ce plictisitor e să aduni toată ziua bani, iar seara să ai mulți-mulți, dar să nu scoți un cuvânt ore în șir?

Mda, de-aia mi-e mie dor de turci. Pentru că le place ciripitul românesc…

14

Ciudățenii despre mine

Fiecare dintre noi poate fi uimit de el însuși. Dar una e să fii uimit de tine la 12 ani și alta să te uiți la tine ca la un străin la 45… Și totuși, oricând poți să afli lucruri despre tine tocmai pentru că nu te-ai confruntat cu situațiile respective. Dar două chestii una după alta? Chiar sunt uimitoare (nu eu, 🙂 , chestiile!!!).

Și câte or mai fi, dar nu mă pun eu în situații extreme, ca să fiu surprinsă de mine însămi.

  1. Merg la biblioteca Ion Creangă, duc 4 cărți și iau 6. Adică zic eu – dau înapoi tot, iau 6, atâtea cât am voie. Eram cu băiatul, el alege 3, eu 3, ajungem să ni le înregistreze, când bibliotecara îmi spune: Știți că mai aveți una acasă. *Nu, nu știu, că altfel o aduceam. Probabil am răvășit-o printre celelalte. Vreau să-i văd coperta, dacă se poate, ca să mă dumiresc.* Politicoasă, o caută pe net, mă gândesc *măcar știu ce să cumpăr să dau înapoi dacă am pierdut cartea asta pe undeva* și dau să scot o carte dintre cele 6, pentru că socoteala e simplă: nu ai voie mai mult de 6, ai una acasă, nu poți luat 6, ci 5. Vorbind la telefon cu o altă cititoare, bibliotecara îmi pune delicat mâna pe mâna care scotocea să vadă la ce renunță: *Aveți puțină răbdare, nu renunțați, nu e nevoie.* După ce închide, îmi spune o formulă de specialitate (pe care nu o mai țin minte), din care rezultă că de acum pot lua 12 cărți pe card. Și adaugă: *Asta pentru că știu cine sunteți. V-am recunoscut din poze… Nu știu cum de n-au făcut asta până acum colegele mele…* Eu, gata să leșin: cum adică *m-a recunoscut din poze? Ce poze?* Și atunci realizez eu că, deși pun poze peste tot sau de peste tot, sunt convinsă că lumea nu mă cunoaște. Asta pentru că, da, eu nu recunosc pe nimeni după poză. Întotdeauna m-am întrebat de ce se procedează așa în SUA, să se pună fotografiile copiilor dispăruți pe sticlele de lapte, de ce se pun pozele în autobuzele noastre, cu fetele dispărute de acasă sau persoanele în vârstă, bolnave psihic… Eu nu le-aș identifica. Eu nu aș fi de niciun ajutor. Și iarăși eram uimită când aflam din știrile de la tv că cineva a dat telefon la poliție pentru că l-a recunoscut pe X, un hoț… Eu m-am confruntat doar cu mine, care nu sunt în stare să spun despre cineva că e un om dintr-o poză, dar nu cunoscusem pe nimeni care să nu mă vadă niciodată și să știe cine sunt. Mda, fiecare are calitățile lui, dacă ar fi oamenii doar ca mine, multe cazuri disperate ar rămâne fără soluționare, dar există și oameni care au acest talent, al identificării chipului cu poza. (Să nu aud vreo mamă care are un copil de acest fel că zice: ăsta nu are niciun viitor! 🙂 Cred că cei de acest gen sunt cei mai potriviți pentru siguranța populației… )
  2. Am fost la o ceainărie în centrul capitalei. Masa era afară. Caut, la un moment dat, toaleta și mi se spune că ar trebui să intru în clădire. Când să intru, mi se cere în engleză, (e drept, politicos!) să las pantofii la intrare. Merg cale de 200 m și realizez că eu voi ajunge la o toaletă desculță – și știți cum sunt toaletele noastre, nu? Ei bine, cea de acolo nu era chiar atât de mizerabilă, dar ideea că toate picăturile acelea de pe jos sunt orice altceva, dar nu apă, mi-a dat o silă care m-a lecuit să mai calc pe acolo. Și nici măcar n-am putut să-mi spăl picioarele pentru că a. nu exista ceva cu care să mi le șterg apoi, doar nu le lăsam oamenilor urmele *din apă* ale pașilor mei. b. chiuveta era atât de înaltă și eu atât de mică încât nu aș fi putut ridica piciorul până la apă. c. să dau cu apă pe jos pentru a duce apa la Mahomed, dacă Mahomed nu ajunge la apă, ar fi fost o cruzime din partea mea – cine venea după mine cum mai putea intra în băltoaca aceea? Așa că acele picioare au intrat în papuci și au mai stat vreo 3 ore prin oraș așa… (Da, i-am aruncat apoi; dar cu picioarele nu am putut proceda la fel, 🙂 . Am făcut însă un pact – au acceptat să stea 30 de minute în apă frumos mirositoare pentru a mi se lua piticul de pe creier!) O fi acest postel 🙂 un așezământ cu ștaif, făcut de americani pentru confrații lor, dar când ai o singură toaletă și 30 de consumatori nu-ți poți permite să ceri să fie lumea hippie… Poate exagerez! Dar cert este că eu, care pot mânca în timp ce se plimbă șoareci sau viermi pe lângă mine, care ador insectele și hrănesc lilieci cu penseta, tăind viermii pentru ei în trei, m-am declarat oripilată.

Fiecare cu descoperirile lui… 🙂

 

0

E mare lucru să fii om

Sâmbătă, am revăzut după multă vreme un om față de care am un sentiment ciudat: pe cât de mult îl respect, pe atât de mult nu sunt de acord cu părerile lui. La despărțire, mi-a spus singura lui părere pe care o împărtășesc: E mare lucru să fii om. Unde vă poartă cu gândul aceste cuvinte? Datorită iubirii pe care am avut-o pentru muzică, orice cuvânt la mine devine cuvântul din melodia cutare… Chiar dacă am iubit mai mult literatura decât muzica, toate cuvintele importante sunt legate de melodii, nu de citate. Iar a spune atât de multe cuvinte: e mare lucru să fii om, pentru unii înseamnă cel mult a rememora un proverb sau a da din cap cu neîmplinire, pentru că-și aduc aminte cu disperare de cât de dezamăgiți sunt de cei din jur… În mine, însă, aceste cuvinte n-au născut nici amintirile negative, ale persoanelor pe care le-am ajutat și care m-au ignorat, nici imaginile groaznice ale personajelor din filmele de groază… Nu, nu…

Aceste cuvinte mi-au adus în inimă o melodie pe care n-am mai ascultat-o de multă vreme, ale cărei versuri sunt de o profunzime tulburătoare…

Poate că e ciudat că viața se duce și noi ne trecem, dar partea frumoasă a existenței este când apuci să trăiești mai multe experiențe în medii diferite, când chiar simți că te-ai implicat, că ai făcut parte dintr-un miez al lucrurilor. *Miezul* nu înseamnă că trebuie neapărat să fii la conducerea țărilor sau în buricul târgului: este destul că ai trecut prin anumite situații sau prin anumite întâmplări, care te-au format și te-au făcut să te bucuri că exiști. Că exiști efectiv, nu că ai de toate, că strângi, că ai să lași ceva în urma ta…

Sunt fericită că am cunoscut epoca de aur, dar și pentru perioada de acum (cu toate mizeriile lor!), sunt fericită pentru că am fost convinsă că nu există Dumnezeu și, deși am fost atât de pornită împotriva Lui, I-am mai dat o șansă 🙂 . Sunt fericită că am trecut prin fiecare etapă și că, oriunde am ajuns datorită evenimentelor, am reușit să văd frumusețea lui a trăi.

Nu țin cu dinții de viață, dar îmi ador fiecare zi și aproape că îmi vine să mângâi fiecare clipă pentru bucuria pe care mi-o aduce.

E mare lucru să fii om, zic și eu, odată cu cea care a fost lumina zilelor negre ale copilăriei mele.

1

Eu, în locul tău

Nu știu de ce avem impresia că ar trebui să ne spunem punctul de vedere, dacă nu suntem întrebați. Cineva mi-a zis: *Păi, după tine și părerea ta că ar trebui să tăcem toți până când suntem luați în seamă de ceilalți, toată planeta ar trebui să fie mută. Ai văzut tu pe cineva care să recunoască – am nevoie de un sfat?*

Azi am fost cu cineva în oraș. Trebuia să-și cumpere pantofi. Câteva perechi. Nu numai că nu am dat sugestii, dar chiar nu intram în magazin. Stăteam la ușă și așteptam. Asta pentru că eu și persoana cealaltă avem niște gusturi diametral opuse: mi-era teamă că și privirea mea va urla în legătură cu ce cred eu despre ce alege, așa că mai bine am stat rezervată. Aflată în pragul deciziei, persoana m-a întrebat: *Să-i iau pe ăștia?* Erau drăguți, dar de-un roz deschis pe care orice urmă s-ar fi văzut – cum eu mă împiedic în picioare și de regulă îmi lovesc un pantof cu altul, trecând unul pe deasupra celuilalt, în două ore aș fi avut 5 dâre ca urmele de cauciuc pe asfalt. Aceasta e experiența mea. Am spus: *După mine, sunt prea deschiși. Dar nu mi-i cumperi mie, nu?*

Și i-a cumpărat și cântă de fericire.

La două ore, o persoană vine și-mi spune: *Eu, în locul tău… * Și începe să-mi povestească ce ar face în legătură cu o situație pe care eu nu privesc prin aceeași prismă. Am intervenit: *Nu consider că e important ceea ce mă îndemni tu să susțin. Chiar nu mi se pare că aș avea nevoie de acel lucru. Mie nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Deci, dacă ai fi în locul meu, nici măcar nu te-ai gândi la așa ceva. Așa că e incorect să spui *eu, în locul tău* și cu atât mai mult să aștepți ca eu să procedez așa cum îmi sugerezi. Pentru că nu în locul meu ai face asta, ci în locul tău. Deci, în locul tău, fă cum îți place. În ce mă privește, te rog să mă lași să judec singură.*

Nu poți spune: *eu, în locul tău…*

Chiar nu ai dreptul să manipulezi în felul acesta. Poți să-ți spui părerea, dar nu să sugerezi rezolvarea, din punctul tău de vedere și să mai și insiști că așa trebuie să fie. Dar să închei cu *în locul tău*…

Pfuuu… comunicarea asta…