Sunt o hoață

Merg la LC Waikiki și văd un tricou cu un astronaut. Fiului meu îi place Dr. Who. Și ce mai colindă doctorul ăsta de zeci de ani! Bine, hai să-i cumpăr tricoul. Îl pun pe brațul stâng și merg prin magazin și sus și jos, căci se întinde pe două etaje la Mega Mall.

Când intru la New Yorker, care se află vis a vis de Waikiki, cel de la pază mă avertizează: Vedeți că cei de unde ați cumpărat tricoul nu v-au scos alarma.

Nu înțeleg ce-mi zice omul, dar după ce îmi arată cu propria mână la ce ar trebui să fiu atentă, mă dumiresc: eu eram cu tricoul în continuare pe mână, dar ieșim din Waikiki fără să-l plătesc și fără să dea cineva de veste că o nebună fură din averea lor.

Încremenesc. E drept că am cumpărat unele lucruri care au pornit alarma la alte magazine, fără niciun sens, așa cum am fost foarte supărată pentru că am ieșit din magazine unde am plătit sau de unde nu am luat nimic și sirena a început să urle. Chiar aș propune ca de acolo de unde nu cumperi și se declanșează alarma să fii despăgubit, pentru că toată lumea întoarce capul după tine, iar tu ești inocent. (asta cel mai des se întâmplă la Reserved – rușine!)

Mă întorc rapid la oamenii pe care era să-i păgubesc și-i spun celei de la pază: Doamnă, am plecat fără să plătesc, nu mi-am dat seama.

Așa și? mă întreabă ea.

Îmi dați voie să intru să plătesc? Nu știu cum va reacționa sistemul dv…

Îmi face semn să trec. Sistemul iar nu reacționează în niciun fel.

Plec după ce dau banii. Direcția? Toaletă – de emoție, am transpirat atât de tare încât cine a purtat prima dată tricoul cu astronaut? Evident că eu, chiar dacă am înotat în el prin tot mallul.

Gilles Lellouche

Când a apărut Kompromat la cinema, acum 2-3 săptămâni, am fost să-l văd. Modul cum a jucat Gilles Lellouche m-a determinat să revăd filmul în care l-am admirat acum un an – Bac Nord. Și mi s-a pus pata. (Așa cum nu mi s-a pus pata acum vreo 3 ani pe Hyun Bin și i-am văzut toate filmele. 🙂 )

Printre filmele lui Lellouche dau și de La franch (2014). Nu-mi spune – e vorba tot despre Marsilia, despre drogurile de acolo și de data asta Gilles este șeful cartelului de droguri, în vreme ce în Bac Nord, tot Marsilia plină de droguri, e șeful brigăzii de poliție. Dar acum este Marsilia anilor 1975, adică acum 50 de ani, aproape… Să încercăm să înțelegem. Din *75 până acum nu numai că nu s-a făcut ordine, ci s-a ajuns ca să nu se mai poată struni situația. Totul e derivă – scapă cine poate, iar deocamdată acest procent este de 60% – cei neatinși de droguri… Încă 50 de ani și vor fi toți zombi.

De fapt, nu am vrut în mod deosebit să ating subiectul drogurilor, cât al modului cum joacă francezul. Dacă aceleași subiecte ar fi interpretate de spanioli, ar fi niște continue drame și un vaiet nebun; cinematografia franceză, în care dramatismul este ceva mai ținut în frâu, este mult mai apropiată de realitatea noastră… În vreme ce nu mă pot uita la telenovele, la psihologicele francezilor nu am probleme să privesc. (Acum… nu sunt chiar atât de cultă încât să le înțeleg toată cinematografia!)

Cert este că din cele zece filme ale lui Lellouche n-am putut să spun că e vreunul care să nu-mi placă. Dimpotrivă. În fiecare, orice ar interpreta, este atât de natural încât ai impresia că stai la masă cu el, în casă cu el, pe terasă cu el.

Și când mă gândesc la cele 40 pe care le mai am de văzuuuuuuut…. 🙂

Abia aștept!

Când ai curaj să vorbești despre tine

În anul din care a apărut Supa de pui pentru tot felul de suflete și de fiecare dată când se mai lansa o carte din această gamă, mă aflam printre primii care achiziționau produsul :-). După ce am aflat de la editură că nu o să mai apară altele – și că dintre români nu a vrut nimeni să scrie nimic, deși au avut o sumedenie de provocări de acest fel, gândindu-se că am putea realiza ceva autohton – am căutat altele noi, în engleză. Nici nu a fost greu într-o vreme, pentru că erau la prețuri mici, la Antic Libris, așa că am fost fericită.

Apoi mi s-au tocit emoțiile și nu am mai căutat ceva asemănător. Zilele acestea, însă, am găsit pe internet ceva asemănător: povestiri scurte, pentru fiecare zi a anului, cu o experiență reală de viață – evident, mult mai bine decât cu Supele, în care erau doar o sută cel mult…

Și ceea ce în acele vremuri nu puteam face, deși îmi doream (Oare cum arată acești oameni care au trecut prin așa ceva? Cine sunt ei? Unde trăiesc? – mă întrebam după ce terminam impresionată … impresionanta relatare), mi-a trecut prin minte să fac acum. Am devenit un fel de paparață 🙂 și am căutat numele persoanelor pe Facebook. Evident că în dreptul unora dintre ele erau 10 conturi, iar de vreo 10 ori mi s-a spus că acel nume nu deține cont. Am colindat cu multă curiozitate și bucurie prin viețile acestor sute de persoane. Unora dintre ele le-am devenit urmăritor, pentru că aveau un conținut interesant. Altora le-am descoperit site-urile…

Oricum, multe dintre destăinuiri le-am trimis persoanelor care trec prin aceleași întâmplări ca cele despre care era vorba în istorisire – reușite, boli, accidente, împliniri, păreri despre viață. Mi-ar plăcea să primesc și eu un semn din partea celorlalți că se gândesc la mine, prin astfel de lucruri care prezintă o soluție sau o încurajare.

Văd că în arhiva respectivă mai sunt destul de multe cărți, așa că mai am ce face în următoarele zile de concediu… Și pe cine cunoaște, desigur 🙂 .

Legea Rezilienței

Uneori, mi se pare că sunt un om tare – am trecut prin multe, fără să crâcnesc și am îndurat oricât, ieșind victorioasă la suprafață. Alteori, mă uit cu surprindere la mine, cât de frică îmi este de lucrurile care se ivesc în jur pe neașteptate – cât de mult aș vrea să fiu scutită de ele. Apoi îmi amintesc – nimic din ce am depășit, de-a lungul timpului, nu a fost primit cu bucurie: hai, nefericire, de când te așteptam. Prima dată e șocul, în care tăgăduiești, apoi îți dai seama că nu mai ai ce face și … n-ai decât să duci lupta la capăt. Cei ce reușesc de fiecare dată se numesc rezilienți.

Am citit mai multe despre aceasta de curând.

Coeficientul de rezistență la adversități este un concept inventat de Paul Stoltz, după ce a intervievat sute de mii de oameni pentru a înțelege motivele pentru care unii ajung în frunte, iar alții, pierd.

Stoltz a împărțit oamenii în trei categorii: cățărători, excursioniști și dezertori. Cățărătorii sunt cei aflați în căutarea victoriei; cei ce nu acceptă lipsa de semnificație în viața lor. Dezertorii sunt cei ce au aversiune la riscuri și se bălăcesc în zona de confort, cea mai liniștită dacă se poate. Excursioniștii sunt la mijloc: își fac treaba, dar până la un anumit punct. Când apar situațiile limită, cu ceva risc, se dau deoparte.

Coeficientul de rezistență la adversitate a fost creat ca mijloc de evaluare a modului în care oamenii se raportează la provocările pe care le întâmpină. Cei cu AQ ridicat își asumă responsabilitatea, nu dau vina pe alții pentru probleme. Nu sunt afectați de obstacole și întârzieri. Acceptă faptul că problemele apar prin natura lucrurilor, nu din vina lor personală.

Termenul de reziliență provine din fizică și reprezintă proprietatea unui material de a acumula energia degajată în urma loviturilor sau șocurilor, fără a se rupe. Cel mai bun exemplu: elasticul de la circ – el își revine imediat după ce suportă greutatea celui care pășește pe el.

Concluzie?

Fii elastic 🙂 .

(din cartea 25 de legi biblice ale succesului – Douglas&Teixeira)

Mai bine, nu!

Nimic mai frumos decât să mângâi pe botic un cățel. Și ce cățel. Unul imens, care se ridică în două picioare. Cum să nu-ți vină să întinzi mâna spre el. Da, da, el se sprijină cu acele labe pe geamurile din fața ta și tu-i întinzi mâna. Ah, mâna ta care atinge năsucul lui, apoi gura lui… Cum trece ea printre dinții lui, care nu se închid pentru a te clămpăni. Cum să nu te bucuri că asemenea namilă stă la alintat?

Și-apoi întrebi, nerăbdătoare: Cu ce vă servesc?

Iar noi, cei cinci cumpărători care așteptam covrigii să iasă din cuptor, ne-am îndepărtat rapid de lângă ghereta de la Obor, cea din pasajul de lângă magazin, pentru că ne-am dat seama că, de câte ori am cumpărat, doamna nu a purtat mănuși și poate tocmai fusese duioasă și entuziasmată cu și de același sau cu și de vreun alt cățel.

Despre gătit – sau unde dai și unde crapă

Unde gătitul se referă la a face mâncare, nu la a te împopoțona 🙂 că, nu-i așa, noi spunem și *ce te-ai gătit atât* nu numai *ce ai gătit astăzi*?

Fiind o femeie chinuită și nefericită, mama nu ne lăsa pe mine și sora mea să ne atingem de aragaz, spunând: *Nu, nu trebuie să faceți munca asta. O să fiți deștepte și o să aveți femeie în casă, nu o să fiți proaste ca mine.*

Oricum mie nu-mi plăcea să stau în bucătărie, dar nici atât de bogată cât să-mi permit bucătăreasă nu am fost. Însă a venit vremea în care se gătește de pasiune, ca hobby și artă, iar din puțin se face ceva nemaipomenit. Eu încă nu sunt prietenă cu aragazul, dar am o admirație deplină pentru prietenele mele care pregătesc fel de fel de minunății pe care le degustăm împreună.

Zilele trecute am întâlnit pe cineva care-mi povestea că, în etnia sa, fetele nu învață să gătească. Ele învață de la soacre, în așa fel încât soțul să nu simtă diferență între ce mânca înainte și ce mănâncă acum, iar tradiția din familia lui să meargă mai departe conform *scrisului* nu conform *datului sorții*, invențiilor neavenite din familia soției. Putem discuta pe toate părțile și pozitiv și negativ: eu am învățat însă că nu are rost să fim judecătorii celor din jur, în general, și cu atât mai mult dacă nu ne afectează. Ce m-a impresionat însă a fost faptul că era de acord și cu faptul că tradiția lui va merge mai departe prin băiați și se va opri prin fete. Pentru că da, acum îmi permit să pun în paralel această situație cu o alta, care nu ține de etnie, ci de obișnuință. Mamele de fete sunt foarte încântate de băieții care le vin în pețit, iar cele de băieți sunt foarte exigente cu fetele pe care le aduc flăcăii. Iar vorba lor sună cam așa: *Piatra trebuie să mi-o ia cineva din casă să nu mă împiedic mereu de ea, pe când muntele îl vrea oricine și nu vreau eu să-l dau.* Ideea e că am văzut cum femeia care e mamă și de fată și de băiat se poartă precum zmeul cu nora care e de calitate, iar în fața ginerelui, care nu are caracter, e supusă, ca un prunc în somn.

Pfuuu, ce de paradoxuri…

Paul Melinte și sinceritatea

Am urmărit un seminar – subliniez gratuit – în care se promitea să înțelegem ce presupune meseria de copywriter și cum îți poți deschide o afacere care să genereze 10.000 de euro pe lună, în mai puțin de 2 ani. Sunt foarte încântată să afirm că acest seminar a fost primul (dintr-un lung șir!) în care vorbitorul a fost sincer și a spus: Nu pot garanta că oricine poate ajunge la acest vis.

Vaaaai, dar cum să faci asta, să spui omului că nu e în stare? În zilele noastre e o obsesie să încurajezi aiurea – nu vorbesc despre încurajarea sănătoasă, ci despre cea falsă! – de regulă pentru a profita de generozitatea lui când i se cântă în strună, dar și de frică să nu ți se ducă vestea că nu ești *corect politic*. Unde corect politic înseamnă să dai speranțe, pardon să vinzi iluzii scumpe! Ei bine, dacă nu auzeam acele cuvinte, cele două ore erau pentru mine ca oricare altele în care mi-am adăugat 3 idei bune la ceea ce știam.

Dar Melinte a precizat că trebuie să bifezi trei lucruri pentru a putea intra în domeniu:

1. Interes, seriozitate și dedicare – fără să fii gata să faci sacrificii nu se poate (Cuuuum? Ai de muncă, e de lucru? Păi nu cade totul din Cer? Nu vine orice vrei doar pentru că-l invoci și pentru că tu ești buricul pământului? – acesta este modul în care se apropie de cursanți alți guru, pentru a-i determina să le accepte cursurile.)
2. Să fi citit ceva la viața ta și nu puțin pentru că în această porțiune de lume este nevoie de cuvinte pe care nu ai de unde să le iei dacă nu le-ai acumulat în urma lecturii. O, de câte ori am auzit persoane care ridicau din umeri: lasă, că recuperezi. E, nu e chiar așa, dacă nu ai deja cărți multe la activ înseamnă că nu ai plăcerea de așa ceva, adică nu-ți pasă de fenomen. Mi s-a părut fenomenală replica acelui cursant: Toată lumea vrea să scrie, dar nimeni nu mai citește și nu-și mai formează o cultură generală. (Când mergi pe gâdilatul între coarne al celui care te urmărește, mie mi se pare că dai dovadă de infantilism – îi explici de fapt că tu ai făcut bani în cel mai ușor mod și-l vei învăța să fie la fel de șmecher. Nu e nevoie de deșteptăciune sau de insistență. E destul că memorezi citatele motivaționale ale celor ce vând cursul. Nimeni nu mai dă doi bani pe tine dacă tu minimalizezi determinarea pe care ai aruncat-o-n luptă ca să ajungi departe!)
3. Dispoziția de a învăța din cele mai neașteptate colțuri – pentru că s-ar putea să fie nevoie să scrii un text despre lucruri la care nu te pricepi. În loc să refuzi pentru că nu-ți place sau nu ai idei, documentează-te. Intră în online și vezi părerile oamenilor – exemplul era al lui care, deși nu are copii, pentru că a citit site de parenting, știe cum să vorbească și cum să abordeze fiecare dintre necazurile relației părinte-copil.

Foarte entuziasmată de sinceritatea (de altfel necesară!) omului, sper din suflet ca cei care s-au înscris la cursul lui de vară să fie copywriteri de calitate, căci un lucru e clar: banii, dacă pui mâna pe pix și ochiul în carte, se fac!

Comunicare din ochi

Fiind genul care ar vorbi și cu o frunză și cu o furnică, îmi place cu atât mai mult să discut cu oamenii. Sau să le fac bucurii. Și pe un trotuar unde sunt parcate mașini la 30 cm de la zidul casei, în vreme ce pe șosea curg mașinile, trecătorii sunt dornici sa ajungă odată la loc mai larg.

Eu le fac de multe ori semn celor care vin din partea opusa, să porneasca ei, urmând să aștept cumințică până vine momentul potrivit să merg si eu.

Am fost azi pe Hristo Botev, de la un capăt la altul. Am oferit posibilitatea tuturor persoanelor să-și urmeze cursul, eu așteptându-mi rândul. Toți au observat, privind cumva pe sub gene, că mă opresc și au trecut cu ochii în pământ. Din 30, una singură a înaintat cu ochii în ochii mei, zâmbindu-mi și la final a zis: Mulțumesc.

Ei, am simțit și eu măcar o data că vorbesc pe drumul din aceasta dimineață.

Hotărâre radicală

Aseară am fost la un restaurant. O limonadă de fructul pasiunii am băut, dar am stat în jurul ei vreo 90 de minute, împreună cu o prietenă care avea o limonadă de cireșe amare. La final, am zis: trag o fugă la toaletă. Când am ajuns în fața ușii respective, am ciocănit și o voce temătoare dinăuntru a zis: Intrați, doamnă.

Femeia era la chiuvetă, așa că la toaletă era liber, iar eu, om care nu vrea să jignească niciodată pe nimeni, deși am simțit că ceva nu e în regulă, n-am dat înapoi, ci mi-am continuat drumul. Numai că după ce am închis ușa… am descoperit că în cabină se află un bagaj. Mi-a venit să strig: Dar ce ești tu, femeie a străzii? Și încă nu mă dumiream, eram într-o situație dificilă, în care mintea nu putea concepe ceea ce se întâmplă.

O femeie care vorbea coerent și avea o voce frumoasă, dar mirosul și situația erau ca din Împărăția Oului Stricat. Deși mi-a fost rău efectiv, mi-era și jenă să mă port ca un jandarm, să fac dreptate: o asemenea întâmplare nu trebuie să indispună consumatorul, nu vii într-un loc de acest fel ca să te parfumeze o sconcsenie. Când am ieșit, am privit spre femeia care era încă la chiuvetă: făcea același lucru pe care îl făcea când am intrat – apa a curs tot timpul și ea avea mâinile sub apă, turnând din căușul palmei stângi în cel al palmei drepte și invers. Am tresărit: se mângâia cu apă.

Am plecat de acolo, uitând senzația de neplăcere, am rămas doar cu imaginea aceea a încântării copilăroase de pitrocire a apei. Era un răsfăț. Eu mă răsfățasem cu o limonadă. Ea se răsfăța cu apă, pe piele – măcar pe mâini, dar în restul corpului nu putea să o pună, pentru că era îmbrăcată cu o salopetă de ski.

Inițial, am intenționat să-i spun primului chelner, când ies. După ce am ieșit, eram înduioșată: inima mea era prea copleșită de imaginea jocului cu apa, ca să mai conteze senzația neplăcută a nasului. Așa că mi-am luat lucrurile și am mers spre ieșire. Un chelner a venit la mine și mi-a șoptit: *Mulțumesc mult de tot pentru că nu ați spus nimănui. Dacă s-ar afla că i-am dat voie să intre acolo, aș fi dat afară, dar mi-a fost prea milă de ea.*

Ne-am zâmbit. Eram complici. Eu nu mai am de-a face cu întrebarea scormonitoare: să ajut sau nu acest om la necaz? Poate nici chelnerul, dacă femeia are atâta minte încât să încerce în altă parte a doua zi. Dar dacă ea va forța nota… acest tinerel chiar că se va afla într-o postură dificilă. Ca mulți dintre noi, fiecare în alte împrejurări.

Cânți și (nu) câștigi

În viața de zi cu zi, îi auzi mereu pe oameni că nu au talent, că sunt banali. Și totuși se uită la filme în care personajele principale sunt pline de fiori pentru o anumită artă, care sunt gata să renunțe la tot pentru arta lor sau renunță la artă și apoi sunt niște nimeni, nu în ochii celorlalți, ci în interiorul lor. Până în februarie, în acest an, nu am văzut niciun film coreean. De atunci am văzut 6 seriale, dar în fiecare cel puțin 3 personaje erau pasionate de muzică, de desen, de scris… De regulă se merge pe muzică. Poate că este cuvântul cel mai important și Biblia spune că prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar se pare că, și atunci când comunicarea se oprește, muzica trece dincolo de emoțiile noastre, și ne oferă fericire și bucurie. Sau deconectare, ori chiar un sens în viață. Și, pentru cei cu probleme mai mari, uneori, muzica poate fi singura care să-i ghideze. Nu pentru că o cântă, ci pentru că o ascultă.

Dar acum să vorbim despre muzica pe care cineva o cântă. Poate nu mă apucam să vorbesc despre aceasta, dacă nu aș fi văzut ieri două filme, unul după altul, din același popor – danez, cu aceeași pasiune – cântatul. Pasiunea mea e scrisul, dar îmi imaginez că cei care cântă trăiesc atât de intens ca mine – când am dorința de a scrie și nu mă pot manifesta, ori atât de relaxant ca mine – când reușesc să mă exprim în scris. Și atunci îi pot înțelege și m-am transpus în personajele principale din cele două filme.

De regulă, caut să recomand filme care arată o luptă curată prin care se ajunge la un rezultat. Dar viața nu este întotdeauna astfel – mai întâlnești și chinuri mari, provocate de oameni simpatici sau situații delicate în care intră cei pe care îi îndrăgești. Așa este și cu cele de azi – nu le-aș recomanda pentru cei de sub 16 ani, chiar dacă subiectele ar putea să pară *educative* pentru preadolescenți (12 ani). Dar nu, acestea sunt filme pentru cei care pot înțelege că există etape, că există probleme, pe care le depășești în timp, nu se rezolvăm totul deodată.

With your permission (2007)- nu e nici pe departe ce pare a fi. Și dacă era despre violență fizică a femeii asupra bărbatului, ar fi meritat să fie făcut (deși sunt convinsă că nu s-ar fi regăsit nici 2% dintre privitori). După ce vă amuzați bine pe seama perfecționismului lui Jan și, deși nu sunteți de acord cu el pentru atitudinea pe care o are la locul de muncă, puțintel îi dați dreptate, vă bucurați că ajunge în grupul de terapie cu bărbații care spun adevărul despre viața lor. El nu-l va spune. Și de aici continuă povestea, în care rolul principal îl au regulile, reguli care nouă ni se pare că sunt foarte bune – și atunci când creștem copii, și atunci când suntem pe stradă sau în societate, dar care sapă un șanț în care poate să cadă oricine trebuie să le respecte, dar nu crede în ele. Regulile sunt bune, dar nu atunci când cineva le impune pentru că are o slăbiciune. Sau atunci când nu mai poate duce bucuria celuilalt și vrea să o îngrădească pentru că el nu și-o mai permite… Aici muzica de operă este regina și, deși poveștile sunt cutremurătoare, zâmbetul rămâne mereu pe buze.

O, happy day (2004) – viața unor pasionați de muzică se schimbă complet când în satul lor danez trebuie să se oprească dirijorul unui cor american de gospel. Acesta îi ascultă și descoperă în ei potențial, mai ales în Hannah, cea care este indecisă, dacă să treacă la conducerea corului – o dată pentru că nu este lăsată de Kirsten, a doua oară pentru că nu se crede capabilă și nu în ultimul rând pentru că are oportunitatea de a se întoarce la lucru, așa cum și-a dorit în ultimii ani și nu a avut posibilitatea. Mâna de oameni care vrea să cânte are talent, dar dacă nu crezi în ceea ce cânți, nu ai cum să transmiți prea mult. Cei mai mulți nu credeau în Dumnezeu, unii Îl vedeau ca pe o ea, alții nu și-au pus niciodată problema dacă există sau nu. Vorba olandezului care a auzit că românii cred în Dumnezeu: *Asta pentru că nu aveți de niciunele și vă rugați și se mai întâmplă câte o minune, că inima bună a cuiva vă dă ce vă trebuie și voi credeți că Dumnezeu implicat. Dar noi avem de toate, de la bani să cumpărăm până la ce ne trebuie în magazine, așa că ne luăm singuri nu avem nevoie de Dumnezeu.* Ca în toate popoarele occidentale, și în Danemarca a avea credință e o chestie de slăbiciune, pe care oamenii nu vor să o exprime. Culmea este că tocmai atunci când nu lași să ți se vadă vulnerabilitatea devii atât de crispat și pierzi atât de mult din viață; nu te descurci să ieși din spaima în care ești. Predicatorul dirijor le spune câteva fraze care le arată oamenilor că nu zâmbesc tocmai pentru că nu știu cine e Dumnezeu, nu au putere tocmai pentru că nu au la cine apela, nu mai găsesc un rost pentru că se gândesc doar la ei. Dar aceasta este o singură latură a revelațiilor. Apar multe altele care s-ar putea să ne ajute și pe noi să ne trezim la realitate – de câte ori am pierdut pentru că nu am avut încredere în noi? Când ne vom da seama că e timpul să reacționăm? Personajul principal al filmului ajunge la o concluzie, cred că acum e rândul nostru 🙂 .

Vizionare plăcută – vechiturile sunt bune, de multe ori! 🙂

El secreto de sus ojos

Am citit pe un site că acest film este dintre cele mai bune și seamănă cu fiecare dintre noi: are genialitate, dar nu e nimeni să recunoască asta. A, ba da, în cazul filmului s-a făcut dreptate la un moment dat când a luat premiul Goya pentru cel mai bun film iberic, premiul Ariel pentru cel mai bun film latina și pentru cel mai bun film străin – Oscar. Noi nu vom avea parte, probabil, nici de recunoaștere din partea părinților, unii!, iar alții nici măcar din partea noastră înșine!

Revenind la film, acest film premiat da, dar în 2010, de atunci s-au produs mii de alte filme care ne-au luat ochii și n-am mai ajuns poate la el. Prezentarea pe sitele respectiv era de thriller, eu – curioasă cu privire la intriga thrillerului, pornesc și… surpriză… un film care îmbină într-un mod foarte subtil povestea de dragoste cu urmărirea polițistă, un film care mi-a lăsat multe replici formidabile, adevărate tratate de psihologie:

*Trecutul nu e jurisdicția mea.*

*Cu amintirile rămânem așa că alege-le pe cele frumoase.*

*Dacă îți rămâne mintea la ceva, vei avea o mie de trecuturi și niciun viitor.*

Pentru unele gusturi, filmul e puțin cam lent, dar după ce privești lucrurile și din perspectiva celor două povești de dragoste – pricepi de ce este necesar să se insiste pe fiecare amănunt. Oricum, mie nu-mi pare rău că l-am văzut.

Dimpotrivă.

Pentru orice recomandare de film vă mulțumesc anticipat. 🙂

Legende urbane

Cine mi-a povestit, spune că e adevărat și că a văzut cu ochii lui, a trăit aceste situații, dar prefer să las totul sub umbra ideii de legendă pentru ca, dacă persoana totuși minte, să avem trei povești care să ne amuze-uimească, nu trei minciuni.

1. De când cu vietnamezii în cartierul nostru, s-au împuținat șobolanii. Nu mai ies nici noaptea, ei, care înainte se deplasau nestingheriți și ziua, pe la scara blocului. Micuții vizitatori (1.45m) prind șobolanii, pe unii îi frig pe grătare speciale, pe alții îi mănâncă și cruzi, iar din ceilalți fac depozite pe care le pun la congelator.
2. Nu m-am plâns de furia mâncării șobolanilor, pentru că fiecare alege ce mănâncă și apoi nu mi-au fost niciodată dragi șobolanii, dar când cățeaua mea a adus pe lume 5 căței mici și a doua zi au dispărut, am sărit ca pe arcuri și le-am interzis să se atingă de câini și pisici, pentru că pisica urma să nască a doua zi!
3. I-am dus la magazin să-și cumpere de mâncare și au luat pizza congelată. Le-am explicat că e pentru cuptorul cu microunde și s-au dus să o pună la loc, după care s-au întors: dacă noi mâncăm șobolani cruzi, cum n-am mâncat și pizza de la gheață?

Avem ce spune despre cei ce ne vizitează țara pentru a câștiga un ban. Îmi dau seama ce de adevăruri sau de legende urbane au de spus popoarele despre românii care s-au dus acolo.

Universul trăirilor emoționale – ghid de autocunoaștere (Monica David)

Era o știre prin ziare despre faptul că muzica tristă este, culmea, un mod în care unii oameni se pot ridica din necazul prin care trec. Dar nu e vorba despre orice fel de om – ci despre cei empatici. Se pun în situația tuturor și trăiesc propria lor viață într-o asemenea identificare încât, deși simt emoții negative, se dezvoltă. Acești oameni (faceți parte dintre ei?) sunt împinși înainte de ceea ce pe alții îi doboară, de ceea ce pe alții îi aduce la depresie.

Secretul stă în empatie.

Uneori, când suntem triști și vedem oameni zâmbind pe stradă, pentru că nu înțelegem de ce ar avea aceștia motiv de veselie, considerăm că … au o problemă psihică. Fără să ne gândim la faptul  că starea de bine se vede pe chipul celorlalți așa cum se simte disperarea în replicile noastre tăioase.

Da, știu, discuțiile acestea despre simțăminte îi obosesc pe cei mai mulți dintre noi. Închidem o carte care vorbește despre ele, schimbăm canalul dacă este un film care ar putea să ne răscolească, ridicăm din umeri cum că nu avem timp, dacă ne roagă cineva să-i ascultăm povestea…

Unii ajung să se cunoască dacă stau de vorbă cu un psiholog. Eu știu persoane care merg de ani de zile la psiholog și tot cu tarele acelea au rămas. Vina psihologului? A clientului? Ce mai contează? Cert este că pacientul rămâne fără bani și specialistul, chiar dacă-și umple contul, are un gust amar că nu reușește să încheie odată cazul respectiv.

În același timp, oameni care citesc o carte reușesc să înțeleagă despre ei și să depășească lucrurile care-i țin pe loc. Alții fac asta printr-un joc.

O carte? Un joc? Nu sunt deloc superficială.

Ați văzut ghidul de autocunoaștere Universul trăirilor emoționale, creat de Monica David? Te apropii mai ușor de tine, te cunoști fără să te simți agresat, pentru că totul vine foarte simplu, ca într-o joacă de copii. Ai o cărticică mică, mai mică decât podul palmei. Pe lângă ea, 48 de carduri ilustrate.

Cum spui despre oamenii scunzi esențe tari în flacoane mici, așa poți spune și despre această comoară – un simplu pas spre mine, o transformare uluitoare.

Monica David, psiholog și psihoterapeut, folosește citatul lui Brene Brown pentru a ne provoca să acceptăm să vorbim despre logica universului emoțional: Vulnerabilitatea nu este despre a pierde sau a câștiga. Ci despre curaj. Este despre a te arăta și a te lăsa văzut atunci când pierzi controlul. Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ea reprezintă însăși sursa curajului.

Nu cere nimeni să te expui înaintea celorlalți. Începe cu tine însuți, învață să te cunoști, să te înțelegi și apoi vei putea să stai de vorbă cu cei care te pot înțelege, după care vei face față și ironiilor celor care nu te suportă.

Dacă sunteți greu de apucat, ca o oală fierbinte, folosiți o mănușă de protecție pentru început – ghidul de autocunoaștere.

În Universul trăirilor emoționale poți păși, simțindu-te în siguranță, apoi vei ști care e următorul pas pentru a accepta suferința și pentru a înțelege suferința celorlalți.

Cine răspunde la telefon?

Spre deosebire de cartea Acolo unde cântă racii, pe care am citit-o până la jumătate, fără nicio plăcere, pentru ca apoi să înceapă să-mi placă, Alo? Albert Einstein la telefon mi-a plăcut de la prima pagină. Dacă la început e pentru cei care vor să știe câte ceva despre savant, de-a lungul cărții sunt inserate și documente care îi interesează și pe cei de specialitate, de la istorici la fizicieni.

Eu am citit cartea în trei ore. Dacă ar fi să spun lucrul care m-a impresionat cel mai mult (și care nu are deloc legătură cu Einstein!), atunci să știți că Marie Curie a luat prima dată Nobelul cu soțul ei, după care soțul ei a murit (călcat de o trăsură), lăsând-o văduvă cu doi copii (9 și 2 ani), după care a luat singură Nobelul pentru chimie. (Amănuntele despre personalități despre care am învățat la școală, la orele de științe, pot să ne trezească la realitate: cum se ajunge la un rezultat? Muncind cu pasiune.)

Dar nu ceilalți contează, totuși, ci Einstein.

Amănunte răzlețe?

Niște copii te roagă să le dai un autograf pe asta! spune slujnica, arătându-i o fotografie din ziar, reprezentând norul bombei ciupercă de la Hiroshima din 6 august 1945. Dacă trebuie – semnează resemnat Einstein, după care face un calcul… 140.000 suflete au pierit la Hiroshima. 100.000 au suferit răni cumplite. 74.000 au pierit la Nagasaki, 75.000 au suferit leziuni care s-au dovedit fatale din cauza rănilor, arsurilor și radiației gamma. La Pearl Harbour câți oameni au murit? 2500.

Cine e bun la cifre să facă niște statistici despre cât rău poate aduce un bine…

Poetul britanic Donne concluziona în locul savantului: moartea oricărui om pe mine mă împuținează pentru că fac parte din omenire de aceea niciodată nu caut să aflu pentru cine bate clopotul  – pentru mine bate. (nu pentru Mitică, ar zice românii care știu filmul De ce bat clopotele, Mitică?)

Idei răzlețe, care ar putea să vă placă:

Atingem nemurirea prin lucrurile permanente pe care le creăm în comun, apoi le transmitem de la unii la alții.

În orașul Ulm din SV Germaniei, de pe Dunăre, există clopotnița fleșă a catedralei numite Degetul lui Dumnezeu, cea mai înaltă din lume, de 162 m. Mozart a cântat la orga de acolo în 1763.

P = I plus L, ecuație care înseamnă pacea se compune din iubire plus liniște.

Vreți un tratat de parenting? Nu faceți ca mama lui Einstein care-și privea copilul până și prin ochii menajerei, dar niciodată prin ochii iubirii necondiționate de mamă. Până și menajera spune că Albert este slab de minte. Copilul ăsta vorbește singur. De ce nu e și el cum sunt alți copii? Are dreptate menajera.

Vrei un tratat de terapie?

Faptul că întoarcem pe toate fețele niște lucruri care ne deprimă sau ne supără nu ne ajută să le depășim. Trebuie să le punem capac noi singuri.

Dacă vrei să duci o viață fericită, leagă-ți-o de un scop oarecare nu de oameni sau de lucruri.

Vreți o pledoarie pentru plecatul din țară ca să cunoști lumea?

Scrisoarea lui Mozart către tatăl său: *un ins de un talent mediocru va rămâne veșnic o mediocritate oricât de mult ar călători, dar unul care posedă un talent superior ceea ce fără să comit o impietate, va trebui să recunosc – eu însumi posed – se va ofili dacă rămâne mereu într-unul și același loc. Nu trebuie să rămânem mereu într-unul și același loc.*

Doriți un model de scrisoare de dragoste?

Pentru Marie, scria Einstein, micuța mea rază de soare, însemni mai mult pentru sufletul meu decât lumea întreagă până acum.

Doriți o poezioară care să vă fie utilă în aceste zile, când spălatul pe mâini este esențial?

Peter – Păr zburlit

Uitați-vă la el. Uitați-l cum arată:

Păr încâlcit și mâini cât o lopată.

Priviți, nu și-a tăiat unghiile nicicând.

Mai negre ca funinginea mânuțele îi sunt.

Mocofan cum este, sus și tare spun,

Mai lipsește rândunelele-n păru-i să se-adun*.

Aș prefera orice priveliște la o adică

Decât să-mi cadă ochii pe Vâlvoi Petrică.

Einstein mărturisește că nu are niciun talent practic și totuși există o anumită independență în profesia care e știința și aceasta e foarte tare pe placul meu.*Odată ce-ai gustat zborul, vei păși veșnic pe pământ cu privirile ațintite către cer, pentru că ai fost acolo și acolo vei tânji totdeauna să te întorci. Cel care iubește practica, fără o teorie, seamănă cu marinarul care se urcă pe o corabie fără cârmă și fără busolă și nu știe niciodată încotro se îndreaptă.*

Viața lui Einstein nu a fost nici pe departe ușoară și nici măcar viața unui tocilar. I s-a spus că poate să se axeze pe orice altceva, matematică, biologie sau chimie, dar nu fizică. Și-a dezamăgit mama, fiind primul dintr-o familie de evrei care s-a căsătorit cu cineva care nu era evreică, dar toată viața a avut-o ca amantă pe verișoara lui.

A plătit pentru a nu fi cetățean german, a locuit la Berlin ca cetățean elvețian.

A luat premiul Nobel, dar banii i-au revenit soției, care i-a redat libertatea. Când ea a murit, în sărăcie, avea de fapt o avere sub pat, doar că nu se îndura să o cheltuie.

Știți citatul acela: Bărbații le iau în căsătorie pe femei sperând că ele nu se vor schimba niciodată, iar femeile se mărită cu bărbații sperând că ei se vor schimba? Da, lui Einstein în aparține și concluzia (la care poți ajunge și dacă nu ești savant!): În mod invariabil, și unii și altele 🙂 ajung să fie dezamăgiți.

Orice te poate dezamăgi, dar cartea aceasta, nu. Istorie și ficțiune (clar delimitate) se îmbină în așa fel încât să te bucuri de cele câteva ore care te ajută să cunoști atât lumea de atunci, cât și pe tine – prin prisma modului cum judeci întâmplările trecutului.

Jurnalul unui librar – Shaun Bythell

Am vrut să citesc această carte nu pentru că știam ce este în ea, nu mi-o lăudase nimeni, ci pentru că m-am gândit să aflu de ce nu voi avea niciodată parte. Pentru că mi-am dorit să am o librărie, în copilărie, când lipseau de pe piață cărțile, mi-am dorit să am o librărie când cărțile au început să existe, dar erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Oare ce am pierdut?

În afară de interacțiunea cu oameni dintre cei mai ciudați, am pierdut și posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. E drept că unii dintre cei care treceau pragul The Bookshop din Wigtown, cel mai vechi anticariat din Scoția, renumit și impresionant, aveau fixuri, erau pretențioși sau chiar nesuferiți. Dar eu pe unii îi simțeam mai degrabă ca pe niște fluturi care sunt gata să se ardă – încercau să strige după ajutor. Librarul mai mult îi ironiza pentru că se săturase de toți ceilalți care chiar nu meritau atenție. Acesta a fost punctul în care nu am dansat pe același picior cu Shaun – iritarea permanentă în fața celor care dădeau semn că ar vrea ceva ce nu intra în planurile lui. În rest, am fost de acord cu el.

De fapt, despre faptul că el însuși este un om dificil recunoaște în multe rânduri. Unul dintre momentele duioase în care înțelege că este mult prea dur și cunoaște prea puține despre oamenii care-i trec pragul a fost acela când stătea de vorbă cu o doamnă ce-i părea neînsemnată. Din întâmplare i-a adresat o întrebare și în felul acesta ea i-a spus că petrecuse anii prin Japonia, Israel, țări în care el nu fusese niciodată, iar ea era o mare specialistă…

Obosit de cei care da, caută doar chilipiruri, poți pierde din vedere pe cei care au câte ceva de spus, pentru a te îmbogăți spiritual.

Pe lângă aceste interacțiuni care de multe ori provoacă râsul, observi viața culturală a acelui loc – la o simplă socoteală, fiecare om care intră în librărie lasă 10 lire, nici mai mult, nici mai puțin. Cele mai căutate cărți sunt cele despre trenuri. Cei care caută cărți religioase sunt frustrați că acestea nu există – dar sunt rafturi întregi cu ele și nu există o anume carte pe care o vor ei – nu poți spune: nu aveți ceva, dacă există 400 de exemplare. Poți afirma – Nu am găsit ce caut eu, dar nu – Nu aveți, sunteți săraci! (Nu știu de ce, dar parcă mie asta mi-a rămas în minte cel mai mult – plângăcioșii, mofturoșii erau cei care căutau religie. Oare nu ei ar trebui să fie cei care sunt prietenoși, cred în recunoștință și bunătate, bunăvoință față de celălalt chiar dacă nu poate să le facă voile?)

Oricum, un jurnal care aduce câte o nouă informație despre cum se petrece viața (pe care nu o invidiez și da, nu aș mai dori-o, acum, după ce am citit jurnalul și l-am ascultat pe Shaun în direct, într-un interviu realizat cu librăria La Două bufnițe din Timișoara), este esențial pentru cunoașterea nu numai a celui ce vinde, ci pentru cunoașterea celor ce cumpără. Adică pentru a ne regăsi în ei și a ne da seama dacă suntem din categoria care îi enervează pe librari sau din categoria care le face viața frumoasă.

Să vă spun drept, întâmplările te fac să râzi – la două pagini sigur găsești ceva care să-ți descrețească fruntea. Dar pagina care nu are niciun pic de umor este cea care îți oferă înțelepciune.

Și un moment de înțelepciune care mi s-a întipărit în minte a fost acela când, după o aniversare, vânzătoarea dădea cu aspiratorul în librărie, sperând că o va pedepsi în felul acesta pe cea care dormise peste noapte acolo și încă nu se sculase. Nu v-ar trezi zgomotul aspiratorului? Ei, nu… Dar vizitatoarea și-a văzut de somnul ei liniștit. Pentru că era surdă. Nu-i bine ca în viață să fii surd la zgomotele celor care vor să te umilească, ironizeze, lase în urmă? Nu-i bine să fii surd, într-o lume în care toți strigă după tine și nu pentru a-ți face complimente?

Cred că Jurnalul unui librar (de fapt, el vinde cărți second hand, deci ar trebui să fie specific și să spună Jurnalul unui anticar, pentru că tocmai de aceea vin multe dintre probleme – starea cărților, prețurile mici sau mari ale cărților valoroase etc) este una dintre cărțile de relaxare și conștientizare din acest an.

Eu spun despre puține cărți că le-aș păstra în biblioteca mea. Pe aceasta, aș ține-o, chiar pe rândul din față.

După ce o citiți, amintiți-vă întrebarea mea: care a fost comportamentul uman cel mai ciudat dintre toate cele descrise acolo?