Comunicare din ochi

Fiind genul care ar vorbi și cu o frunză și cu o furnică, îmi place cu atât mai mult să discut cu oamenii. Sau să le fac bucurii. Și pe un trotuar unde sunt parcate mașini la 30 cm de la zidul casei, în vreme ce pe șosea curg mașinile, trecătorii sunt dornici sa ajungă odată la loc mai larg.

Eu le fac de multe ori semn celor care vin din partea opusa, să porneasca ei, urmând să aștept cumințică până vine momentul potrivit să merg si eu.

Am fost azi pe Hristo Botev, de la un capăt la altul. Am oferit posibilitatea tuturor persoanelor să-și urmeze cursul, eu așteptându-mi rândul. Toți au observat, privind cumva pe sub gene, că mă opresc și au trecut cu ochii în pământ. Din 30, una singură a înaintat cu ochii în ochii mei, zâmbindu-mi și la final a zis: Mulțumesc.

Ei, am simțit și eu măcar o data că vorbesc pe drumul din aceasta dimineață.

Publicitate

Hotărâre radicală

Aseară am fost la un restaurant. O limonadă de fructul pasiunii am băut, dar am stat în jurul ei vreo 90 de minute, împreună cu o prietenă care avea o limonadă de cireșe amare. La final, am zis: trag o fugă la toaletă. Când am ajuns în fața ușii respective, am ciocănit și o voce temătoare dinăuntru a zis: Intrați, doamnă.

Femeia era la chiuvetă, așa că la toaletă era liber, iar eu, om care nu vrea să jignească niciodată pe nimeni, deși am simțit că ceva nu e în regulă, n-am dat înapoi, ci mi-am continuat drumul. Numai că după ce am închis ușa… am descoperit că în cabină se află un bagaj. Mi-a venit să strig: Dar ce ești tu, femeie a străzii? Și încă nu mă dumiream, eram într-o situație dificilă, în care mintea nu putea concepe ceea ce se întâmplă.

O femeie care vorbea coerent și avea o voce frumoasă, dar mirosul și situația erau ca din Împărăția Oului Stricat. Deși mi-a fost rău efectiv, mi-era și jenă să mă port ca un jandarm, să fac dreptate: o asemenea întâmplare nu trebuie să indispună consumatorul, nu vii într-un loc de acest fel ca să te parfumeze o sconcsenie. Când am ieșit, am privit spre femeia care era încă la chiuvetă: făcea același lucru pe care îl făcea când am intrat – apa a curs tot timpul și ea avea mâinile sub apă, turnând din căușul palmei stângi în cel al palmei drepte și invers. Am tresărit: se mângâia cu apă.

Am plecat de acolo, uitând senzația de neplăcere, am rămas doar cu imaginea aceea a încântării copilăroase de pitrocire a apei. Era un răsfăț. Eu mă răsfățasem cu o limonadă. Ea se răsfăța cu apă, pe piele – măcar pe mâini, dar în restul corpului nu putea să o pună, pentru că era îmbrăcată cu o salopetă de ski.

Inițial, am intenționat să-i spun primului chelner, când ies. După ce am ieșit, eram înduioșată: inima mea era prea copleșită de imaginea jocului cu apa, ca să mai conteze senzația neplăcută a nasului. Așa că mi-am luat lucrurile și am mers spre ieșire. Un chelner a venit la mine și mi-a șoptit: *Mulțumesc mult de tot pentru că nu ați spus nimănui. Dacă s-ar afla că i-am dat voie să intre acolo, aș fi dat afară, dar mi-a fost prea milă de ea.*

Ne-am zâmbit. Eram complici. Eu nu mai am de-a face cu întrebarea scormonitoare: să ajut sau nu acest om la necaz? Poate nici chelnerul, dacă femeia are atâta minte încât să încerce în altă parte a doua zi. Dar dacă ea va forța nota… acest tinerel chiar că se va afla într-o postură dificilă. Ca mulți dintre noi, fiecare în alte împrejurări.

Cânți și (nu) câștigi

În viața de zi cu zi, îi auzi mereu pe oameni că nu au talent, că sunt banali. Și totuși se uită la filme în care personajele principale sunt pline de fiori pentru o anumită artă, care sunt gata să renunțe la tot pentru arta lor sau renunță la artă și apoi sunt niște nimeni, nu în ochii celorlalți, ci în interiorul lor. Până în februarie, în acest an, nu am văzut niciun film coreean. De atunci am văzut 6 seriale, dar în fiecare cel puțin 3 personaje erau pasionate de muzică, de desen, de scris… De regulă se merge pe muzică. Poate că este cuvântul cel mai important și Biblia spune că prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar se pare că, și atunci când comunicarea se oprește, muzica trece dincolo de emoțiile noastre, și ne oferă fericire și bucurie. Sau deconectare, ori chiar un sens în viață. Și, pentru cei cu probleme mai mari, uneori, muzica poate fi singura care să-i ghideze. Nu pentru că o cântă, ci pentru că o ascultă.

Dar acum să vorbim despre muzica pe care cineva o cântă. Poate nu mă apucam să vorbesc despre aceasta, dacă nu aș fi văzut ieri două filme, unul după altul, din același popor – danez, cu aceeași pasiune – cântatul. Pasiunea mea e scrisul, dar îmi imaginez că cei care cântă trăiesc atât de intens ca mine – când am dorința de a scrie și nu mă pot manifesta, ori atât de relaxant ca mine – când reușesc să mă exprim în scris. Și atunci îi pot înțelege și m-am transpus în personajele principale din cele două filme.

De regulă, caut să recomand filme care arată o luptă curată prin care se ajunge la un rezultat. Dar viața nu este întotdeauna astfel – mai întâlnești și chinuri mari, provocate de oameni simpatici sau situații delicate în care intră cei pe care îi îndrăgești. Așa este și cu cele de azi – nu le-aș recomanda pentru cei de sub 16 ani, chiar dacă subiectele ar putea să pară *educative* pentru preadolescenți (12 ani). Dar nu, acestea sunt filme pentru cei care pot înțelege că există etape, că există probleme, pe care le depășești în timp, nu se rezolvăm totul deodată.

With your permission (2007)- nu e nici pe departe ce pare a fi. Și dacă era despre violență fizică a femeii asupra bărbatului, ar fi meritat să fie făcut (deși sunt convinsă că nu s-ar fi regăsit nici 2% dintre privitori). După ce vă amuzați bine pe seama perfecționismului lui Jan și, deși nu sunteți de acord cu el pentru atitudinea pe care o are la locul de muncă, puțintel îi dați dreptate, vă bucurați că ajunge în grupul de terapie cu bărbații care spun adevărul despre viața lor. El nu-l va spune. Și de aici continuă povestea, în care rolul principal îl au regulile, reguli care nouă ni se pare că sunt foarte bune – și atunci când creștem copii, și atunci când suntem pe stradă sau în societate, dar care sapă un șanț în care poate să cadă oricine trebuie să le respecte, dar nu crede în ele. Regulile sunt bune, dar nu atunci când cineva le impune pentru că are o slăbiciune. Sau atunci când nu mai poate duce bucuria celuilalt și vrea să o îngrădească pentru că el nu și-o mai permite… Aici muzica de operă este regina și, deși poveștile sunt cutremurătoare, zâmbetul rămâne mereu pe buze.

O, happy day (2004) – viața unor pasionați de muzică se schimbă complet când în satul lor danez trebuie să se oprească dirijorul unui cor american de gospel. Acesta îi ascultă și descoperă în ei potențial, mai ales în Hannah, cea care este indecisă, dacă să treacă la conducerea corului – o dată pentru că nu este lăsată de Kirsten, a doua oară pentru că nu se crede capabilă și nu în ultimul rând pentru că are oportunitatea de a se întoarce la lucru, așa cum și-a dorit în ultimii ani și nu a avut posibilitatea. Mâna de oameni care vrea să cânte are talent, dar dacă nu crezi în ceea ce cânți, nu ai cum să transmiți prea mult. Cei mai mulți nu credeau în Dumnezeu, unii Îl vedeau ca pe o ea, alții nu și-au pus niciodată problema dacă există sau nu. Vorba olandezului care a auzit că românii cred în Dumnezeu: *Asta pentru că nu aveți de niciunele și vă rugați și se mai întâmplă câte o minune, că inima bună a cuiva vă dă ce vă trebuie și voi credeți că Dumnezeu implicat. Dar noi avem de toate, de la bani să cumpărăm până la ce ne trebuie în magazine, așa că ne luăm singuri nu avem nevoie de Dumnezeu.* Ca în toate popoarele occidentale, și în Danemarca a avea credință e o chestie de slăbiciune, pe care oamenii nu vor să o exprime. Culmea este că tocmai atunci când nu lași să ți se vadă vulnerabilitatea devii atât de crispat și pierzi atât de mult din viață; nu te descurci să ieși din spaima în care ești. Predicatorul dirijor le spune câteva fraze care le arată oamenilor că nu zâmbesc tocmai pentru că nu știu cine e Dumnezeu, nu au putere tocmai pentru că nu au la cine apela, nu mai găsesc un rost pentru că se gândesc doar la ei. Dar aceasta este o singură latură a revelațiilor. Apar multe altele care s-ar putea să ne ajute și pe noi să ne trezim la realitate – de câte ori am pierdut pentru că nu am avut încredere în noi? Când ne vom da seama că e timpul să reacționăm? Personajul principal al filmului ajunge la o concluzie, cred că acum e rândul nostru 🙂 .

Vizionare plăcută – vechiturile sunt bune, de multe ori! 🙂

El secreto de sus ojos

Am citit pe un site că acest film este dintre cele mai bune și seamănă cu fiecare dintre noi: are genialitate, dar nu e nimeni să recunoască asta. A, ba da, în cazul filmului s-a făcut dreptate la un moment dat când a luat premiul Goya pentru cel mai bun film iberic, premiul Ariel pentru cel mai bun film latina și pentru cel mai bun film străin – Oscar. Noi nu vom avea parte, probabil, nici de recunoaștere din partea părinților, unii!, iar alții nici măcar din partea noastră înșine!

Revenind la film, acest film premiat da, dar în 2010, de atunci s-au produs mii de alte filme care ne-au luat ochii și n-am mai ajuns poate la el. Prezentarea pe sitele respectiv era de thriller, eu – curioasă cu privire la intriga thrillerului, pornesc și… surpriză… un film care îmbină într-un mod foarte subtil povestea de dragoste cu urmărirea polițistă, un film care mi-a lăsat multe replici formidabile, adevărate tratate de psihologie:

*Trecutul nu e jurisdicția mea.*

*Cu amintirile rămânem așa că alege-le pe cele frumoase.*

*Dacă îți rămâne mintea la ceva, vei avea o mie de trecuturi și niciun viitor.*

Pentru unele gusturi, filmul e puțin cam lent, dar după ce privești lucrurile și din perspectiva celor două povești de dragoste – pricepi de ce este necesar să se insiste pe fiecare amănunt. Oricum, mie nu-mi pare rău că l-am văzut.

Dimpotrivă.

Pentru orice recomandare de film vă mulțumesc anticipat. 🙂

Legende urbane

Cine mi-a povestit, spune că e adevărat și că a văzut cu ochii lui, a trăit aceste situații, dar prefer să las totul sub umbra ideii de legendă pentru ca, dacă persoana totuși minte, să avem trei povești care să ne amuze-uimească, nu trei minciuni.

1. De când cu vietnamezii în cartierul nostru, s-au împuținat șobolanii. Nu mai ies nici noaptea, ei, care înainte se deplasau nestingheriți și ziua, pe la scara blocului. Micuții vizitatori (1.45m) prind șobolanii, pe unii îi frig pe grătare speciale, pe alții îi mănâncă și cruzi, iar din ceilalți fac depozite pe care le pun la congelator.
2. Nu m-am plâns de furia mâncării șobolanilor, pentru că fiecare alege ce mănâncă și apoi nu mi-au fost niciodată dragi șobolanii, dar când cățeaua mea a adus pe lume 5 căței mici și a doua zi au dispărut, am sărit ca pe arcuri și le-am interzis să se atingă de câini și pisici, pentru că pisica urma să nască a doua zi!
3. I-am dus la magazin să-și cumpere de mâncare și au luat pizza congelată. Le-am explicat că e pentru cuptorul cu microunde și s-au dus să o pună la loc, după care s-au întors: dacă noi mâncăm șobolani cruzi, cum n-am mâncat și pizza de la gheață?

Avem ce spune despre cei ce ne vizitează țara pentru a câștiga un ban. Îmi dau seama ce de adevăruri sau de legende urbane au de spus popoarele despre românii care s-au dus acolo.

Universul trăirilor emoționale – ghid de autocunoaștere (Monica David)

Era o știre prin ziare despre faptul că muzica tristă este, culmea, un mod în care unii oameni se pot ridica din necazul prin care trec. Dar nu e vorba despre orice fel de om – ci despre cei empatici. Se pun în situația tuturor și trăiesc propria lor viață într-o asemenea identificare încât, deși simt emoții negative, se dezvoltă. Acești oameni (faceți parte dintre ei?) sunt împinși înainte de ceea ce pe alții îi doboară, de ceea ce pe alții îi aduce la depresie.

Secretul stă în empatie.

Uneori, când suntem triști și vedem oameni zâmbind pe stradă, pentru că nu înțelegem de ce ar avea aceștia motiv de veselie, considerăm că … au o problemă psihică. Fără să ne gândim la faptul  că starea de bine se vede pe chipul celorlalți așa cum se simte disperarea în replicile noastre tăioase.

Da, știu, discuțiile acestea despre simțăminte îi obosesc pe cei mai mulți dintre noi. Închidem o carte care vorbește despre ele, schimbăm canalul dacă este un film care ar putea să ne răscolească, ridicăm din umeri cum că nu avem timp, dacă ne roagă cineva să-i ascultăm povestea…

Unii ajung să se cunoască dacă stau de vorbă cu un psiholog. Eu știu persoane care merg de ani de zile la psiholog și tot cu tarele acelea au rămas. Vina psihologului? A clientului? Ce mai contează? Cert este că pacientul rămâne fără bani și specialistul, chiar dacă-și umple contul, are un gust amar că nu reușește să încheie odată cazul respectiv.

În același timp, oameni care citesc o carte reușesc să înțeleagă despre ei și să depășească lucrurile care-i țin pe loc. Alții fac asta printr-un joc.

O carte? Un joc? Nu sunt deloc superficială.

Ați văzut ghidul de autocunoaștere Universul trăirilor emoționale, creat de Monica David? Te apropii mai ușor de tine, te cunoști fără să te simți agresat, pentru că totul vine foarte simplu, ca într-o joacă de copii. Ai o cărticică mică, mai mică decât podul palmei. Pe lângă ea, 48 de carduri ilustrate.

Cum spui despre oamenii scunzi esențe tari în flacoane mici, așa poți spune și despre această comoară – un simplu pas spre mine, o transformare uluitoare.

Monica David, psiholog și psihoterapeut, folosește citatul lui Brene Brown pentru a ne provoca să acceptăm să vorbim despre logica universului emoțional: Vulnerabilitatea nu este despre a pierde sau a câștiga. Ci despre curaj. Este despre a te arăta și a te lăsa văzut atunci când pierzi controlul. Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ea reprezintă însăși sursa curajului.

Nu cere nimeni să te expui înaintea celorlalți. Începe cu tine însuți, învață să te cunoști, să te înțelegi și apoi vei putea să stai de vorbă cu cei care te pot înțelege, după care vei face față și ironiilor celor care nu te suportă.

Dacă sunteți greu de apucat, ca o oală fierbinte, folosiți o mănușă de protecție pentru început – ghidul de autocunoaștere.

În Universul trăirilor emoționale poți păși, simțindu-te în siguranță, apoi vei ști care e următorul pas pentru a accepta suferința și pentru a înțelege suferința celorlalți.

Cine răspunde la telefon?

Spre deosebire de cartea Acolo unde cântă racii, pe care am citit-o până la jumătate, fără nicio plăcere, pentru ca apoi să înceapă să-mi placă, Alo? Albert Einstein la telefon mi-a plăcut de la prima pagină. Dacă la început e pentru cei care vor să știe câte ceva despre savant, de-a lungul cărții sunt inserate și documente care îi interesează și pe cei de specialitate, de la istorici la fizicieni.

Eu am citit cartea în trei ore. Dacă ar fi să spun lucrul care m-a impresionat cel mai mult (și care nu are deloc legătură cu Einstein!), atunci să știți că Marie Curie a luat prima dată Nobelul cu soțul ei, după care soțul ei a murit (călcat de o trăsură), lăsând-o văduvă cu doi copii (9 și 2 ani), după care a luat singură Nobelul pentru chimie. (Amănuntele despre personalități despre care am învățat la școală, la orele de științe, pot să ne trezească la realitate: cum se ajunge la un rezultat? Muncind cu pasiune.)

Dar nu ceilalți contează, totuși, ci Einstein.

Amănunte răzlețe?

Niște copii te roagă să le dai un autograf pe asta! spune slujnica, arătându-i o fotografie din ziar, reprezentând norul bombei ciupercă de la Hiroshima din 6 august 1945. Dacă trebuie – semnează resemnat Einstein, după care face un calcul… 140.000 suflete au pierit la Hiroshima. 100.000 au suferit răni cumplite. 74.000 au pierit la Nagasaki, 75.000 au suferit leziuni care s-au dovedit fatale din cauza rănilor, arsurilor și radiației gamma. La Pearl Harbour câți oameni au murit? 2500.

Cine e bun la cifre să facă niște statistici despre cât rău poate aduce un bine…

Poetul britanic Donne concluziona în locul savantului: moartea oricărui om pe mine mă împuținează pentru că fac parte din omenire de aceea niciodată nu caut să aflu pentru cine bate clopotul  – pentru mine bate. (nu pentru Mitică, ar zice românii care știu filmul De ce bat clopotele, Mitică?)

Idei răzlețe, care ar putea să vă placă:

Atingem nemurirea prin lucrurile permanente pe care le creăm în comun, apoi le transmitem de la unii la alții.

În orașul Ulm din SV Germaniei, de pe Dunăre, există clopotnița fleșă a catedralei numite Degetul lui Dumnezeu, cea mai înaltă din lume, de 162 m. Mozart a cântat la orga de acolo în 1763.

P = I plus L, ecuație care înseamnă pacea se compune din iubire plus liniște.

Vreți un tratat de parenting? Nu faceți ca mama lui Einstein care-și privea copilul până și prin ochii menajerei, dar niciodată prin ochii iubirii necondiționate de mamă. Până și menajera spune că Albert este slab de minte. Copilul ăsta vorbește singur. De ce nu e și el cum sunt alți copii? Are dreptate menajera.

Vrei un tratat de terapie?

Faptul că întoarcem pe toate fețele niște lucruri care ne deprimă sau ne supără nu ne ajută să le depășim. Trebuie să le punem capac noi singuri.

Dacă vrei să duci o viață fericită, leagă-ți-o de un scop oarecare nu de oameni sau de lucruri.

Vreți o pledoarie pentru plecatul din țară ca să cunoști lumea?

Scrisoarea lui Mozart către tatăl său: *un ins de un talent mediocru va rămâne veșnic o mediocritate oricât de mult ar călători, dar unul care posedă un talent superior ceea ce fără să comit o impietate, va trebui să recunosc – eu însumi posed – se va ofili dacă rămâne mereu într-unul și același loc. Nu trebuie să rămânem mereu într-unul și același loc.*

Doriți un model de scrisoare de dragoste?

Pentru Marie, scria Einstein, micuța mea rază de soare, însemni mai mult pentru sufletul meu decât lumea întreagă până acum.

Doriți o poezioară care să vă fie utilă în aceste zile, când spălatul pe mâini este esențial?

Peter – Păr zburlit

Uitați-vă la el. Uitați-l cum arată:

Păr încâlcit și mâini cât o lopată.

Priviți, nu și-a tăiat unghiile nicicând.

Mai negre ca funinginea mânuțele îi sunt.

Mocofan cum este, sus și tare spun,

Mai lipsește rândunelele-n păru-i să se-adun*.

Aș prefera orice priveliște la o adică

Decât să-mi cadă ochii pe Vâlvoi Petrică.

Einstein mărturisește că nu are niciun talent practic și totuși există o anumită independență în profesia care e știința și aceasta e foarte tare pe placul meu.*Odată ce-ai gustat zborul, vei păși veșnic pe pământ cu privirile ațintite către cer, pentru că ai fost acolo și acolo vei tânji totdeauna să te întorci. Cel care iubește practica, fără o teorie, seamănă cu marinarul care se urcă pe o corabie fără cârmă și fără busolă și nu știe niciodată încotro se îndreaptă.*

Viața lui Einstein nu a fost nici pe departe ușoară și nici măcar viața unui tocilar. I s-a spus că poate să se axeze pe orice altceva, matematică, biologie sau chimie, dar nu fizică. Și-a dezamăgit mama, fiind primul dintr-o familie de evrei care s-a căsătorit cu cineva care nu era evreică, dar toată viața a avut-o ca amantă pe verișoara lui.

A plătit pentru a nu fi cetățean german, a locuit la Berlin ca cetățean elvețian.

A luat premiul Nobel, dar banii i-au revenit soției, care i-a redat libertatea. Când ea a murit, în sărăcie, avea de fapt o avere sub pat, doar că nu se îndura să o cheltuie.

Știți citatul acela: Bărbații le iau în căsătorie pe femei sperând că ele nu se vor schimba niciodată, iar femeile se mărită cu bărbații sperând că ei se vor schimba? Da, lui Einstein în aparține și concluzia (la care poți ajunge și dacă nu ești savant!): În mod invariabil, și unii și altele 🙂 ajung să fie dezamăgiți.

Orice te poate dezamăgi, dar cartea aceasta, nu. Istorie și ficțiune (clar delimitate) se îmbină în așa fel încât să te bucuri de cele câteva ore care te ajută să cunoști atât lumea de atunci, cât și pe tine – prin prisma modului cum judeci întâmplările trecutului.

Jurnalul unui librar – Shaun Bythell

Am vrut să citesc această carte nu pentru că știam ce este în ea, nu mi-o lăudase nimeni, ci pentru că m-am gândit să aflu de ce nu voi avea niciodată parte. Pentru că mi-am dorit să am o librărie, în copilărie, când lipseau de pe piață cărțile, mi-am dorit să am o librărie când cărțile au început să existe, dar erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Oare ce am pierdut?

În afară de interacțiunea cu oameni dintre cei mai ciudați, am pierdut și posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. E drept că unii dintre cei care treceau pragul The Bookshop din Wigtown, cel mai vechi anticariat din Scoția, renumit și impresionant, aveau fixuri, erau pretențioși sau chiar nesuferiți. Dar eu pe unii îi simțeam mai degrabă ca pe niște fluturi care sunt gata să se ardă – încercau să strige după ajutor. Librarul mai mult îi ironiza pentru că se săturase de toți ceilalți care chiar nu meritau atenție. Acesta a fost punctul în care nu am dansat pe același picior cu Shaun – iritarea permanentă în fața celor care dădeau semn că ar vrea ceva ce nu intra în planurile lui. În rest, am fost de acord cu el.

De fapt, despre faptul că el însuși este un om dificil recunoaște în multe rânduri. Unul dintre momentele duioase în care înțelege că este mult prea dur și cunoaște prea puține despre oamenii care-i trec pragul a fost acela când stătea de vorbă cu o doamnă ce-i părea neînsemnată. Din întâmplare i-a adresat o întrebare și în felul acesta ea i-a spus că petrecuse anii prin Japonia, Israel, țări în care el nu fusese niciodată, iar ea era o mare specialistă…

Obosit de cei care da, caută doar chilipiruri, poți pierde din vedere pe cei care au câte ceva de spus, pentru a te îmbogăți spiritual.

Pe lângă aceste interacțiuni care de multe ori provoacă râsul, observi viața culturală a acelui loc – la o simplă socoteală, fiecare om care intră în librărie lasă 10 lire, nici mai mult, nici mai puțin. Cele mai căutate cărți sunt cele despre trenuri. Cei care caută cărți religioase sunt frustrați că acestea nu există – dar sunt rafturi întregi cu ele și nu există o anume carte pe care o vor ei – nu poți spune: nu aveți ceva, dacă există 400 de exemplare. Poți afirma – Nu am găsit ce caut eu, dar nu – Nu aveți, sunteți săraci! (Nu știu de ce, dar parcă mie asta mi-a rămas în minte cel mai mult – plângăcioșii, mofturoșii erau cei care căutau religie. Oare nu ei ar trebui să fie cei care sunt prietenoși, cred în recunoștință și bunătate, bunăvoință față de celălalt chiar dacă nu poate să le facă voile?)

Oricum, un jurnal care aduce câte o nouă informație despre cum se petrece viața (pe care nu o invidiez și da, nu aș mai dori-o, acum, după ce am citit jurnalul și l-am ascultat pe Shaun în direct, într-un interviu realizat cu librăria La Două bufnițe din Timișoara), este esențial pentru cunoașterea nu numai a celui ce vinde, ci pentru cunoașterea celor ce cumpără. Adică pentru a ne regăsi în ei și a ne da seama dacă suntem din categoria care îi enervează pe librari sau din categoria care le face viața frumoasă.

Să vă spun drept, întâmplările te fac să râzi – la două pagini sigur găsești ceva care să-ți descrețească fruntea. Dar pagina care nu are niciun pic de umor este cea care îți oferă înțelepciune.

Și un moment de înțelepciune care mi s-a întipărit în minte a fost acela când, după o aniversare, vânzătoarea dădea cu aspiratorul în librărie, sperând că o va pedepsi în felul acesta pe cea care dormise peste noapte acolo și încă nu se sculase. Nu v-ar trezi zgomotul aspiratorului? Ei, nu… Dar vizitatoarea și-a văzut de somnul ei liniștit. Pentru că era surdă. Nu-i bine ca în viață să fii surd la zgomotele celor care vor să te umilească, ironizeze, lase în urmă? Nu-i bine să fii surd, într-o lume în care toți strigă după tine și nu pentru a-ți face complimente?

Cred că Jurnalul unui librar (de fapt, el vinde cărți second hand, deci ar trebui să fie specific și să spună Jurnalul unui anticar, pentru că tocmai de aceea vin multe dintre probleme – starea cărților, prețurile mici sau mari ale cărților valoroase etc) este una dintre cărțile de relaxare și conștientizare din acest an.

Eu spun despre puține cărți că le-aș păstra în biblioteca mea. Pe aceasta, aș ține-o, chiar pe rândul din față.

După ce o citiți, amintiți-vă întrebarea mea: care a fost comportamentul uman cel mai ciudat dintre toate cele descrise acolo?

Excesele noastre din timpul crizei

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți excese? Dar ce este un exces?

Să fie clar: a lovi un copil de zeci de ori nu e un exces, e un abuz ce trebuie pedepsit de judecător. Nici a mânca pâine când ai alergie la gluten nu e exces – aceasta este inconștiență și-ți vei lua singur pedeapsa prin modul în care îți va semnaliza organismul că ai dat-o în bară. Fumatul nu poate fi considerat în exces – fumatul chiar și printr-o țigară este în exces: este precum a pune o picătură de otravă într-o bărdacă de suc.

Excesul se referă strict la a folosi prea mult ceea ce e bun. Excesul în zilele noastre se vedea de sărbători când apăreau medicamentele ce te conștientizau că o să cam sari calul cu mâncatul, dar nu-i nimic, de aceea sunt medicamentele de bilă, să te ajute să înfuleci 59 de sarmale, chiar dacă ți-ar fi ajuns 3.

În toată luna martie a acestui an, când toată lumea cumpăra în disperare, pentru a nu rămâne fără, oamenii dintr-o suburbie a Copenhagăi au fost ajutați delicat să înțeleagă că excesul este un lux pe care nu are rost să ți-l permiți.

Un supermarket danez a luptat cu cei care cumpărau cantităţi mari de gel antibacterian, astfel încât să mai existe stocuri şi pentru alţii, în contextul epidemiei de coronavirus. La intrare era un afiș cu un mesaj prin care clienții erau informați că prima sticlă cu gel antibacterian pe care o cumpără costă 6 dolari. Dacă vor să cumpere o a doua sticlă, ea costă 120 de dolari. Managerul magazinului a afirmat: „Am făcut acest lucru pentru ca oamenii să se uite la ei înşişi înainte să îşi umple coşurile cu gel antibacterian. Înainte erau numeroşi clienți care cumpărau patru sau cinci geluri odată, iar acesta este mult mai important decât drojdia”.

Amintita drojdie este, de asemenea, în aceste zile, o marfă foarte căutată și acolo, dar și la noi, semn că oamenii se interesează de sănătate și prepară pâine în casă, dar facem o pâine o dată, nu? Nu 70! Ca să avem nevoie de 70 de pliculețe sau de cubulețe…

Managerul danez a explicat că a ridicat preţul tocmai pentru ca oamenii să înceapă să gândească.

„Încerc să atrag atenţia şi să îi fac pe oameni să se oprească din cumpărat şi chiar funcţionează. Oamenii se gândesc la asta. În celelalte zile s-au vândut în câteva minute gelurile, dar ieri nu s-a mai întâmplat asta”, a spus el.

Excesul este ceva care ne pune față în față cu realitatea – nu sunt numai eu pe lume, ce-ar fi dacă mi-aș face această bucurie și mâine? Excesul este ceva care ne fură bucuria de a cunoaște câte ceva din fiecare pentru a avea mult dintr-un singur fel. Excesul este ceva ce fac din frică, din obsesie, dintr-o obișnuință pe care nu o conștientizez. Excesul nu este necesar, când stai să te gândește. De aceea este nevoie să gândești.

Cu gândire de acum, da? Așa vom fi fără excese.

Motivația – cum mă pot automotiva

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care ți-a fost încredințată, nu e rădăcină de haz, ci de slăbiciune care te va face să rămâi pitic toată viața – unde pitic înseamnă neîmplinit, fără să atingi ținta pe care ți-ai propus-o și la care jinduiești.

Nu excelez în a fi perseverentă, dar pentru că am reușit să trec uneori de anumite bariere pe care mi le punea societatea, pe care le ridica propria-mi minte sau chiar propria-mi genetică, mă gândesc să ofer aici metoda mea. S-ar putea să fie cineva care să se aștepte să găsească acest răspuns în cartea pe care am pomenit-o și să creadă că, de vreme ce nu este acolo, el nu există. Și nu e corect să rămână cu această impresie. Repet: nu sunt bună de scris o carte despre perseverență, pentru că o dau deseori în bară, dar nici să lași omul cu buza impresia că există predestinare spre neputința de automotivare.

Prea multe cuvinte introductive, pentru scurta mea rețetă: am de dus ceva la capăt, ceva care nu-mi place.

1. înainte de a mă apuca de această acțiune, fac ceva care îmi place și îmi acord 15 minute pentru ceea ce nu suport, după care mă apuc din nou 5 minute de ceea ce îmi place. Și tot așa – alternez 15 cu 5 minute.

2. realizez acțiunea enervantă în timp ce verbalizez fiecare etapă pe care o am de făcut – da, uneori, spun *și acum 10 pași până la bucătărie, 1, 2, 3, … 10, aici pun farfuria în chiuvetă și nu fug imediat, ci dau drumul la apă, așa, aud apa cum curge, îmi suflec mânecile și da, iau buretele… * V-ați prins ce urmează, 1, 2, 3 … 20 de vase trebuie spălate (este un exemplu fictiv pentru că vase îmi place să spăl, cu totul altele sunt lucrurile pe care le fac fără chef).

3. vizualizez persoana care se va bucura pentru acțiunea pe care o voi face – deși pentru mine acțiunea respectivă este ca o pedeapsă sau, făcând-o, mă simt de parcă mi-ar curge tot sângele din vene, sunt mulți oameni care au nevoie de faptele mele.

4. îmi imaginez că mă aflu pe un arc și că acesta mă propulsează, mă ridic și mă îndrept spre lucrul pe care îl am de făcut ca o săgeată trasă dintr-un arc, fără să las minții să mai proceseze cât de silă îi e să facă acea activitate.

5. îmi spun că nu pot respira dacă nu duc la capăt un anumit lucru și e necesar chiar să am senzația aceea de lipsă de aer, care mă trezește la realitate – hai, pune-te la birou, altfel aici ți-ai găsit sfârșitul.

Prefer să lucrez asupra neputințelor mele decât să mă jignesc sau să accept rușinea că stau pe loc. Rugămintea mea este, către cei leneși sau delăsători, ca mine, să facă un prim pas. Și fiecare pas ce vine după primul să fie considerat tot primul 🙂 . Pentru unii ca noi, drumul spre capătul misiunii încredințate nu este alcătuit din 1000 de pași, ci din 1000 de primi pași.

Vara lui *92 – Sommeren*s 92

Ce făceați în vara lui *92?

Pentru cei care au impresia că istoria se scrie acum, aș avea un pont: istoria fiecăruia care trăiește azi se scrie azi, dar istoria celor care au trăit s-a scris în fiecare zi care s-a scurs și poate că ar putea să ne ajute să nu ne mai vedem noi cei mai importanți. Ori pur și simplu să-i cunoaștem pe cei de demult… Despre care poate nu am auzit, dar care au potențialul de a ne învăța ceva. Ori, din nou, pur și simplu, de a ne reaminti că pasiunea și perseverența sunt două lucruri de care depind multe. Printre care supraviețuirea emoțională și lidershipul.

Richard Moller Nielsen era asistent la Naționala de Fotbal daneză și, deși antrenorul principal a plecat, el nu a fost luat în seamă ca succesor. Alte nume sau auzit, poate și al bunicii, dar nu al lui. Nu numai Federația nu l-a vrut, dar jucătorii nu-l respectau, era cel care strângea lucrurile după ei, prin vestiare, cum ar fi putut să le dea acum indicații, doar erau băieți care jucau la cluburi în străinătate și el un pârlit.

Trebuia să se califice echipa daneză pentru Euro 1992, dar sub bagheta lui, oricum, nedorită nu s-a putut, a fost a doua după Iugoslavia. Cum Iugoslavia a fost descalificată ca un semn de avertizare pentru situația politică (da, războiul intern), prima echipă care putea să-i ia locul era Danemarca. În 10 zile se poate face o gașcă de impertinenți – un grup care să fie măcar reprezentant onorific? E vorba să te prezinți într-o competiție în care nu ai mai jucat niciodată! Pentru cei care vreți să vedeți filmul, retragerea 🙂

Pentru că voi începe să povestesc, mai ales pentru cei care nu vor vedea filmul (indiferenți față de filmele cu sport(ivi), dar interesați de ceea ce ar putea ieși bun din povestirea lor în 2 minute).

Ești prost, plictisitor și nu-mi place de tine. – îi spune antrenorului un tip de prin federație. Cu 10 zile înainte de Euro. Îți păstrezi încrederea în tine dacă auzi astfel de cuvinte? Și prietenul lui care-i stătea lângă umăr avea ceva să-i reproșeze, dar cu mai multă dragoste: ești un antrenor genial, dar slab lider. Nu știi să-i motivezi.

*Cu ce i-aș putea motiva mai mult decât că au o șansă, au 40.000 de oameni, să se uite în jur, la realitate… Ai mult de câștigat, de ce nu ai da totul, de ce ar fi nevoie de o proptea, când ești un stâlp. Cu ce pot eu să te stimulez din exterior, dacă tu nu vezi situația în ansamblul ei?*

În cele din urmă, antrenorul *groaznic* le dă voie fotbaliștilor să nu mai facă pregătire într-o seară, ci să se distreze la un minigolf. Într-o altă situație, îi lasă să coboare din autocar la un fast food… Deodată, orgoliile fiecăruia încep să dispară și se creează o coeziune. Devin o echipă.

Lucruri ciudate? Joacă un singur frate Laudrup, cel mai modest, celălalt rămânând la părerea lui că nu se poate supune unui antrenor slab ca Moeller. Laudrup de pe teren, din vedeta care se dădea, după discuția cu antrenorul, că e importantă echipa, chiar dacă el este cel mai bun fotbalist al lumii – când obosește face semn să fie schimbat. Ca să vină cineva proaspăt și să se câștige meciul. Nu contează orgoliul lui că n-a jucat toată partida, ci trupa!

Antrenorul șoca prin comparațiile lui pe care mintea lui genială le procesa rapid, dar toți cei care îl disprețuiau găseau motive să se ia de el. Parcă nici măcar de glumă nu mai vrei să auzi când gluma e făcută de cineva pe care nu-l suferi. Echipa are balene de oțel care o susțin, precum corsetul mamei mele. (acum suntem și balene?)  Ca antrenor, avea câteva cerințe: ține-te de plan, nu alerga fără rost, suntem 11 pe teren, nu este vorba numai despre tine, relaxează-te și dă tot ce ai, fă ce ți se cere, căci știi schema, stai la locurile fixe, nu atâta improvizație, urmeaza traseul precizat, toți sunteți rotițe, implicați-vă unul pe altul, dați în spate, terenul nu e al unuia singur.

Studia totul, avea schițe și scheme pe care le vedea și noaptea în somn, nu era de acord cu plimbatul mingiilor sau cu păstratul prea mult, chiar și o victorie cu 4-1 poate fi considerată jenantă dacă de fapt nu ai jucat după reguli, ci ai fost ca un lup singuratic pe câmp, strategia contează, precizia e esența, nu e nimic primitiv în a colabora, a fi o echipă. Mi-a plăcut decizia lui: nu jucăm după sistemul meu? Ori faceți asta, ori vă înlocuesc cu cineva care o face. Căci disciplina e totul.

Una dintre ideile lui care m-au câștigat a fost aceea că nu poți fi dezamăgit dacă lupți din greu, nu ai motiv să te lași pradă dezamăgirii, dacă știi că ai dat totul. (sigur, aici intervin, pentru cazurile personale, întrebările: Dar când știi că ai dat totul? Nu ai fi putut face ma mult. De unde știi? – despre asta, în altă discuție!)

În vreme ce la radio se tot spunea împotriva proastei echipe din prezent și a incapabilului antrenor, Moeller le-a cerut să închidă aparatul (să avem grijă pe ce post jucăm noi, cei din media, în astfel de cazuri, cu atotștiința noastră și prezicerile noastre jalnice!) și să se gândească la un singur lucru: Sunteți exact echipa pe care mi-o doresc. Cea a anilor 80 nu mai există. Voi sunteți realitatea. Sunt câini mari și câini mici. Cei mici latră pentru că le e frică, voi sunteți cei mari. Cei care tac. Și fac.

Cu un meci egal cu campionii europeni și învingându-i pe campionii mondiali, Danemarca a luat pentru prima dată cupa și la prima participare … și cu așa vieți varză …

În cadrul filmului am descoperit două melodii de care m-am îndrăgostit aceasta și aceasta.

De asemenea, au fost două personaje urmărite în mod deosebit, în afară de antrenor: Primul, Kim Vilfort, cel a cărei fetiță de 7 ani era în spital și pentru care a și părăsit echipa un meci, dar ea l-a trimis înapoi pe teren, ca să o bucure cu un gol (toți băieții bolnavi, de prin saloare, veneau să o viziteze că are așa un tată tare, iar el lipsea din campionat? 🙂 ). Întors între colegi, le spune: i-am promis lui Line că vom câștiga așa că aveți grijă să jucați bine.

Al doilea, John Faxe Jensen, tot spera să meargă și el la o echipă bună, dar nu avea șanse pentru că se cam copilărea cu mingea. Cum a ascultat îndemnul antrenorului de a da cu putere când are mingea și a se uita la șireturi în clipa aceea, a marcat unul dintre golurile din finală – așa că apoi a zburat la Arsenal.

Deși victoria a fost fantastică, neașteptată, toți ceilalți au considerat că echipa a câștigat pentru că era alcătuită din vedete și nu au acordat niciun merit antrenorului. Da, Moeller nu a primit titlul de antrenorul anului 92 în Danemarca. În schimb l-a primit pe cel ce antrenorul mondial cel mai bun.

Unii nu știu să-și respecte valorile. Nu suntem singurii, vedeți? Avem companie selectă.

Despre Knulp al lui Herman Hesse

Irvin Yalom în cartea Privind soarele în față a vorbit despre Demian al lui Hesse. Curioasă, l-am cerut pe Demian la bibliotecă; așa procedez: dacă vreo melodie sau vreo carte este amintită în cartea citită, mă duc la ea, un fel de șotron al cititului.

Pe Demian l-am primit în același volum cu Knulp, căci sunt două cărți din tinerețea autorului, cam 100 de pagini una. Acesta a fost motivul pentru care am început să-l citesc pe Knulp. Puteam foarte bine să-l ignor, mai ales că din prima pagină nu mi-a plăcut un amănunt despre el: era deosebit de mândru, în așa măsură încât putea trece drept onoare faptul ca el să accepte ceva de la un prieten. Teoretic acest tip de om nu-mi place, nu-mi doresc să aflu amănunte despre el, dar cum am dat pagina, l-am auzit spunându-i prietenului lui la care s-a gândit totuși să apeleze și care se afla la geam și se mira: Knulp, tu ești sau e vreun duh? – *Eu sunt, dar poți coborî și pe scări, ori e musai să vii prin fereastră?*

Acest simț al umorului m-a determinat să nu mă opresc din citit și am descoperit un personaj cu totul aparte. Găzduit de un tăbăcar alături de care călătorise cândva, îl respectă pentru binele pe care i-l face (căci tocmai ieșise de la spital) și nu ia în seamă avansurile nevestei lui.

Cartea este scrisă la începutul secolului XX, dar vorbește despre unul care seamănă cu cei mai mulți instagramari de azi – călătorește, fără să se oprească pe undeva anume, dar aleargă de zor prin stațiuni celebre și are chiar un pașaport oficial unde regăsești rutele sale prin ștampilele primăriei sau hotelului la care se cazează. E drept că mi-a părut rău că nu am citit această carte la 27 de ani când am început să călătoresc pentru că sigur aș fi avut acum un pașaport cât jumătate din Shogun cu amintiri din țările pe unde am umblat. Mi s-ar părea deosebit chiar să existe în el și niște semnături, ale celor pe lângă care ai trecut și te-au impresionat sau ale celor pe care i-ai cunoscut acolo unde ai ajuns și pe care nu-i vei mai întâlni niciodată.

În afară de faptul că deapănă amintiri cu tăbăcarul care-i deplânge singurătatea (dar nu știe că nevasta lui nu-i e așa fidelă!), își vizitează și un alt prieten, croitor, care nu mai are niciun pic de bucurie de viață din cauza celor cinci copii și a nevestei care nu e prea ordonată. Cum că aceste ființe l-au secătuit și a ajuns să nu mai creadă nici în Dumnezeu; tocmai credința lui fusese cea care îl atrăsese pe vremuri la el pe Knulp și despre ea voia să-l întrebe acum, căci între timp citise Biblia. Înțeleptul călător enunță un principiu de parenting asupra căruia ar trebui să se revină la acest început de secol XXl – Cu copiii trebuie să fii bun și vesel, cu asta le-ai și astâmpărat foamea și setea pe jumătate.

În vreme ce croitorul scuipă prin fereastra deschisă, declarând: nu-i mare lucru cu evlavia. Nimic nu e și nu dau doi ban pe ea, îți spun. Doi bani nu dau, Knulp afirmă: Vezi tu, ceri prea mult de la Biblie. Fiecare trebuie să se gândească singur la ceea ce e adevărat și cum e orânduită viața, de fapt, asta n-o poate învăța din nicio carte. Biblia e veche și mai demult nu se știau toate câte se cunosc și se știu astăzi, dar totuși sunt scrise în ea multe lucruri frumoase și cuminți și foarte multe lucruri adevărate. Din loc în loc mi s-a părut chiar ca o frumoasă carte cu poze, pricepi? Cum se duce fetița aia, Ruth, peste câmp și culege toate spicele care-au mai rămas, asta e nimerit și parcă simți acolo căldura minunată a verii sau cum se așază Mântuitorul lângă copilașii cei mulți și gândește: *voi îmi sunteți mult mai dragi decât toți bătrânii cu trufia lor*. Găsesc că are dreptate și că ar fi multe care se pot învăța dela El.

Pe când Schotterbeck ironizează și extazul lui Knulp și pe al Mântuitorului cu privire la copii, din punct de vedere al experienței lui de cap de familie, Knulp îi mărturisește ceva ce n-a spus nimănui: tu mă invidiezi *ce bine de ăsta, nu tu familie, nu tu griji*, dar nu-i chiar așa. Eu am un copil, un băiețaș de doi anișori și a fost adoptat de niște oameni străini pentru că tatăl e de bună seamă necunoscut, iar mama a murit pe patul de naștere. Odată ajuns lângă casa acelui copil, n-am voie nici să-i dau mâna, nici să-l pup, cel mult să-i fluier ceva în trecere. Vezi tu, așa stă treaba și acum adio și bucură-te că ai copii…

Despre Knulp nu ar mai fi nevoie să mai spun nimic – merită să îl descoperiți singuri.

11 ianuarie – Ziua mulțumirii

Am văzut că azi e ziua mulțumirii. Sigur, am văzut că e și a laptelui, dar, într-o vreme în care laptele de vacă este controversat 🙂 și pentru cel din semințe și nuci nu ai bani destui, cel mai bine e să nu pomenești de așa sărbătoare. Un mulțumesc nu costă nimic, deci poți să-l aduci în atenția oamenilor. (După ce am făcut această afirmație, m-am surprins mustăcind: Ia să vezi că până la final o să demonstrez că, de fapt, mulțumesc e mai scump decât orice tip de lapte de pe piață… Și nu m-am înșelat!)

În primul rând, de curiozitate, ați căutat pe Google poezii despre mulțumire? Să zicem că aveți o datorie față de cineva, nu economică, ci de altă natură, și vreți să îi scrieți o felicitare în care să îl apreciați. Dar nu aveți nicio idee și pac! Apelați la creativitatea altora. Eu nu am găsit nicio poezie cu această tentă adresată omului. Primele recomandări ale internetului au fost către articole de pe bloguri creștine – mulțumirile se îndreaptă către Dumnezeu. (Da, după cum spuneam, voi ajunge la concluzia că un mulțumesc e mai scump decât laptele. Pentru că lui Dumnezeu Îi mulțumim pentru tot ce avem, dar mai ales pentru Jertfa Fiului Lui – care într-adevăr nu are egal și nici preț.)

Trecând mai departe, chiar dacă nu avem recunoștința față de om exprimată în versuri pe prima pagină Google, știu din proprie experiență de grădinițar 🙂 și din experiența în educație de 27 de ani că, de mici, copiii sunt învățați să mulțumească unei ființe. Mamei. Pentru ce mulțumești? (Bine, nu vorbim despre faptul că uneori cei mici spre mari se răscoală și strigă că nu au cerut ei să se nască așa că nu sunt datori cu nimic!) Pentru viață, pentru grijă, pentru echilibru în emoții și multe altele.

Da, dar așa cum există un curent nou care scoate femeia în față pe macara, pe mare sau la volanul camioanelor, există tendința de a se atrage atenția și asupra rolului tatălui. Chiar zilele trecute am văzut cum un lanț de magazine a postat pe geam un afiș care scotea în evidență faptul că unii tați petrec toată ziua alături de copil. Așa că, de vreme ce există și această situație, în curând nu se va mai mulțumi cu patos numai mamei, ci și tatălui (ceea ce mi se pare corect: și mulțumirea, dar și faptul că se implică 🙂 ).

Pentru nopțile nedormite, răbdarea desăvârșită, renunțarea la plăcerile personale pentru binele copilului, nu există preț pe care să-l plătească cei mici, nici pe moment, nici când ajung mari.

Haideți să luăm mai departe oamenii care apar în viața noastră:

1. Familia extinsă, cu generozitatea ei demnă de respect (bine, sunt și probleme și chiar ură în această celulă numită familie, dar azi discutăm despre lucrurile frumoase din cadrul ei sau despre persoanele care ies în evidență în dezvoltarea copiilor!)
2. Prietenii – știți cât de dificil este să-și facă un prieten pentru unii copii sau cât de dureros este să-l păstreze? (chiar dacă noi spunem că se împrietenesc ușor copiii – ei bine, acolo unde se împrietenesc ușor ai de ce mulțumi, ținând cont de alte experiențe!)
3. Colegii care-ți dau o mână de ajutor (eu nu prea știu ce înseamnă inversul acestui aspect, dar am cunoscuți care se plâng nu numai că nu primesc ajutor, ci că sunt săpați!)
4. Oamenii cu care intri în contact zilnic – pentru că ai nevoie de ei, de un serviciu din partea lor (cum îți pot ei strica ziua, dacă nu sunt niște domni!)
5. Necunoscuții care îți fac un serviciu neașteptat (pierzi un lucru și-ți atrag atenția sau ți-l aduc la ușă)
6. Doctorii care se străduiesc pentru tine în momentul în care crezi că nu se mai poate face nimic
7. Toți cei de care ai nevoie la un moment dat în cursul unei zile (inclusiv cei care au inventat medicamentul pe care îl iei sau îl ia copilul tău, medicament care readuce zâmbetul pe buzele bolnavului ce face un pas spre vindecare!)

Uneori, un simplu gest îl costă enorm pe cel care-l duce la capăt pentru noi, așa că laptele de migdale sau de cocos este o nimica toată față de bunătatea pe care o primim zilnic de la tot ce are suflare și ni se dedică (in)conștient. Și Mulțumesc al nostru ne costă enorm, vine din înțelepciunea de a înțelege importanța clipei! Deci este ceva neprețuit!

Dintre toate articolele apărute pe marginea acestui subiect, cel mai impresionant a fost cel despre proveniența verbului a mulțumi.

Alte lucruri interesante, culese de pe ici, de pe colo:

• Sociologii şi psihologii spun că „Mulţumesc!” face parte din categoria „mângâierilor verbale” şi că la auzul celor trei silabe organismul uman emană hormonul fericirii.
• Fă-ți un obicei din a mulțumi, pentru a-ți exprima aprecierea, sincer și fără așteptări. Apreciază-i cu adevărat pe cei din jurul tău și vei vedea că nu ești singur. Apreciază cu adevărat viața și vei descoperi că ai mai mult de atât. – Ralph Marston
• „Mulţumesc” reflectă recunoştinţă, preţuire, respect, comuniune; „mulţumesc”  în engleză, „thank you” derivă de la „think”, cu sensul „mă gândesc la tine, nu voi uita ce ai făcut”; în franceză, „merçi” provine de la „mercy”, care înseamnă compasiune, sau graţie divină, la fel ca italienescul „grazie” sau „gracias”, din spaniolă, şi semnifică acceptarea compasiunii şi a graţiei divine, primite prin intermediul altei fiinţe; „obrigado”, din portugheză, duce cu gândul la reciprocitate, ca onoare, la a te simţi „obligat” de gestul celuilalt. „Mulţumesc” e ca o înclinare a omului în faţa altuia şi în faţa lui Dumnezeu.

Sunt două aspecte despre care aș vrea să mai vorbesc. Primul, normal că mulțumirea ar trebui să fie sinceră, altfel de ce te-ai mai *umili* atât de mult în fața cuiva față de care nu ai respect? 🙂

Al doilea, chiar dacă azi e ziua lui Mulțumesc, el ar trebui să fie zilnic pe buzele noastre. Dacă ai un copil și-l aniversezi într-o anumită zi dintr-o anumită lună, nu înseamnă că în restul timpului îl ignori.

Tu cui ar trebui să-i spui mulțumesc – azi și în fiecare zi?

 

Minimalism să fie pentru o obsedată colecționară

20.20 este un an în care, pentru că nu am nimic de pierdut, mi-am propus să fac o sumedenie de lucruri, care mai de care mai nepotrivite cu tiparul meu. Nu le voi aborda pe toate acum.

Vreau să vorbesc despre una singură la început de drum – încercarea, pentru că recunosc este încercare, este tatonare, este străduința de a mă obișnui cu ideea, nu de a acționa ca o minimalistă.

Sunt prietenă cu adminele de la Organizează. Economiște. Trăiește așa că le urmăresc activitatea chiar dacă nu intră în sfera mea de atenție. Știți, prietenii se mai uită la ce fac cei dragi, chiar dacă nu sunt de acord cu acțiunile lor. Și pic cu pic, lucrurile încep să dea roade, că nu sunt încăpățânată ca un măgar să o țin pe a mea, doar că m-am obișnuit cu ale mele colecții la care îmi e greu să renunț.

Nu promit nimic. Doar tatonez.

În același timp, încep și eu anul ca omul optimist cu o carte care se vrea amuzantă (și este!), dar pe mine pur și simplu mă scoate din sărite – pentru că, și dacă nu sunt minimalistă, un lucru este cert – nu-s cheltuitoare. Eu iau lucrurile accesibile, mă ivesc la momentul potrivit, cunosc magazinele modeste. Ca să-mi pui în mână cartea LUX Lexicon a lui Alexander Marguier a fost ironia ironiei. Articolele ei sunt redactate pentru a te face să râzi de ciudățeniile modei în toate domeniile, de obsesiile oamenilor, care-și doresc luxul ca pe o demonstrație a înaintării în societate, chiar dacă asta ar însemna doar să folosească trei chibrituri pentru a-și aprinde o țigară sau o lumânare…. 🙂

Despre ce se vorbește în carte?

Batistele dispărute din bumbac pot fi date în urmărire doar în zona noastră, a muritorilor, pentru că în alte părți se cumpără cu 20 de euros și (atenție) rezistă la 500 de spălări. Acum, sincer, eu îmi pierd șosetele în mașina de spălat, batista cred că aș pierde-o până la mașina de spălat. Da, toți folosim batiste de unică folosință, dar ca personalitate publică nu asta oferi pentru consolare, așa că industria de batiste continuă.haine

Barul este locul unde tre să găsești două lucruri importante – băutura bună și femeia frumoasă, spun cunoscătorii. Problema reală nu o produce băutura, căci aceasta de voie, de nevoie (că se pierd papilele după ce tragi câteva pahare!), ci femeie, așa că e o condiție asupra tuturor posesorilor de bar – lumina cât mai mică. La întuneric, orice femeie rămâne frumoasă (și pentru ea și pentru ceilalți).

Briciul se pare că rămâne dușmanul de necontestat al bărbii, deși există aparate de ras și spumă de toate felurile. Briciul este preferat – cu 90 euros, având gravură și fiind din lemn negru de abanos, dar nu leșinați când aflați că există și brici cu 400 euros cu mâner de fildeș de mamut de 40.000 de ani 🙂 (eu nu leșin de emoție la astfel de prezentări, ci de râs că poate cineva să creadă așa ceva!). Nu vă mai spun că trebuie să ai pămătuf din păr de bursuc pentru a-ți împrăștia săpunul pe față, căci spuma e prea rece – pămătuful costă 300 euros (ah, că nu știu eu când vă repeziți la bursucii respectivi, că aș veni cu niște pietricele ca să arunc în voi din vârful unui copac!). Mda, iar la final șmecherii se dau cu piatră de alaun. Acum să vă spun drept, chiar și în sărăcia cea mai mare, în epocă, toți bărbații aveau piatră de alaun pentru a opri sângerarea, dar acum cred că de aceea nu se mai rad bărbații și a devenit barba o modă – confundă alunul cu alaunul și cum alunul nu-și face treaba, preferă să nu se mai atingă de țepii lor.

Crunte sunt amănuntele despre hainele de zibelină de Bargusin – ai nevoie de 100 de zibeline pentru o haină lungă așa că aceasta va costa 300.000 de dolari. Săriți ecologiști și toți cei care vreți să mai faceți ceva pentru planetă informați-vă la ce dimensiuni a ajuns luxul în această lume care a luat-o razna.

V-am spus – cartea e scrisă în cel mai amuzant mod, dar tocmai aici este problema. Dacă luăm prea mult în râs lucruri care sunt atât de serioase, s-ar putea să rămânem curând în fundul gol și să ne întrebăm de ce… Păi pentru că după ce alergi după lux, ajungi la sapă de lemn.

Mă opresc înainte de a vorbi despre diamante și multe alte lucruri pe care minimaliștii nu le iau în seamă, lucruri de care văd că ajunge să nu-mi mai pese nici mie.

Te pomenești că această dorință a mea de început de an mi se împlinește?

(Să fie măcar aceasta pe drumul cel bun pentru că mai am vreo 9 care sunt din ce în ce mai lipsite de modestie. Probabil că așa e atunci când simți că nu mai ai nimic de pierdut! Încerci, ce altceva se poate întâmpla decât să nu iasă? Că nici măcar bicicletă n-ai – să ți se ia caii de la ea, dacă de la car sau de la mașină, oricum, nu îi pot lua 🙂 🙂 )

Un an bun tuturor. Cu toate dorințele împlinite, mai ales dacă și luptați pentru ele. Și râdeți cât mai mult, lăsând luxul pe seama celor care nu cunosc ce este de valoare, de fapt, în această lume – relaționarea!

John Grishman – Un altfel de Crăciun

Ce înțelegem noi prin Crăciun? Sărbătoarea Nașterii Domnului sau bradul sub care ne sunt puse darurile? Unii nu prea înțeleg ce ar fi acest eveniment, alții amestecă cele două idei, ori le resping și pe prima și pe al doilea. Într-o familie în care pentru un Crăciun se cheltuie 6100 $, posibilitatea de a da doar 3000 pe o croazieră care te duce la căldurică și a păstra restul, îl determină pe soț să nu mai țină cont de presiunea soției sau a pastorului, de cerința de a participa la cina festivă de la slujbă sau de concursul pe ce stradă sunt cei mai frumoși oameni de zăpadă (așa că nu se mai simte obligat să lupte cu amplasarea lui).

Cum v-ar fi dacă ați fi obligați să renunțați la toate tradițiile de sfârșit de an? Dacă nu ați da petrecere, deși i-ați obișnuit pe toți că vă adunați în salonul imens? Dacă nu ați trimite felicitări (de 300$) și vânzătorul de la librărie ar face presiuni asupra dv pentru că nu vrea să vă piardă de client? Cum i-ați refuza pe cei care vin să vă vândă brazi, pe cei ce vând prăjiturele ori pe polițaii care vând celebrele calendare prin care se demonstrează loiali societății?

Mda, acesta e stilul american. Dar cum ar fi pentru noi, dacă nu am împodobi bradul și nu am pune luminițele la ferestre, dacă nu am face cozonaci și nu am pune la garniță jumările purcelușului, dacă am închide ușa finilor sau nu ne-am duce la nași, încărcați cu de toate?

Cum ar fi dacă ați decide să vă bucurați de sărbători într-un stil propriu care nu-i include pe ceilalți, iar ceilalți v-ar teroriza cu ideea că sunteți parte din societate, trebuie să vă comportați ca atare? Eroii noștri se ascund după draperii, vorbesc în șoaptă, în propria casă, se strecoară așa cum facem noi când nu vrem să ne așezăm între videoproiector și ecran… Dv ați ține piept sau ați fi la fel de apăsați de obișnuința anilor anteriori? Vă țineți de tradiție cu orice preț sau vă puteți desprinde ușor de ea?

Și dacă ați reuși să vă smulgeți din iureșul consumerismului și deodată ați primi un telefon care v-ar da complet decizia peste cap, cum ați rezolva în ajunul Crăciunului să recuperați tot ce n-ați pus la punct din octombrie, de când începeau pregătirile pentru ca totul să iasă perfect?

Cam despre aceasta este vorba în cartea lui Grisham. Fără a râde în hohote, sigur vom zâmbi la fiecare pagină. Și poate chiar vom lua decizia de a a ne desprinde de zăpăceala de la sfârșitul anului, mai ales dacă ea nu este pentru noi altceva decât simpla plăcere de a cheltui și a primi lucruri pe care au cheltuit alții.