6

Cum să treci peste o zi mohorâtă, în București?

Dimineață, când am văzut că nu se arată deloc vremea frumoasă cu care eram amenințați de Meteo, mi-am căutat imaginea care să mă ajute să zâmbesc. Binențeles că am găsit-o; și am mai descoperit și o melodie care i se asorta – *M-a făcut muica oltean.*

Așa că am început să cânt: M-a făcut mama bufniță (cu accent prelung pe i 🙂 ) Și mi-a pus și căciuliță… (accentul la acest vers cade pe I de la Și 🙂 ; cât despre individa aceasta pe post de bebeluș… este de pe Facebook Iubesc animalele.)m-a făcut mama bufniță și mi-a dat și căciulițăCum aveam întâlnire cu talentata Cristina, am pornit fredonând spre Herăstrău. Acolo, era o mare sărbătoare, mare, care oferea o alternativă de program pentru Școala altfel. Amănunte în afișul de mai jos:

Afis-Descopera-naturCopiii prezenți la programul propus de Asociația „Descoperă natura”, împreună cu Dacia Plant și Foto Union  n-au avut nevoie de stimulente, ca melodia și imaginea mea – acestea erau poate pentru mămici. Lor le-a fost destul că au aflat despre cum circulă apa prin plante, despre cum se pun semințele în pământ (sincer, nu mi se părea că poți avea succes dacă nu ai niște planșe frumos colorate, dar copiii au stat atenți la plăntuțele din ghiveci și au observat cu lupele tot ceea ce era de urmărit).

Pentru cine locuiește în București, dar nu iese din casă… iată o oază de relaxare, poate vă tentează pentru că îmbină utilul cu plăcutul.

IMG_7799

După programul special pentru copii, ne-am oprit în parc și, printre discuții, am observat veverițe, sticleți și evident copii mici cărora le place să se tăvălească și (chiar mai evident! 🙂 ) să se murdărească (să fi văzut câte cartele de metrou – îmi imaginez că erau consumate deja și nu se renunța la ele așa de ușor! – au devenit spatule cu care se curăța noroiul de pe pantofiori, când se pleca spre casă…. 🙂 )

Locul de joacă preferat (de mine, nu de cei mici – poate ei aveau altele în vedere! 🙂 )

IMG_7804(Pentru cine nu a trecut niciodată pe lângă așa ceva – copiii mici susțin piciorușele pe stativul din imagine, care, gol, aștepta un copil … mic, evident, iar cei mari dau din pedale, toți în aceeași direcție, altfel pun frână și opresc înaintarea. Cred că și voi v-ați dori asta, mai mult ca sigur! 🙂 )

Când mohorâta de zi s-a îmbufnat și mai tare, ne-am luat tălpășița din Herăstrău; să tot ai astfel de motive să zâmbești, chiar dacă totul în jur e gri.

Anunțuri
3

Sunt ceea ce sunt… Mă schimb sau nu?

Carol Dweck vorbește în Mindset despre cele două tipuri de mentalități:

Mentalitatea fixă:

“Așa sunt eu”
* Evit provocările
* Renunț ușor în fața obstacolelor
* Efortul nu are rost
* Refuz feedback-ul
* Succesul celorlalți este amenințător

Mentalitatea de creștere:

* “Pot să mă schimb”
* Accept provocările
* Obstacolele mă întăresc
* Merită să depun efort
* Învăț din critici
* Mă bucur pentru succesul altora

Să fim serioși, de cele mai multe ori, suntem în mentalitatea fixă. Ne e greu să ne schimbăm, nu pentru că nu am vrea, ci pentru că nu știm cum s-o facem, iar după ce aflăm care e metoda ajungem la concluzia că … ne vom schimba, dar nu acum, ci cândva… Și tot amânăm. La mentalitatea de creștere ajung doar cei deciși să facă ceva cu viața lor – eu personal consider că aceasta este singura stare care face din tine om; cealaltă în cel mai bun caz te păstrează la stadiul de *băiatu* mamii* sau *fetița tatii*.

Circulă pe net o zicală, în engleză sau în română: *Sunt ceea ce sunt. Dacă nu-ți convine, întoarce capul și mergi mai departe. Eu oricum nu mă voi schimba.*

Evident că orice om care este prieten cu mine – subliniez, care este prieten cu mine! – va ști că, dacă eu așez la mine în Facebook acest citat, mă refer la cu totul altceva decât la faptul că sunt încăpățânată și nu vreau să schimb un obicei rău cu unul bun. Orice prieten știe că eu accept sugestiile, îndur criticile, sunt încântată să mi se explice ce ar trebui făcut și să fac acel lucru, chiar dacă nu mi-e comod. (Soțul meu zice de fiecare dată că i-am atras atenția prin faptul că eram foarte maleabilă, în momentul în care mi se demonstra că e ceva în neregulă – nu eram orgolioasă, să o țin pe-a mea, nici agasată, că sunt alții mai buni decât mine și știu mai multe!) Dar aceasta este diferența dintre prieteni și necunoscuți: cei ce habar n-au nimic despre tine, se reped poate și-ți dau un comentariu sub acest citat: *greșit*, *idee falsă*, *nu te vei dezvolta dacă vei crede asta*.

Mi se pare interesant că, de multe ori, cei care dau indicații 1. că ar trebui și 2. cum ar trebui să se schimbe viața cuiva sunt persoane care nu se schimbă sau dau impresia că se schimbă, pentru ochii lumii, pentru că au acest principiu, pe cât de real pentru ei, pe atât de fals pentru evoluția personală: important e să liniștesc oamenii din jur că totul e bine cu mine! Ori au o altă prostie în cap: cu cât dau mai multora peste nas și-i pun mai mult la punct, cu atât ei vor crede că eu sunt mai bun și mai gata de schimbare, iar eu nu va mai trebui să demonstrez asta; e destul să latru cu privire la asta.

Nu știu dacă am fost înțeleasă. De fapt, nu am scris pentru a fi înțeleasă, ci pentru ca un om care trece prin asta să vadă că este atât de des întâlnit fenomenul, că nu se scapă la niciun nivel de așa ceva. Îmi doresc să știu că măcar un om care trece prin asta va avea curaj să meargă înainte, conform personalității sale, care se schimbă când e ceva de schimbat, dar nu se lasă influențat când este ceva ce trebuie să fie păstrat.

Și am să dau un exemplu: mi-am transformat lenea în perseverență, lipsa de punctualitate în punctualitate, duritatea în bunătate și brutalitatea în diplomație. Erau lucruri necesare, pe care eu nu le aveam, așa că am renunțat la ceea ce nu mă reprezenta (chiar dacă aveam, din cauza unei vieți anormale!), pentru a acumula ceea ce mă bucură și le face plăcere celorlalți. Dar niciodată, niciodată, nu voi renunța la principiile mele de viață care 1. nu supără pe Dumnezeu, 2. nu rănesc omul de lângă mine, 3. nu-mi fac mie rău!

Dar chiar și aici e loc de schimbare. De ce? Să iau cea mai controversată decizie a vieții mele, după părerea unora: fiul meu este vegetarian.  Nu că a renunțat la un moment dat – pur și simplu, nu a mâncat niciodată! Doctorul de familie a fost supărat, a ripostat, pentru ca la fiecare control să declare surprins: E cel mai sănătos, cel mai arătos, cel mai înalt, cel mai … dintre cei născuți în anul lui (deși el este născut la mijlocul anului!) De la părinți, la cunoștințe, de la specialiști la babele din sat, toți au insistat să renunț la această decizie. Dar, după cum spuneam, când știu ce fac și de ce, n-o să mă vezi schimbându-mă, …. decât dacă mi se demonstrează clar că greșesc, pentru că – în acest caz – apelez la mentalitatea de creștere și … o fac!

La vârsta de 10 ani, copilul meu m-a întrebat dacă ar putea mânca niște pește. I-am dat liniștită, zicând în sinea mea: *Dacă îi place, îl voi lăsa să facă ce vrea!* Era decizia mea de nestrămutat, până în momentul în care decizia lui ar fi fost altfel – în fața presiunii exterioare nu aș fi cedat, dar la dorința lui, da! Aborsanul, însă, nu numai că nu și-a mai dorit să repete experiența, dar i s-a făcut atât de rău, dintr-un simplu gustat, că mi-a mulțumit pentru că l-am scutit de așa gust, mi-a spus că în viața lui nu va mai repeta asta etc etc.

Concluzionez:

Cred că într-un om matur se află și mentalitatea fixă – pentru lucruri bune și mentalitatea de creștere – pentru aceleași lucruri!

Iar prietenii vor ști întotdeauna despre tine, dacă ai cele două mentalități, când trebuie sau când nu ar fi cazul.

Iar cei care nu-ți sunt prieteni, vor tăbărî pe tine cu sfaturi, pentru a ascunde slăbiciunile lor sau pur și simplu pentru că sunt mult prea mici pentru a fi cunoscut viața, dar au impresia că știu mai mult decât oricine.

4

Atelierul de Branding Personal și autopromovare (3)

Săptămâna trecută nu am făcut cursul din cauza unor probleme cu sălile… dacă tot se desfășoară activitatea Fundației în zona celebră din scrierile lui Eliade, de ce să nu fie și situații misterioase? Despre atelier se știe, că am mai vorbit – dacă nu, aici este desfășurătorul subiectelor.

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2013/03/08/atelier-practic-de-branding-personal-si-autopromovare-1/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2013/03/15/atelier-practic-de-branding-personal-si-autopromovare-2/

Acum am vorbit despre convingerile limitative despre autopromovare, adică acele ziceri străvechi pe care noi le considerăm sănătoase (și unele sunt!), dar pe care le folosim greșit în cazul în care trebuie să ieșim puțin în față. Sunt mulți cărora nu le este ușor să iasă în lumina reflectoarelor (sunt una dintre ei!), dar de cele mai multe ori viața te cam aruncă – și mai bine zici Merci că nu te-a aruncat în fața unui automobil rapid, decât să te superi că te-a pus în fața unor oameni pentru care trebuie să evoluezi… 🙂

De regulă, autosabotarea începe cu trei întrebări: Pot? Am abilități? Nu merit(ă)? – și cu răspunsul negativ la acestea, evident. Pentru că, dacă răspunzi cu Da, întrebările sunt foarte prietenoase, desigur!

Cei care aveți probleme cu aceste idei ce se țin scai, ar trebui să aruncați o privire pe cartea Dependența de nefericire. Ea vă va lumina cu privire la ceea ce se întâmplă în creier când refuzăm să ne lăsăm să ne dezvoltăm. Iar cartea aceasta, este o altă unealtă de folos pentru cei care au o frică reală de înaintare personală. Pentru cei care sunt porniți împotriva lor, din cine știe ce motive (reale sau imaginare!), un sfat de la specialiști:

Fiți blânzi cu propria persoană – dacă ați avea un prieten care să se poarte cu voi așa cum vă purtați voi cu voi (cuvinte, fapte, atitudini) cu siguranță că nu i-ați permite asta. Noi ne supărăm pe cei care, din exterior, ne ironizează, ne spun că nu putem, dar … ia te uită, când e vorba să ne spunem noi înșine aceasta… cică avem dreptate.

Mult mai multe alte lucruri interesante am discutat, dar un lucru este clar: e o diferență între acest curs și cel de Jurnalism narativ. Mi se pare că acolo toți aveam ceva de spus, aici toți avem mult de tăcut. Acolo oamenii erau în căutarea unei pasiuni, având deja ceva pe care se puteau baza, aici sunt oameni care au dat foc la tot ce aveau și vor să înceapă ceva nou… și se străduiesc să înțeleagă cum. Un lucru este clar: ceea ce se spune la curs, e de folos celui ce vrea să se schimbe.

Mâine voi vorbi despre un capitol pe care l-a abordat Iulia Bertea și care se potrivea mănușă la o problemă cu care mă confrunt eu în aceste zile – și cu care sunt convinsă că v-ați confruntat și voi de-a lungul timpului. Este vorba despre Mentalitatea fixă și cea de creștere – Iulia a abordat acest subiect pornind de la cartea lui Carol Dweck – Mindset. Pentru cei care vor să știe mai multe, am găsit aici o explicați pe larg, urmând ca mâine să abordez subiectul ce pornește de la un citat mult disputat… *Sunt ceea ce sunt. Dacă nu-ți convine, întoarce capul și mergi mai departe.*

7

121.ro Cu blogărițe și cititoare

În dimineața de miercuri, eram pornită să merg la întâlnirea organizată de Publica, dar am observat propunerea Danielei Fugaru Kammrath, aceea de a se întâlni cu blogărițele. Expirase de 2 zile perioada înscrierilor, dar eu am scris un mesaj și unde eram eu seara? La cafeneaua blogărilor, de pe Popa Nan, 3. Ningea, era zloată, nu aveai chef decât de cuptor și de o ciocolată caldă – ceea ce am și găsit acolo! Am cunoscut cu această ocazie 4 persoane simpatice de tot, care mi-au rămas în minte pentru că erau la masă cu mine – mai erau și alte simpatice, dar aflându-se la distanță nu ne-am putut apropia atât de mult.

– Mirandolina, care adoră zăpada din primăvară.

– Veverița, care mi-a vorbit despre al ei proiect verde de săptămâna viitoare (mie mi-a amintit de o prietenă din copilărie și chiar m-a făcut să mă simt ca un copil!)

– Oana, la al cărei blog eram abonată

învingătoarea care tocmai și-a schimbat blogul de pe WordPress, pe domeniu personal

Au fost aproape 3 ore de taclale. Alături de Daniela s-a aflat Claudia Patrascu – membra a echipei organizatoare SuperBlog.

Cred că fiecare dintre femeile din oraș merită să aibă parte de astfel de momente plăcute – da, comunitatea aceasta se vrea a *femeilor senzaționale* – că suntem sau nu, împreună putem să ne redescoperim veleități de … senzație! 🙂

 

26

Copiii fara etichete

Am descoperit pe la mai multe dintre mamele din blogosfera aceasta campanie, initiata de Salvati copiii.

Ceea ce am citit azi la Mamica urbana si Gogo m-a determinat sa vorbesc si eu despre lucrul acesta.

Eram alaturi de profesoara de romana a fiului meu si fiul meu. Si ea spune deodata cu patima: *E cel mai slab din clasa!* Acum, stiind situatia clasei, am intrebat-o de ce crede ea aceasta: *Pentru ca nu stie ca se scrie un pic si nu umpic!* Si acesta este motivul pentru care e cel mai slab din clasa, in contextul in care altii nu stiu nici sa scrie cum ii cheama? *E cel mai slab din clasa*, a insistat ea. Credea ca il va impulsiona cu aceste cuvinte si ca pe mine ma va castiga de prietena, ma va prinde de musteriu, eventual pentru o colaborare, o meditatie, ceva. Am ascultat-o pana la capat, dupa ce l-am trimis pe copil de langa noi si din acel moment nu am mai discutat cu ea despre copilul meu, stiind clar ca nu imi poate da o imagine corecta asupra lui.

La o saptamana, a venit mama unei colege de-a fiului meu si mi-a spus ce s-a intamplat la scoala. Probabil, distrus de ceea ce i-a spus profesoara, fiul meu s-a dus la ea si a rugat-o sa-l asculte, ca sa vada ca stie. Si, in timp ce spunea lectia, in timp ce se uita la ea cu ochi de catel disperat si raspundea, o intreba, din cand in cand: *Stiu, doamna, stiu? Sunteti mandra de mine, doamna? Sunteti?*

Mi-a fost mila de copilul  meu si am stat de vorba cu el despre ce e important pentru el: parerea unor oameni care sunt indiferenti, exigenti sau chiar rautaciosi ori parerea celor mai apropiati, care-l iubesc si daca scrie unpic 🙂 , nu numai daca scrie umpic (el l-as fi apreciat pentru ca stia sa puna M inainte de P si apoi l-as fi invatat sa scrie corect, nu l-as fi dispretuit ca fiind cel mai slab din clasa!).

Copiii nostri se vor lupta mereu cu etichete de felul acesta! Eu, fiind victima in familie a unei astfel de terorizari, mi-am imaginat ca fiul meu va fi scutit de asa ceva. (Chiar daca noi ne vom purta frumos cu ei si ii vom incuraja, vor fi persoane de care ei depind care ii vor debusola prin cuvintele pe care li le vor adresa. Dar … daca oamenii aceia ii vor agasa pe ai nostri, macar pe noi sa ne simta de partea lor. Macar noi, cei din familie, sa le ridicam moralul!)

Tatal meu spunea mereu, in bataie de joc: *Daca nu vei invata, vei ajunge sa fii maturatoare, pe strada. Ceea ce nu e lucru rau, desteapto, pentru ca vei primi spor de rusine ca te vad toti colegii tai, care au ajuns departe, in timp ce tu ai ramas in urma!* Mama imi spunea mereu: *Pe tine te iubesc mai mult, pentru ca tu esti mai prostucea si ai mai multa nevoie de mine!* Ghici ce credeam eu despre mine? 🙂

Acum, indiferent de ceea ce-i spun cei din jur fiului meu, pentru ca eu si tatal lui nu i-am adresat niciodata un cuvant jignitor, nu il injosim si nu il repezim, ce crede el despre el?

*Sunt destept, frumos si cuminte. Si ma mai fac!*

Copii fara etichete? Nici laudati si ridicati in slavi – in comparatie cu ceilalti, (ca sa nu li se urce la cap!), dar nici umiliti. Copii carora sa li se spuna mereu ca nu trebuie sa demonstreze nimic, nimanui, ci tot ceea ce trebuie sa faca este sa fie fericiti si sa ofere din fericirea lor celor din jur.

………………………

Acestea au fost gandurile mele, acum, cate ceva despre campania Fara etichete.
Salvati Copiii deruleaza in perioada martie-octombrie 2013 o campanie sociala pentru combaterea violentei impotriva copiilor – violentei sub orice forma! Mesajul campaniei este urmatorul:

Ii ajutam pe copiii nostri sa devina OAMENI MARI daca ii crestem fara etichete educationale traditionale: bataie, umilinta, jigniri, stigma pe criterii sociale sau etnice!
banner300x250
Convingerea că prin pedepsire copiii vor învăţa cele mai importante lecţii este extrem de răspândită în rândul părinţilor. Cu toate astea, ceea ce copiii învaţă este total diferit de ceea ce încearcă părinţii să îi înveţe.Iată, mai jos, câteva dintre consecinţele pedepsei fizice şi emoţionale în familie:
>>> Slăbeşte legăturile de ataşament între părinţi şi copii.
>>> Afectează dezvoltarea emoţională a copiilor.
>>>  Poate crea resentimente, frică şi ostilitate faţă de părinţi, pe care copiii nu le exprimă în mod direct.
>>>  Bătaia are efecte pe termen lung şi afectează modul în care viitorul adult se va comporta şi se va simţi în contexte tipice vârstei adulte.   În ceea ce priveşte violenţa asupra copiilor în şcoli, în România frecvenţa în context educaţional a comportamentelor de abuz emoţional şi verbal pe care cadrele didactice le angajează în numele „metodei educaţionale” este extrem de mare. 86% dintre copii sunt certaţi de către cadrele didactice atunci când greşesc; 33% dintre copiii sunt jigniţi şi etichetaţi la şcoală de către cadrele didactice; 7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi de către profesorii lor.Studiul evidenţiază, de asemenea, datele referitoare la stările emoţionale experimentate de copii în cadrul şcolii. Astfel, majoritatea copiilor raportează că trăiesc stări emoţionale care variază de la indiferenţă (29% dintre copii), anxietate, retragere, nesiguranţă şi încordare (57% dintre copii) şi îngrijorare (6% dintre copii).
Mai multe despre acestea aici.
Toți cei care au scris despre așa ceva.
6

Voluntariat

Cred că omul se naște cu (in)disponibilitate pentru cei din jur. Sigur, atitudinea mai este și cultivată, dar există și o doză de instinct. Eu am, poate prea mult, dorința ca celor din jur să le fie bine: singura mea explicație pentru faptul că lucrez atât de mult pentru femeile din jur este nefericirea mamei mele. Dacă ea a fost o femeie chinuită, îmi doresc să nu se repete povestea ei în cele din jur și atunci mă străduiesc să le fiu de ajutor cu voioșia mea și prezentările mele.

Cred că temperamentul meu, sangvin, este unul pozitiv, prietenos, care mi-a deschis mereu inima spre cei din jur, dar sunt multe sangvine care păstrează tot ce au ele mai bun pentru cei câțiva prieteni – aici intervine cultivarea instinctului 🙂 . Puteam foarte bine să stau și să mă distrez cu ai mei – rude, familie, colegi, prieteni și nu trebuia neapărat să mă duc pe coclauri :-), când într-o localitate, când în alta. Însă îmi dau seama că cine e fericit are o datorie față de alții. Cum n-am deloc talent la acordat primul ajutor – fizic, (leșin când văd răni sau mă sperii când trebuie să fac un gest care ar părea că are de-a face cu medicina) singurul lucru care îmi rămâne este să fac un bine sufletesc celor care au nevoie de el.

Despre mama se spunea că e *născută pe drumuri* pentru că ea mereu era ba la spital cu niște (ne)cunoscuți – pentru că aceia … nu puteau vorbi (nu că erau muți, ci erau incapabili să poarte discuții cu doctorii – acum oamenii nu mai sunt așa de înapoiați ca atunci, mi se pare mie sau, pur și simplu, atunci doctorii impuneau un așa respect încât pacienții nu puteau deschide gura 🙂 ), ba la vreo prietenă să o susțină, că cine știe ce bătaie mâncase de la bărbat sau cine știe ce-i pățise vreun copil. Despre mine se poate spune că sunt născută din vorbe, că mereu am prezentări; dar ca anul acesta, chiar n-au fost niciodată. Duminică seara mă ajunsese o lehamite de tot, mai ales pentru că acum o lună știam că auditoriul meu va fi format din femei, iar acum, cu 15 ore înainte, aflu că vor fi și mulți bărbați și mai ales … vor avea inimile rănite. Chiar să-mi asum răspunderea pentru vindecarea lor, nu știam dacă e în puterea mea. Una este să stai față în față cu un om și să-l încurajezi și alta să faci asta în cadrul unei prelegeri. Am cedat nervos – nu mi s-a întâmplat niciodată până acum. Dar eu când cedez nervos, după cum am descoperit duminică, nu renunț, nu plâng, nu mă impacientez, ci fac o listă cu … cine m-ar putea ajuta. Eu nu fug de responsabilitate, nici nu las omul baltă, chiar dacă nu sunt lucrurile organizate cum trebuie. Eu îmi caut o posibilitate să-mi duc drumul la capăt. Continuă lectura