Cânți și (nu) câștigi

În viața de zi cu zi, îi auzi mereu pe oameni că nu au talent, că sunt banali. Și totuși se uită la filme în care personajele principale sunt pline de fiori pentru o anumită artă, care sunt gata să renunțe la tot pentru arta lor sau renunță la artă și apoi sunt niște nimeni, nu în ochii celorlalți, ci în interiorul lor. Până în februarie, în acest an, nu am văzut niciun film coreean. De atunci am văzut 6 seriale, dar în fiecare cel puțin 3 personaje erau pasionate de muzică, de desen, de scris… De regulă se merge pe muzică. Poate că este cuvântul cel mai important și Biblia spune că prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar se pare că, și atunci când comunicarea se oprește, muzica trece dincolo de emoțiile noastre, și ne oferă fericire și bucurie. Sau deconectare, ori chiar un sens în viață. Și, pentru cei cu probleme mai mari, uneori, muzica poate fi singura care să-i ghideze. Nu pentru că o cântă, ci pentru că o ascultă.

Dar acum să vorbim despre muzica pe care cineva o cântă. Poate nu mă apucam să vorbesc despre aceasta, dacă nu aș fi văzut ieri două filme, unul după altul, din același popor – danez, cu aceeași pasiune – cântatul. Pasiunea mea e scrisul, dar îmi imaginez că cei care cântă trăiesc atât de intens ca mine – când am dorința de a scrie și nu mă pot manifesta, ori atât de relaxant ca mine – când reușesc să mă exprim în scris. Și atunci îi pot înțelege și m-am transpus în personajele principale din cele două filme.

De regulă, caut să recomand filme care arată o luptă curată prin care se ajunge la un rezultat. Dar viața nu este întotdeauna astfel – mai întâlnești și chinuri mari, provocate de oameni simpatici sau situații delicate în care intră cei pe care îi îndrăgești. Așa este și cu cele de azi – nu le-aș recomanda pentru cei de sub 16 ani, chiar dacă subiectele ar putea să pară *educative* pentru preadolescenți (12 ani). Dar nu, acestea sunt filme pentru cei care pot înțelege că există etape, că există probleme, pe care le depășești în timp, nu se rezolvăm totul deodată.

With your permission (2007)- nu e nici pe departe ce pare a fi. Și dacă era despre violență fizică a femeii asupra bărbatului, ar fi meritat să fie făcut (deși sunt convinsă că nu s-ar fi regăsit nici 2% dintre privitori). După ce vă amuzați bine pe seama perfecționismului lui Jan și, deși nu sunteți de acord cu el pentru atitudinea pe care o are la locul de muncă, puțintel îi dați dreptate, vă bucurați că ajunge în grupul de terapie cu bărbații care spun adevărul despre viața lor. El nu-l va spune. Și de aici continuă povestea, în care rolul principal îl au regulile, reguli care nouă ni se pare că sunt foarte bune – și atunci când creștem copii, și atunci când suntem pe stradă sau în societate, dar care sapă un șanț în care poate să cadă oricine trebuie să le respecte, dar nu crede în ele. Regulile sunt bune, dar nu atunci când cineva le impune pentru că are o slăbiciune. Sau atunci când nu mai poate duce bucuria celuilalt și vrea să o îngrădească pentru că el nu și-o mai permite… Aici muzica de operă este regina și, deși poveștile sunt cutremurătoare, zâmbetul rămâne mereu pe buze.

O, happy day (2004) – viața unor pasionați de muzică se schimbă complet când în satul lor danez trebuie să se oprească dirijorul unui cor american de gospel. Acesta îi ascultă și descoperă în ei potențial, mai ales în Hannah, cea care este indecisă, dacă să treacă la conducerea corului – o dată pentru că nu este lăsată de Kirsten, a doua oară pentru că nu se crede capabilă și nu în ultimul rând pentru că are oportunitatea de a se întoarce la lucru, așa cum și-a dorit în ultimii ani și nu a avut posibilitatea. Mâna de oameni care vrea să cânte are talent, dar dacă nu crezi în ceea ce cânți, nu ai cum să transmiți prea mult. Cei mai mulți nu credeau în Dumnezeu, unii Îl vedeau ca pe o ea, alții nu și-au pus niciodată problema dacă există sau nu. Vorba olandezului care a auzit că românii cred în Dumnezeu: *Asta pentru că nu aveți de niciunele și vă rugați și se mai întâmplă câte o minune, că inima bună a cuiva vă dă ce vă trebuie și voi credeți că Dumnezeu implicat. Dar noi avem de toate, de la bani să cumpărăm până la ce ne trebuie în magazine, așa că ne luăm singuri nu avem nevoie de Dumnezeu.* Ca în toate popoarele occidentale, și în Danemarca a avea credință e o chestie de slăbiciune, pe care oamenii nu vor să o exprime. Culmea este că tocmai atunci când nu lași să ți se vadă vulnerabilitatea devii atât de crispat și pierzi atât de mult din viață; nu te descurci să ieși din spaima în care ești. Predicatorul dirijor le spune câteva fraze care le arată oamenilor că nu zâmbesc tocmai pentru că nu știu cine e Dumnezeu, nu au putere tocmai pentru că nu au la cine apela, nu mai găsesc un rost pentru că se gândesc doar la ei. Dar aceasta este o singură latură a revelațiilor. Apar multe altele care s-ar putea să ne ajute și pe noi să ne trezim la realitate – de câte ori am pierdut pentru că nu am avut încredere în noi? Când ne vom da seama că e timpul să reacționăm? Personajul principal al filmului ajunge la o concluzie, cred că acum e rândul nostru 🙂 .

Vizionare plăcută – vechiturile sunt bune, de multe ori! 🙂

El secreto de sus ojos

Am citit pe un site că acest film este dintre cele mai bune și seamănă cu fiecare dintre noi: are genialitate, dar nu e nimeni să recunoască asta. A, ba da, în cazul filmului s-a făcut dreptate la un moment dat când a luat premiul Goya pentru cel mai bun film iberic, premiul Ariel pentru cel mai bun film latina și pentru cel mai bun film străin – Oscar. Noi nu vom avea parte, probabil, nici de recunoaștere din partea părinților, unii!, iar alții nici măcar din partea noastră înșine!

Revenind la film, acest film premiat da, dar în 2010, de atunci s-au produs mii de alte filme care ne-au luat ochii și n-am mai ajuns poate la el. Prezentarea pe sitele respectiv era de thriller, eu – curioasă cu privire la intriga thrillerului, pornesc și… surpriză… un film care îmbină într-un mod foarte subtil povestea de dragoste cu urmărirea polițistă, un film care mi-a lăsat multe replici formidabile, adevărate tratate de psihologie:

*Trecutul nu e jurisdicția mea.*

*Cu amintirile rămânem așa că alege-le pe cele frumoase.*

*Dacă îți rămâne mintea la ceva, vei avea o mie de trecuturi și niciun viitor.*

Pentru unele gusturi, filmul e puțin cam lent, dar după ce privești lucrurile și din perspectiva celor două povești de dragoste – pricepi de ce este necesar să se insiste pe fiecare amănunt. Oricum, mie nu-mi pare rău că l-am văzut.

Dimpotrivă.

Pentru orice recomandare de film vă mulțumesc anticipat. 🙂

Când ții cont de ceilalți

Uneori, facem gesturi pe care le socotim simple, dar care, pentru cei din jur, sunt fapte eroice. Pentru că îi ajută sau pentru că nu s-ar fi gândit niciodată la un astfel de dar sau pentru că erau atât de deprimați încât credeau că nu mai au nicio șansă să se mai bucure de ceva – și când colo văd raza de soare care poate să-i anime. (Alteori, facem fapte mărețe și oamenii nu le iau în seamă, așa că de supărare nu mai oferim nimici, nici măcar atenție. Aici trebuie să fim și noi înțelepți – ori ținem cont de proverbul *nu arunca mărgăritare în gura porcilor*, ori tăiem din așteptările noastre. Îmi spune mie în primul rând aceasta pentru că uneori mă sacrific prea mult și nu înțeleg de ce lucrurile mele nu se rezolvă – pentru că le-am rezolvat pe ale altora, iar dacă eu nu am timp de mine, cum să aibă alții pentru mine!)

Revenind la gesturile mici – unele dintre ele nici nu știm că vor salva vieți. Niște bani pe care îi dai cuiva care nu mai are cu ce să-și cumpere medicamente, niște lucruri de care cineva are nevoie urgentă, o excursie sau o carte. Habar nu avem cât de mult contează. Unii dintre noi nu știm pentru că nu am oferit și atunci nu ni s-a povestit cât de necesare erau acele daruri. Alții pentru că au vrut să rămână anonimi, așa că nu au văzut chipul fericit și nu au putut auzi mulțumirile. A treia categorie – mulți dintre cei care primesc nu știu să arate fericirea sau recunoștința așa că nu se poate pricepe reacția, dar există încântarea gestului frumos făcut din inimă.

Darurile pot avea orice formă. Pentru mine, azi, darul a fost un telefon. O prietenă de departe a sosit în oraș și mi-a spus: *Vrei să vii să stăm împreună la cafenea, să urmărim un seminar și să mai discutăm printre picături?* Acum, eu nu am povestit, dar de 3 săptămâni am o problemă de sănătate care m-a izolat în casă (nu vă gândiți la covid, că nu e el!). Parcă nu mai știu nici să merg, parcă nu mai am curaj să ies. Plus dureri, plus inconfort. Tristețe multă, ce să mai. Telefonul a picat ca o bombă pentru că, deși părea ceva interesant, nu știam dacă fac față – să plec, să stau acolo, să rezist la informații… Cum nu prea mai sunt eu, voi fi în stare să fac lucrurile pe care le făceam cândva?

M-am codit o oră. În 15 minute am ajuns … și au urmat 4 ore de bucurie continuă. Ideile din cursul urmărit au fost excelente, zâmbetul provocat de prietena mea – autentic, seninătatea – marcă înregistrată. Am întrebat-o cum de s-a gândit să mă cheme, de vreme ce știa în ce situație sunt – *mi s-a părut normal să fim împreună.* Habar nu avea că va aduce înapoi curajul pierdut, habar nu avea că aveam nevoie de această ieșire, habar nu avea că gestul ei contează cât greutatea ei în aur.

M-am întrebat, mergând spre casă, ce-ar fi dacă zi de zi ne-am luat 2 minute ca să ne gândim cui să dăm ceva din ce avem sau pentru cine putem să facem o faptă bună. Ne plângem de societatea în care suntem singuri și ignorați. O putem schimba cu două minute de bunătate. Pentru că cineva care este influențat pozitiv de sinceritatea noastră, va repeta gestul, dorind ca și alții să încerce acele emoții…

Bunătatea nu doare și aduce beneficii. Bunătatea, chiar dacă doare, aduce roade. Ne ghidăm prea mult după zicerea din popor *când ești bun ești luat de prost* și uităm că ceea ce avem pentru alții chiar dacă nu e apreciat de ei este chiar pentru noi o mare victorie – nu numai asupra egoismului, ci și asupra amărăciunii.

Încercați și vedeți dacă (nu) am dreptate.

Legende urbane

Cine mi-a povestit, spune că e adevărat și că a văzut cu ochii lui, a trăit aceste situații, dar prefer să las totul sub umbra ideii de legendă pentru ca, dacă persoana totuși minte, să avem trei povești care să ne amuze-uimească, nu trei minciuni.

1. De când cu vietnamezii în cartierul nostru, s-au împuținat șobolanii. Nu mai ies nici noaptea, ei, care înainte se deplasau nestingheriți și ziua, pe la scara blocului. Micuții vizitatori (1.45m) prind șobolanii, pe unii îi frig pe grătare speciale, pe alții îi mănâncă și cruzi, iar din ceilalți fac depozite pe care le pun la congelator.
2. Nu m-am plâns de furia mâncării șobolanilor, pentru că fiecare alege ce mănâncă și apoi nu mi-au fost niciodată dragi șobolanii, dar când cățeaua mea a adus pe lume 5 căței mici și a doua zi au dispărut, am sărit ca pe arcuri și le-am interzis să se atingă de câini și pisici, pentru că pisica urma să nască a doua zi!
3. I-am dus la magazin să-și cumpere de mâncare și au luat pizza congelată. Le-am explicat că e pentru cuptorul cu microunde și s-au dus să o pună la loc, după care s-au întors: dacă noi mâncăm șobolani cruzi, cum n-am mâncat și pizza de la gheață?

Avem ce spune despre cei ce ne vizitează țara pentru a câștiga un ban. Îmi dau seama ce de adevăruri sau de legende urbane au de spus popoarele despre românii care s-au dus acolo.

Te lepezi de copii?

Când știristele spun: Atenție urmează imagini care vă pot afecta emoțional! nu închizi televizorul. Te pregătești mental și reziști. Ne-am obișnuit cu multe în ultimul timp, dar trebuie să recunosc uciderea propriilor copii este o faptă care chiar mă lasă fără suflare. În perioada comunismului, pe când femeile făceau avorturi cu andreaua, aveau un ajutor care le ducea ligheanul cu sânge și bucăți din copil la toaletă sau duceau ele acel lighean, târându-se prin casă, ținându-se de pereți, leșinând între hol și baie, în vreme ce tații erau la vreun birt și se pregăteau să vină acasă să aplice corecția – atât nevestei cât și copiilor pe care îi aveau în dotare. Acum copiii sunt *aspirați* și nu mai mănâncă nimeni bătaie pentru că există adăposturi unde sunt duse femeile agresate.

Totuși, când credeai că poți merge înainte prin viață, cu eleganță, a venit vremea în care bărbații își împușcau soțiile care erau la coafor sau le străpungeau cu o sabie de samurai, de colecție. Dacă totuși femeile se străduiesc să fie independente și dacă societatea le ia apărarea sau dacă ești femeie și nu reușești să-ți stăpânești emoțiile, ce e mai bine să faci decât să aplici răzbunarea supremă?

Să te sinucizi cu copiii sau să-i îneci într-un lac. Nu cred că mai e nevoie de filme de groază, încercați să înțelegeți această realitate: părinți care-și ucid copiii.

Am realizat acum 28 de ani o emisiune despre familie și invitatul le vorba cu înțelegere mamelor – *Dacă vreodată ați fost tulburate de gândul că e atât de mic bebelușul încât i-ați putea face rău, nu vă lăsați pradă acelui gând. Și dacă ați ajuns chiar la ideea că mâinile dv sunt atât de puternice încât s-ar putea strânge în jurul gâtului firav al celui mic, nu rămâneți în ea. Puteți avea o depresie, puteți avea o stare nefericită. Nu trebuie să dați curs unor stări sau emoții. Nu sunteți acea emoție.*

Nu aveam nici în plan să am copii, așa că nu înțelegeam despre ce vorbește; totuși mi s-a părut exagerat să abordezi un astfel de subiect. Nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că poți face rău propriului copil – deși am fost un copil bătut zilnic.

Dar moderna și dezvoltata noastră societate a ajuns să aibă de luptat cu așa ceva – și, de vreme ce se întâmplă cazurile unul după altul, de ce nu ne-am gândi că, de fapt, vinovată este mediatizarea faptelor din care unii se inspiră?

Dar nu, nu despre aceasta am dorit să vorbesc – pentru că normal că televiziunile vor cere mereu libertatea cuvântului (mai ales a faptelor dure, care cresc audiența, aș adăuga eu). Mă voi întoarce la decăderea umană de a face rău copiilor. Ajungi să te lepezi de copil pentru că nu îl vrei, pentru că nu ești în stare să îl crești, pentru că vrei să-l tachinezi pe celălalt părinte, pentru că nu te controlezi și te lași pradă dezechilibrului psihic.

Prin 2003 a apărut un film în Suedia Seeking Temporary Wife. Eroul principal, cel care-și căuta mireasă, nu o făcea pentru că avea nevoie de soție, ci pentru că dintotdeauna și-a dorit copil. Un bebeluș pentru el însemna cea mai mare bucurie. Nu știa să se descurce cu femeile, pentru că erau foarte complicate, dar copiii erau o încântare pentru el. Își crescuse și sora. Filmul se deschide cu el mângâind burta femeii cu care urma să se ducă la o petrecere și spunând copilului din interior: Tu ești viitorul meu.

În 2003, un scenariu vorbea despre cum un bărbat punea la cale o ilegalitate – căsătoria cu o femeie oarecare – pentru ca să poată primi un puiuț de om pe care să-l crească. Nu faci un scenariu decât în două situații: când reprezintă tendința societății (așa că ești sigur că oamenii se vor regăsi, deci îl vor urmări) sau când vrei să influențezi societatea (așa că investești, chiar dacă nu vei câștiga, în speranța că vei crea o tendință).

Nu mă interesează motivul pentru care a fost realizat, dar cred că în prezent România are nevoie de o asemenea idee (nu situația umoristică ce decurge din gestul celui care calcă legea!) – respectul pentru copii, în indiferent ce stadiu se află ei – de la bob de muștar la 6 ani.

Personajul principal feminin din filmul amintit nu-și dorea copil pentru că în coșmarurile ei vedea cum copilul i se transformă într-o banană și, cum ea nu era atentă, uita banana pe un scaun și apoi se așeza pe ea, transformând-o în piure. Dacă treceți prin astfel de momente, ori țineți-vă departe de sex, care ar putea duce la formarea unui embrion, ori protejați-vă în timpul sexului, ori mergeți la psihiatru, dacă deja aveți un copil.

Nu este normal ca o minune, așa cum este copilul, să aibă de suferit din cauza problemelor celor maturi. Nu, nu este normal să te lepezi de copii, ci să-i lași pe ei să te influențeze pozitiv pentru că au doar trăsături plăcute.

Câte îmbrățișări există pe lume

Am urmat un curs de scenografie, apoi unul de regie. În cadrul cursului de regie, una dintre colege susținea că filmul este doar artă, în vreme ce alții considerau că filmul este educativ, este pentru a milita sau este pentru a-ți susține părerile.

Dacă urmărești cel puțin un film (pe care îl alegi tu, nu pe care ți-l servește televiziunea) pe zi, după 30 de zile ajungi la o concluzie – așa cum unii preferă să-și consume timpul cu jocuri de societate sau să aibă un fond economic pe care să-l ruleze în fel de fel de investiții, așa sunt și persoane care scot filme – pur și simplu pentru distracția lor, pentru a-și mări bugetul sau pentru a se alinia unor idei.

Aș vrea câteodată să recomand unele filme pentru că ideile lor sunt foarte bune pentru copiii de 13 ani, doar că pe film este precizat clar că nu se poate vedea sub 16 ani, iar după părerea părinților chiar ar fi mai bine să nu se privească așa ceva. Atunci de ce se mai fac astfel de filme care ar fi de folos celor de 13, dacă nu intră în grupul țintă? Poate pentru că sunt mai numeroși cei de peste 20 de ani care sunt gata să plătească pentru el decât cei de 13 care încă nu sunt atât de copți încât să accepte un subiect de acest fel?

Hur många kramar finns det i världen (It*s all about friends), din fericire, este un film pentru oricine și ține cont de lucrul acesta. Acum, mai trebuie să și vrei să rămâi până la capăt, pentru că după ce-l vezi pe regizorul din SUA care are de toate, este plictisit de binele lui și e gata să se sinucidă, parcă n-ai vrea să mergi mai departe cu el în Suedia, țara natală, unde se duce ca să-și întâlnească un păcălici de prieten care se plânge de o angină ca de un infarct și preferă să se îngrijoreze decât să aibă grijă de sănătatea lui. Niciunul dintre cei doi nu o duc bine, iar profesori pentru ca cei doi să-și schimbe viața sunt câteva persoane cu deficiențe… Sunt curioasă câți care să nu aibă în familie autiști, sindrom Down, schizofrenie, rămân în fața micului ecran până la final.

Dar realitatea este că acest mic grup de oameni îți aduce zâmbetul pe buze și te determină să te întrebi – La cât de binecuvântat sunt eu pentru că am atât de multe, m-am interesat și de ceilalți care au parte de mai puțin? Am fost destul de atent cu cei care ar avea nevoie de timp din programul meu?

Peisajele filmului sunt deosebite, pădure și lac, toamna; până la urmă, te bucuri că nu ai pierdut 90 de minute din viață, ci ai câștigat o nouă viziune a ei: e nevoie de bunătate pentru ca cei ce vor îmbrățișări să aibă parte de ele.

Filmul este din 2013 și poate fi un bun început pentru discuții atât din copilărie – ora de dirigenție, cât și din terapie – în special pentru cei care, răsfățați fiind de soartă, nu mai cred că e ceva bun în jur sau pentru cei dependenți, care nu mai văd cât de mulți oameni ar putea să-i bucure sau câtor oameni le-ar putea fi de folos.

Bucurați-vă, transformându-vă viața datorită interviurilor care redau exact ideile personajelor principale.