0

Brain Awareness Week 2018

Despre sănătatea creierului – toate subiectele dezbătute în cadrul prezentărilor și-au îndreptat ținta într-acolo!

Dr. Dan Mitrea a explicat conceptul de Neuroștiință, ajutându-ne să ne acomodăm cu un termen: DALY – anii de viață *sănătoasă* pierduți.  Căci DALY măsoară povara produsă de o boală și se exprimă în anii pierduți datorită problemei de sănătate. Folosind un filmuleț a răspuns la întrebarea ce ne face pe noi umani?

Dr. Marius Geantă a adus în discuție ideea de medicină personalizată, insistând pe crearea unui geamăn virtual. Nu cred că ar trebui să ne gândim la el ca la un fel de Superman, nici ca la un fel de clonă. Nici ca la persoanele despre care scria în cartea sa câștigătorul Nobelului pentru literatură – Kazuo Ishiguro (Să nu mă părăsești). Fiind doar o întâlnire de popularizare a științei nu s-a aprofundat subiectul, dar ar merita dezbătut.

Dr. Adella Sârbu a vorbit despre minunea care este creierul uman – are 86 miliarde de neuroni, iar Calea Lactee (cât de spațioasă este!) are 200-400 miliarde de stele… Suntem cam … o minune, nu? Chiar dacă părți din țesutul cerebral degenerează, activitatea mentală și psihică poate construi noi trasee pentru rezolvarea problemelor. Pentru a veni în plan uman, ca să putem înțelege cam despre ce este vorba – neuroplasticitatea spune că odată distruse anumite rețele neuronale, creierul se poate reface, indiferent de vârstă. Așa că mai este o speranță pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: auzi că peste tot corupția este normală, apare ca și când ar fi calea sănătoasă de existență. Ei bine, ea și-a creat aceste rețele în capetele unor oameni, se pare că destul de mulți, dar șansa lor este că se poate să schimbe întrerupătorul și să se meargă pe drumul cu adevărat sănătos. Nu pe cel bătătorit de atâta vreme pentru că *se poate*, pentru că *și alții o fac*, pentru că *așa am învățat de la înaintași*. 🙂

Dr. Floriana Boghez, medic neurolog, ne-a produs un zâmbet cu faptul că există cu un site cu un nume așa de amuzant numit Somnolog.ro. Și totuși, așa de important este somnul… Culmea este că, întrebată la final care este cea mai bună terapie pentru problemele minții, răspunsul a fost: *Cel mai sigur tratament este să încercăm să fim mai buni.*

Despre NeuroTracker pot să vă spun că a părut cel mai interesant instrument pentru dezvoltarea atenției. Se poate folosi pentru copiii cu dificultăți de concentrare sau pentru maturii care încep să-ți piardă informațiile, pentru sportivii care trebuie să fie vigilenți în mai multe locuri în același timp. În 2 D este un joc prin care-ți petreci timpul, dar în 3D este de un real folos: 3 D ajută la transfer din mediul virtual în cel fizic așa că poți să-ți îmbunătățești atenția selectivă, multifocalizată pe mai multe elemente și pe cea dinamică.

The Human Link este un dispozitiv și o aplicație Alzheimer dezvoltată de George Georgescu. Cifrele care privesc această boală neuro sunt cutremurătoare: 9.200.000 persoane bolnave la nivelul Uniunii Europene și 40.000.000 persoane afectate – aparținătorii sau cei aflați la debutul ei. Având o bunică bolnavă de Alzheimer și știind ce implică pierderea acesteia, George Georgescu a creat un ceas pe care îl pot purta bolnavii, conectat la un device al aparținătorului (până la 5 persoane pot fi legate de bolnav). În acest fel, poți știi oricând unde se află cel care s-a aventurat pe stradă, fără să-și dea seama că nu poate stăpâni această situație. (Interesant mi s-a părut că inițial l-au proiectat mov, asemenea culorii folosite în campaniile Alzheimer, dar oamenii au avut obiecții, că vor fi stigmatizați când se va observa acel ceas special, ca o lesă, ca o zgardă specială. Da, trebuie să ne gândim la toate, mai ales la binele pacientului, nu numai la asortarea cu lupta împotriva bolii!)

……..

Workshopul *Despre sănătatea creierului* s-a desfășurat sub egida Federației Europene a Asociațiilor de Neurologie (EFNA) și a fost organizat de Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative (APAN România). Săptămâna Internațională de Conștientizare a Creierului are ca scop dezvoltarea personală a reprezentanților asociațiilor de pacienți din domeniul neurologiei din România, pusă în folosul organizației și implicit a pacientului pe care aceștia îl reprezintă.

 

Reclame
0

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

6

Delicatețe

Am și eu o rugăminte: nu mai comparați persoanele cu lucrurile. În niciun caz.
Citeam ieri despre o persoană care a intrat într-o depresie severă pentru că și-a pierdut tatăl și apoi bunicul. La finalul experienței ei, rostea ceva de genul: cei care pierdeți obiecte, nu vă mai gândiți la ele, e mai ușor să pierzi obiecte decât persoane.
Aș vrea să spun ceva referitor la acest lucru: generalizarea nu e cel mai bun lucru și, cu tot respectul meu pentru persoane, există cazuri când lucrurile sunt esențiale.
Când pierzi o persoană, e o durere fantastică, dar imaginează-ți ce înseamnă să pierzi o casă în care locuiai cu cei 3 copii mici, pe care acum nu mai ai unde să-i duci.

În urmă cu mulți ani, pe când stăteam în gazdă în București, și nu aveam bani ca să-mi plătesc chiria la timp, la ora 23, gazda mi-a pus cele două bagaje care constituiau averea mea în brațe și mi-a zis: pa! Unde să te duci la ora aceea? Aveam o mătușă care îmi spusese că nu are cum să mă ajute cu cazarea, în rest nu știam pe nimeni în oraș. Mi-am luat lucrurile și m-am dus într-un parc.
Dacă fac o socoteală, prin 93, câinii comunitari erau mai mulți și mai periculoși decât vagabonzii, iar aurolacii împânziseră străzile capitalei cu pungile lor, nu numai parcurile. Așa că a pierde un lucru (camera în care locuiam) nu era mai prejos decât a pierde o persoană: pentru că urma, poate, să-mi pierd viața, ținând cont că, din 10 în 10 metri, târând bagajele după mine, mă loveam de haite de câini și de 2-3 băieți cu *fumuri*! (nu, nu mai circula nicio mașină ca să mă adăpostesc în ea… și oricum n-ar fi circulat toată noaptea!)


Nu știu de ce trebuie să comparăm durerile sau pierderile. Fiecare trece prin întâmplări grele și fiecare are necazul lui care-și pune amprenta.

Ar fi culmea, pentru că eu am avut probleme în relația cu tatăl meu, să spun oricui își pierde tatăl: *hai și ce-l plângi atât…?*
Poate ne mai gândim și noi la sensibilitățile celorlalți atunci când ne lăudăm cu durerile noastre… Ce ziceți?

0

Diferența dintre carte și film

După ce am citit Tiger Lily m-am întrebat ce știu eu despre Peter Pan. Mda, ceva ce am prins din desenele animate! Un băiețel care nu vrea să crească și o fetiță care ar vrea să-l îngrijească. Peste toate, Clopoțica, zâna pe care o iubesc eu cel mai mult. Uf, desenele astea! Dacă atunci când citești ceva reții doar ceea ce vrei tu să reții, când te uiți la desene (film), reușește să ți se imprime ceea ce dorește compania care le realizează.

Imediat, ca să fie sincronicitatea din povești, am descoperit un scurt articol despre sindromul Peter Pan.

Așa că mi-am propus să citesc această carte, chiar dacă e infantilă (cum ar categorisi-o unii!). Ce să zic?

J.M. Barrie, cel care a scris cartea, ar putea aniversa 100 de ani de la scrierea ei! (evident, dacă ar trăi!). Sir James Matthew Barrie (1860 – 1937) simțea că există în el o parte care nu a crescut niciodată și, într-un mod copilăresc, își dorea dragoste fără să fie capabil să răspundă la ea. (să nu îndrăzniți să ziceți *ca orice bărbat*, pentru că veți fi contraziși *sunt și femei care trec prin asta* 🙂 )

Dragul de el declara: *Nimic din ceea ce ni se întâmplă după doisprezece ani nu mai contează prea mult.*

Spre deosebire de Peter Pan, care venea în fiecare an și avea pretenția ca Wendy să meargă cu el pentru curățenia de primăvară, iar dinții îi erau încă de lapte 🙂 , Wendy era mamă, o mamă chiar geloasă pe fiica ei pentru că doar ea mai putea pleca acum cu Peter. Și nu-l refuza. Pentru că, da, băiatul copilărea, în vreme ce femeia se ofilise.

Zic și eu așa, inocentă ca o floare: dacă vreți să știți cum e să arunci cu o carte de pământ sau să dai cu ea de tavan (chit că o vei primi apoi în cap!), luați la mână cartea (nu desenele animate și nici filmele) despre Peter Pan.

S-ar putea să vă ajute să vă înțelegeți copiii, dar mai ales s-ar putea să vă ajute să înțelegeți diferențele dintre bărbați și femei. Mda, o carte pentru copii cuprinde mai multă psihologie decât multe dintre tratatele de specialitate pe care le-am parcurs și oferă mai multă înțelepciune decât multe dintre cărțile de cultură generală din bibliotecile cu renume.

 

 

7

De ce să trăiești când nu mai vrei să trăiești

În relația dintre partenerii de viață avem de-a face cu două experiențe diferite, cu două entități care, în fond, nu au nimic în comun.

În relația dintre părinți și copii, ar trebui să existe o unitate care vine prima dată prin genele transmise de la părinți, apoi prin complementaritatea care s-a creat între cei doi parteneri care de la nimic în comun au ajuns la din doi suntem una și, nu în ultimul rând, prin sentimentul de recunoștință care ar fi normal să se nască într-o ființă care primește continuu de la cineva și nu poate oferi nimic în schimb, așa cum este cazul copilului, de care familia se îngrijește cu adorare și care nu are ce da înapoi.

Ai putea crede că mai ușor se lipesc părinții și copiii decât un bărbat și o femeie în căsnicie; și totuși nu este deloc așa – deși sunt trei argumente care ar putea să garanteze o relație fericită între tată, mamă și copii, de cele mai multe ori inimile sunt rănite, părerile unora sunt neluate în seamă de ceilalți și deciziile unora îi dor pe ceilalți.

Ce să mai vorbim atunci despre cât de greu se reușește să ajungi la unitate în cuget și simțire între cei doi…

Și uite-așa descoperi că, de fapt, întreaga teorie a iubirii minunate pe care o găsești în cercul familiei este de fapt un joc al puterii, al dominării sau al manipulării (nu trebuie să se întâmple mereu aceasta, dar oricum cam așa se derulează lucrurile).

Ca orice om care a trecut prin traume în copilărie, sunt fascinată de gândirea umană, de transformarea ei sau de încăpățânarea de a rămâne așa cum era de la origine, că doar ce-i moștenit e mai bun decât ceea ce propune noul – vine argumentul considerat solid. (Și da, avem nevoie de acest argument solid ca bebelușul de sarmale în prima zi de viață! 🙂 )

De aceea când am văzut lista cu filmele psihologice m-am decis să le văd pe toate. Sigur, în măsura în care rezist pentru că, deși încerc eu să pătrund misterele simțămintelor umane, când ele devin dificil de suportat emoțional, prefer să depun armele. Îmi ajunge drama din viața mea, nu o mai vreau și pe a altora – cu atât mai mult cu cât sunt doar personaje de film (deși unele dintre ele suferă mai puțin decât oamenii din viața reală!).

Am zis eu să o iau cu încetișorul și m-am oprit, doar după nume, la It’s Kind of a Funny Story, 2010. N-aveam niciun alt indiciu. Funny e hotărâtor, chiar dacă are doar un kind of… înainte…

Personajul principal? Un adolescent care, de fapt, nu o duce rău acasă. Nu e chinuit, nu are lipsuri; dar nu poate trăi cu el însuși pentru că presiunea societății și cea interioară sunt atât de mari încât nu se simte în stare să facă față.

Relația părinților pare destul de bună, starea lui ar trebui să fie măcar bunicică, dacă nu foarte bună; dar el e deprimat și gata să se sinucidă.

Și merge să ceară ajutor la specialiști. Ceea ce așteaptă el de la specialiști este o pastilă minune pe care să o ia și, datorită ei, să nu mai simtă emoțiile inerente dezvoltării lui, fizice și sufletești. O pastilă care să-l scape de confruntarea cu sine și cu ceilalți, o pastilă care să-i asigure starea de zen, dar nu pentru că lucrurile se îndreaptă (prin faptul că se netezesc asperitățile prin frecușurile zilnice), ci pentru că sunt băgate sub preșul refuzului de a simți. O pastilă care, de fapt, să-l țină departe de a trăi. O pastilă care să-l scape de responsabilitatea de a lua decizii cu privire la viitor, una care să-l scape de îndrăzneala de a înțelege ce vrea și apoi de confruntare cu tatăl său, care are cu totul alte intenții pentru viitorul lui, o pastilă care să-l facă să evite încercarea timidă de apropiere umană profundă…

Pfuuu, prin acest personaj, am de-a face cu adolescentul universal.

Mai rău, sunt eu, la vârsta lui. Și mai rău, sunt eu, la vârsta mea.

De fapt, este omul de-a lungul timpului vieții sale, pentru că niciunul dintre noi nu e atât de bătăios încât să fie tot timpul gata să lupte; ce ne-am mai deoparte, să se întâmple lucrurile în lipsa noastră și noi doar să intrăm în ele după ce au ajuns pe un făgaș sigur… (Mă rog, dacă vreunul dintre voi e așa de curajos încât să nu aibă nimic în comun cu micuțul 🙂 nu vă uitați la film!)

Interesant este că, deși noi credem că medicamentele ne vor salva – sau Spiderman, ori Catgirl – nu ceva din exterior aduce rezolvarea, ci înaintarea spre inima celor din jur. Secretul este, însă, următorul: cei la ușa cărora batem noi acum s-ar putea să nu ne fie cei mai potriviți profesori. Pe oamenii din jurul nostru trebuie să-i schimbăm; cu alții! Pentru că aceștia de acum au ușile închise în fața nevoilor noastre și vom bate fără încetare, dar și fără rezolvare…

Mie mi-a plăcut mult It’s Kind of a Funny Story

În plus, mi-a fost de folos.

Așa cum îmi este de folos și cartea pe care o citesc acum Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare. Da, nu am înțeles niciodată de ce americanii consideră că supa de pui e vindecătoare, titlul mi se pare penibil (numai când mă gândesc la supa de pui rece îmi vine rău!), dar conținutul este atât de necesar societății noastre plină de dependențe încât ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă această carte în casă. Culmea, eu am împrumutat-o de la prietena mea din Belgia, care a dus-o cu ea acolo, atunci când a decis să rămână definitiv în acel spațiu. Deci a considerat-o atât de bună încât să merite să o treacă granița. Dar am decis să o caut pentru mine la Bookfest, care – cred că știți – începe miercuri, pe 24 mai (2017, evident!).

Sper să treceți pe acolo, măcar pentru o vizită scurtă, dacă nu aveți timp de zăbovit prea mult!!!

6

Despărțire după 38 de ani, libertate pentru prima dată

În urmă cu 38 de ani, doi tineri s-au căsătorit. Azi, când ar trebui să serbeze, ea are bagajele făcute să plece, pentru că el a dat-o afară și deja s-a pronunțat divorțul. Femeia îmi spun: *Cum să fac partajul: În afară de faptul că eu am stat aici și am muncit pentru a întreține lucrurile, toate erau așa de când am venit eu. El era stăpânul casei și al fabricii care se află lângă casă. Dacă eu fac partaj, cine știe ce scandal mai iese; și-apoi ce nevoie mai am eu de ceva de la el, dacă el nici când ne înțelegeam nu schimba niciun cuvânt cu mine – dacă primesc dreptul să stau într-o cameră aici, nu cumva o să ajuns să vărs venin, din cauza scandalurilor pe care le face, datorită tulburării lui bipolare, pe care am suportat-o cât am știu că e al meu, dar pe care acum chiar că nu aș mai putea-o îndura, știind că mă urăște atât…*

Doamna aceasta minunată are un singur copil, căruia – pentru că atât de îndrăgostită a fost de tată – i-a pus numele lui. *De ce să fac partajul? Oricum, totul îi rămâne copilului. Așa că nu are rost să mă dau eu mare că merit ceva. Copilul merită însă totul.*

Astăzi vor veni două mașini să ridice tot ce are ea, rețineți – doar cărți și haine, nicio piesă de mobilier, niciun obiect, chiar dacă ea l-a cumpărat, chiar dacă ea a lucrat, în vreme ce el a stat acasă, ca bolnavul lui pește prăjit. Fiul i-a cumpărat o garsonieră la Râșnov și acolo va locui până la final, având grijă de nepoți.

Mă uit la ea: a fost bolnavă de cancer și a intrat într-un tratament de probă cu niște substanțe pe care atunci le creaseră. La unele dintre colegele ei, tratamentul nu a avut rezultat, la ea, da. Și-a reluat viața și locul de muncă. Noi am cunoscut-o pentru că era asistenta doctoriței de familie și copilul meu de bebeluș și până la adolescență doar cu ea a crescut, cu zâmbetul ei, cu desenele ei cu rățuște, cu bucuria ei de a-l vedea zâmbind.

Azi pleacă și mi-a lăsat un cadou alcătuit din două piese: acum 40 de ani, la sfârșitul liceului, purta o rochie neagră de catifea, care se pare că nu intră pe nicio altă persoană din anturajul ei, în afară de mine. Și un fel de capă, care să facă din mine o persoană elegantă. I-am dat și eu haina mea preferată de iarnă, rugând-o ca, dacă nu o poartă, să o ofere unei fete care nu a avut în viața ei ceva modern, unei fete care va tresări de fericire să poarte acea culoare și să aibă un asemenea model la haină. Mi-a promis că o poartă ea, pentru că nu are nimic atât de gros, în capitală vremea fiind mai liniștită decât la Râșnov.

Am crezut tot timpul că lucrurile se vor schimba: că el va renunța să o alunge, că o va ruga să rămână, că o va accepta chiar dacă nu de plăcere cel puțin de ochii lumii sau de rușine față de copilul lui, de rușinea norei și mai ales de rușinea mamei lui, care tot timpul i-a ținut partea soției, știind că el este ciudat. Nu, nu s-a schimbat nimic. Ea pleacă și de acum ne va așptepta acolo, la munte, unde vom vedea și noi pentru prima dată parcul cu dinozauri, unde ne vom plimba cu ea pe cărările de munte pe care le va descoperi încetișor, căci ce mai știe ea despre acele locuri, fiind plecată de 40 de ani?

Există oameni pe care îi iubești, deși nu-ți sunt rude și ai vrea să faci schimb cu mulți din familia ta pentru a-i primi pe ceilalți să fie cu tine mereu. Există oameni care merită îmbrățișați pentru ceea ce sunt și alintați pentru ce au făcut bun și nu a fost observat de ceilalți.

Pentru mine, doamna M este o învingătoare. Nu a fugit când îi era greu cu soțul lângă ea, dar a plecat când el s-a pronunțat pentru așa ceva… Nu-i așa că a făcut exact ce trebuia? Poate el o să cadă bolnav la pat și ea ar trebui să-l îngrijească încă 30 de ani de acum încolo. El a considerat că nu are nevoie de o astfel de îngrijitoare, așa că ea este dezlegată de o asemenea responsabilitate. În plus, este o femeie de 60 de ani, care arată de 45 și merge într-un loc unde oamenii au respectat-o mereu și nu se știe cum se poate scrie istoria…

Un șut în fund, un pas înainte… Urât spus și răutăcios gest, dar rezultatul e cel care contează.

O iubesc pe doamna M cu toată inima mea și îi doresc să fie fericită.

Va fi. De ai lui, Dumnezeu are întotdeauna grijă. Oriunde ar fi obligați să se refugieze pentru că sunt alții care nu-i suportă.

2

Stephen Arnott – Antologia proverbelor ciudate

Traducere  – Radu Paraschivescu, Editura Humanitas.

Mi-a atras atenția prin umorul ei. Și știți că se spune că, pe noptiera celor mai triști oameni, celor care și-au pierdut copiii, celor care au rămas fără nimic, trebuie să se afle o carte cu poante. Dacă nu avem poante, ne bucurăm din plin de proverbele ciudate, care sună cam așa:

Nu-ți zăvorî ușa cu un morcov fiert. Irlanda

Cuvintele sunt doar bulbuci de apa, pe când faptele sunt stropi de aur. – Tibet

Presari zahăr mai mult unde s-a ars tartina. – Olanda

Nu te înjunghia singur numai pentru că ai un cuțit de aur. – India

Cel ce-și petrece noaptea în mlaștină se trezește văr cu broaștele. – Tunisia

După ce-ai primit un topor în cap e o adevărată plăcere să fii învinețit cu o bâtă de lemn.

E mai nobil să fii mâncat de un crocodil mare decât să fii ciugulit de peștișori.

Pisica șchioapă e mai bună decât calul iute când șobolanii mișună prin palat. – China

Deși există mii și mii de subiecte pentru conversațiile elegante, unii oameni nu se pot întâlnic cu un schilod fără să vorbească despre picioare.

Cel care tace primul într-o ceartă e de familie bună. Slovacia

Nu vorbi despre lucrurile secrete pe câmpiile pline de movilițe. – Israel.

E ușor să fii isteț în contul zilei de ieri. Rusia.

La un capăt al pieței a spus o minciună la celălalt a ajuns s-o creadă.

Oamenilor le plac adevărurile care le lovesc vecinii. SUA

Cine cântă la scripca adevărului primește un arcuș în cap. – Germania

 

Acestea sunt câteva exemple. Râzi și cazi pe gâduri. Care v-a plăcut cel mai mult?

Poate le veți citi pe toate, îmbogățindu-vă umorul inteligent.

Spor(t).

🙂