Te lepezi de copii?

Când știristele spun: Atenție urmează imagini care vă pot afecta emoțional! nu închizi televizorul. Te pregătești mental și reziști. Ne-am obișnuit cu multe în ultimul timp, dar trebuie să recunosc uciderea propriilor copii este o faptă care chiar mă lasă fără suflare. În perioada comunismului, pe când femeile făceau avorturi cu andreaua, aveau un ajutor care le ducea ligheanul cu sânge și bucăți din copil la toaletă sau duceau ele acel lighean, târându-se prin casă, ținându-se de pereți, leșinând între hol și baie, în vreme ce tații erau la vreun birt și se pregăteau să vină acasă să aplice corecția – atât nevestei cât și copiilor pe care îi aveau în dotare. Acum copiii sunt *aspirați* și nu mai mănâncă nimeni bătaie pentru că există adăposturi unde sunt duse femeile agresate.

Totuși, când credeai că poți merge înainte prin viață, cu eleganță, a venit vremea în care bărbații își împușcau soțiile care erau la coafor sau le străpungeau cu o sabie de samurai, de colecție. Dacă totuși femeile se străduiesc să fie independente și dacă societatea le ia apărarea sau dacă ești femeie și nu reușești să-ți stăpânești emoțiile, ce e mai bine să faci decât să aplici răzbunarea supremă?

Să te sinucizi cu copiii sau să-i îneci într-un lac. Nu cred că mai e nevoie de filme de groază, încercați să înțelegeți această realitate: părinți care-și ucid copiii.

Am realizat acum 28 de ani o emisiune despre familie și invitatul le vorba cu înțelegere mamelor – *Dacă vreodată ați fost tulburate de gândul că e atât de mic bebelușul încât i-ați putea face rău, nu vă lăsați pradă acelui gând. Și dacă ați ajuns chiar la ideea că mâinile dv sunt atât de puternice încât s-ar putea strânge în jurul gâtului firav al celui mic, nu rămâneți în ea. Puteți avea o depresie, puteți avea o stare nefericită. Nu trebuie să dați curs unor stări sau emoții. Nu sunteți acea emoție.*

Nu aveam nici în plan să am copii, așa că nu înțelegeam despre ce vorbește; totuși mi s-a părut exagerat să abordezi un astfel de subiect. Nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că poți face rău propriului copil – deși am fost un copil bătut zilnic.

Dar moderna și dezvoltata noastră societate a ajuns să aibă de luptat cu așa ceva – și, de vreme ce se întâmplă cazurile unul după altul, de ce nu ne-am gândi că, de fapt, vinovată este mediatizarea faptelor din care unii se inspiră?

Dar nu, nu despre aceasta am dorit să vorbesc – pentru că normal că televiziunile vor cere mereu libertatea cuvântului (mai ales a faptelor dure, care cresc audiența, aș adăuga eu). Mă voi întoarce la decăderea umană de a face rău copiilor. Ajungi să te lepezi de copil pentru că nu îl vrei, pentru că nu ești în stare să îl crești, pentru că vrei să-l tachinezi pe celălalt părinte, pentru că nu te controlezi și te lași pradă dezechilibrului psihic.

Prin 2003 a apărut un film în Suedia Seeking Temporary Wife. Eroul principal, cel care-și căuta mireasă, nu o făcea pentru că avea nevoie de soție, ci pentru că dintotdeauna și-a dorit copil. Un bebeluș pentru el însemna cea mai mare bucurie. Nu știa să se descurce cu femeile, pentru că erau foarte complicate, dar copiii erau o încântare pentru el. Își crescuse și sora. Filmul se deschide cu el mângâind burta femeii cu care urma să se ducă la o petrecere și spunând copilului din interior: Tu ești viitorul meu.

În 2003, un scenariu vorbea despre cum un bărbat punea la cale o ilegalitate – căsătoria cu o femeie oarecare – pentru ca să poată primi un puiuț de om pe care să-l crească. Nu faci un scenariu decât în două situații: când reprezintă tendința societății (așa că ești sigur că oamenii se vor regăsi, deci îl vor urmări) sau când vrei să influențezi societatea (așa că investești, chiar dacă nu vei câștiga, în speranța că vei crea o tendință).

Nu mă interesează motivul pentru care a fost realizat, dar cred că în prezent România are nevoie de o asemenea idee (nu situația umoristică ce decurge din gestul celui care calcă legea!) – respectul pentru copii, în indiferent ce stadiu se află ei – de la bob de muștar la 6 ani.

Personajul principal feminin din filmul amintit nu-și dorea copil pentru că în coșmarurile ei vedea cum copilul i se transformă într-o banană și, cum ea nu era atentă, uita banana pe un scaun și apoi se așeza pe ea, transformând-o în piure. Dacă treceți prin astfel de momente, ori țineți-vă departe de sex, care ar putea duce la formarea unui embrion, ori protejați-vă în timpul sexului, ori mergeți la psihiatru, dacă deja aveți un copil.

Nu este normal ca o minune, așa cum este copilul, să aibă de suferit din cauza problemelor celor maturi. Nu, nu este normal să te lepezi de copii, ci să-i lași pe ei să te influențeze pozitiv pentru că au doar trăsături plăcute.

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Multe lucruri aud în autobuzul sau metroul cu care circul. Una dintre informații este că tatăl lui Enrique Iglesias s-a apucat de cântat (evident, cei care discutau aveau 12 ani și cunoscuseră întâi oul, apoi cocoșul). Altă informație a fost că a apărut o nouă formație de disco – Modern Talking (iarăși evident cei care discutau aveau 15 ani și abia ajunseseră la niște clipuri de pe youtube cu respectiva formație care cântă de aproape 40 de ani). Ieri n-am mai aflat despre muzică, ci despre tristețea unei persoane – că nu are bani să meargă la psiholog așa că nu știe dacă-și va repara vreodată problemele emoționale pe care le are.

Cred că dintre prietenii mei cel puțin 30% au terminat Psihologia, dar eu nu am făcut niciodată consiliere, nici cu ei, nici cu vreo cunoștință de-a lor (dat fiind faptul că ne cunoșteam atât de bine, ar fi fost corect să mă dea pe mâna altcuiva, nu?). Și recunosc, nu am fost la psiholog din lipsa banilor, nu pentru că nu aș avea încredere. Ținând cont că o carte de psihologie bună este cât o treime dintr-o ședință cu psihologul, am preferat cărțile.

Și-am discutat cu mine, după cum mă învățau cărțile.

Pentru că suntem la început de an, dar mai ales pentru că, indiferent în ce zi a vieții ne-am afla, vrem să fim fericiți (mai ales ținând cont de lipsa de entuziasm a acestei perioade brăzdate de covid), am o sugestie pentru cei fără prea mulți bani, cu prieteni puțini (măcar un prieten sincer te poate aduce cu picioarele pe pământ și fără să-l plătești) – o carte.

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Limbajul este simplu și, dacă am pune în practică un principiu pe săptămână, adăugându-le treptat pe celelalte, în 2 ani am fi nou nouți. Eu zic doi ani, dar s-ar putea să fie nevoie doar de 6 luni. Vi se pare mult? Știu persoane care merg la psiholog de 10 ani și nu au reușit să se împace cu ele sau cu cei care le-au distrus pacea sufletească.

Unul dintre lucrurile pe care le recomandă Timothy Sharp este să lăsăm modestia deoparte (sau complexele de inferioritate cauzate de cuvintele urâte spuse de părinți, de disprețul colegilor sau de ironia profesorilor) și să scriem ce lucruri apreciem cel mai mult la noi înșine.

*Pentru a afla punctele tale forte, pune-ţi câteva întrebări:

• Ce anume te motivează?
• Când simţi cel mai mult că trăiești?
• Când te simţi cel mai mult în apele tale?
• Ce abilităţi noi înveţi foarte ușor?
• Ce aștepţi cu nerăbdare?
• Ce anume din trecutul tău îţi stârnește nostalgia?

Încearcă următorul exerciţiu. Ţine un jurnal, o agendă sau orice alt sistem pentru a-ţi organiza viaţa. Uită-te la toate sarcinile, activităţile și întâlnirile pe care le-ai finalizat sau la care ai participat în ultimele două-patru săptămâni: pe care dintre acestea le consideri a fi plăcute, energizante, motivante sau stimulante? Există o linie comună a acestor activităţi sau sarcini și, dacă da, poţi planifica să ai parte de mai multe astfel de evenimente plăcute în viaţa ta?*

Știu că cel mai mult se tânguiesc oamenii cu privire la timp – că nu e destul și oricum nu-și pot permite să-l păstreze pentru ei. Dar să nu uităm că timpul se duce oricum. Nu mai bine îl facem să lucreze în favoarea noastră? Prima revoluție pe care trebuie să o facem este să nu ne mai omorâm timpul, ci să-l folosim serios.

În cartea Britt Marie a fost aici, există un personaj, Sven, care se pricepea la toate dintr-un motiv foarte simplu: *am făcut eu un curs*. V-ați gândit să vă bucurați de viață, făcând un curs (nu-mi spuneți despre lipsa banilor – există și cursuri gratuite, important e să căutați. Dar, da, e mai simplu să cauți numele cuiva pe care nu-l suferi și să privești pozele fericirii sale și să faci petrecere cu durerea personală că ești nedreptățit de viață decât să te inspiri din răspunsurile la întrebările de mai sus și să te redescoperi, să te transformi. Însă, pe cât de simplu este, pe atât de neproductiv. Fiecare alege cum vrea să-și piseze timpul, desigur!)

Gândiți-vă la voi în acest an; de fapt, nu generalizăm așa, *în acest an*, ci particularizăm *zi de zi*. Dacă Moș Crăciun ne vrea fericiți și ne aduce atâtea cadouri, noi de ce nu ne străduim pentru fericirea noastră? 🙂

P.S. Abia de acum începe lucrul important 🙂 :

Plăcerile simple, cum ar fi a mânca ciocolată sau a face un duș fierbinte, scad în intensitate odată ce corpul nostru se obișnuiește cu respectivele senzaţii. Pentru a obţine același nivel de satisfacţie avem nevoie de tot mai multă ciocolată sau de o apă tot mai fierbinte. În comparaţie, sarcinile complexe nu oferă recompense de moment, dar îţi vor lăsa la sfârșit un sentiment de realizare mult mai profund.

Alergarea la un maraton nu este în mod inerent plăcută în timp ce tropăim pe trotuar, iar corpul obosește cu fiecare milimetru; dar efectele sale pozitive, mândria și bucuria victoriei, vor dura mult mai mult decât emoţia pe care ar aduce-o cumpărarea unei noi perechi de pantofi.

Gândește-te la ultimele dăţi când te-ai simţit în ritmul tău natural. Când a fost ultima oară când ai pierdut complet noţiunea timpului sau n-ai mai știut de tine în timp ce finalizai o sarcină? Ce ai făcut și care au fost punctele forte folosite?

Următoarea dată când ai puţin timp liber, alege o sarcină mai solicitantă în locul unei simple plăceri și notează efectele pe termen lung. Străduiește-te să desfășori mai multe sarcini de acest fel. Întreabă-te cum poţi avea experienţe mai profunde și nu alege întotdeauna ce e mai ușor.

Și când te gândești că toți alegem ce e ușor…, după care ne întrebăm de ce nu suntem fericiți.

Redescoperă Iubirea (cu Dana Nălbaru)

După o perioadă în care s-a retras din viaţa publică pentru a-şi dedica energia aproape exclusiv familiei, Dana Nălbaru vine alături de publicul ei în această toamnă, pe 30 octombrie, la Bistro Cava din Bucureşti, într-o întâlnire de suflet.

În cadrul acesteia, Dana va împărtăşi celor prezenţi experienţe din viaţa ei, va răspunde întrebărilor şi va povesti paşii pe care i-a făcut pentru a-şi găsi echilibrul interior.

Alături pe psihoterapeuta Diana Luana Frazzei vor fi încurajate demersurile de redescoperire a puterii interioare, pornind de la povestea de viaţă şi resursele fiecăruia.

“Primesc zilnic întrebări online despre viaţa mea de familie, despre modul în care am reuşit să fac trecerea de la viaţa agitatată din lumina reflectoarelor, la viaţa de mamă, careia m-am dedicat cu drag în ultimii ani. Cele mai multe întrebări vorbesc despre iubire, iubirea de sine, iubirea în cuplu, iubirea de parinte şi despre cât de greu este să păstrezi această iubire vie în viaţa prea agitată a multora dintre noi. Voi răspunde acestor întrebări, dar mai ales vă invit să găsim împreună resurse şi răspunsuri pentru a ne face toţi o viaţă mai bună.“ declară Dana Nălbaru

Întâlnirea din Bucureşti este începutul proiectului

Redescoperă iubirea cu Dana Nălbaru,

care va include în lunile viitoare alte întâlniri cu publicul, atât online cât şi în mod direct, dar care va aduce şi noi surprize muzicale, atât de aşteptate de fani.

Pentru a participa la această primă întâlnire cu Dana Nălbaru accesează pagina ei oficială de facebook şi rezervă-ti loc pe evenimentul Redescoperă iubirea cu Dana  Nălbaru, care va avea loc pe 30 octombrie de la ora 18:00, la Bistro Cava. Intrarea este gratuită, locurile fiind limitate.

Invitata specială a Danei Nălbaru este psihoerapeuta Diana Luana Frazzei. Cu studii şi

experienţă de practică clinică în România, Statele Unite şi Australia, Diana Luana Frazzei este alături de cei care îşi doresc relaţii mai bune cu cei din jur, cu lumea, dar mai ales cu ei înşişi. Implicată deseori în proiecte dedicate publicului interesat de psihoterapie, ea oferă informaţii bazate pe dovezi ştiinţifice, cât şi pe experienţa din practica cu clienţii ei de psihoterapie.

Evenimentul Redescoperă Iubirea cu Dana Nălbaru este sustinut de Itsy Bitsy FM.

Urmăriți evenimentul pentru o nouă programare – căci locurile la prima întâlnire s-au ocupat, dar Dana a promis că astăzi va fixa o dată ulterioară pentru cei care mai sunt interesați.

Christopher Robin – arta de a nu face nimic

Nu că ar fi pentru cunoscători, dar realitatea este că acest nume aparține unei părți a lumii – cea care a citit despre Winnie the Pooh și care i-a acceptat existența ursulețului fără a-l judeca după … prejudecăți (oare de ce e ursuleț și are nume de fetiță etc etc). Mie îmi place Winnie, ani de zile mi s-a spus Tigrilă (prietenul lui cel vesel), pasiunea pentru bufnițe am deprins-o odată cu citirea cărții și descoperirea prietenei lui înțelepte, înaripata cu idei. Așa că eu nu vreau să scriu despre personajele filmului, ci despre o … nelămurire.

Tema principală a filmului este timpul – pe care nu-l ai pentru tine sau pe care îl ai pentru munca ta cea atât de importantă. (De aici pleacă toate ideile celelalte: relația cu cei din familie, lipsa de lângă ei, îndepărtarea de propria-ți persoană, uitarea dorințelor pe care le aveai cu privire la viitorul tău, pur și simplu netrăirea vieții pentru tine, ci pentru un ideal al cuiva care te folosește ca o treaptă… etc)

Petrecerea timpului făcând nimic este o adevărată artă pentru că cere un echilibru perfect: sunt destui care nu fac nimic și-și fac un deserviciu și sunt atât de puțini care nu fac nimic pentru a-și face o plăcere…

Coloana sonoră a filmului ne aduce aminte o melodie veche care vorbește despre minunata stare de a fi ocupat cu a nu face nimic, lucru care-ți iese foarte bine. Cel mai bine. Dar nu ceva în genul celor care se află pe marginea drumului de dimineața până seara și cer ajutoare sociale. Nu ceva care să te încadreze în categoria *trântor*; eram în Grecia și un cerșetor avea un casetofon care urla în disperare, în vreme ce el fuma și înjura cât de greu o duce, se ridica și mai dansa puțin, apoi se apuca să strige: Ajutați-mă și pe mine, ajutați-mă și pe mine… Nu, nu statul acesta pe bară numai pentru că ți-e așa de lene să lucrezi încât preferi să te manifești zgomotos decât să pui osul la treabă. Este vorba despre înțelepciunea de-a face o pauză în miezul activității, dacă este nevoie de ea, despre inteligența de a ști când cei dragi trebuie să fie cu tine și a alege atunci să fii și tu cu ei, nu cu munca, despre mintea din urmă care vine odată cu îmbolnăvirea, dar care devine mintea de la tinerețe – să nu ajung sclavul stresului și depresiei: voi sta puțin.

M-am întristat pentru oamenii care sunt pe drumuri 20 de ore din 24, dar m-am săturat și de oamenii care se plâng că n-au de niciunele, dar nu s-ar da duși din cârciumă, de la tv sau de pe banca din fața blocului…

Arta de a nu face nimic înseamnă să te oprești la timp și să pornești la timp – să fii un fel de ceas … uman. Nu, nu ai 24 de ore numai pentru locul de muncă și nici numai pentru distracție. Ai 8 ore pentru împlinit meseria, 8 ore de odihnă și 8 ore de bucurie, pe lângă celelalte 16 ore de până acum – căci și meseria și somnul tot bucurii sunt.

 

Brain Awareness Week 2018

Despre sănătatea creierului – toate subiectele dezbătute în cadrul prezentărilor și-au îndreptat ținta într-acolo!

Dr. Dan Mitrea a explicat conceptul de Neuroștiință, ajutându-ne să ne acomodăm cu un termen: DALY – anii de viață *sănătoasă* pierduți.  Căci DALY măsoară povara produsă de o boală și se exprimă în anii pierduți datorită problemei de sănătate. Folosind un filmuleț a răspuns la întrebarea ce ne face pe noi umani?

Dr. Marius Geantă a adus în discuție ideea de medicină personalizată, insistând pe crearea unui geamăn virtual. Nu cred că ar trebui să ne gândim la el ca la un fel de Superman, nici ca la un fel de clonă. Nici ca la persoanele despre care scria în cartea sa câștigătorul Nobelului pentru literatură – Kazuo Ishiguro (Să nu mă părăsești). Fiind doar o întâlnire de popularizare a științei nu s-a aprofundat subiectul, dar ar merita dezbătut.

Dr. Adella Sârbu a vorbit despre minunea care este creierul uman – are 86 miliarde de neuroni, iar Calea Lactee (cât de spațioasă este!) are 200-400 miliarde de stele… Suntem cam … o minune, nu? Chiar dacă părți din țesutul cerebral degenerează, activitatea mentală și psihică poate construi noi trasee pentru rezolvarea problemelor. Pentru a veni în plan uman, ca să putem înțelege cam despre ce este vorba – neuroplasticitatea spune că odată distruse anumite rețele neuronale, creierul se poate reface, indiferent de vârstă. Așa că mai este o speranță pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: auzi că peste tot corupția este normală, apare ca și când ar fi calea sănătoasă de existență. Ei bine, ea și-a creat aceste rețele în capetele unor oameni, se pare că destul de mulți, dar șansa lor este că se poate să schimbe întrerupătorul și să se meargă pe drumul cu adevărat sănătos. Nu pe cel bătătorit de atâta vreme pentru că *se poate*, pentru că *și alții o fac*, pentru că *așa am învățat de la înaintași*. 🙂

Dr. Floriana Boghez, medic neurolog, ne-a produs un zâmbet cu faptul că există cu un site cu un nume așa de amuzant numit Somnolog.ro. Și totuși, așa de important este somnul… Culmea este că, întrebată la final care este cea mai bună terapie pentru problemele minții, răspunsul a fost: *Cel mai sigur tratament este să încercăm să fim mai buni.*

Despre NeuroTracker pot să vă spun că a părut cel mai interesant instrument pentru dezvoltarea atenției. Se poate folosi pentru copiii cu dificultăți de concentrare sau pentru maturii care încep să-ți piardă informațiile, pentru sportivii care trebuie să fie vigilenți în mai multe locuri în același timp. În 2 D este un joc prin care-ți petreci timpul, dar în 3D este de un real folos: 3 D ajută la transfer din mediul virtual în cel fizic așa că poți să-ți îmbunătățești atenția selectivă, multifocalizată pe mai multe elemente și pe cea dinamică.

The Human Link este un dispozitiv și o aplicație Alzheimer dezvoltată de George Georgescu. Cifrele care privesc această boală neuro sunt cutremurătoare: 9.200.000 persoane bolnave la nivelul Uniunii Europene și 40.000.000 persoane afectate – aparținătorii sau cei aflați la debutul ei. Având o bunică bolnavă de Alzheimer și știind ce implică pierderea acesteia, George Georgescu a creat un ceas pe care îl pot purta bolnavii, conectat la un device al aparținătorului (până la 5 persoane pot fi legate de bolnav). În acest fel, poți știi oricând unde se află cel care s-a aventurat pe stradă, fără să-și dea seama că nu poate stăpâni această situație. (Interesant mi s-a părut că inițial l-au proiectat mov, asemenea culorii folosite în campaniile Alzheimer, dar oamenii au avut obiecții, că vor fi stigmatizați când se va observa acel ceas special, ca o lesă, ca o zgardă specială. Da, trebuie să ne gândim la toate, mai ales la binele pacientului, nu numai la asortarea cu lupta împotriva bolii!)

……..

Workshopul *Despre sănătatea creierului* s-a desfășurat sub egida Federației Europene a Asociațiilor de Neurologie (EFNA) și a fost organizat de Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative (APAN România). Săptămâna Internațională de Conștientizare a Creierului are ca scop dezvoltarea personală a reprezentanților asociațiilor de pacienți din domeniul neurologiei din România, pusă în folosul organizației și implicit a pacientului pe care aceștia îl reprezintă.

 

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

Delicatețe

Am și eu o rugăminte: nu mai comparați persoanele cu lucrurile. În niciun caz.
Citeam ieri despre o persoană care a intrat într-o depresie severă pentru că și-a pierdut tatăl și apoi bunicul. La finalul experienței ei, rostea ceva de genul: cei care pierdeți obiecte, nu vă mai gândiți la ele, e mai ușor să pierzi obiecte decât persoane.
Aș vrea să spun ceva referitor la acest lucru: generalizarea nu e cel mai bun lucru și, cu tot respectul meu pentru persoane, există cazuri când lucrurile sunt esențiale.
Când pierzi o persoană, e o durere fantastică, dar imaginează-ți ce înseamnă să pierzi o casă în care locuiai cu cei 3 copii mici, pe care acum nu mai ai unde să-i duci.

În urmă cu mulți ani, pe când stăteam în gazdă în București, și nu aveam bani ca să-mi plătesc chiria la timp, la ora 23, gazda mi-a pus cele două bagaje care constituiau averea mea în brațe și mi-a zis: pa! Unde să te duci la ora aceea? Aveam o mătușă care îmi spusese că nu are cum să mă ajute cu cazarea, în rest nu știam pe nimeni în oraș. Mi-am luat lucrurile și m-am dus într-un parc.
Dacă fac o socoteală, prin 93, câinii comunitari erau mai mulți și mai periculoși decât vagabonzii, iar aurolacii împânziseră străzile capitalei cu pungile lor, nu numai parcurile. Așa că a pierde un lucru (camera în care locuiam) nu era mai prejos decât a pierde o persoană: pentru că urma, poate, să-mi pierd viața, ținând cont că, din 10 în 10 metri, târând bagajele după mine, mă loveam de haite de câini și de 2-3 băieți cu *fumuri*! (nu, nu mai circula nicio mașină ca să mă adăpostesc în ea… și oricum n-ar fi circulat toată noaptea!)

Nu știu de ce trebuie să comparăm durerile sau pierderile. Fiecare trece prin întâmplări grele și fiecare are necazul lui care-și pune amprenta.

Ar fi culmea, pentru că eu am avut probleme în relația cu tatăl meu, să spun oricui își pierde tatăl: *hai și ce-l plângi atât…?*
Poate ne mai gândim și noi la sensibilitățile celorlalți atunci când ne lăudăm cu durerile noastre… Ce ziceți?

Diferența dintre carte și film

După ce am citit Tiger Lily m-am întrebat ce știu eu despre Peter Pan. Mda, ceva ce am prins din desenele animate! Un băiețel care nu vrea să crească și o fetiță care ar vrea să-l îngrijească. Peste toate, Clopoțica, zâna pe care o iubesc eu cel mai mult. Uf, desenele astea! Dacă atunci când citești ceva reții doar ceea ce vrei tu să reții, când te uiți la desene (film), reușește să ți se imprime ceea ce dorește compania care le realizează.

Imediat, ca să fie sincronicitatea din povești, am descoperit un scurt articol despre sindromul Peter Pan.

Așa că mi-am propus să citesc această carte, chiar dacă e infantilă (cum ar categorisi-o unii!). Ce să zic?

J.M. Barrie, cel care a scris cartea, ar putea aniversa 100 de ani de la scrierea ei! (evident, dacă ar trăi!). Sir James Matthew Barrie (1860 – 1937) simțea că există în el o parte care nu a crescut niciodată și, într-un mod copilăresc, își dorea dragoste fără să fie capabil să răspundă la ea. (să nu îndrăzniți să ziceți *ca orice bărbat*, pentru că veți fi contraziși *sunt și femei care trec prin asta* 🙂 )

Dragul de el declara: *Nimic din ceea ce ni se întâmplă după doisprezece ani nu mai contează prea mult.*

Spre deosebire de Peter Pan, care venea în fiecare an și avea pretenția ca Wendy să meargă cu el pentru curățenia de primăvară, iar dinții îi erau încă de lapte 🙂 , Wendy era mamă, o mamă chiar geloasă pe fiica ei pentru că doar ea mai putea pleca acum cu Peter. Și nu-l refuza. Pentru că, da, băiatul copilărea, în vreme ce femeia se ofilise.

Zic și eu așa, inocentă ca o floare: dacă vreți să știți cum e să arunci cu o carte de pământ sau să dai cu ea de tavan (chit că o vei primi apoi în cap!), luați la mână cartea (nu desenele animate și nici filmele) despre Peter Pan.

S-ar putea să vă ajute să vă înțelegeți copiii, dar mai ales s-ar putea să vă ajute să înțelegeți diferențele dintre bărbați și femei. Mda, o carte pentru copii cuprinde mai multă psihologie decât multe dintre tratatele de specialitate pe care le-am parcurs și oferă mai multă înțelepciune decât multe dintre cărțile de cultură generală din bibliotecile cu renume.

 

 

De ce să trăiești când nu mai vrei să trăiești

În relația dintre partenerii de viață avem de-a face cu două experiențe diferite, cu două entități care, în fond, nu au nimic în comun.

În relația dintre părinți și copii, ar trebui să existe o unitate care vine prima dată prin genele transmise de la părinți, apoi prin complementaritatea care s-a creat între cei doi parteneri care de la nimic în comun au ajuns la din doi suntem una și, nu în ultimul rând, prin sentimentul de recunoștință care ar fi normal să se nască într-o ființă care primește continuu de la cineva și nu poate oferi nimic în schimb, așa cum este cazul copilului, de care familia se îngrijește cu adorare și care nu are ce da înapoi.

Ai putea crede că mai ușor se lipesc părinții și copiii decât un bărbat și o femeie în căsnicie; și totuși nu este deloc așa – deși sunt trei argumente care ar putea să garanteze o relație fericită între tată, mamă și copii, de cele mai multe ori inimile sunt rănite, părerile unora sunt neluate în seamă de ceilalți și deciziile unora îi dor pe ceilalți.

Ce să mai vorbim atunci despre cât de greu se reușește să ajungi la unitate în cuget și simțire între cei doi…

Și uite-așa descoperi că, de fapt, întreaga teorie a iubirii minunate pe care o găsești în cercul familiei este de fapt un joc al puterii, al dominării sau al manipulării (nu trebuie să se întâmple mereu aceasta, dar oricum cam așa se derulează lucrurile).

Ca orice om care a trecut prin traume în copilărie, sunt fascinată de gândirea umană, de transformarea ei sau de încăpățânarea de a rămâne așa cum era de la origine, că doar ce-i moștenit e mai bun decât ceea ce propune noul – vine argumentul considerat solid. (Și da, avem nevoie de acest argument solid ca bebelușul de sarmale în prima zi de viață! 🙂 )

De aceea când am văzut lista cu filmele psihologice m-am decis să le văd pe toate. Sigur, în măsura în care rezist pentru că, deși încerc eu să pătrund misterele simțămintelor umane, când ele devin dificil de suportat emoțional, prefer să depun armele. Îmi ajunge drama din viața mea, nu o mai vreau și pe a altora – cu atât mai mult cu cât sunt doar personaje de film (deși unele dintre ele suferă mai puțin decât oamenii din viața reală!).

Am zis eu să o iau cu încetișorul și m-am oprit, doar după nume, la It’s Kind of a Funny Story, 2010. N-aveam niciun alt indiciu. Funny e hotărâtor, chiar dacă are doar un kind of… înainte…

Personajul principal? Un adolescent care, de fapt, nu o duce rău acasă. Nu e chinuit, nu are lipsuri; dar nu poate trăi cu el însuși pentru că presiunea societății și cea interioară sunt atât de mari încât nu se simte în stare să facă față.

Relația părinților pare destul de bună, starea lui ar trebui să fie măcar bunicică, dacă nu foarte bună; dar el e deprimat și gata să se sinucidă.

Și merge să ceară ajutor la specialiști. Ceea ce așteaptă el de la specialiști este o pastilă minune pe care să o ia și, datorită ei, să nu mai simtă emoțiile inerente dezvoltării lui, fizice și sufletești. O pastilă care să-l scape de confruntarea cu sine și cu ceilalți, o pastilă care să-i asigure starea de zen, dar nu pentru că lucrurile se îndreaptă (prin faptul că se netezesc asperitățile prin frecușurile zilnice), ci pentru că sunt băgate sub preșul refuzului de a simți. O pastilă care, de fapt, să-l țină departe de a trăi. O pastilă care să-l scape de responsabilitatea de a lua decizii cu privire la viitor, una care să-l scape de îndrăzneala de a înțelege ce vrea și apoi de confruntare cu tatăl său, care are cu totul alte intenții pentru viitorul lui, o pastilă care să-l facă să evite încercarea timidă de apropiere umană profundă…

Pfuuu, prin acest personaj, am de-a face cu adolescentul universal.

Mai rău, sunt eu, la vârsta lui. Și mai rău, sunt eu, la vârsta mea.

De fapt, este omul de-a lungul timpului vieții sale, pentru că niciunul dintre noi nu e atât de bătăios încât să fie tot timpul gata să lupte; ce ne-am mai deoparte, să se întâmple lucrurile în lipsa noastră și noi doar să intrăm în ele după ce au ajuns pe un făgaș sigur… (Mă rog, dacă vreunul dintre voi e așa de curajos încât să nu aibă nimic în comun cu micuțul 🙂 nu vă uitați la film!)

Interesant este că, deși noi credem că medicamentele ne vor salva – sau Spiderman, ori Catgirl – nu ceva din exterior aduce rezolvarea, ci înaintarea spre inima celor din jur. Secretul este, însă, următorul: cei la ușa cărora batem noi acum s-ar putea să nu ne fie cei mai potriviți profesori. Pe oamenii din jurul nostru trebuie să-i schimbăm; cu alții! Pentru că aceștia de acum au ușile închise în fața nevoilor noastre și vom bate fără încetare, dar și fără rezolvare…

Mie mi-a plăcut mult It’s Kind of a Funny Story…

În plus, mi-a fost de folos.

Așa cum îmi este de folos și cartea pe care o citesc acum Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare. Da, nu am înțeles niciodată de ce americanii consideră că supa de pui e vindecătoare, titlul mi se pare penibil (numai când mă gândesc la supa de pui rece îmi vine rău!), dar conținutul este atât de necesar societății noastre plină de dependențe încât ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă această carte în casă. Culmea, eu am împrumutat-o de la prietena mea din Belgia, care a dus-o cu ea acolo, atunci când a decis să rămână definitiv în acel spațiu. Deci a considerat-o atât de bună încât să merite să o treacă granița. Dar am decis să o caut pentru mine la Bookfest, care – cred că știți – începe miercuri, pe 24 mai (2017, evident!).

Sper să treceți pe acolo, măcar pentru o vizită scurtă, dacă nu aveți timp de zăbovit prea mult!!!

Despărțire după 38 de ani, libertate pentru prima dată

În urmă cu 38 de ani, doi tineri s-au căsătorit. Azi, când ar trebui să serbeze, ea are bagajele făcute să plece, pentru că el a dat-o afară și deja s-a pronunțat divorțul. Femeia îmi spun: *Cum să fac partajul: În afară de faptul că eu am stat aici și am muncit pentru a întreține lucrurile, toate erau așa de când am venit eu. El era stăpânul casei și al fabricii care se află lângă casă. Dacă eu fac partaj, cine știe ce scandal mai iese; și-apoi ce nevoie mai am eu de ceva de la el, dacă el nici când ne înțelegeam nu schimba niciun cuvânt cu mine – dacă primesc dreptul să stau într-o cameră aici, nu cumva o să ajuns să vărs venin, din cauza scandalurilor pe care le face, datorită tulburării lui bipolare, pe care am suportat-o cât am știu că e al meu, dar pe care acum chiar că nu aș mai putea-o îndura, știind că mă urăște atât…*

Doamna aceasta minunată are un singur copil, căruia – pentru că atât de îndrăgostită a fost de tată – i-a pus numele lui. *De ce să fac partajul? Oricum, totul îi rămâne copilului. Așa că nu are rost să mă dau eu mare că merit ceva. Copilul merită însă totul.*

Astăzi vor veni două mașini să ridice tot ce are ea, rețineți – doar cărți și haine, nicio piesă de mobilier, niciun obiect, chiar dacă ea l-a cumpărat, chiar dacă ea a lucrat, în vreme ce el a stat acasă, ca bolnavul lui pește prăjit. Fiul i-a cumpărat o garsonieră la Râșnov și acolo va locui până la final, având grijă de nepoți.

Mă uit la ea: a fost bolnavă de cancer și a intrat într-un tratament de probă cu niște substanțe pe care atunci le creaseră. La unele dintre colegele ei, tratamentul nu a avut rezultat, la ea, da. Și-a reluat viața și locul de muncă. Noi am cunoscut-o pentru că era asistenta doctoriței de familie și copilul meu de bebeluș și până la adolescență doar cu ea a crescut, cu zâmbetul ei, cu desenele ei cu rățuște, cu bucuria ei de a-l vedea zâmbind.

Azi pleacă și mi-a lăsat un cadou alcătuit din două piese: acum 40 de ani, la sfârșitul liceului, purta o rochie neagră de catifea, care se pare că nu intră pe nicio altă persoană din anturajul ei, în afară de mine. Și un fel de capă, care să facă din mine o persoană elegantă. I-am dat și eu haina mea preferată de iarnă, rugând-o ca, dacă nu o poartă, să o ofere unei fete care nu a avut în viața ei ceva modern, unei fete care va tresări de fericire să poarte acea culoare și să aibă un asemenea model la haină. Mi-a promis că o poartă ea, pentru că nu are nimic atât de gros, în capitală vremea fiind mai liniștită decât la Râșnov.

Am crezut tot timpul că lucrurile se vor schimba: că el va renunța să o alunge, că o va ruga să rămână, că o va accepta chiar dacă nu de plăcere cel puțin de ochii lumii sau de rușine față de copilul lui, de rușinea norei și mai ales de rușinea mamei lui, care tot timpul i-a ținut partea soției, știind că el este ciudat. Nu, nu s-a schimbat nimic. Ea pleacă și de acum ne va așptepta acolo, la munte, unde vom vedea și noi pentru prima dată parcul cu dinozauri, unde ne vom plimba cu ea pe cărările de munte pe care le va descoperi încetișor, căci ce mai știe ea despre acele locuri, fiind plecată de 40 de ani?

Există oameni pe care îi iubești, deși nu-ți sunt rude și ai vrea să faci schimb cu mulți din familia ta pentru a-i primi pe ceilalți să fie cu tine mereu. Există oameni care merită îmbrățișați pentru ceea ce sunt și alintați pentru ce au făcut bun și nu a fost observat de ceilalți.

Pentru mine, doamna M este o învingătoare. Nu a fugit când îi era greu cu soțul lângă ea, dar a plecat când el s-a pronunțat pentru așa ceva… Nu-i așa că a făcut exact ce trebuia? Poate el o să cadă bolnav la pat și ea ar trebui să-l îngrijească încă 30 de ani de acum încolo. El a considerat că nu are nevoie de o astfel de îngrijitoare, așa că ea este dezlegată de o asemenea responsabilitate. În plus, este o femeie de 60 de ani, care arată de 45 și merge într-un loc unde oamenii au respectat-o mereu și nu se știe cum se poate scrie istoria…

Un șut în fund, un pas înainte… Urât spus și răutăcios gest, dar rezultatul e cel care contează.

O iubesc pe doamna M cu toată inima mea și îi doresc să fie fericită.

Va fi. De ai lui, Dumnezeu are întotdeauna grijă. Oriunde ar fi obligați să se refugieze pentru că sunt alții care nu-i suportă.

Stephen Arnott – Antologia proverbelor ciudate

Traducere  – Radu Paraschivescu, Editura Humanitas.

Mi-a atras atenția prin umorul ei. Și știți că se spune că, pe noptiera celor mai triști oameni, celor care și-au pierdut copiii, celor care au rămas fără nimic, trebuie să se afle o carte cu poante. Dacă nu avem poante, ne bucurăm din plin de proverbele ciudate, care sună cam așa:

Nu-ți zăvorî ușa cu un morcov fiert. Irlanda

Cuvintele sunt doar bulbuci de apa, pe când faptele sunt stropi de aur. – Tibet

Presari zahăr mai mult unde s-a ars tartina. – Olanda

Nu te înjunghia singur numai pentru că ai un cuțit de aur. – India

Cel ce-și petrece noaptea în mlaștină se trezește văr cu broaștele. – Tunisia

După ce-ai primit un topor în cap e o adevărată plăcere să fii învinețit cu o bâtă de lemn.

E mai nobil să fii mâncat de un crocodil mare decât să fii ciugulit de peștișori.

Pisica șchioapă e mai bună decât calul iute când șobolanii mișună prin palat. – China

Deși există mii și mii de subiecte pentru conversațiile elegante, unii oameni nu se pot întâlnic cu un schilod fără să vorbească despre picioare.

Cel care tace primul într-o ceartă e de familie bună. Slovacia

Nu vorbi despre lucrurile secrete pe câmpiile pline de movilițe. – Israel.

E ușor să fii isteț în contul zilei de ieri. Rusia.

La un capăt al pieței a spus o minciună la celălalt a ajuns s-o creadă.

Oamenilor le plac adevărurile care le lovesc vecinii. SUA

Cine cântă la scripca adevărului primește un arcuș în cap. – Germania

 

Acestea sunt câteva exemple. Râzi și cazi pe gâduri. Care v-a plăcut cel mai mult?

Poate le veți citi pe toate, îmbogățindu-vă umorul inteligent.

Spor(t).

🙂

Viața perfectă?

… Poate pe Facebook.

Aceasta este cartea pe care am primit-o acum de la Ana. Am rugat-o să mi-o trimită pentru că eram curioasă cum poate fi o carte scrisă pe telefon, o carte scrisă în goană, în vreme ce eu scriu doar dacă e liniște, dacă pot intra într-o anumită stare, în transă chiar. Cartea scoasă la Editura Coresi este micuță și plină de un farmec din care pornesc sentimente de toate soiurile.

Cartea ei pare un fel de terapie cu tine însuți. Decât să te duci la psiholog, pentru ca la sfârșit, după ce te ascultă, să nu-ți traseze nicio direcție, mai bine stai singur, scrii despre ce ți s-a întâmplat și singur îți găsești calea, după ce rememorezi bune și rele. Înțelegi încotro să mergi – și mai rămâi și cu banii în buzunar. Cum care bani? Cei pe care urma să-i dai la psiholog. Și dacă scrii vreo 10 capitole și economisești banii de terapie, îi bagi într-o carte prin care ajuți și lumea să se regăsească.

Mie mi-a plăcut de Ana de la început, pentru scrisorile pe care le are pe site… Pe unele dintre ele le-am regăsit în carte, pe una – cea care m-a intrigat cel mai mult, nu 🙂 . (Da, Ana, cea pentru soacră! Cum de-ai avut curaj s-o publici? Nu te citește? Ce bine dacă te citește și puteți vorbi atât de deschis!)

Dar scrisoarea care m-a emoționat cel mai mult a fost cea mai trăznită, cea pe care i-a scris-o soțului ei, ca din partea unui chiriaș sărac și dezordonat… Care nu era altul decât bebelușul pe care-l purta în burtă… Pentru acest text, regizorii ar plăti bani serioși unui scenarist… 🙂

Despre celelalte episoade nu vreau să vorbesc pentru a-i face curioși pe cei din jur, să ia cartea și s-o parcurgă. Este scrisă simplu, fără cuvinte mari sau comparații, simboluri, paralele… Este mai degrabă o regăsire a sinelui, după cele două mari experiențe: nașterile și regăsirea iubirii față de soțul ei.

Am regăsit în paginile ei o idee pe care o mai citisem pe FB și care chiar este demnă de reținut:

*Atunci când tragi linie, nu contează cine te-a făcut să plângi, ci acela care-ți arată că poți să zâmbești din nou.*

Și cel mai impresionant pasaj mi s-a părut cel din Scrisoarea către tatăl meu: *Ce lacome am fost! Nu ne mai ajungea oricât de mult te-ai străduit. Am cerut din ce în ce mai mult, în timp ce tu păcătuiai muncind, de parcă ai fi trăit veșnic. .. Să auzi suspinele noastre nesfârșite, că nu am știut să ne oprim din cerut și să te prețuim. Doreai de la noi ajutor la bătrânețile pe care nu le vei cunoaște vreodată…*

O carte despre cum se învinge când îți dai seama că ai o singură viață, când îți știi atuurile și când ești iubită. O carte despre o idee de valoare, pe care multe dintre noi o ignoră: *Dacă mă pierd pe mine, am pierdut tot.*

Citiți cartea și scrieți fiecare despre voi o astfel de carte: pentru voi, pentru ai voștri, pentru cei care nu vă cunosc și care vor fi încurajați prin experiența voastră.

Am înțeles ideea, nu aștept a doua carte, Ana, dar îți doresc să fii fericită cu tot ceea ce ai pentru că te numeri printre persoanele care au apucat cu putere binecuvântarea și nu-i mai dau drumul! 🙂 🙂 🙂

Emoții

Vorbim și scriem rar despre emoții. Sau le manifestăm atât de violent încât oamenii crescuți de noi nu mai vor să audă de ele, iar cei de lângă noi preferă să pună o oarecare distanță între noi și ei – pentru că încep să vadă cine suntem în criză.

Azi a fost o zi de emoții. Am ajuns într-un loc unde n-am mai fost de 17 ani. Acum 17 ani, acolo, am cunoscut pe cineva, care, între timp, a plecat în SUA. Am avut 2 ore de plimbare printr-un oraș mic, fotografiind locurile respective și trimițând pozele, pe FB, discutând prin mesaje cu acea persoană care, în general, e greu de găsit, având de crescut 3 copii. Sigur că după aceea intrăm din nou în carapace, fiecare cu dificultățile ei, dar ideea este că ne-am permis luxul de a ne bucura și a plânge împreună, chiar de la distanță…

Nu știu cât timp vă faceți pentru a trăi sau retrăi emoții. Dar cred că, dacă am exterioriza mai mult ceea ce trăim, am fi mai liberi și depresia ar sta departe de noi…

Descoperă ingredientul … – Todd Kashdan

Sunt sigură că nu v-ați gândit nicio clipă măcar că aș da o rețetă culinară! 🙂 Prietenii știu de ce!

Ingredientul despre care vorbește cartea apărută la Editura Trei este cel care-ți lipsește pentru o viață împlinită. Sunteți curioși ce ingredient este? Haideți, aveți trei posibilități pentru a ghici. Până vă gândiți, eu vă garantez celor fricoși, celor care vi se face frică să trăiți sau să schimbați ceva, celor care închideți ochii de câte ori e ceva care vorbește despre dificultăți, preferând să treceți pe lângă decât să le înfruntați, că această carte este pentru voi. Nu numai despre voi (de fapt, noi, că eu sunt în această categorie, de aceea și citesc o astfel de carte! 🙂 ) , ci și pentru voi. Adică are soluții! Hm, poate spun prea mult – soluții. Are o logică ce curge cursiv și combate toate gesturile noastre refractare la nou.

*Curiozitatea creează posibilități; nevoia de certitudine le îngustează. Curiozitatea creează energie; nevoia de certitudine o consumă. Curiozitatea duc la explorare; nevoia de certitudine duce la încheiere. Curiozitatea înseamnă evoluție; nevoia de certitudine se referă la reluarea unor evenimente. Curiozitatea creează relații; nevoia de certitudine creează o atitudine defensivă. Curiozitatea înseamnă descoperire; nevoia de certitudine înseamnă să ai dreptate.*

Da, ingredientul respectiv este curiozitatea. Atenție aici: *Dacă suntem convinși că trebuie neapărat să înțelegem totul, să fim în stare să prezicem cu certitudine viitorul și să deținem controlul, atunci vom aluneca spre stagnare*.

Poate nu e o carte pentru adolescenți – pentru că ei au entuziasmul specific vârstei (ei, aș, e și pentru ei, că entuziasmul lor e mai degrabă pentru a trăi clipa, nu pentru a avea viziune!), dar sigur este pentru cei blazați, pentru cei care și-au pierdut locul de muncă sau de ceva vreme nu mai ies din depresia care i-a cuprins de când cu … (chestia aia!)… E o carte pentru cei care la fiecare pas zic: aș face, apoi adaugă – Mâine! Dacă! Dar! Când s-o putea!

Este o carte pentru cei îngrijorați, cu anxietate, cu atacuri de panică, pentru cei nemulțumiți de ei înșiși și invidioși pe situația altora, este o carte pentru cei care s-au cam plictisit de viață și se apropie prea mult de dulapul cu medicamente sau de linia de cale ferată, este pentru cei care se plâng, pentru cei care descoperă că sunt plictisitori și cei din jur îi ocolesc… Este o carte absolut necesară pentru cei care nu mai văd lumina, deși soarele pripește și toți poartă ochelari de protecție!

Este o Carte!

P.S. Nu m-am putut abține să nu citez și asta:

*Lipsa de curiozitate este un teren propice pentru

• stereotipie și discriminare, care, duse la extrem, se transformă în ură și chiar violență,
• siguranță de sine exagerată și ignoranță, care se soldează cu decizii neinspirate,
• dogmatism și gândire rigidă, care sunt opusul flexibilității psihice.*

Am depresie sau sunt în depresie?

Am descoperit astăzi un chestionar de evaluare psihiatrică.

L-am rezolvat în două moduri: cum aș fi răspuns în partea cea mai dificilă a vieții mele și cum răspund acum. Este o diferență enormă, de 45 de puncte.

Cred că oricine are nevoie să-și cunoască starea emoțională – unii dintre noi se vor liniști: *ei, zic eu că-s nebun, dar nu-s decât de dus la doctorul de familie*. 🙂

Alții însă vor realiza care e situația lor și se vor adresa unui doctor specialist. Fără întârziere!