2

Micul Prinț de la Țăndărică

Nu că sunt eu Gică Contra, nici că am impresia că ce zic eu e lege – în general, nu-mi cer nici drepturile firești, cu atat mai puțin să mă apuc să mă iau de oameni – dar cand e vorba despre literatură, am și eu curajul de a-mi spune părerea.

Micul Prinț nu mi se pare o carte pentru copii. Punct. Da, știu, toată lumea o oferă celor mici, cadou, am primit și eu pentru fiul meu încă de cand avea 2 ani, și în romană și în engleză, dar în afară de *Te rog, desenează-mi o oaie* nu a mai ascultat. E foarte multă filosofie acolo, iar textul așa cum apare în carte este un dar potrivit pentru copiii care suferă mult, care înțeleg subtilitățile, nu pentru cei simpli, care nu s-au luptat cu viața.

Fiul meu n-a gustat-o. Cred că dacă ar fi fost cartea așa cum este scenariul piesei Micul Prinț de la Țăndărică, era familiarizat cu ea, pentru că inteligență cenușie, scenaristul, a ales exact lucruri pe care să le priceapă cei de 5 ani… Iar pentru cei de zeci de ani, a strecurat unele lucruri entuziasmante…

De la decor, la interpretare, la costume, Micul Prinț este absolut atrăgător.

0

Fără frică – Teatrul Ion Creangă

Pe grupe de varstă fiind spectacolele, acesta se adresează celor care au între 3 și 6 ani. Eu cred că la 3 nu înțeleg mesajul, însă se distrează pentru chipurile veveriței și iepurașilor. Pentru că, da, acestea sunt cele trei personaje: o veveriță pofticioasă de alune și care rade de iepurași și doi iepurași, cu defecte pe care le ascund, dar cand veverița li le identifică se supără pe ea că e barfitoare – poate voiau să spună *realistă* și nu mai știau cum!

Spectacolul e reușit și datorită scenariului, și datorită decorului – o pădure tomnatică, datorită melodiilor simple din timpului lui, dar și datorită jocului deosebit al veveriței. Despre iepuri nu mai vorbesc, ei sunt celebri. (mi-a plăcut că cele două actrițe-iepuri trebuia să-și spună el – el, și uneori nimereau ea, pt că normal sunt prietene de-o viață… și se îndreptau, discret, nu intrau în panică.)

A fost drăguț și pentru că Veverița este deosebit de stălucitoare – tanără, plăcută, expansivă; s-ar putea ca tații să considere că au copii care trebuie să vadă de două ori piesa… de fapt, punand cuvintele lor în gura copiilor. 🙂 Mi-a plăcut firul scenariului – cei doi iepuri nu se înțlelegeau nici între ei; cu veverița care le băga strambe, cu atat mai puțin. Dar după ce se ceartă cu veverița și aceasta cade în prăpastie, ei se văd în situația de a avea grijă de ea – cum să o scoată de acolo.

Expresie care voia să le atragă atenția copiilor:

*Mi-e frică să-ți arăt cat mi-e de frică.*

Și atunci au luat ruleta și au măsurat frica dintre cele două lăbuțe care s-au deschis destul de mult. Cum aceleași lăbuțe s-au deschis și mai mult la întrebarea: Dar cat curaj avem?, cei doi și-au dat seama că ar trebui să încerce o operațiune de salvare pentru poznașa lor prietenă.

Ca să vă scăpați prietenii din groapă, sunteți gata să plecați noaptea prin pădure, să ajungeți în sat unde cainii sunt liberi pe noaptea și vă pot prinde de codiță?

Iepurilă și Pămătuf s-au scuturat de frica lor și au pornit după pompieri și doctor, pentru că telefon nu aveau să-i cheme prin 112, iar cand Rița s-a făcut bine le-a mulțumit – mai cu jumătate de gură, că ea era mai carcotașă…

Cantecul de final m-a cucerit: iepurașii din pădure nu-s fricoși, iepurașii din pădure-s chiar curajoși. Sper să fiu un iepuraș curajos de acum.

Acum, serios, vreau să mulțumesc cuiva pentru munca mea, care implică fericirea de a lucra pentru copii. Postului de radio nu am cum să fac asta, pentru că e impersonal. Dar Dumnezeu este personal. Așa că primul către care se îndreaptă mulțumirea mea este Dumnezeu, iar cea de-a doua este prietena mea care mi-a  oferit prilejul să joc și ca manevrant de păpușă și ca mamă de păpușă în cele 10 povești scrise de mine…

Recunoștință veșnică pentru 23 de ani de libertate și împlinire, la locul de muncă. Eu nu am *scarbici*, ci *bucurici*. Eu nu am supărare, ci doar exaltare.

Și cand te gandești că maine, de la 10 am întalnire cu Micul Prinț… Sunt din nou binecuvantată.

 

 

 

 

 

 

 

0

Fă primul pas

Cu ceva timp în urmă, nici nu mai știu pe unde, nici nu mai știu cum să găsesc, am descris situația unei persoane care trăiește pe langă blocul nostru și-și cară plasele după ea, peste tot. Eu, de cate ori mă văd cu mai mult decat geanta, îmi spun: Ico! – pentru că doar ea trudește de dimineața pană seara ducandu-și ca melcul sutele de lucruri, pentru care nu are casă. Ai ei locuiesc la scara 1, noi locuim la scara 2, ea stă toată ziua afară, iar seara vine și doarme în scara noastră. Pe gerul ăsta e groaznic, aș vrea să o iau în casă, serios!, dar este foarte violentă, vorbește urat și trebuie să te ții la distanță de ea. Singurul moment în care mă duc langă ea e cand am ceva de mancare și vreau să-i dau – atunci știu sigur că mă acceptă să mă apropii; altfel, scuipă, dă din maini și din picioare.

În ultimul timp, am început să-i cumpăr pui la rotisor, ciocolată, brioșe de lămaie – îmi place să-i iau lucruri fine, pentru că mi se pare că măcar atat pot face și eu pentru ea, pentru a-i da senzația că e specială.

Azi, am schimbat garda la palat 🙂 , eu am plecat, fiul meu a venit acasă și am vorbit puțin, după care el a urcat în casă. I-a deschis ușa Icăi, pentru a o lăsa să intre, să se cuibărească la locul ei, pe scările dinspre etajul 1.

Cand m-am întors, în sufragerie trona o pereche superbă de cizme albe. Să tot înfrunți zăpada cu ele și să mai ai și impresia că tu însuți te confunzi cu ea…

*Mami, îmi explică fiul regal, le-am primit de la Ica. Mi-a zis că sunt un băiat bun și că e bine să nu-mi fie frig la picioare. I-am spus că nu le pot lua, că sunt mare, față de ele. M-a rugat să ți le aduc ție. Pentru că suntem de treabă.*

Am rămas perplexă. Ce pot face în situația asta? Cum să o răsplătesc? Să le iau? Să le folosesc – e drept, sunt 35, numărul meu, iar ea poartă 40?

Dar lucrul cel mai impresionant e altul – ceva atat de fantastic, minunat, cu etichetă pe el, putea primi doar de la un om, ea nu și-ar fi permis. Nu are bani pentru nimic, nimeni nu-i dă altceva decat mancare, pentru că, după ce că e sărită după fix, cand are bani își cumpără băutură… Cu alte cuvinte, sunt mulți oameni care încearcă să aibă grijă de ea, sunt oameni preocupați de starea ei, chiar își doresc să o răsfețe; cand noi facem primul pas spre a ajuta, nu suntem nici primii, nici singurii…

Cizmulițele stau sub bradul care încă strălucește, pentru că nu e doar pentru iarnă, e pentru tot timpul anului; doar e nins cu îngeri și îngerii sunt bineveniți tot mereu. Mă uit la ele, în lumina beculețelor verzi și mă întreb ce lucruri simandicoase să-i mai iau Icăi – nu mai intră în discuție faptul că îi voi cumpăra niște cizme nr. 40. E de la sine înțeles…

 

 

15

Există și un sfarșit fericit

Vreau să închei ziua frumos, așa cum a fost acum cateva minute. Lunar, iau pastile compensate, dar și plătite. De la aceeași farmacie, de langă doctorul de familie, undeva pe langă Obor. Acum două luni, am fost acolo și cand am ajuns acasă am descoperit că, dintre medicamentele plătite – și scumpe! – mi-au dat doar 20, în loc de 30.
Am înghițit în sec și din acel moment nu am mai călcat prin acea farmacie, ci în cea de langă ea. Azi, în farmacia la care mergeam în ultimul timp, vanzătoarea s-a plans că nu are contract cu Casa de Asigurări la care sunt eu și n-am avut ce să mai fac – am mers la vechea farmacie…
Politicoasă, i-am spus doar: vă rog să le numărați sub ochii mei să nu mai pățesc ce am pățit data trecută…
*O, ne pare rău că s-a întamplat asta, de ce nu ați venit atunci să ne spuneți?*
Am privit-o ca picată din lună – păi, dacă îmi spuneați că am scos folia și că dau vina aiurea pe dv?
Mi-a numărat pastilele, dar nu-mi mai făcea totalul.
*Să știți că la aceste pastile nu ne apare nimic în plus*, mi-a zis într-un sfarșit.
*NU la acestea mi-au lipsit, ci la cele pe care le-am plătit cu preț întreg – cele scumpe*.
Le ia la numărat și pe acelea și ochii i se măresc de uimire: sunt 10 în plus, sunt ale dv și vi se cuvin. Dar de două luni să nu spuneți nimic. Data viitoare sper să nu se mai repete, dar și dacă se va repeta, mai bine spuneți, manifestați-vă, explicați…
Bravo, băieți, după episodul de azi cu autobuzul care n-a oprit în stație, ci ne-a făcut să alergăm, după ce că am stat 30 de minute în stație, asta a fost de vis.
Așa, ca să-mi închidă gura și mai ales să-mi panseze inima că în loc să plec în altă parte insist să răman aici, cu gandul că e mai bine așa, că am un loc special aici…
0

Eu, Oblio – la Teatrul Țăndărică

Stăteam în fața ghișeului și am cerut un bilet. Mi-am dorit să văd teatrul 🙂 ca să serbez Ziua Culturii Romane cu o poveste străină. Casiera se uită cu superioritate la mine și-mi zice:

  • Dar copilul?
  • N-am copil, răspund eu, vinovată că nu am ceea ce cere ea. (De fapt, apoi mi-am dat seama, credea că am venit însoțită de piticanie și cred că ei nu trebuie să-i iau bilet!) Adică, am, mă apucă pe mine plăcerea de a intra în discuție cu oamenii, dar are 17 ani maine-poimaine și m-a declarat copilul casei. Așa că mi-a dat voie să vin aici. Dar cu o condiție: să nu-i povestesc ce văd, pentru că are treburi mai serioase! 🙂

Doamna zambește cu indulgență, ia cei 15 lei și-mi dă bonul. Intru în sală. Stup de albinuțe. Da, știu de multă vreme că teatrul pentru copii nu va da niciodată faliment. Dacă adulții culți se sting unul cate unul, copii se vor naște mereu. Că nu se vor atașa de teatru și nu vor mai merge nici ei cand sunt mari, da, știu, dar cat sunt micuți sunt duși prin statutul de cei ce trebuie educați…

Sala era plină, grupele erau de la școli diferite, unele educatoare vorbeau în engleză, altele în germană. Cele mai multe făceau instrucție cu copii, una dintre ele le oferea sandviciuri și apoi le-a pus apă în păhărele cat un degetar. Asta chiar mi-a plăcut.

În timpul spectacolului, au fost multe momente amuzante, dar voi vorbi despre una singură – nu cred că actorii nu se cramponează de asta, probabil sunt atat de obișnuiți cu faze de *camera ascunsă* …

Oblio avea un discurs foarte serios. O educatoare strigă – eu cred că ea voia să șoptească, dar era prea supărată pe copil ca să-și dea seama cat de tare se va auzi:

  • Închide gura. Taci. Nu mai spune nimic.

Recunosc, am fost la Oblio datorită amintirilor. Cred că aveam 18 ani cand s-a difuzat și-l urmăream fascinată. Mă întrebam ce vor înțelege totuși copiii pentru că desenele animate erau foarte filosofice. Textul a fost excelent realizat acum, profund, în esență, dar accesibil și putand fi interpretat ușor și de un pitic.

Întrebarea centrală a piesei – ce este sensul? Și nu cel care se referă la direcția de mers, ci acela al vieții, al oamenilor care nu seamănă cu ceilalți, dar care au mult de oferit.

Lucrul care mie mi s-a părut cel mai interesant este îmbinarea tehnologiei cu jocul de scenă – pe cei trei pereți mari, albi, realizați din panouri, se desfășura o acțiune care completa, dădea decorul întamplării, iar pe scenă nu era decat o masă cu o formă interesantă, pe care evoluau personajele. Și să nu vreau să uit introducerea și finalul piesei: prezentatorul desena cu degetul prin aer… și apăreau căsuțele țuguiate pe pereți… Era o chestie așa de interesantă și incitantă pe copii, toți ridicau mana și încercau să facă la fel. Dragii de ei, ce-i mai invidiază pe oamenii mari că pot așa ceva, cand nici oamenii mari nu pot – doar tehnologia îi ajută.

Un lucru știu sigur: cu prima ocazie, merg din nou. Oblio pus în scenă la Țăndărică este ca o carte bună; eu nu recitesc nicio carte – dar pe Oblio l-aș vedea de zeci de ori ( 🙂 ca pe Liceeni – că atunci cand a apărut eram de varsta personajelor: de 7 ori într-o săptămană).

Urmăriți programul de la Țăndărică și întalniți-vă cu Oblio – s-ar putea să vi se pară că vă întalniți cu propria persoană, în oglindă.

P.S. Am mai scris despre piesele de teatru de la Țăndărică în urmă cu ceva timp:

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2012/06/06/mica-sirena-a-lui-tandarica-bucuresteanul-teatru-de-copii/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2012/06/07/alice-in-tara-minunilor-teatrul-tandarica-bucuresti/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2012/06/08/punguta-cu-doi-bani-teatrul-tandarica-bucuresti/

 

 

2

Depresia (5)

*Dacă-i marți, e Belgia* – era titlul unui film *de pe vremea mea*. Dacă e sfarșit de săptămană, e soluția antidepresie. Nu de alta, dar artiștii sunt cei care suferă foarte mult de acest lucru – și, din concluziile mele, cei ce scriu un blog sau citesc blogurile altora sunt măcar nițeluș 🙂 artiști.

Sugestia de azi se află aici.

Umorul e, pană la urmă, cea mai bună armă împotriva depresiei, iar creativitatea este cea mai sigură metodă pentru dezmorțirea disperării…