#Septembriefărăzahăr la final

Sunt fericită. Nu pentru că a trecut luna și mă pot înfrupta din dulce. Nu pentru că am reușit să mă țin de promisiune. Pentru că 1. a trecut septembrie, dar eu voi rămâne cu ideea că zahărul e dușmanul meu, deci mă străduiesc să renunț la el cât mai mult. 2. nu sunt dintre cei cu rezistență forte sau care fac ce-și propun: de 6 ori am călcat peste promisiune. Dar din 30 de zile, eu, care mănânc o tavă de prăjituri, să cedez doar în 6, personal, mă aplaud.

Iar ceea ce am făcut în această perioadă a fost, pur și simplu, să mă monitorizez, să mă urmăresc: nu am cedat niciodată dacă eram singură și plângeam de dorul dulcelui 🙂 , însă am cedat dacă eram între prieteni (și nu cu 2-3, că atunci rezistam, ci între 20-30). Am descoperit că, dacă-mi tai rondele sau sticksuri de morcovi și le ronțăi ca desert, e un fel de a mă recompensa, care reușește să-mi mintă corpul o vreme… Cred că cei care vor să facă o schimbare trebuie să se studieze și să se cunoască foarte bine pentru a preîntâmpina orice situație delicată. Iar dacă ea vine să nu ajungă la concluzia că nu mai pot și gata, mai bine renunță, că un nou stil de viață, sănătos, nu e pentru ei, că ei sunt neputincioși. Nu. Pur și simplu, s-a întâmplat, au căzut și acum o iau de la capăt, că, dacă fiecare zi e un nou început, de ce să nu fie un nou început și pentru sănătate, în orice moment?

Acum aș dori să că recomand un articol

https://retetecugust.com/2012/09/10/10-pasi-simpli-si-eficienti-pentru-a-ti-stapani-poftele/

pe care îl puteți printa și chiar învăța pe dinafară, adăugând la el descoperirile care țin de persoana voastră, în așa fel încât să puteți să duceți o viață fără dependențe (a apărut de curând un film – nu vreau să-i fac reclamă pentru că mi se pare foarte slab! – dar eroina se ocupă cu drogurile, le produce în Cambodgia și, când oferă zahăr cuiva, spune: e de 5 ori mai nociv decât drogurile mele, te apropie de moarte de 16 ori mai mult decât drogurile mele, dar e legal… ).

În încheiere, luând câteva idei de aici aș vrea să insist pe ideea că, dacă tot vrem să trăim mult și bine, ar fi cazul să fim stăpâni pe noi înșine. Ori *a fi stăpân pe tine* înseamnă a rezista tentațiilor. Noi nu prea luptăm cu ele pentru că (ciudat și de-a dreptul închizător de cerc!) zice: o viață avem, și în asta să ne reținem de la ce ne place?

Deci, vrei să renunți la ceva?

a. Privește lucrul la care renunți ca la ceva de care nu ai nevoie. Găsește-i înlocuitorul. Cel mai potrivit. Cel mai sănătos. Consultă-te cu cei care se pricep. Oferă-i organismului tău ceva care să-l bucure, dar să-i aducă și sănătate. (Știu că pare pueril, dar când ți se spune: nu mai bea cafea, și ai la dispoziție atâta cafea de orz pe piață, încearcă schimbarea – poate la început nu-ți va plăcea, dar lasă timpul să treacă și te vei obișnui cu ea.)

 

b. Bucură-te de victoriile mici pe care le ai. A avea așteptări mari de la tine, în situații în care ești așa de slab, nu e înțelept. Eu m-am aruncat la o lună pentru că am avut alături un grup, oameni care mi-erau alături și care mă susțineau. Dacă ești singur și vrei să învingi ceva, mai bine stabilești ținte pe durate scurte decât să te lauzi cu jumătate de an. Când ai o ispită, îi cedezi într-o secundă, nu mai ții tu cont că ți-au mai rămas 5 luni, 22 de zile și 29 de secunde. De aceea, ți-ai programat o zi fără un anumit lucru, ziua aceea este importantă, îți aduni puterile, te controlezi, te urmărești, ești concentrat pe ceea ce faci. Seara, dacă vezi că a fost destul de bine, iei decizia ca și ziua următoare să o dedici aceluiași scop. Și în fiecare zi lupți pentru atunci! Pe mine mă omoară ideea de a rezista 5 luni și a ceda în ultima, așa că prefer să număr victoriile cu zilele, decât să pierd chiar înainte de final.

Și, repet, ai căzut? Ce-ar fi dacă bebelușii nu s-ar mai ridica după prima căzătură și ar zice: *Eu nu voi putea niciodată să merg?* Dacă ei au curaj, noi de ce nu am avea?

c. ia-ți prietenii ca martori pentru schimbările pe care vrei să le faci. Ori ești într-un proiect cu cineva, ori acel cineva a trecut prin așa ceva, ori te cunoaște atât de bine și știe de ce anume ai nevoie să auzi în anumite momente pentru a nu te lăsa păgubaș.

Dacă ești dintre cei care sunt motivați de așa ceva, poți chiar să joci un joc – dacă cedez, trebuie să renunț la… (de la bani la lucruri care-ți sunt foarte necesare! S-ar putea ca lucrul acesta să te determine să mai reziști încă puțin, iar, în contextul tentațiilor, *puținul* e esențial – pentru că mai ai timp apoi să respiri, încurajat de noua victorie.

d. Gândește acțiunile tale în sistem de *ce vreau să se întâmple azi*! Dacă reușești azi să faci un lucru pe care-l vei repeta și mâine, ești mult mai încântat decât dacă te gândești că ți-ai propus să slăbești 20 de kg – și e așa de greu, să renunți la lactate – și brânza aia miroase așa de frumos încât azi ai rezistat, dar mâine… etc…

e. fii permanent viu – da, știu e o idee care pe mulți îi face să râdă, dar e o idee foarte importantă. Știți cum zicea Eminescu: *Un mort frumos, cu ochii vii…* Noi acționăm din inerție, de multe ori. (Eu, dimineața, nici nu deschid lumina, când trebuie să mă pregătesc pentru lucru. Mă duc la dulap, iau un pantalon, iau o bluză și le îmbrac, apoi intru în pantofi. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă văd în oglindă îmbrăcată în niște culori așa de fistichii… Pentru că pentru mine nu conta, obosită fiind, ce pun pe mine ci că pun pe mine. Nu mă mai gândeam la culoarea lucrurilor, ci la faptul că am corpul acoperit și asta contează, nu?) Ei bine, e cazul să fim permanent conștienți de faptul că trăim și că faptele noastre au influență asupra vieților noastre. Dacă vorbim despre mâncare acum, ar fi interesant să alcătuim un caiet în care să scriem de fiecare dată ce anume am ronțăit. Ia încercați o săptămână, fără să vă rețineți, să scrieți cum vă hrăniți. La ce oră, cu ce anume, cât, pe unde apucați, cât dați pe fiecare gustare, pe fiecare chestie de care aveți chef. După aceea analizați.

Inconștient, noi facem lucruri pentru care nu ne simțim vinovați și de care nici nu vrem să auzim, dacă suntem lucizi. Dar, dacă vom conștientiza, s-ar putea să ne dorim să scăpăm de ceea ce pune stăpânire pe noi: viciul acesta care ne dă bătaie de cap sau kg în plus.

Când ești viu, așa cum propuneam 🙂 , ești atent la ceea ce faci și la ceea ce se întâmplă, ești pe fază, nu lași mâna să lucreze pe cont propriu, așa cum nu lași piciorul să se ducă în locuri unde nu ai avea ce căuta. Te autocunoști, observi ce-ți face rău și ce-ți face bine și capeți demnitate. Respectul de sine crește. Specialiștii spun astfel:

 

*Observă de la ce începe un viciu. Dacă vrei cafea, observă cum gura îți lasă apă. Află unde se află această  necesitate în gura sau în stomac? Ce gânduri îți apar în cap? Când organismul începe să acționeze? Când apare sentimentul de satisfacție: atunci când bei cafeaua sau după ce ai băut-o?*

A fi conștient de ceea ce se întâmplă cu tine înseamnă a te putea controla. A fi viu înseamnă a putea să faci schimbări pentru că ești conștient ce doare și ce mângâie.

f. Din punct de vedere emoțional, acum:

• când urmează o perioadă grea sau în singurătate, normal că trebuie să ai mai multă grijă față de tine, asta înseamnă că s-ar putea să fii mai predispus la căderi decât atunci când ești liniștit sau când ești între oameni.
• găsește-ți un prieten cu care să te poți deschide pe tema aceasta – și acum nu mă refer neapărat la un om – poate fi și un jurnal sau un alt sistem de mărturie (scrii pe foi și le pui în plicuri, păstrând scrisorile într-un cufăr ca dovadă că ai avut de trecut peste încercări, dar le-ai biruit sau scrii pe hârtii cărora le dai foc, dacă ți se pare că în felul acesta ești eliberat de tensiunea care te îndeamnă să calci peste ceea ce nu-ți dorești să faci)
• oferă-ți mici cadouri – dar nu o ciocolată, dacă reziști 5 zile fără zahăr! 🙂 Poți avea o colecție a victoriei, pe care o alcătuiești special cu această ocazie. E nevoie să fie și puțin costisitoare acele lucruri, pentru ca banii pe care-i economisești renunțând la viciu să nu-i dai pe … darurile că renunți la el 🙂 .
• fă-ți un caiet cu motivele pentru care ai luat decizia de a face ceea ce faci. Acolo adaugi zi de zi, alte idei, ori de acolo le citești pe cele vechi și-ți reamintești motivația; ori pur și simplu scrii același lucru de mii de ori pentru ca să-ți intre în cap și să-ți fugă dorința de a călca strâmb. (aici este vorba tot despre responsabilitate – față de tine, față de viitorul tău)

După cum spuneam, din 30 de zile, 6 am cedat. Edison a avut nevoie de 1000 de încercări pentru a reuși ceva. Probabil că și noi avem nevoie de a repeta de sute de ori un lucru pentru a deveni obicei. Faptul că greșim o dată nu înseamnă că nu suntem în stare sau că nu e de noi acel nou obicei, ci că am bătut de prea multe ori cărările anterioare și e cazul să insistăm cu cele noi.

Nu vă lăsați, dacă ați luat decizii importante pentru sănătatea voastră.

Succes. Sau sport(t) 🙂 ,  cum zic eu.

 

Fata cu portocale – Jostein Gaarder

Am urmărit niște discuții între adolescenți care-și recomandau unii altora cărți. Aceasta a apărut în mod deosebit între preferințele băieților. Ieri am auzit de ea, azi am luat-o de la bibliotecă și da, cu siguranță că nu numai băieții, dar și tații, bărbații, o pot considera una dintre puținele cărți adresate lor.

Așa că tați, știți ce carte să vă cumpărați și ce carte să le oferiți băieților voștri.

Este o carte scurtă, dar profundă, parcă scrisă dintr-o suflare: o scrisoare de la un tată pentru fiul său (v-ați săturat, nu, de scrisorile mamelor pentru copii, siropoase și lungi. Să vedem ce are de zis un bărbat în fața morții!)

Un fragment simplu și pătrunzător din carte – *Un cerb se ivește deodată dintr-un crâng și te privește intens o secundă, apoi dispare. Ce suflet pune animalul în mișcare? Ce forță colosală decorează pământul cu flori în toate culorile curcubeului și împodobește cerul nopții cu o dantelă somputoasă de stele scânteietoare?

Nu veni să-mi spui că natura nu e un miracol. Nu veni să-mi spui că lumea nu este o aventură. Cel care nu a înțeles acest lucru este în pericol să înțeleagă numai în momentul când aventura este pe punctul de a se termina. Atunci are o ultimă șansă să se frece la ochi de uimire, o ultimă posibiltate de a se abandona acestui miracol de la care acum își ia rămas bun, pentru că îl va părăsi.*

Și nu mă pot abține să nu-l redau și pe al doilea – *Viața este scurtă pentru toți cei care reușesc într-adevăr să înțeleagă că într-o bună zi întreaga lume se isprăvește de tot. Nu toți oamenii înțeleg acestea. Nu toți au capacitatea de a pricepe ce înseamnă în realitate să dispari pentru totdeauna. Este prea multă zarvă și trudă oră de oră și minut de minut, pentru ca oamenii să-și dea seama de aceasta.*

Cu siguranță că fetele și mamele vor citi cartea, din inerție, datorită numelui, dar nu uitați – trebuie să ajungă la băieți și bărbați.

P.S. Treceți peste copertă! Poate dv nu vi se pare urâtă, dar mie chiar mi se pare. Și asta era să mă determine să n-o citesc… Dacă reușiți să depășiți imaginea, cartea vă va fascina.

Webstock, 2017

Vineri, 29 septembrie, începând cu ora 8, începe Webstock, 2017.
Si anul acesta Webstock este organizat in doua sesiuni si sase micro-conferinte care se vor desfasura in paralel. Cele doua sesiuni vor aduce pe scena eroi din online si offline care prin povestile lor vor oferi audientei o doza de inspiratie. Micro-conferintele sunt un maraton de noutati si de inovatie in online si abordeaza urmatoarele teme: Influencer Marketing, Blogging, Instagram, Best practices, New digital ideas, Visual marketing.

Cred că lucrul cel mai important, pentru cei care nu participă, din diferite motive, dar și-ar dori să știe despre ce este vorba este că:

Evenimentul va putea fi urmarit online pe www.webstock.ro, incepand cu ora 09:00. 

Gala Webstock Awards
La final de zi va avea loc Gala Webstock Awards, cea mai importanta competitie din online-ul romanesc, in cadrul careia vor fi premiate proiectele din mediul digital care s-au remarcat in ultimul an prin creativitate si originalitate.

Speakerii #webstockro
La fel ca in fiecare an, Webstock reuneste pe aceeasi scena profesionisti din cele mai diverse domenii, oameni care exceleaza in activitatatile pe care le desfasoara si care au dobandit o vizibilitate crescuta datorita online-ului. Lista completa a speakerilor este disponibila pe www.webstock.ro.  

În funcție de ceea ce vă interesează puteți alege, deși eu cred că e un fel de festival, un fel de desert să stai și să-i asculți pe toți, fiecare având experiența lui de împărtășit și domeniul lui – pe care, chiar dacă nu-l stăpânești, îl poți înțelege, cu această ocazie.
Personal, abia aștept ca în prima parte să-l urmăresc pe actorul Marius Manole, iar în cea de-a doua să intru într-un univers care nu are nimic de-a face cu stilul meu, condusă de Ionuț Budișteanu – informatician și inventator. Doctorul Cătălin Cirstoveanu, șeful secției de la Terapie Intensivă Marie Curie este, însă, de departe, preferatul meu.

Ce va fi, vom vedea și vom putea discuta apoi pe larg. Important este să nu uitați: Evenimentul va putea fi urmarit online pe www.webstock.ro, incepand cu ora 09:00. 

John Hunter cu The World Peace Game la Verita School

Mi-am zis să scriu puțin despre ce înseamnă sensul vieții… Când John Hunter, la sfârșitul prezentării despre fantasticul său The world peace game, a fost întrebat cum ne poate fi un model pentru a reuși și noi ceva de o asemenea anvergură cum este realizarea sa, a răspuns plin de umor: *A, nu, important e tocmai să nu faceți ca mine. Am renunțat la tot, la școală, la lucruri serioase, am reușit în cele din urmă datorită rugăminții mamei mele de a termina ceva… Orice. Și cum eu eram mai ciudat am ales un proiect experențial…*

Seminarul a constat în a înțelege cât de esențial este să schimbăm principiul de predare, dacă dorim să avem copii care să rezolve problemele omenirii, iar snoavele presărate pe colo-colo au demonstrat un singur lucru: dacă e chemarea vieții tale, nu te poți opri din a o trăi.

Jocul consta in amplasarea unei structuri cu 4 niveluri (subacvatic, terestru, aerian si spatial-cosmic) impartita intre 4 tari care isi disputa o serie de conflicte inspirate din situatii reale care sunt de actualitate in lume. In toate cele 4 niveluri se simuleaza 50 de crize care se petrec simultan si pe care copiii impartiti in cele 4 tari trebuie sa le rezolve integral pe parcursul celor 5 zile. Copiii primesc dosare de lucru in care sunt prezentate detaliat aceste crize, scopul jocului fiind stimularea copiilor in identificarea solutiilor viabile in contextul realitatii mondiale care au un impact major asupra celorlalte tari si cu implicatii socio-politice si financiare. Este declarata castigatoare tara care reuseste sa (i) rezolve un numar cat mai mare de crize pe cale cat mai pasnica si (ii) sa sporeasca averea initiala a tarii. In cei peste 30 de ani de cand John Hunter joaca acest joc in intreaga lume cu diverse echipe de copii a existat o singura situatie in care copiii nu au reusit ca in timpul alocat sa rezolve toate cele 50 de crize in timpul alocat de 5 zile.

Un astfel de joc, atât de elaborat, a fost un gând care l-a bântuit într-o seară, l-a trezit din somn și ore în șir a descris ceea ce ar putea fi desfășurarea jocului, a plecat apoi câteva zile pentru a-l gândi foarte bine și, în cele din urmă, l-a realizat fizic cu ajutorul tatălui… De atunci se tot joacă și urmările sunt masive: conducerea SUA i-a medaliat pentru că au idei atât de interesante pentru stoparea problemelor… Și pentru că au identificat marea problemă a lumii: încălzirea globală. Să vă spun ceva: militarii nu se sinchisesc de încălzirea globală c-o să leșinăm noi de cald sau că o să înghețăm, ci știu că, dacă se topesc icebergurile sunt niște căi care rămân libere, pe unde se poate ataca, porțiuni care devin vulnerabile…

Ei, viața asta și jocul copiilor de-a pacea…

John Hunter a zis că a încercat să-l implementeze și printre oamenii mari, doar că i-a fost greu să facă față, că nu e psiholog, iar între oamenii mari sunt orgolii… De aceea nu e nici pace în lume.

Eu sunt fericită că l-am văzut azi pe profesorul John Hunter, invitat al școlii despre care vă invit să aflați mai multe amănunte pentru că se pare că are ce oferi copiilor.

John Hunter, dacă auzi că am făcut o mare minunăție în umătoarele 4 luni, să știi că datorită influenței tale am făcut-o! M-ai convins: nu trebuie să fii cel mai… – ca să ai impact în lume. Trebuie să fii tu și să-ți pese de dezvoltarea celor de lângă tine.

 

John Hunter – The World Peace Game

The World Peace Game – Jocul Păcii Mondiale – este o simulare practică politică, un exercițiu care oferă posibilitatea jucătorilor să exploreze modeul în care este conecată comunitatea globală din perspectiva crizelor economice, sociale și de mediu și de inimienta amenințare a unui război. Scopul jocului este de a ajuta fiecare țară să evite cisrcumstanțele periculoase și atingerea prosperității globale cu intervenții militare minime. Organizați în “echipe ale națiunilor”, elevii ajung să înțeleagă mai bine impactul major al informației și cum este aceasta folosită.

John Hunter, un mare susținător al păcii cunoscut în întreaga lume, este expert în teoria inteligențelor multiple și inițiatorul Jocului Păcii Mondiale. Premisa de la care a pornit Hunter cu acest joc a fost cea de a cere scuze copiilor pentru felul dezastruos în care adulții lasă lumea în urma lor și de a-i ajuta pe aceștia sa înțeleagă că ei, copiii, pot să aducă o schimbare majoră pozitivă. Metoda de predare a lui John Hunter, care este și tată, dar și profesor, constă în predarea unor experiențe și nu teorii. Prin experiențele oferite, copiii își dezvoltă inteligența emoțională, adaptabilitatea și capacitatea de rezolvare a problemelor reale, aspecte pozitive pe care dorim să le cultivăm cât mai devreme posibil. Pe lângă dezvoltarea gândirii, elevii învață soluționarea de probleme, lucrul în echipă și își cresc încrederea de sine. Prin jocul său, John Hunter a fost consultat cu echipa lui de copii de catre Casa Albă și Pentagon, asupra felului în care aceștia văd posibilitatea rezolvarii unor probleme mondiale de mediu, crize sociale și politice.

John Hunter aduce Jocul Păcii Mondiale – The World Peace Game – în România. Mâine, pe 26 septembrie, John Hunter va susține o conferință pentru părinți, cadre didactice și psihologi la Hotelul Sheraton, de la ora 17.00. Organizatorii, Școala Internationala Verita, oferă un discount de 40% din costul biletului (99,99 lei), iar pentru a beneficia de el trebuie să folosiți codul VIS260917JHBLOG40 la înscrierea la eveniment, aici: https://verita.heme.ro/john-hunter–the-world-peace-game/comanda/.

Mai multe amănunte:

http://johannasburg.ro/john-hunter-aduce-jocul-pacii-mondiale-in-romania/

http://mamaareblog.blogspot.ro/2017/09/copiii-pot-salva-lumea.html

https://lullaby.ro/2017/09/24/cum-crestem-cetateni-responsabili-si-care-e-rolul-unei-simulari-politice-pentru-copii/

https://parintiimperfecti.ro/conferinta-john-hunter/

http://bloguldesprefrumusete.blogspot.ro/2017/09/invitatie-la-pace-si-40-discount-la.html?m=1

 

Dezamăgirea

*Să vin să te iau de la tramvai?* mă întreabă soțul meu, la telefon.

*Nu, îl liniștesc eu, în noaptea asta nu am de gând să lovesc pe nimeni.*

Dacă nu înțelegeți cum vine asta, am să vă spun în câteva cuvinte: mă întorceam de la o întâlnirea de 3 ore în care inima mea plânsese pe tot atât de mult pe cât râseseră buzele. Am reușit să duc la capăt evenimentul social, dar când am plecat din acel loc, dezamăgirea, supărarea pe prietenele mele, disperarea că trec prin așa ceva, toate la un loc s-au transformat într-o furie cumplită.

Nu știu ce experiențe aveți când treceți printre copiii de 8-12 ani de altă etnie, dar mie de fiecare dată mi se întâmplă să mă lovească sau să se arunce unul pe altul în mine. În furia mea, unul dintre cei trei care au trecut pe lângă mine, a aruncat mingea de fotbal exact în fața mea, dacă nu mă feream, direct în față o luam. Dacă de obicei sunt pașnică, indiferent de întărâtarea cu care mă presează ei, furia prin care treceam a fost atât de puternică încât, în secunda următoare, cel care-a făcut pe deșteptul a primit o palmă din partea mea, o palmă atât de puternică de s-au zguduit împrejurimile.

El s-a liniștit deodată, dar unul dintre băieți era ceva mai mare și a început să strige după mine: *De ce dai, de ce dai?*, lucru care l-a încurajat și pe cel mic – *Tată, mamă…*

Și da, tocmai se despărțiseră de părinți și da, doi vulturi de părinți alertați de urletele copiilor, s-au întors: Ce e, mă.

Eu am ieșit în fața celor doi și le-am explicat. Amândoi au vrut să mă bată pentru faptul că le-am lovit copilul. Eu le-am explicat că mingea, fără a mă atinge, m-a speriat, a fost lângă mine, m-am apărat. M-au înjurat, m-au bruscat, dar nu și-au dus la capăt ideea de a mă pune jos și a mă călca în picioare, cu care m-au amenințat 10 minute. Nu m-am mișcat din locul meu, mi-am cerut continuu iertare pentru că nu am putut rezista la o asemenea teroare și la final am primit învoire să dispar: *Marș de aici și să nu te mai prindem prin locurile astea!*

Am ajuns acasă plângând, nu pentru situația aceasta, ci pentru că dezamăgirea putuse să-mi dea o furie atât de mare încât să mă manifest astfel. Eram supărată pe prietenele care mă indignaseră, mai mult decât pe cei care se purtaseră urât cu mine, mă scuipaseră și-mi luaseră la înjurat tot neamul.

Atenție: când sunteți dezamăgiți, s-ar putea să-i iubiți încă pe cei care v-au deranjat și să nu le adresați niciun cuvânt, dar să vă răzbunați pe cei care n-au scrupule și  să vă pună jos, să vă calce în picioare.

Atenție la dezamăgire, deci!

Septembrie fără zahăr, la jumătate de drum

Este jumătatea drumului în cadrul proiectului #septembriefărăzahăr și tot ce pot să spun eu este că m-am străduit. Lucrul pe care l-am descoperit pe propria-mi piele, fără ajutor de la ceilalți, este că, dacă ești dependet de dulce, dar nu gătești acasă (pentru a pune în practică o rețetă gen Daniela Niculi *Cand te apuca pofta de un desert #farazaharadaugat faci o budinca din branzica dulce si pudra de cacao si o servesti cu rodie si cateva boabe de strugure negru #desezon  *) ești în cel mai mare pericol să te întorci la zahărul tău preferat. Eu vorbesc acum adolescentelor, tinerelor singure, femeilor ocupate care nu se apropie de bucătărie, celor cărora le gătesc ceilalți (și ceilalți gătesc foarte bine prăjituri și nu vor să renunțe la zahăr, așa că dulciurile lor vor fi cu zahăr – acesta este cazul meu!).

Cele mai mari probleme ale mele au apărut în momentul în care mi-am dorit ceva dulce, fructele deja le mâncasem și nu aveam vreme să fac rețetele propuse de gospodinele pricepute în #fărăzahăr. Așa că am cumpărat ciocolată fără zahăr – da, rău! sau am cedat la ispitele de la întâlnirile sociale (eu nu poftesc înghețată și bomboane, nu am avut nevoie de sucuri sau alte cocături de la cele mai sofisticate – patiseria franțuzească la cea italiană, dar când văd niște paleuri sau când am descoperit torturile de la întâlnirea de joacă a oamenilor mari…)

Recunosc, în aceste 15 zile, am mâncat de 3 ori cu zahăr. Cineva răutăcios îmi spunea: *așa, și, de ce nu te lași de vreme ce ai dat-o-n bară?* Pentru simplul motiv că atunci când a căzut prima dată copilul tău, când încerca să se ridice în picioare, nu a rămas acolo, ci a mai încercat o dată. Feriți-vă de astfel de persoane care vă descurajează când deja ați pornit pe un drum căruia nici nu credeați că îi veți face față. Feriți-vă de cei care, de ciudă că vă străduiți să vă fie bine, tocmai pentru că ei nu pot, încearcă să vă readucă la starea în care erați înainte.

Ați făcut deja un pas? E mai important acel pas decât orice dispreț pe care-l aruncă spre voi cei care nici măcar nu se gândesc să facă acel pas. Sau care și-ar dori să-l facă, dar sunt prea leneși și prea implicați în aceste chestii și atunci preferă să vă țină în starea voastră, de dinainte.

Cine nu înțelege că a scăpa de un viciu este o luptă și crede că, dacă ai greșit o dată, e un semn că ești făcut pentru așa ceva, că viciu scrie pe fruntea ta, să stea deoparte. Să țineți departe de dv astfel de persoane, indiferent că vă sunt rude sau prieteni intimi. Acești oameni în loc să vă ajute, vă vor în stadiul lor.

Era o poantă pe care am auzit-o de la un bătrânel care nu aerisea niciodată camera. Era decembrie, omul mâncase fasole vreo 3 zile la rând, nu deschisese geamul ca nu cumva să-l invadeze frigul. Îi spune fiica venită în vizită: *Măi, tată, aici pute.* Răspunsul omului: *Pute, pute, da-i călduț.*

Cei care vor nu numai #septembriefărăzahăr, ci și o viață sănătoasă (care implică și fără zahăr) ar trebui să înțeleagă că viața lor va fi cu dușuri scoțiene, uneori (și spune asta una care se simte bine de pe la 40 de grade în sus!). Cei ce vor ceva călduț nu sunt cei mai buni parteneri de drum pentru cei care vor un miros de viață deplină, nu cadaverică.

Ok, nu mi-a ieșit din prima, dar de ce să renunț? De când cu sportul, am învățat perseverența, așa că eu, cea mai delăsătoare dintre toate persoanele, spun că nu-mi pasă că am greșit sau de câte ori am greșit: voi merge înainte, ținând cont de decizia mea.

Fără zahăr!

P.S. După cum spuneam, trebuie să te ocupi de așa ceva în casă, ca să scapi de alternativa din comerț!

http://www.noidoisibebe.ro/pancakes-cu-banane-fara-faina/

http://www.noidoisibebe.ro/5-retete-fara-zahar-de-la-cineva-care-nu-l-mai-consuma-de-mai-bine-de-2-luni/

Sinceritatea pare răutate uneori

Oricât ar fi de dornică ființa mea să găsească părți bune în fiecare om, există și momente când îmi este imposibil să aplaud. Aș fi falsă. Aș fi complet lipsită de sinceritate.

În urmă cu ceva timp, m-am înscris împreună cu fiul meu la un seminar despre creșterea încrederii în sine. Acum, cred că oricine realizează că, de fapt, eu jucam un fel de teatru: *Vino cu mine, dragul meu, ca să nu fiu singură!*, dar scopul inițial era să audă el toate acele lucruri. 10 secrete pentru creșterea încrederii în tine nu-s de colea, zic eu, decisă să fac și o donație, decisă să cumpăr toate materialele de acolo, doar de drag că s-a găsit cineva să abordeze un astfel de subiect.

Trebuie să recunosc două lucruri extraordinare ale seminarului: a început la ora 17 fix, așa cum promisese (cred că e primul în viața mea la care particip – și am fost la destule! – în care s-a respectat timpul omului prezent în sală, nu cel al întârziatului din trafic!) și locul unde s-a desfășurat: centrul capitalei, un hotel de lux, o sală superbă, luminoasă, de excepție.

De aici, însă, mă voi abține de la comentarii cu privire la ceea ce a prezentat persoana. Voi reda doar scrisoarea pe care i-am trimis-o în aceeași seară.

Veți zice că sunt rea?

Poate veți zice că sunt chiar Muma Pădurii. Ori mama vitregă a Albei ca Zăpada.

Dar eu, care pot încuraja și oamenii care-mi fac rău, fiindcă nu port pică nimănui, chiar nu m-am putut abține.

*Bună ziua.

Am participat ieri la seminarul X, dar după 90 de minute am plecat

pentru că tot ceea ce am auzit era haotic și imposibil de pus cap la cap.

Nu, nu am putut pricepe nimic.

Sunt o persoană care a citit toate cărțile lui John Maxwell, (ea se lăuda că face parte din echipa lui)

de la cele religioase la cele despre afaceri,

venisem pentru a cunoaște o altă persoană care știe cum se abordează lucrurile

și am plecat dezamăgită.

Sper că a fost doar trac sau pur și simplu faptul că persoanele din față,

unele dintre ele,

erau prea zgomotoase pentru a te lăsa să te concentrezi să spui esențialul.

Dar, repet, în 90 de minute nu am auzit decât 2 lucruri inteligente, pe care, oricum,

le puteai spune în 3 minute.

Dacă îți scriu este pentru că îți doresc din suflet să-ți realizezi un material sănătos, scurt și plin de idei grăitoare,

care să ajute și pensionarii din sală și tinerii – ai avut o sumedenie de tineri care s-au ridicat și au plecat odată cu mine pentru că

au zis că nu găsesc nimic interesant în ceea ce spui.

Trecuseră 90 de minute și nu începusei discursul.

Succes în tot ceea ce faci!

Probabil că ai o experiență de viață care-ți permite să revezi înregistrarea de ieri,

fără resentimente față de cineva care îți spune ce gândește,

și să înveți din greșeli.

Succes pe mai departe.*

Când ții zeci de prezentări în zeci de orașe și urmărești să-i convingi pe oameni că au nevoie de un mentor – și evident că vrei să te prezinți ca fiind acel nemaipomenit mentor care le-ar putea da un start bun în viață, deci încerci să le strecori manipulativ să se îndrepte spre tine cu alegerea! – măcar arată ce știi și poți! Nu considera de la sine înțeles că punctualitatea și sala Luvru îi vor îngenunchea pe oamenii veniți cu sutele, care vor zice: *Forrest Gump al nostru, te vom urma până la capătul alergării tale!*

MiniArtShow by Ioana Ghinghină

Încercând să vorbesc despre întâlnirea de la MiniArtShow by Ioana Ghinghină, aș vrea să mă laud măcar cu un lucru: că am ajuns printre primii. Dar nici cu asta nu pot ieși în evidență, pentru că nu am reușit să deschid poarta, deși Ana Nicolescu i-a făcut o vrajă de departe și imediat s-a făcut loc să intru. 🙂

Invitația căreia i-am dat curs suna cam așa: *Înainte să înceapă școala copiilor, hai și noi la o mică joacă*. Semnat #ParentingPR.

Nu prea refuz eu multe în viață – nu refuz nici ceea ce nu-mi place, că zic: hai că am de învățat din orice!, dar o joacă – de ce-aș refuza o joacă?

Însă, oricât de copilăroasă mă cred cei care mă cunosc bine, trebuie să spun sus și tare că am nimerit între persoane care și-au dezlănțuit copilăria și, chiar dacă nu scriu povești de copii, s-au întrecut în a le inventa – serios, se vedea că toți aveau copii mici. Se observa că toți auzeau acasă cererea: *Fă-mi o poveste cu…* (în niciun caz nu se mulțumeau copiii lor cu ceva clasic).

Așa că atunci când a fost vorba despre a improviza un scenariu care-l avea ca personaj principal pe-un crab care dorea să nu mai stea în apă, fiecare a luat câte o jucărie pe băț (nu exagerez) și a început să depene acțiuni…

Bine, am sărit foarte multe etape ajungând la aceasta cu povestirea, dintr-un motiv foarte simplu: toate amănuntele le aflați de aici (și articolele sunt atât de bine scrise și așa de utile pentru dezvoltarea copilului interior – că tot suntem noi invitați să dăm mii de lei pentru a ne împrieteni cu copilul nostru interior!!! –  încât chiar merită să le citiți – și pe gratis 🙂 🙂 🙂 )

http://www.artistu.ro/general/o-lectie-nu-o-teleportare-in-copilarie/

http://johannasburg.ro/actor-pentru-o-ora-bucurie-joc-copilarie/

http://b24kids.blogspot.ro/2017/09/actoria-o-joaca-pentru-toate-virstele.html

Nu doar o seara de teatru. Despre vise implinite si emotii puternice

(Articolul Anei este chiar în dreptul numelui ei, ok?)

Voi merge pe ideea povestirii, (a suta etapă din joaca noastră 🙂 ), din prisma omului care are la activ 6 cărți publicate și peste 500 de povești scrise. Cum eram printre ultimii care aveau de zis ceva, cum toate ideile pe care le scorneam eu, le aduceau ceilalți în discuție, mi-am dat seama ce simplă e soarta scriitorilor care sunt singuratici: nu trebuie să colaboreze cu nimeni, nu le suflă nimeni ideea de sub nas, spun ce le trece prima dată prin cap și încheie povestea, fără să mai pună cineva întrebări despre… sau să le mai pună cineva în mână un nou personaj… *adaugă-l și pe dumnealui*.

(Ce să zic, eu trebuia să introduc în toată istoria amărâtului de crab ce nu mai voia să stea în apă – o girafă. Șansa mea a fost că avea ochii închiși și am mers pe ideea că o deranja zgomotul găștii care voia să-l ajute pe crab! Că, dacă trebuia să o fac pe dumneai să dea o copită de ajutor, sigur nu mă descurcam! 🙂 🙂 )

Ce mi s-a părut interesant la jocul nostru a fost că nu am purtat măști. Acum noi ne și știam de dinainte, de la tot felul de întâlniri, dar nu discutasem toți, nu ne cunoșteam secretele, nu eram chiar intimi. Însă am lăsat veselia să ne poarte unii spre alții și am reușit să scoatem ceva care poate purta o parafă sănătoasă: FĂRĂ FALSITATE.

Poate în cadrul firmelor, la teambuilding, oamenii mai ascund câte ceva, nu vor să le fie intuite chiar toate slăbiciunile sau să arate toți așii din mânecă. Dar noi, care nu aveam nimic de împărțit, am adăugat fiecare valoarea lui la ceea ce deja depusese fiecare.

În încheiere, aș vrea să vă spun de ce aș participa la astfel de seri de joacă, alături de oameni mari, sub conducerea Ioanei: pentru că este o profă fără ifose. Ați văzut în filmele despre balet cam ce fel de stil au maestrele de balet? Ei bine, Ioana, fără a se da rotundă ca acele mărețe specialiste, este o Învățătoarea cu Î sau… dăscălița lui Goga, aceea pe care doar noi, cei care-am învățat-o în copilăria comunistă, știm cât o prețuiau toți – pentru că merita.

Iar acum să vă spun de ce mi-aș înscrie copilul la Școala de Artă a Ioanei. Spuneți cu mâna pe inimă: vă plac spectacolele în care fetițele de 3 ani luptă pentru a fi Miss America? Eu nu am văzut niciun episod, dar după ce am citit articolele de pe Fb referitor la acest *carnagiu* emoțional, mi-am dat seama că și în multe dintre trupele de teatru alcătuite din copii se întâmplă așa ceva. Am participat și eu, ca spectator la câteva piese jucate de cei mici, în care copii de 5 ani, 8 ani, interpretau roluri de femei, bătrâni sau cine știe ce matur, încercând să intre în emoțiile acelei vârste până la care, sărmanii copii, mai au până ajung.

Ioana a făcut o afirmație care m-a entuziasmat: *Pentru mine, niciodată o fetiță de câțiva anișori nu va fi Julieta pentru că nu vreau să o forțez să treacă de etapele vieții. Fiecare copil primește rolul despre realitatea vieții lui, despre lucruri cu care se confruntă.*

Școala de teatru a Ioanei Ghinghină (Papadopol) este, de fapt, un loc de dezvoltarea personală sănătoasă, așa că o recomand cu dragoste oricui. De la mic, la mare.

(Și, până ajungeți la MiniArtShow, citiți-i blogul.)

 

 

Copilul meu e pe moarte…

Este una dintre frazele pentru care Google mi-a trimis un cititor. Omul avea nevoie de o încurajare. Cuvântul încurajare, pentru mine, este ceva foarte real – acum, dar cândva a generat o situație de mare jenă.

Pe la 19 ani, un blond cu ochi albaștri, dansatorul cel mai vioi din discotecă, știind că toată lumea îi urmărește mișcările, a încercat să se dea mare sărind din tren, în timpul mersului. A căzut sub roțile acestuia, rămânând fără amândouă brațele, fără un picior și laba celuilalt. Iubindu-l nespus, așa cum doar când ai un idol într-un domeniu pe care-l adori se poate întâmpla, m-am dus în vizită la el, la spital. M-am așezat pe scaunul din fața lui, iar el ar fi avut tot dreptul să-mi ceară să ies din salon: eu eram o neînsemnată – nu schimbasem niciodată nici măcar o vorbă cu el; dar el m-a suportat acolo, sperând că va găsi o alinare cât de mică în prezența mea. Vă dați seama ce a urmat? Haideți, gândiți-vă două secunde, ce ați fi făcut în cazul în care vă aflați în fața unui astfel de personaj și apoi gândiți-vă ce am făcut eu.

Și-acum să vă dau eu răspunsul, pe scurt: am leșinat. M-am trezit în afara salonului, asistentul care mă dusese în salonul respectiv, pentru că-i spusesem că-mi doresc să vorbesc cu X, îmi dădea primul ajutor. S-a uitat cu milă la mine și mi-a ordonat, înainte de a pleca:

*Dacă n-ai ce da, nu mai veni pe la oameni prin spital. Aici nu e grădină zoologică, să te uiți cum se mișcă animalele. Aici e nevoie să spui ceva, să zâmbești, să arăți soluții!*

Am plecat, târându-mi picioarele. Și creierii îmi erau tot pe asfalt, chiar și pe ei îi târam. Îmi făcea plăcere să-i lovesc de pietrele  cubice, să-i pedepsesc pentru că, deși toată lumea zicea că sunt inteligentă, ei m-au lăsat la greu.

(Pe vremea aceea, nu citisem Iov, cartea în care se povestește despre prietenii muți ai celui ce suferă, muți nu pentru că nu vorbesc, ci pentru că îl cam bănuiesc de păcate ascunse. Așa că, în loc să-i fie aproape, îl iau cu filosofii și fel de fel de acuzații… Între timp, am făcut zeci de studii despre această carte, le-am citit și pe cele de pe piața românească și pe cele din străinătate. Am și scris vreo 100 de pagini despre ce înseamnă să fii prieten cu cineva aflat în disperare… Cine le dorește, poate să-mi scrie pe despresufletulmeu@yahoo.com și i le trimit.)

Interesant cum tocmai înainte de acestă căutare a anonimei persoane, îmi sărise în ochi un film scandinav, din 2013, care a primit un Oscar. Este un film despre un băiețel aflat pe moarte și despre modul în care cei din jur reacționează la această realitate: au sau nu curaj să-i spună, păstrează sau nu regulile spitalului… Filmul este o parabolă, un simbol care te impresionează și-ți dă curaj să stai alături de copiii (sau maturii) care trec prin marea încercare, singura care e ireversibilă: moartea.

Vi-l las aici, pentru că nu l-am mai găsit în altă parte.

Spuneam că acum stau bine cu încurajatul. Da, pentru că, între timp, am învățat că, și dacă nu știu să îndrept situația omului din fața mea, cel puțin pot să-i arăt că-l iubesc.

Și iubirea contează atât de mult, atât pentru cel care se stinge, cât și pentru cel care rămâne.

 

Septembrie fără zahăr – despre slăbiciuni

Am ales să le zic *slăbiciuni*, pentru că în societatea noastră nu se prea discută despre etică și morală, domenii în care s-ar mai întâlni cuvântul *viciu*.

Îmi amintesc  o poezie de când eram mică, de fapt, îmi amintesc aceste versuri care mă impresionau pe mine cel mai mult: *Că nu-i totuna leu să mori sau câine-nlănțuit*. Având în casă un model de dependență, de sclav la viciu, mi-era mereu clar ce înseamnă *câine-nlănțuit*. Pentru că atunci când cineva deschide ușa casei și-i vezi ochii roșii, când nu poate lega două cuvinte și se învârte de 10 ori pentru că nu reușește să-și dea jos primul pantof din picior, este clar că ai de-a face cu cineva care nu depinde de el, nu mai e sigur pe el, ci e sub papucul aburului de la ceea ce consumase. (Țin minte că eram așa de *versată* încât după mirosul pe care îl emana tatăl meu știam ce anume și cât a băut, căci e ușor să înveți toate astea dacă se repetă zilnic!)

Dacă a fi *câine înlănțuit* nu îmi plăcea, vă spun drept că *a fi leu* nu știam ce înseamnă să fii. De unde învață copilul, de unde-și ia modelele? De la cei mai mari – la noi pe scară, toți bărbații beau, iar femeile, dacă nu-i însoțeau la băută, sigur *o luau pe cocoașă*, ceea ce nu mi se părea în niciun caz a fi stare de leu!

Ce-ar însemna *slăbiciuni*? Eu, cu foarte multele mele scheme, împart slăbiciunile pe mai multe ramuri: slăbiciunile care-ți fac rău ție și cele care le fac rău altora (poți bea, cum era tatăl unei vecine, iar când vii acasă să fii clovnul casei, să se prăpădească lumea de râz; și poți bea, iar când vii acasă să scoți cureaua și să lovești de 40 de ori pe cine are curaj să-ți iasă în cale). Slăbiciunile care se repetă zilnic și cele care apar din an în Paște – știți bine de ce nu poți scăpa zilnic și, dintre cele mai rare, aș putea numi una (în ce mă privește!) – să-mi completez colecția de bufnițe cu un obiect ceva mai scump. Slăbiciunile care te umilesc în fața celorlalți și slăbiciunile pe care le poți ține sub control, departe de ochii lumii. (revin la alcoolism sau ajung la violență – care nu trebuie neapărat alimentată de alcool, ci pentru că nu-ți ții furia în frâu; în paralel cu ceea ce ai în dulap și doar tu știi că mănânci sau faci sau cu ceea ce ai în colecția de dvd-uri și privești)

Slăbiciunile noastre de toate zilele și de câteodată sunt totuși lucruri care ne umilesc. Ok, unii pot spune că lor le fac plăcere. Foarte bine, rămâneți în ele. Alții însă trec prin această experiență: slăbiciunea (viciul lor) le dă peste ochi, le pune piedică, îi tăvălește în noroi.

Sunt persoane care au atâta încăpățânare încât pun în cui ceea ce-i face să devină bătaia de joc a societății. Dar sunt puține. Îmi amintesc de-un prieten care cânta într-o formație de muzică rock: se îmbăta și fuma de-ți era silă să stai la 5 metri de el. Într-o zi a spus: *Gata!* și de atunci n-ai mai văzut la el să se atingă de așa ceva. Când îmi povestea despre asta, parcă îmi amintesc faptul că a spus și de o dimensiune spirituală a lucrurilor: a intrat într-o biserică (el era ateu), s-a dus până la altar, a zis *Dacă exiști, ajută-mă!*, a întos spatele și a plecat. Deși salvat, nu a mai trecut pe la biserică, nu ține sărbătorile, nu are o relație cu Dumnezeu de rugăciune, post sau alt fel.

Dar eu știu oameni care se roagă asiduu, care fac temenele, care se duc în pelerinaje pentru a scăpa de câte ceva rău din comportamentul lor și nu reușesc. Și-atunci? Unde este secretul? Pe unii, chiar impertinenți, Dumnezeu îi ajută și pe alții, insistenți, nu?

Nu cred că e vorba despre Dumnezeu aici; ci despre decizia personală. Pentru că atunci când ți-a ajuns cuțitul la os și faci toți pașii, inclusiv să te duci și la Cel în Care nu crezi, e clar că ai de gând să nu mai repeți. Dar dacă tu ești unul care te-ai jucat de-a credința și ai tot negociat cu Dumnezeu de ani de zile: *hai că azi e ultima dată, hai că m-ai iertat și data trecută, iartă-mă și azi…* – e clar că tu te eschivezi.

Despre slăbiciuni, vom mai vorbi pentru că – și dacă lumea tace cu privire la asta – în interiorul ei țipă, de groază că trebuie să se supună la atâtea vicii!

Deocamdată un articol despre tentația de care vreau eu să scap și care aduce destule boli în societatatea noastră.

http://carmenradu.ro/nutritie-eu-si-copilul-meu/e-dulce-e-gustos-creeaza-dependenta/

Septembrie fără zahăr: când sunt doi în unul

Ceea ce urmează este, probabil, cel mai interesant articol al campaniei #SeptembrieFărăZahăr, susținută de mine. (pentru că celelalte prietene au și ele *cel mai interesant* articol al lor) Este scris de cineva care a luptat și nu prea cu zahărul, lăsând, uneori, pofta să o ia înaintea raționalului – fără zahăr! După cum spuneam, nefiind profesionistă în ale medicinii, eu nu voi da niciodată cifre cu privire la boli, nu voi prezenta statistici, dar ceea ce vreau să scot în evidență este că avem de luptat cu ceva: atracția, viciul, cheful, dorința, tendința spre zahăr. Aceasta dacă, desigur, dorim să avem o viață bună.

……………

*La 20 de ani, am fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip I, așa că în viața mea se strecurau, uneori, două personaje: eu și diabeticul.

Să luăm pe rând aceste personaje…

Eu eram cel care până atunci mânca aproape orice fel de dulciuri existente pe piața. Aveam totuși, din fericire, niște limite: în primul rând financiare, :-), apoi cele legate de diversitatea produselor existente la vremea aceea pe piață (da, erau mai puține, dar oricum erau mult mai sănătoase ca cele de astăzi).

Pe atunci, viața cu zahăr nu era pentru orice muritor, era doar pentru privilegiați. De fapt, în nicio boală nu exista vreo contraindicație cu privire la zahăr, exceptând diabetul zaharat. (Astăzi sunt mult mai multe, lucru care mi se pare normal și esențial.)

Celălalt, adică diabeticul, intrase nechemat în viața mea. Ce-o mai fi vrând și ăsta? Ce caută, ce-i trebuie? Am aflat câteva răspunsuri la ieșirea din spital din Brașov, unde locuiam la acea dată.

O vreme m-am conformat cu recomandările, dar corpul meu tânăr și-ar fi dorit uneori mai mult de 200 de hidrați de carbon pe zi (cât îmi recoomandase la externare nutriționistul).

N-au trecut nici măcar ani până am început testele, pe el, personajul egoist, plin de personalitate. Diabeticul oricum era destul de plăpând, firav și nebăgat în seamă. Am mâncat o prăjiturică, făcută acasă de mama soacră – o maestră în ale dulciurilor. Apoi o înghețată de casă, apoi un biscuite, o napolitană de pe piață, un suc din sirop natural (cu zahăr).

Nu-mi luam niciodată glicemia după ce mâncam pentru că la acea dată nu eram înzestrat cu glicometru. Nici nu vroiam să știu și nici nu mă simțeam cumva bolnav, însă astăzi mă gândesc cu tristețe la ce făcem. Făceam totul în ciuda faptului că deja cunoscusem oameni ce erau în aceeași situație cu mine și care, nu după mult timp, am aflat că-și încheiaseră existența cu picioare amputate sau orbi. Asta pentru că la mine lucrurile arătau încă bine, eu eram în general cuminte, respectam în mare regimul fără zahăr cu excepția acestor glumițe, normale ziceam eu, ca orice tânăr inconștient.

A mai trecut un timp destul de lung și am descoperit că fructele chiar și cele foarte dulci (banane, pere, prune, struguri, pepene verde) trebuie să facă parte din viața lui, a acelui personaj fără restricții. În tot acest timp diabeticul creștea, se maturiza devenise chiar major. Începuse să-și ceară drepturille: neuropatia diabetică, bolile asociate ochiului, pierderea simțurilor la extremități, dar pe ansamblu credeam eu că lucrurile păreau a fi bune.

Apoi a sosit pe neașteptate vremea când diabeticul devenise personajul mai în vârstă, ar fi trebuit respectat mai mult, dar cine să țină cont de toate acestea? Eu? Nici vorbă, acest personaj era atât de ocupat cu de-ale traiului, cine mai avea timp și de diabetic. Și chiar îmi producea multe neplăceri acest al doilea individ din mine, diabeticul. El trebuia să-și facă insulină zilnic și era deranjant acest lucru în concediu, la o terasă, la un chef cu prietenii sau oricând eram plecat de acasă. Un deranj produs de un disconfortul creat de grija pentru ce mănânci, ce bei etc.

Un incident s-a însă petrecut anul trecut, în care datorită neuropatiei diabetice destul de avansate mi-am rupt metatars-ul IV la piciorul drept. Nici măcar nu am știut când s-a întâmplat. Vestea că va trebui să stau cu piciorul într-o orteză timp de șase luni m-a zguduit un pic. M-am uitat și pe net să văd cum stau lucrurile. Ce-am văzut m-a trezit de-a binelea. Eram diagnosticat cu picior Charcot, după numele celui care a studiat această maladie. După o scurtă vreme de întrebări fără răspunsuri, obligat fiind într-un fel de situație, am făcut o analiză la rece a celor două personaje din viața mea. Și am hotărât ca diabeticul să fie personajul principal al vieții mele. Da, adică cel cu restricții la zahăr. Mi-aș dori acum ca celălalt personaj Eu să nu mai existe. Datorită poftelor lui, egoismului său, dezordinii pe care a produs-o în viața mea; datorită a ce vreți voi. Îl voi păstra pe diabetic atât cât Dumnezeu va îngădui să mai fiu aici.

Nu sunt trist pentru că, față de acum 35 de ani când mie mi-au pus alții restricție la zahăr, astăzi lucrurile sunt mult mai clare. Zahărul este acum atât de rafinat în a-și face răul în organismul nostru, iar numărul oamenilor cu diabet din lume s-a dublat în ultimii 30 de ani. Da, suntem prea mulți… Din păcate, astăzi am putea forma una dintre țările cele mai populate din lume: 422 de milioane … în 2014.

Viața fără zahăr are rost. Și ar fi de ales acest lucru atunci când sănătatea ta e bună. Nu aștepta să fii obligat să o faci, nu o să te simți bine nici tu în pielea unui diabetic la fel cum am fost eu.

Îți doresc sănătate, într-un septembrie fără zahăr!*

Eugen Mihai, Codelines Web SRL,  Dezvoltare site-uri și aplicații web

….

Mulțumesc mult, Eugen, pentru sinceritate și pentru semnalul de alarmă pe care l-ai tras: dacă ni se părea că ne putem juca și cocheta cu dușmanul alb 🙂 (pe vremuri era rechinul, acum este zahărul! 🙂 ) , acum am înțeles că este timpul pentru cumpătare și chiar pentru renunțare.

O zi bună, cu cât mai puțin zahăr.

 

 

Septembrie fără zahăr, experiment

Cred că trebuie să ai ceva bani sau stăpânire de sine ca să faci ceea ce propun eu acum, dar cine se încumetă la așa ceva va avea de învățat.

Ce să zic? Am inventat metoda aceasta privindu-l pe tatăl meu, care, alcoolic fiind și făcând dezalcoolizare după dezalcoolizare, reușea câte 6 luni să nu bea și să nu fumeze (de fapt, de fumat se apuca mai devreme, i se părea că fără pachetul de tutun moare mai repede decât fără vodkă!). De vreme ce 6 luni nu cheltuia banii pe alcool și tutun, pensia era intactă – nu plătea nimic pentru că locuia cu noi, așa că mâncare și cazarea erau asigurate. Din momentul în care se întorcea la vechile lui vicii, într-o singură lună, toți banii economisiți se cheltuiau.

Așa că am tras o învățătură din experiența lui. Ceva de felul următor: cheltui pe dulciuri, da? Ei bine, am de ales între două lucruri.

Primul: cum am chef de ceva bun, mă duc în oraș, văd cât costă lucrul respectiv, scot banii din portofel, mă prefac a plăti și a mânca, iar banii îi pun într-o pușculiță specială. Zi de zi repet acest lucru. Nu, nu mă las dusă de val, să cumpăr, în momentul în care sunt în fața galantarului. Pur și simplu, scot banii și-i pun deoparte.

Ghiciți cam câți s-ar strânge într-o lună?

Pe de altă parte, un test stil Oprah. Îți place ceva, îți cumperi, dar nu mănânci. Îl pui într-o pungă, unde zi de zi adaugi tot ceea ce ai cumpărat. Dar, repet, nu te atingi de nimic. La sfârșit de lună, te uiți și-n buget, cât ai cheltuit și te uiți și la punga sau pungile care-ar fi trebuit să fie în corpul tău, observând cam cât și ce ai fi vârât în trupul tău care, o, da, trebuie să te mai care mult și bine, între 20 și 50 de ani!

Nu știu ce test ați alege dintre cele două – vă spun drept, eu eram numită Hârcioguța acasă, pentru că tot strângeam și strângeam, așa că sigur aș opta pentru primul. Nu aș suporta să fiu și cu banii dați și cu lucrurile nefolosite.

Dar poate pentru alții șocul ar fi mai mare dacă ar proceda ca în cel de-al doilea caz și atunci ar fi mult mai sigur că ar face pace cu ideea de a-și îngriji și veniturile și sănătatea.

Delicatețe

Am și eu o rugăminte: nu mai comparați persoanele cu lucrurile. În niciun caz.
Citeam ieri despre o persoană care a intrat într-o depresie severă pentru că și-a pierdut tatăl și apoi bunicul. La finalul experienței ei, rostea ceva de genul: cei care pierdeți obiecte, nu vă mai gândiți la ele, e mai ușor să pierzi obiecte decât persoane.
Aș vrea să spun ceva referitor la acest lucru: generalizarea nu e cel mai bun lucru și, cu tot respectul meu pentru persoane, există cazuri când lucrurile sunt esențiale.
Când pierzi o persoană, e o durere fantastică, dar imaginează-ți ce înseamnă să pierzi o casă în care locuiai cu cei 3 copii mici, pe care acum nu mai ai unde să-i duci.

În urmă cu mulți ani, pe când stăteam în gazdă în București, și nu aveam bani ca să-mi plătesc chiria la timp, la ora 23, gazda mi-a pus cele două bagaje care constituiau averea mea în brațe și mi-a zis: pa! Unde să te duci la ora aceea? Aveam o mătușă care îmi spusese că nu are cum să mă ajute cu cazarea, în rest nu știam pe nimeni în oraș. Mi-am luat lucrurile și m-am dus într-un parc.
Dacă fac o socoteală, prin 93, câinii comunitari erau mai mulți și mai periculoși decât vagabonzii, iar aurolacii împânziseră străzile capitalei cu pungile lor, nu numai parcurile. Așa că a pierde un lucru (camera în care locuiam) nu era mai prejos decât a pierde o persoană: pentru că urma, poate, să-mi pierd viața, ținând cont că, din 10 în 10 metri, târând bagajele după mine, mă loveam de haite de câini și de 2-3 băieți cu *fumuri*! (nu, nu mai circula nicio mașină ca să mă adăpostesc în ea… și oricum n-ar fi circulat toată noaptea!)

Nu știu de ce trebuie să comparăm durerile sau pierderile. Fiecare trece prin întâmplări grele și fiecare are necazul lui care-și pune amprenta.

Ar fi culmea, pentru că eu am avut probleme în relația cu tatăl meu, să spun oricui își pierde tatăl: *hai și ce-l plângi atât…?*
Poate ne mai gândim și noi la sensibilitățile celorlalți atunci când ne lăudăm cu durerile noastre… Ce ziceți?

Overdrive

Există adolescenți cărora le plac filmele despre dans (balet, hip-hop etc), dar și adolescenți cărora le plac filmele despre mașini. Pentru cei din a doua categorie a fost făcut filmul Overdrive. Da, da, este pentru adolescenți, căci și dacă ai 78 de ani, uitându-te la un film de acest fel și crezând că se poate întâmpla așa ceva, nu depășești vârsta de 12…

Bine, să vezi mașini de colecție, toate la un loc, să înduri adrenalina fetelor care se pricep de nu mai pot la condus și la descuiat uși, e o chestie de care chiar ai nevoie pentru a evada ceva vreme din cotidian.

În vreme ce băieților mei filmul li s-a părut interesant, mie mi-a părut *film pentru băiatul lu* tata*, uite-așa, să aibă Scott Eastwood (băiatul lui Clint) posibilitatea de a se produce cu farmecul lui și umorul din dotare.

Fără a spune că este dintre filmele care trebuie văzute, măcar pot zice că nu e penibil ca de acum celebra Blondă atomică, devenită pentru mine modelul de nimic pe varză.