Dagane (Odd Nordstoga)

Uneori mă întreb cum putem trăi, atât de neștiutori, cum putem trăi în lipsa unor lucruri de așa mare valoare, iar ele la câțiva metri de noi… Sigur, valoarea pe care am descoperit-o eu azi nu e chiar așa de aproape 🙂 , ba chiar aș zice că este foarte departe, în Norvegia, însă cum se poate ca în această lume să existe minuni care să nu ajungă, măcar ca veste, până la noi?

Pentru albumul Strålande Jul, Odd Nordstoga și  Sissel Kyrkjebø au primit 11 discuri de platină; la ei, la ei, dar ideea e că asta nu se întâmplă așa ușor oriunde, cu oricine… Ador să găsesc frumusețea lumii, care poate sta în sunete, cuvinte sau imagini.

*Tăcerea din ochi*

Am aflat despre acest site de la CO.

L-am deschis, dar nu am reușit să fac față, să citesc de pe el. E nevoie de oameni care n-au trecut prin așa ceva pentru a reuși să citească și mai ales pentru a reuși să reacționeze. Am fost cândva rugată să particip la un seminar împotriva violenței domestice – am simțit că ar fi ca și cum ieși cu maimuța pe plajă, să facă turiștii poză cu ea. Nu aș fi reușit să fac altceva decât să plâng, în amintirea a ce a fost. Unii reușesc să facă față și să vorbească despre ce au trăit. Eu pot cel mult să scriu câte ceva – și tac în rest. Să se zbată cei senini sau cei distruși cândva, care sunt remontați acum. Unii pot, alții nu. Fac parte dintre ultimii.

Îmi ajut tatăl, l-am salvat de la moarte de câteva ori, l-am iertat, dar faptul că nu pot depăși emoțiile negative vorbește despre ceva care ar trebui să-i pună pe gânduri pe specialiști – chiar și cei care s-au smuls din ghearele violenței au sechele. Dar cei care au rămas acolo, prizonieri, cei care nu au avut dragoste de carte și pe cineva care să îi mângâie (eu o aveam pe diriga care mă încuraja de câte ori mă vedea vânătă și datorită ei am supraviețuit, pentru că, deși o apăram pe mama și din cauza acestui gest mâncam bătaie, o și uram pe mama pentru că nu pleacă de lângă tata, să se termine odată cu durerea!) .

Luptați împotriva violenței domestice. Dacă nu vă puteți bate pentru copiii care trec prin așa ceva, măcar dați-le un strop de speranță, prin faptul că stați de vorbă cu ei, când ies din cuștile acelea, în care sunt traumatizați, cuști care nu-s Acasă, ci noroi uman și disperare.

Dan Teodorescu are dreptate în tot ce spune aici.

Toți judecăm impasibilitatea unei victime – dar ce facem pentru ea? Eu sunt încremenită în trecut în momentul în care văd durerea. Nu pot face un pas, nici pentru a ajuta, nici pentru a susține. Redevin copilul disperat, copilul neputincios, care se oferă să sufere în locul mamei sale. Măcar voi, faceți ceva.

Vă rog în numele celor care sunt ca mine, cândva.

 

Guguță mi-a purtat noroc …

… și eu îl voi purta pe el.

Pe Guguță l-am descoperit la Biblioteca de copii Emil Gârleanu, aici, în București, acum 4 ani. Nu am auzit de el și de tatăl lui, nici de cel care a scris despre ei, deși am făcut Filologie… Și deși citesc mult. După ce am citit cărțile, pentru că sunt mai multe, am început să umplu capul prietenilor despre Guguță, am rugat o blogăriță din Moldova să-mi caute cărțile (transportul costa mai mult decât  cărțile!) și am renunțat, sperând că va veni o vreme când voi avea acele cărți doar pentru mine, căci sunt ca un fel de … Biblie a poveștilor de copilărie.

Isis, minunata Isis care ține cont de toate dorințele mele, m-a informat că editura Doxologia îl aduce pe Guguță în România, la Gaudeamus. Eram emoționată, ca la întâlnirea cu iubirea vieții mele. Am cumpărat cărțile de joi, iar astăzi am fost să iau autograf de la Spiridon Vangheli, autorul. Cartea s-a cumpărat, ceea ce nu se întâmplă prea des cu cărțile românești, pentru copii. (bine, că nu prea sunt cărți românești cu povești și povestiri noi, de copii, e altă problemă, dar cert e că rar am văzut o așa luptă pe cărțile unui român!)

De unde știe lumea despre Guguță. Eu am o explicație, care vine din prima întrebare pe care mi-a adresat-o scriitorul, după ce am început să-i mulțumesc pentru că a scris astfel de cărți… *Sunteți din Moldova?*

Nu, sunt olteancă, născută în Ardeal, de 20 de ani în Muntenia. Nu e relevant că eu îl iubesc pentru că sunt din Moldova de peste Prut, dar cred că cei mai mulți dintre cei care au crescut acolo și au venit aici, pentru că l-au studiat la școală, pentru că au crescut cu el ca și noi, românii, cu Emil Gârleanu, nu se pot abține să nu-l prezinte și copiilor lor.

Dacă aveți o altă explicație, vă rog să mi-o prezentați, pentru că eu nu o găsesc… 🙂

Și, ca să se vadă că cine iubește, mereu câștigă, la tombola pe care au organizat-o cei de la Doxologia, am câștigat un premiu maaare. Un tricou cu Guguță, pe care-l va purta mama lui Guguță, respectiv eu, căci e prea mic de fiul meu și un mp3, pentru Guguță al casei mele. Încă o dată mulțumiri celor de la Doxologia și Radio Trinitas (al Patriarhiei Române), emisiunea Bucuria Povestilor, care, prin evenimentul lor, au făcut un serviciu culturii românești.

Și căutați-l pe Guguță. E delicios. Mai ceva ca o ciocolată caldă – și dacă spun eu asta, e clar că așa e! 🙂

Pentru mințile care vor să rămână întregi

… deși nu au prea multe motive! 🙂

Dimineață am citit din autorul meu preferat, întrebându-mă de ce oare sunt atâtea cărți proaste pe lume, iar el nu are cărți, ci doar broșurele… Câteva idei din ceea ce spune el și-ți alină durerea din inimă.

1. Trebuie să găsești un echilibru sănătos undeva între martiraj și narcisism.

2. Tu îi antrenezi pe alții să te trateze prin felul cum te tratezi pe tine însuți.

3. Lumea nu se va dedica pe sine pentru a te face pe tine fericit.

4. Ce folos ai avea chiar dacă ai trăi o sută de ani, dacă resentimentele și regretele nu te-ar lăsa să te bucuri nici măcar o zi? Și la ce bun mai mult timp, dacă nu faci altceva decât să-ți omori timpul pe care îl ai în prezent?

5. Nu uita, oportunitatea este doar un oaspete –  nu te aștepta să vină și mâine, dacă tu ții azi ușa închisă.

6. Răspunsul la singurătate nu sunt oamenii, ci este scopul pe care îl ai în viață.

7. Cea mai mare bătălie din viața ta va fi întotdeauna în domeniul gândurilor și impulsurilor.

8. Dezamăgirea ta poate fi transformată astfel încât să devină un *rendez-vous* cu Dumnezeu.

 

Gaudeamus, 2013, a doua zi

Gaudeamus, 2013, prima zi

Nu e cine știe ce, dar pentru cine îndrăgește cartea, devine un loc minunat.

La Editura All au niște reduceri fantastice – am luat cu 3 lei cărți pe care mi le doream de mult, viața lui Mel Gibson, Bob Dylan, dar și toate volumele Anitei Shreve, a cărei literatură îmi place pentru că e despre oameni reali, nu despre ființe imaginare… Am început deja să citesc Lumini pe zăpadă (poate și curioasă că are ștampila de bestseller american, dar și pentru că trăiesc într-o atmosferă mai degrabă de iarnă decât de orice alt anotimp) – până mâine, sigur o termin.

Și am mai luat un semn de carte bufniță, de la standul care vine la fiecare târg de carte cu așa ceva (ultimul etaj) … Am citit în aglomerația din autobuz, am citit în aglomerația din metrou și în cea din tramvai, strângând între două degete cartea, cu pungile cu cărți în cealaltă mână și uitându-mă din când în când la frumușica mea de bufniță… 🙂 Ce ți-e și cu pasiunile astea! 🙂

Și mâine e o zi de colindat prin târg.

Haideți, nu stați acasă!

Emoții, emoții – Salvați copiii (născuți prematur)

Prof. dr. Sebastian Nicolau, șeful secției pentru copiii de la Fundeni, îmi spunea într-un interviu că marea problemă a familiilor care au copii bolnavi de cancer nu este că cei mici s-au îmbolnăvit și că mor, ci că ulterior părinții rămân cu traume, învinuindu-se unul pe altul – Din cauza ta s-a îmbolnăvit. Din partea ta era așa sensibil…

Puține familii cu astfel de probleme mai rămân împreună.

Pe de altă parte, femeile își părăsesc bărbații cu care se înțeleg pentru *iubirea vieții lor* sau bărbații le părăsesc pe soții, chiar zâne fiind, pentru niște zâne cu mai multă poleială.

Nu mai există responsabilitate, angajament, fidelitate, cu sau fără motiv…

Priveam astăzi, în cadrul conferinței de presă a celor de la Salvați copiii – 3 familii în care s-au născut prematur copiii și două mămici care au născut gemeni, prematur. Familii care au trecut prin necazuri împreună și au luptat, tot împreună, dorind să o scoată la capăt, împreună. Femei și bărbați care înțeleg să fie alături de la bine și la rău/greu, femei și bărbați care pot să treacă peste faptul că azi va fi la fel de tulbure ziua ca cea de ieri pentru că nu știm ce se poate întâmpla cu micuțul care este în incubator, micuț pe care îl vedem doar 10 minute pe zi…

*Oricum, preferăm să fie așa, spunea un tată, și să fie în siguranță, decât să putem sta mai mult cu el și să îi dăm cine știe ce microbi sau să aibă voie să îl viziteze toată cohorta de rude, și să i se întâmple ceva, din cauza microbilor pe care i-ar putea purta aceștia.*

…..

În societatea din care provin eu copiii nu au fost doriți – mai mult, au apărut și tocmai din cauza lor cuplurile au fost nevoite să se căsătorească. Erau ceva care obligă perechile să stea împreună, erau niște chestii cărora li se reproșa permanent: *din cauza ta stau cu tată-tău, nu că mi-e drag, numai tu ești vinovat pentru că mă sacrific lângă un astfel de bețiv*. Rezultatul? Mulți dintre noi nu au vrut copii – unii chiar nu au! Porți în minte ideea că un copil este o nenorocire, ceva care te ține din dezvoltare.

Pentru alții copiii sunt un semn de împlinire socială – suntem în rândul lumii, iar pentru o altă categorie sunt un motiv de a crede că nu au trăit degeaba pe pământ. Nu în ultimul rând, unii au copii pentru că vor să fie cineva care să le moștenească averea – doar n-o s-o lase statului?

Și mai sunt, undeva, dosiți, oamenii care vor copii pentru că iubesc acest lucru și nu le pasă că nu vor avea genii, că nu vor aduce pe lume cei mai frumoși și talentați copii.

Nu știu în ce categorie vă aflați, dar cei care se străduiesc ani de zile să aibă copii sunt *idolii* mei. Dacă faceți parte dintre ei, spuneți-mi!

Conferința de presă de azi, a celor de la Salvați copiii, în colaborare cu Maternitatea Cantacuzino, mi-a deschis ochii cu privire la câteva aspecte pe care ar trebui să le știm, indiferent de vârstă (poate nu ești la vârsta căsătoriei, dar ai o prietenă care deja a făcut-o și vrea copii sau poate că ai depășit vârsta la care să dai naștere, dar ești mentor pentru femei care sunt în această etapă a vieții):

1. în primul trimestru al sarcinii, trebuie să mergi la doctor, pentru a afla despre situația ta și a copilului tău (fiecare corp e unic și trebuie să știi care este mersul lucrurilor în ce te privește)

2. 1/4 dintre sarcini se sfârșesc înainte de luna a treia printr-un avort spontan, deci e important să cunoști acest lucru și să faci tot posibilul să ocrotești ceea ce se țese în tine

3. cauza nașterii premature nu este cunoscută – dar nu pentru că România este o țară înapoiată (căci oricum este… pe locul 1 în Europa la rata mortalității infantile – 9 copii mor din 1000 născuți – sigur, e un progres față de 8471 în 1990, 2250 în 2009 și 1812 în 2012) , ci pentru că nicăieri nu se cunosc aceste cauze – doar că în alte părți există condiții potrivite pentru primirea pe lume a prematurilor!

Cunoașteți copii născuți prematur sau părinți ai unor astfel de copii? Copii crescuți în incubatoare? Părinți care privesc minunile lor din interiorul incubatoarelor, străduindu-se să le hrănească folosind seringa – 2, 3 mililitri la început, pentru ca atunci când ajung la 10 mililitri să aibă impresia că au cucerit Everestul…

Salvați Copiii au dotat cu echipamente medicale performante 15 maternități din București, Adjud, Piatra Neamț, Pitești, Brașov, Cluj-Napoca, Constața, Craiova, Petroșani, Iași, Târgu Mureș, Suceava, Timișoara, Vaslui. Gândiți-vă că urmează alte 25 de orașe care au nevoie de așa ceva și noi putem ajuta. Ești din sau ai prieteni în Pitești, Bacău, Brașov, București, Reșița, Caransebeș, Constanța, Craiova, Segarcea, Petroșani, Iași, Târgu Mureș, Roman, Ploiești, Sibiu, Suceava, Vatra Dornei, Timișoara, Vaslui, Focșani? (dacă se regăsesc orașele este pentru că acolo există mai multe spitale și încă nu au fost dotate – de exemplu, în București au rămas neacoperite 2 spitale Elias și Militar, la Iași – 2 maternități, la Timișoara 2 etc). Gândește-te că ai putea ajuta – viitorului tău sau prietenilor tăi…

Cunoașteți părinți care au rămas fără copii, pentru că i-au pierdut? Dați click aici pentru a afla despre ce se poate face pentru ca atunci când veți vrea să fiți părinți să aveți copiii lângă voi, fără să vă temeți că s-ar putea naște prematur și sistemul de sănătate nu i-ar putea îngriji.

Eu am primit un body de bebeluș de la Salvați copiii. Să îl scot la licitație și să donez banii? Ce-ar fi dacă îl licitez eu? L-am personalizat, cu ajutorul Anei Maria Ilica (mai multe despre ea aici) și îl voi păstra, donând eu – lucru care vă invit să-l faceți și voi.

A dona prin SMS înseamnă nimic altceva decât a renunța la o ciocolată caldă într-un local șic – 2 Euro, la 8833.

Eu am renunțat deja la una și o voi mai face săptămânal, pentru următoarele 6 luni. După cum telefonul meu sună în fiecare marți la ora 21, 45 pentru a mă avertiza să nu uit de serialul preferat, așa am decis să sune la ora 19, tot marți, pentru a-mi aminti de copiii mici sau încă nenăscuți, care se vor bucura de generozitatea mea.

Ce poate fi mai frumos decât să punem unul lângă altul bebelușii salvați, prin jertfa noastră – materială, că nu trebuie să facem altceva… Și ce poate fi mai frumos decât să știm că scoatem România de pe locul 1 … la mortalitate infantilă?

Conferința de Presă pentru Gaudeamus 2013

De miercuri, 20 noiembrie, începe Gaudeamus, a 20-a ediție.

Ne vom vedea acolo, bine?

Invitatul de onoare al târgului este Grupul Țărilor Nordice, reprezentat la Conferință de ambasadorul Suediei – Anders Bengtcen. Din grup fac parte Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia. 9 scriitori invitați din aceste țări, toți vor veni pentru a vorbi despre cărțile lor și se vor întâlni cu cititorii care le iubesc operele.

Gadif, grupul țărilor francofone, este un alt invitat de seamă, cu multe dezbateri la standul propriu.

Eu vă semnalez o mare bucurie personală – a fost adusă și în România cartea despre Guguță, la editura Doxologia, Iași și va fi vedetă la Gaudeamus.

Când propozițiile ar trebui să fie mai scurte…

Un prezentator de seminar vorbea despre cum putem reuși în viață – trebuie neapărat să avem stimă de sine. Se referea la un tip care a reușit să treacă peste faptul că arăta hidos, dar nu-i găsea numele, așa că a întrebat-o pe soția lui…

*Elena, cum îl cheamă pe actorul acela oribil care semăna cu tatăl tău?*

Este clar că la una dintre caracteristici ar fi fost cazul să renunțe… Scurtați uneori întrebările, oameni (ne)buni!

Rostul durerii

În ziua în care ieșeam de la Spitalul Robănescu și mi s-a spus că fiul meu, în ciuda accidentului grav suferit, nu are urmări – insistându-se pe faptul că 1 din 100 de cazuri scapă în acest fel miraculos, nu știam pe unde merg… Pluteam, dansam pe stradă. Cu ochii în lacrimi, evident.

Atunci a sunat telefonul. O fostă elevă de-a soțului meu mi-a spus că nepotul ei de 12 ani are leucemie, fiind necesară o intervenție pe care n-o pot efectua medicii din România. Doar 80 de procente din tumoră pot fi extirpate aici, restul de 20… afară… Cu zeci de mii de euro… Nu s-ar putea să facem cumva, să se strângă banii?

Bani? Mie să nu mi se vorbească de bani. Nici să nu mi se spună că trebuie să adun, nici să nu fiu întrebată unde sunt. Nu sunt deloc prietenă cu ei. Dar am insistat pentru ca acest caz să fie preluat de cineva… prietena mea care știe să adune bani, cu emisiunile ei… Și copilul a avut 50.000 euro, iar în această zi, după operația din Germania, deși nu mai avea nicio șansă – i s-a garantat că totul este în regulă, că această boală declanșată fără motiv, fară să avertizeze, această boală care într-o singură lună a distrus ceea ce ajunsese copilul în 12 ani… este învinsă.

Prietena mea mi-a dat telefon și m-a anunțat – *copilul nostru este bine.*

Să vă spun ceva?

Dacă fiul meu n-ar fi trecut prin ceea ce a trecut și dacă nu aș fi văzut nenorocirea cu ochii, nu știu care era reacția mea când am fost rugată să acționez. Poate m-aș fi retras delicat, spunând că nu am cum să mă implic, pentru că eu nu mă pricep la așa ceva, poate aș fi spus… *mă voi ruga pentru voi* sau poate aș fi trimis niște bani. Dar nu aș fi insistat!

Și dacă nu aș fi insistat ori ei încercau o altă soluție, ori reușeau pe aceleași căi, dar fără mine.

În oricare dintre soluții, eu aș fi ieșit în pierdere – pentru că nu aș fi avut acest sentiment de bucurie pe care îl încerc acum că un omuleț a fost salvat – și că am pus și eu umărul la aceasta. Miracolele nu ne sunt date pentru că suntem mai buni, mai șmecheri sau preferați de Dumnezeu; ne sunt date pentru a face și noi posibile miracolele în viața altora.

Deja vu – sentimentele de după o mare victorie

În sfârșit, un film românesc în care să fie vorba despre oameni din zilele noastre – nu din epoca de aur, nu din timpul războiului.

În sfârșit un film în care e o singură scenă nud – și aceea absolut reprezentativă pentru film; un film în care se spun doar 5 cuvinte urâte.

Da, nu-l recomand adolescenților, pentru că ei s-ar plictisi – fiindcă nu este vorba tocmai despre lucruri care să-i intereseze pe ei. Este pentru noi, cei maturi, care tragem de timp să mai iubim și de oameni să ne iubească.

Dacă ești amantă, soție înșelată, bărbat trecut de 45 de ani, Deja vu trebuie văzut.

Dacă ai o poveste de dragoste ciudată, ar fi bine să îl vezi.

Dacă ai dorința de a-l cunoaște pe X, care e nițel însurat, ar trebui să-l vezi (filmul, nu pe X).

Dacă ești celebritate și crezi că te poți despărți demn, după ce epuizezi nurii iubirii din aceste clipe sau că poți rămâne prieten după divorț, ar trebui să-l vezi.

Eu l-am văzut la invitația Marianei de la More than pub, pentru că mi-a lăsat o invitație … pe blog.

Și-așa eram în oraș, după evenimentul cu sunetele destinate celor mici, așa că m-am gândit să mai arunc și eu o privire asupra culturii românești – de fapt, credeam că va fi un film pe care să-l pot ironiza! 🙂

N-a fost așa și sunt bucuroasă – prefer să spun despre mine că sunt răutăcioasă, decât să descopăr că într-adevăr suntem vai de noi la subiecte și realizare de filme.

La finalul filmului, au fost în sală Dan Chișu, scenarist, producător, interpret, și Ioana Flora , actrița rolului principal. Să asculți cum a fost realizat filmul este în sine un alt film. (După ce vedeți filmul, dacă doriți să aflați istoria lui, scrieți-mi pe despresufletulmeu@yahoo.com și vă voi trimite înregistrările discuțiilor: întrebări – răspunsuri)

E vorba despre pasiune – *am vrut să fac un film despre triunghiul amoros, despre minciuna pe care ne-o spunem că n-o să doară despărțirea* – zicea Chișu.

E vorba despre bucurie – te așezi și scrii scenariul.

Și mai e vorba despre colaborare.

Eroina principală era cumplită, la început, dar contribuția Ioanei – și ca scenariu și ca joc – a mai umanizat-o puțin. Mie îmi place ce a ieșit. Am avut o astfel de prietenă, am fost alături de ea de-a lungul celor 9 luni în care amantul pendula între a fi cu ea și a rămâne cu soția. (Ei erau de mult împreună, dar eu atunci i-am cunoscut, pe ultima sută de metri.) Eram singura lor prietenă și întrebarea mea cea mai mare era… de ce o părăsește pe nevastă pentru această supărăcioasă, căreia oricum nu-i convine nici dacă stă cu ea, nici dacă pleacă la nevastă? Eram confuză – era ea prietena mea, vedeam că are nevoie de mine, dar nu puteam fi de acord cu reproșurile acelea continue, când el de fapt se străduia să facă exact ce voia ea. Iar el a făcut pasul cel mare, rămânând împreună, sunt fericiți acum, dar întrebarea mea rămâne – ca amant, de ce ți-ai găsi o bosumflică?

(Și cei care spun că a lor nu e bosumflică, să vadă totuși filmul… că s-ar putea să descopere că nu au dreptate.)

Vizionare plăcută – eu una l-aș revedea oricând, pentru că jocul Ioanei este fantastic.

P.S. Dacă ești pasionat de tehnologie, mergi și-l vezi – Chișu ținea pe cap toată aparatura ca să filmeze personajele cu care stătea de vorbă, în vreme ce din el nu se vedea decât o bucată de mână, ori o bucățică de burtică sau un picior… Un film realizat în 12 zile, dar la care repetițiile au mai durat vreo 40. Un film de 2 luni, dar marcant. Felicitări echipei! (Pfuuuuu, nu mă pot abține… seamănă puțin cu o istorie de despărțire din lumea mondenă 🙂 . Nițel 🙂 Și-acum nu-mi spuneți că asta v-a convins mai mult decât celelalte argumente 🙂 !!!)

Tu iti ajuti copilul sa descopere lumea prin sunete?

Când e vorba despre muzică ascultată, aplaud. Când e vorba despre muzică pe care să o interpreteze cineva, mi se face inima cât un purice. Nu pentru că nu-mi place, ci pentru că mă depășește subiectul. Am fost la școala de muzică 4 ani. În afară de profesorul de teorie care-mi arunca în cap cu cheile când solfegiam greșit, nu-mi amintesc altceva. Iar pianul… ei, pianul, era magnific, dar lipsea cu desăvârșire din evantaiul meu de plăceri – pe fiecare fâșie a evantaiului scria CITIT… Luam cu mine cărțile (pentru vârste mari, oricum!) și intram în camera de repetat și băteam în câte o clapă, la 20 de secunde, complet aiurea, ca să prostesc pe cei care trec pe acolo că aș încerca să învăț partitura – eu de fapt îmi puneam cartea pe picioare și citeam…

I-a venit rândul copilului. Pian, blockflote , fagot, chitară, clopoței… Câte un an primele patru instrumente, 3 – la clopoței. Poate pentru că era mai ușor, poate pentru că era vorba de grup și se simțea bine să aparțină acelui grup. Oricum, dacă îl pui să cânte la cor, cântă, dacă îl mai tentezi cu un instrument, ridică din umeri. Nu e de el interpretarea instrumentală a muzicii.

Dar la drum lung, în mașină, alături de tatăl lui, ascultă doar Muzicalul. Și eu sunt foarte încântată să aflu mai multe despre cum se pot integra sunetele în viața copiilor, chiar dacă al meu a refuzat să practice 🙂 .

Așa că atunci când am primit invitația pe net, am spus prezent evenimentului *Tu îți ajuți copilul să descopere lumea prin sunete?*

La vida sigue igual – Viața își continuă cursul

Nu sunt genul care să leșine când cântă un bărbat, datorită frumuseții lui. Nu mi-a plăcut niciodată Julio Iglesias, *ca bărbat*, în schimb i-am ascultat cu plăcere melodiile. Nu toate, recunosc. Am vreo 30 pe care le iubesc și din care am învățat ceva spaniolă, pentru că expresiile lui sunt foarte profunde.

În ziua cu accidentul ce putea în cel mai bun caz să mă arunce pe un pat de spital, am devenit foarte romantică și am căutat pe net melodia mea preferată dintre ale lui. Me olvide de vivir. Pe lângă ea, am descoperit-o pe aceasta din titlu și, dacă veți citi, printre comentariile lăsate de admiratori, există unul și în limba română – o doamnă spunea despre filmul cu același titlu, film care a ajutat-o într-un moment dificil al vieții.

Aveam filmul acela de *țâșpe* ani, cumpărat pentru atunci când voi avea timp de el. Evident, la pensie, pentru că sunt ani de când stă acolo și nu l-am privit, apoi mi-am amintit că era chiar în dublu exemplar – pentru că o prietenă apropiată, știind că îmi place, mi-l cumpărase și dăruise.

Am urmărit filmul – nu are nimic din filmele de azi, e complet desuet, dar în lumea noastră nu există numai cei care vor filme de Oscar, ci și filme care încurajează. Ori acesta este motivator. Pentru cei care au copii cu probleme, pentru tinerii care au impresia că ei nu sunt în stare de nimic, minutele petrecute urmărind La vida sigue igual înseamnă un nou început.

După cum spuneam, am un cd, pe care îl ofer primului care vrea să-l dea mai departe unui copil cu handicap, un copil care crede că viața nu merită trăită sau care nu luptă pentru a se ridica din starea dificilă în care se află.

http://youtu.be/A1uU75Wjwqo

Confirmare

Mă uitam prin adresa de mail și mi-a sărit în ochi un mesaj – dintre miile de informații, acesta suna cam lipsit de reclamă, părea foarte intim… *Despre carte*.

Îl deschid repede și citesc…

*Buna ziua sunt Raducanu Constantin Stefan. Am 10 ani, sunt elev in  clasa a-4-a la  „Liceul Teoretic Bilingv Ita Wegman. Am citit cartea „CPN”. Mi-a placut pentru ca iti da multe sfaturi. Va rog sa imi confirmati primirea mesajului.*

La sfârșitul celor două cărți ale mele, am lăsat adresa de mail, pentru a fi contactată. De-a lungul anilor, am primit câteva mailuri de-a dreptul savuroase – unul așa de sobru ca acesta, însă, nu! Dacă mă uit bine de la cine vine, un băiețel cu educație nemțească, sunt absolut fascinată de stilul lui și tot ce pot să fac este să-i doresc să fie și el erou de cărți, dar erou pozitiv – potențial văd că are… (Îmi vine să râd, amintindu-mi de niște faze din spital, proaspete, că doar sunt de ieri. Aveam ecusonul la gât, de participant la întâlnirea pe care o așteptam de un an, pe care nu voiam să o pierd și de aceea am rezistat 5 ore, suferind, iar doctorița a citit… *Deci, vă instruiți în lidership…* Din acel moment am devenit *Doamna cu lidershipul* și auzeai… *Analizele doamnei cu lidershipul sunt gata?* *Doamna cu lidershipul e pe hol sau în pat?* *I-ai făcut injecția doamnei cu lidershipul?* Cred că micuțul Ștefan care mi-a scris rândurile de mai sus are în el un mare lider – face complimente, dar are grijă să se asigure că mesajul a ajuns unde trebuie, pentru ca nu cumva să creadă că e totul în regulă și de fapt să nu fie așa… 🙂 )

 

Spitalul de Urgență

Unul dintre ele.

Am ajuns astăzi, după 5 ore în care am insistat să suport durerile pentru că nu voiam să pierd cursurile. Dar au insistat prea mult cei din jur când au văzut că nu mă mai puteam mișca și atunci m-am supus…

Nu știu dacă ați fost vreodată la spitalul de urgență – prietena mea îmi spunea că ea nu prea ar merge acolo pentru că nu știe cum vom fi tratate, că ne vor ține deoparte, pentru că acolo vor fi cazuri grave, nu ca al meu. Cred că, în general, când e vorba despre o competiție în domeniul bolilor, nimeni nu vrea să o câștige. Mai degrabă pierzi și ești sănătos decât să câștigi și să fii cel de care se ocupă cel mai mult doctorii.

Am urmat linia verde – urgențe minore. Eu muream de durere, dar eram caz minor față de altele. Și la ecografie am cedat rândul de câteva ori, pentru că alții erau cu probleme mai mari decât ale mele.

După investigații, doctorița mi-a spus simplu: Vă cred că vă doare, pentru că se vede că suferiți și pentru că nu v-ați pierde timpul pe aici. Dar pe ecografie nu se vede nimic. Absolut nimic.

Eu muream și eram sănătoasă, nu eram bună nici de urgențele minore.

Am ajuns acasă și am continuat să mă gândesc la cât de vulnerabil este omul… Orice poate să-l afecteze, iar noi ne considerăm cei invincibili.

Probabil că mâine nu voi mai avea nimic, dar ceea ce mi s-a întâmplat azi este o lecție – când trebuie să se întâmple ceva, se întâmplă. Că nu ai în istoricul familiei așa ceva, că nu ai suferit până atunci de așa ceva… nu contează. Important este cum treci peste.