Archive for Noiembrie 2015

Andreea Esca și obsesia ei pentru frică

Credeam că doar cand i se adresează întrebări nu știe să răspundă: era la o emisiune a Mihaelei Tatu și aceasta s-a interesat *ce nu-ți place la tine?* Discuția era în contextul defectelor ce țin de emoții și manifestare. Esca spune dulce ca o floare de salcam înflorită, bună de pus în gogoșile pe care le pregăteau bunicile pe vremuri: Nasul meu.

Însă în ultimele trei săptămani mi-a demonstrat că nici să adreseze întrebări nu se pricepe. Nici ca formulare jurnalistică, nici pentru a urmări scopul fundamental al jurnalismului – acela de a forma o societate, nu de a o tampi.

Primul pe care l-a avut în platou a fost un coleg de-al ei care a participat la întalnirea de la Colectiv și a scăpat cu viață.

*Ți-e frică?* – i se adresează Esca. (știți, întrebările închise – cele cărora le răspunzi cu da sau nu –  sunt considerate dovadă de lipsă de profesionalism; asta se învață nu numai din primul an de la Jurnalism, ci chiar de cand ești adolescent și-ți faci un prieten: ca să-l faci să vorbească trebuie să-l starnești cu o întrebare deschisă. Aceasta îl determină să înceapă să povestească, să descrie, să comenteze)

Și, ce impertinență!!! 🙂 , colegul are curajul să spună: NU.

Acum aș vrea să vă împărtășesc o primă părere: cand trăiești momente de coșmar, poți ajunge să nu mai ai teamă de nimic. (După copilăria mea cu violență, brutalitate și alcoolism, în care încasam bătaie mai multă decat mancare, am putut să înfrunt orice!!! Cu atat mai mult după ce vezi o nenorocire ca cea de la Colectiv!!!)

Acum să v-o mai spun și pe-a doua: bărbat fiind, niciodată n-ai să spui pe postul național că ți-e frică, chiar dacă în interiorul tău te topești de spaimă!

Esca încearcă să-l determine pe om să spună că-i e frică, el o ține pe-a lui și ea depune armele nemulțumită.

Am și eu o întrebare, care nu e deloc închisă: care este scopul presei? Să îngrozească, să adancească disperarea, să ducă dezgustul la cote maxime? Sau, dimpotrivă, să liniștească, să elibereze, să aducă omului o speranță, dacă nu o certitudine?

De-a lungul săptămanilor care au urmat, cuvantul *teamă* a fost reprezentativ pentru ea, ajungand să culmineze cu gafa majoră din timpul transmisiei colegei ei, din cartierul sirian, unde trăieseră cei doi teroriști care s-au aruncat în aer: *Cutărițo, oamenii din acel cartier se tem?*

Tanăra privește consternată la cameră și se întreabă, probabil, dacă nu cumva a înlocuit-o vreo elevă de 10 ani pe Esca, pentru că doar o nepricepută poate pune problema astfel. Calmă, ca o mamă care-și învață copilul de 2 ani să nu mai mănance scamele de pe covor, zice: *După cum îți spuneam, Andreea, mă aflu în cartierul sirian. Niciun terorist nu va pune bombe aici, niciodată! De ce le-ar fi teamă?*

Înghițind gălușca, prezentatoarea a trecut mai departe, sperand că telespectatorii sunt așa de terifiați 🙂 încat nu au luat în seamă prostia ei. Dar cum lumea e populată și cu oameni care nu se tem de nimic, unii dintre noi au prins totul din zbor.

Dacă cineva vrea ca societatea noastră să fie îngenuncheată și o terorizează prin a-i face rău fizic, trebuie să ținem minte că și emoțiile noastre pot să ne oprească din drum. Ar fi culmea să ajungem să ne fie teamă de … teamă sau să fim obsedați de ea…

Sunt jurnalist de 23 de ani :), dar niciodată nu am vrut să las în inima ascultătorilor mei nesiguranța, cu atat mai mult să o cultiv.  Sper ca cei ce se tem – de orice! – să găsească antidotul temerilor. Scopul a ceea ce fac este ca omul să privească înainte cu mult curaj, nu înapoi cu manie…

În ceea ce privește teroarea, terorismul și frica, articolul cel mai înțelept și realist mi s-a părut acesta.

Iar acesta este așa de savuros că poți învăța istorie zambind – amar, dar oricum nu ai ce face, că nu de la tine a pornit criza mondială!

Dvd cu povestiri pentru copii, filmate într-un pod prietenos

Scriu povestiri pentru copii. Le interpretez împreună cu o colegă pentru rubrica din fiecare dimineață a postului de radio la care lucrăm. Tot împreună, astăzi am filmat – pentru prima dată –  pentru un dvd care va avea 10 povestiri.

Păpușile pe care le-am manuit sunt gen Muppets, iar noi am făcut lucrul acesta pentru că ni se pare haios să ne petrecem timpul în felul acesta. E drept că dacă te uiți la noi îți părem întregi la minte 🙂 , ea – stil clasic, eu – sport și copilăros, dar,  dacă ar fi cineva cu noi la înregistrări și filmări, ar crede că a nimerit la grădiniță…

Există un talent pe care îl dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi – cel puțin unul 🙂 , că alții au mai multe, asta e altă treabă, dar nu există nimeni care să fi fost lăsat fără un talent. (Am simțit nevoia să fac precizarea aceasta pentru că foarte mulți spun că ei nu sunt buni de nimic, ori aceasta este o greșeală: dacă nu ți-ai descoperit talentul nu înseamnă că nu-l ai… ci că nu ai căutat unde trebuie. Sau, mai special, că ai un talent unic, de vreme ce nimeni nu-l manifestă – să-l recunoști în alții sau că trebuie să sapi după el – prin mobilizare, nu ajung suspinele…!!!)

Ideea pe care vreau eu să o scot în evidență azi este că, deși eu par copilăroasă, am un talent palid față de prietena mea, care este esența copilului… Eu am sute de jucării, colecții de abțibilduri și alte cele, ea colecționează antichități, dar cand este vorba despre *copilăreală* ea e pe locul 1, iar eu pe 9, … din 2 🙂 !

Eu am cel mult un stil de copil oarecare sau o mamă prea 🙂 educațională 🙂 , pe cand ea este puștiul întruchipat.

Așa că nu vă mai luați după aparențe: dacă cineva nu are față de … nu poate fi… Nu mai spuneți despre voi: dacă nu fac asta, nu sunt…

Ce să zic… Am început ziua cu avant, aranjand camerele și înfruptandu-ne din dulciurile ei raw vegane, iar cand să filmăm… s-a luat curentul. Se lucra pe strada ei selectă: nu au pus niciun anunț despre întreruperea luminii, iar cand inginerul de sunet s-a dus să vadă despre ce este vorba s-au jurat cu toate ale lor că sigur nu e de la ei ce se întamplă. Doar că la 16, după ce ei au plecat, într-un mod miraculos, a sosit și curentul…

Așa că toată ziua am mancat și ne-am distrat, iar pe seară am încercat să mai facem niște treabă…

Lucru pe care îl vom face și miercuri, ziua în care sperăm să și terminăm, pentru că apoi avem alte proiecte.

Adevărul este că atunci cand faci ceva, folosindu-ți talentul, nu ai impresia că muncești, ci că te distrezi.

Deci miercuri ne distrăm din nou…  🙂

Pentru probleme dermato

De vreo 4 ani am bătut la porțile Plafarului după tot felul de lucruri cat mai naturale care să mă ajute să scap de problemele pe care le am. Ei, după toate cremele cicatrizante, uleiurile din samburi de caisă și alte feluri de samburi, după sugestii și nemulțumiri permanente, am ajuns la doctor. Ce să mai zic? O fi cancer de buze, domnule, dacă altfel nu le mai potolesc durerile!

Doamna doctor mă privește senină și ridică din umeri: Deocamdată, nu!

Era o poantă prin care mă asigura că e totul în regulă (și, vorba aceea, pacientul moare de sănătos!), că nici vorbă de așa ceva. Îmi întinde o rețetă și desigur că mă întunec toată – erau niște produse scumpe pentru buzunarul meu. Dar după 4 ani, nu mai ții cont de nimic, te duci la farmacie și cumperi.

Ajung la farmaciile mari și toate-mi dau același preț – 41. Doar că nu au produsul. Belladonna mă asigură că are o filială care mai are o cutie, cu 34 de lei, chiar, dar decat să pierd 2 ore pană acolo, mai încerc la ultima farmacie de langă casă.

  • 41 de lei, fără card. La card aveți reducere substanțială. Facem card?
  • Facem.

După 10 minute de făcut card, îmi spune că am de plătit 39.90.

Substanțială reducere.

Dar oricum nu era 41, nu? Aveau și oamenii cu ce se lăuda!

Din primele ore, minuni.

Scump, dar am redevenit om!

Mă mai gandesc, uneori, cu drag, la oamenii care chiar fac treabă bună cand, pe baza cercetării, ajung la formule prin care ne ajută să ne continuăm viața fără durere. Și le mulțumesc, oriunde ar fi, cu toate că ei nu vor ști niciodată că cineva oarecare din Romania a avut un asemenea imbold. Dar sunt fericită pentru că am de ce să fiu recunoscătoare.

Furtuna – după (subliniere, ok?) Shakespeare

*După* și nu *de*, pentru că nu e Furtuna lui, e ceva ce a pornit de la piesa lui și a devenit o interpretare modernă pe scena Teatrului Național.

Pe site, o găsiți descrisă cam așa: *Un basm despre un duce detronat, devenit magicianul Prospero, și despre fiica lui, Miranda. O comedie a iluziilor, feerie, un text despre putere și răzbunare, Furtuna este, mai presus de orice interpretare, o piesă despre puterea demiurgică a artei și imaginației. Știința lui Prospero depășește legile oamenilor, controlează natura, stăpânește duhuri și provoacă iubirea. O distribuție impresionantă, cu Ion Caramitru în rolul Prospero, într-o montare captivantă, cu ritmuri frenetice, umor și emoție, de o plasticitate puternică și o ilustrație muzicală ale cărei cadențe urmăresc spectatorul mult timp de la ieșirea din sală.*

În ideea de montare captivantă intră faptul că, dacă ești profesor de romană și te gandești să vii cu elevii pentru a-i face să le placă strălucitoarea operă a englezului, o dai în bară. Așa cum s-a întamplat aseară: în timp ce se îmbrăcau adolescenții discutau doar despre partea de pamflet la adresa societății de azi, din cadrul punerii în scenă… nu despre sensul profund al scrierii.

Am apreciat cu mai mult de 10 plus coloana sonoră, decorurile, luminile (da, o adevărată operă de artă conturarea norilor și sublinierea trăirilor prin lumini) și coregrafia. Dar parcă nu eram la balet, nu? Nici la operetă. Eram la teatru… Acolo ar trebui să conteze altceva… Zic și eu!

Recunosc, a trebuit să ies din mine pentru a mă putea integra și a putea înțelege ceea ce s-a derulat pe scenă, între personaje.

Crescută cu teatrul de cea mai bună calitate de acum mulți ani, foarte mulți, teatru care se baza mult pe jocul actorilor, pe intonație, pe text, am privit ca revoluționar ceea ce vedeam, dar nu întotdeauna revoluționarul aduce și calitatea.  (Scena dintre cei doi îndrăgostiți, cand ea îi cere să-i spună dacă o iubește, dar îi ține mana la gură,  el sufocandu-se, fără a reuși să-și declare dragostea, pare desprinsă dintr-o poantă ieftină de pe FB; poate cel mult să fie tratată din punct de vedere psihologic – femeia este guralivă, ea este capricioasă… și nu te mai concentrezi pe frumusețea sentimentelor, pe care le înălța autorul pentru a fi descoperite de ochiul oricui a trecut pe acolo… 🙂 )

L-am urmărit pe Caramitru, cu care se laudă Naționalul pe site: doar de 5 ori a subliniat ideile prin modularea vocii. În rest, s-a bazat pe faptul că e Caramitru. Păi, nu prea ești, dacă nu te comporți ca el… chiar dacă ești el 🙂 .

Ceilalți s-au folosit mult de gesturi, dans și sublinierea ridicolului, mai degrabă decat pe calitățile lor care să umple cuvantul cu  sensul lui…

Sigur, trebuia să fie și ceva care să merite aplauze frenetice: lui Caliban nu am avut ce-i reproșa; dimpotrivă, el pare actor de mii de ani, el se identifică personajului; el este cineva, chiar dacă e tratat de Prospero ca fiind nimeni… Felicitări, Mihai Călin.

Pe larg despre piesă, de la premieră, aici.

Dacă doriți să mergeți, citiți neapărat articolul respectiv. Nu e scris de un amator! (ca mine! 🙂 )

Ei bine, ieșind din mine, m-am putut bucura de orice trăznaie s-a întamplat pe scenă, chiar dacă nu avea nimic de-a face cu sec XVII (cred că acel selfie al lui Ariel cu Prospero, de la sfarșitul piesei, care s-a vrut o parodie, este singurul aspect cu care răman cei ce nu citesc Furtuna, ci doar o urmăresc: un flash nici măcar amuzant ca Revelioanele de pană în 89, cu atat mai puțin original!).

Sincer? Eu nu mi-aș încuraja copilul (16 ani) să meargă la această piesă de teatru. După o anumită varstă, cu o anumită cultură în spate (pardon, în minte și inimă), judeci altfel lucrurile; dar la 16 ani, cu lipsa de interes de azi a copiilor pentru citit, ar fi un deserviciu să duci elevii la Național pentru Furtuna.

Prietenul în criză, pe FB îl postezi, ca tu să primezi…

Acum o lună, cineva drag a avut un accident grav. Comă, convingerea că l-am pierdut. Aripa vindecătoare a unui înger ni l-a oferit înapoi.

Nu am îndrăznit să-l deranjez la Terapie intensivă. Știam că nu e corect, nu e sănătos să fii acolo. Pentru bolnav, nu pentru mine! Scriam mesaje de încurajare și mă rugam.

În același timp, oameni absolut ciudați îl vizitau și făceau poze cu el, apoi le postau pe FB. Acele poze, cu un om învins de viață, care-a pierdut kg, memorie și putere, mi-au amintit două momente de la mare.

În primul, făceai poze cu un leuț… Indiferent cat de mic era, la leuț te uitai cu respect, cu dragoste și încântare.

În al doilea, făceai poze cu maimuța – prin definiție, maimuța este sturlubatică. Tu însuți te strâmbai, te .. maimuțăreai…

Cu prietenul meu drag, indiferent în ce situație, aș fi făcut poza ca și cand eram alături de un leu – era Cineva în inima mea. Toți ceilalți se fotografiau doar pentru a arăta *maimuța* pe FB, iar ei erau cei fantastici care, iată, au ajuns la cineva important și au făcut poză cu el…

Pot înțelege oamenii care sunt preocupați de soarta cuiva și sparg chiar și codul cunoscut al obligației de a nu intra la Terapie intensivă. Dar nu-i pot crede preocupați de soarta cuiva dacă atârnă poze în care bolnavul arată rău, disperat, trist, înfrânt… Aceea nu e preocupare. Este lipsă de decență și de omenie.

Cineva se amuza amar:

Spun *Doamne ferește* și pentru accidente, dar mai ales pentru prietenii care vor să se scoată în evidență prin a mă pune, în sfârșit, în inferioritate…

Anotimpuri

Un an patru anotimpuri are…

și vi le voi spune pe fiecare…

primăvara aduce pentru prima dată soare…

și vara ni-l pune la picioare…

toamna ni-l ia puțin cate puțin..

iar iarna nu-l vedem, doar îl dorim…

Subiectul zilei

Sunt zile de doliu național. Toată lumea vorbește despre moarte – unii de frica ei, alții pentru că vor răzbunare, cate unii pentru că vor să se bage în seamă, cei mai mulți pentru că au o viață plată și acum au un subiect tare de discuție… Au murit mulți oameni și suferă mulți. Pe mine mă doare inima și cand anunță de un accident, pe la știri, în fiecare seară.Într-un fel, ar merita și acei inocenți să fie marcată trecerea lor spre somn. De ce doar numărul mare ne face să luăm aminte la dispariții?

Ați făcut vreodată socoteala cați dintre prieteni au dispărut din viața dv în accident de mașină? Eu am 10. Eu însămi era să mor din această cauză de cateva ori – pe care le știu eu, dar cate or mai fi fost și eu nu le-am sesizat pentru că mi-a purtat de grijă Cineva, Același Cineva care a ținut-o deoparte de club vineri seara pe prietena mea care-mi realizează desenele la una dintre cărțile de copii…

Cu ce suntem noi mai prețioși că am scăpat? Suntem noi siguri că nu ni se va întampla nimic maine?

Odată cu această întamplare, m-am gandit ce norocoasă sunt ca mamă, că fiul meu nu merge în club… dar mi-am amintit că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei conducea liniștit și cineva a intrat în el și, deși nu i se dădea nicio șansă, a fost salvat… AAAAAA, îți vine să strigi cand vezi cate lucruri se întamplă în jurul tău și nu le poți controla, nu poți fi sigur de nimic, nu poți înfige picioarele în pămant să spui: pe aici nu se trece. Nu poți. Pentru că se trece. Se trece peste tine, se trece peste cei dragi ai tăi, se duce totul, dacă e să se ducă…

Ce rămane?

Să ne bucurăm de fiecare zi.

Am lista mea de recunoștință, pe care mă oblig să scriu 10 motive zilnic. Așa am început să văd multele lucruri bune care mi se întamplă, chiar dacă pană acum le consideram normale.

Ei, unii poate nu sunt așa de *sensibili* la ceea ce s-a petrecut – păi, prin Argentina au fost într-un club 179 de decedați, zicea cineva… Fiecare își poate păstra inima de piatră sau și-o poate înmuia, precum tăurașul Fernando/Ferdinand cand vedea o floare… E o alegere. Părerea mea e că lucrul cel mai important este să faci bine cand ai posibilitatea, să te bucuri de ceea ce primești și, mai ales, să prețuiești surprizele vieții. Că banalul e mai mereu prezent! Tragedia, de asemenea.

–––––––––––––-

Pentru cei care au căzut pe ganduri, odată cu această întamplare: o temă. Rememorați momentele cand ați fost la un pas de a fi secerați. Și mulțumiți pentru că ați putut deschide din nou ochii…

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-1-sau-autostopul-preventiv/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-2-sau-cum-scapi-cand-faci-lucru-peste-program-ori-fara-sa-ti-iei-concediu/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-3-sau-somnul-la-volan/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-4-sau-cum-era-sa-ma-omoare-mama/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-5-sau-aveti-grija-la-inconstienta-copiilor/