Credeam că doar cand i se adresează întrebări nu știe să răspundă: era la o emisiune a Mihaelei Tatu și aceasta s-a interesat *ce nu-ți place la tine?* Discuția era în contextul defectelor ce țin de emoții și manifestare. Esca spune dulce ca o floare de salcam înflorită, bună de pus în gogoșile pe care le pregăteau bunicile pe vremuri: Nasul meu.
Însă în ultimele trei săptămani mi-a demonstrat că nici să adreseze întrebări nu se pricepe. Nici ca formulare jurnalistică, nici pentru a urmări scopul fundamental al jurnalismului – acela de a forma o societate, nu de a o tampi.
Primul pe care l-a avut în platou a fost un coleg de-al ei care a participat la întalnirea de la Colectiv și a scăpat cu viață.
*Ți-e frică?* – i se adresează Esca. (știți, întrebările închise – cele cărora le răspunzi cu da sau nu – sunt considerate dovadă de lipsă de profesionalism; asta se învață nu numai din primul an de la Jurnalism, ci chiar de cand ești adolescent și-ți faci un prieten: ca să-l faci să vorbească trebuie să-l starnești cu o întrebare deschisă. Aceasta îl determină să înceapă să povestească, să descrie, să comenteze)
Și, ce impertinență!!! 🙂 , colegul are curajul să spună: NU.
Acum aș vrea să vă împărtășesc o primă părere: cand trăiești momente de coșmar, poți ajunge să nu mai ai teamă de nimic. (După copilăria mea cu violență, brutalitate și alcoolism, în care încasam bătaie mai multă decat mancare, am putut să înfrunt orice!!! Cu atat mai mult după ce vezi o nenorocire ca cea de la Colectiv!!!)
Acum să v-o mai spun și pe-a doua: bărbat fiind, niciodată n-ai să spui pe postul național că ți-e frică, chiar dacă în interiorul tău te topești de spaimă!
Esca încearcă să-l determine pe om să spună că-i e frică, el o ține pe-a lui și ea depune armele nemulțumită.
Am și eu o întrebare, care nu e deloc închisă: care este scopul presei? Să îngrozească, să adancească disperarea, să ducă dezgustul la cote maxime? Sau, dimpotrivă, să liniștească, să elibereze, să aducă omului o speranță, dacă nu o certitudine?
De-a lungul săptămanilor care au urmat, cuvantul *teamă* a fost reprezentativ pentru ea, ajungand să culmineze cu gafa majoră din timpul transmisiei colegei ei, din cartierul sirian, unde trăieseră cei doi teroriști care s-au aruncat în aer: *Cutărițo, oamenii din acel cartier se tem?*
Tanăra privește consternată la cameră și se întreabă, probabil, dacă nu cumva a înlocuit-o vreo elevă de 10 ani pe Esca, pentru că doar o nepricepută poate pune problema astfel. Calmă, ca o mamă care-și învață copilul de 2 ani să nu mai mănance scamele de pe covor, zice: *După cum îți spuneam, Andreea, mă aflu în cartierul sirian. Niciun terorist nu va pune bombe aici, niciodată! De ce le-ar fi teamă?*
Înghițind gălușca, prezentatoarea a trecut mai departe, sperand că telespectatorii sunt așa de terifiați 🙂 încat nu au luat în seamă prostia ei. Dar cum lumea e populată și cu oameni care nu se tem de nimic, unii dintre noi au prins totul din zbor.
Dacă cineva vrea ca societatea noastră să fie îngenuncheată și o terorizează prin a-i face rău fizic, trebuie să ținem minte că și emoțiile noastre pot să ne oprească din drum. Ar fi culmea să ajungem să ne fie teamă de … teamă sau să fim obsedați de ea…
Sunt jurnalist de 23 de ani :), dar niciodată nu am vrut să las în inima ascultătorilor mei nesiguranța, cu atat mai mult să o cultiv. Sper ca cei ce se tem – de orice! – să găsească antidotul temerilor. Scopul a ceea ce fac este ca omul să privească înainte cu mult curaj, nu înapoi cu manie…
În ceea ce privește teroarea, terorismul și frica, articolul cel mai înțelept și realist mi s-a părut acesta.
Iar acesta este așa de savuros că poți învăța istorie zambind – amar, dar oricum nu ai ce face, că nu de la tine a pornit criza mondială!
Despre sufletul meu 