0

Recomandare de carte – Caracatița printre noi de Bianca Timșa Stoicescu

Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts

CARACATIȚA… printre noi

de Bianca Timșa Stoicescu

Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2008

128 pag.

Bianca Timșa Stoicescu și-a descoperit pasiuni literare încă din copilărie, sub încurajarea profesorilor de limba română din gimnaziu și liceu. Absolventă a Universității din Craiova, Facultatea de litere, a debutat literar în anul 1992, urmând participarea în mai multe antologii de povești. Vocația ei este de scriitor pentru copii. Volumul Caracatița… printre noi, apărut în anul 2008, este al doilea dintre cele 7 volume de autor publicate până în prezent.

Acesta cuprinde 30 de povestiri deosebite, un amestec de fabulă și poveste terapeutică, în stil propriu, diferit de poveștile întâlnite în literatura română contemporană pentru copii. Sunt potrivite și pentru copiii de grădiniță, cărora să le citească părinții, și pentru cei de clasele primare, fiind suficient de scurte ca să nu-și piardă răbdarea de a le citi singuri.

Cartea este gândită în așa fel…

Vezi articolul original 235 de cuvinte mai mult

0

Cine răspunde la telefon?

Spre deosebire de cartea Acolo unde cântă racii, pe care am citit-o până la jumătate, fără nicio plăcere, pentru ca apoi să înceapă să-mi placă, Alo? Albert Einstein la telefon mi-a plăcut de la prima pagină. Dacă la început e pentru cei care vor să știe câte ceva despre savant, de-a lungul cărții sunt inserate și documente care îi interesează și pe cei de specialitate, de la istorici la fizicieni.

Eu am citit cartea în trei ore. Dacă ar fi să spun lucrul care m-a impresionat cel mai mult (și care nu are deloc legătură cu Einstein!), atunci să știți că Marie Curie a luat prima dată Nobelul cu soțul ei, după care soțul ei a murit (călcat de o trăsură), lăsând-o văduvă cu doi copii (9 și 2 ani), după care a luat singură Nobelul pentru chimie. (Amănuntele despre personalități despre care am învățat la școală, la orele de științe, pot să ne trezească la realitate: cum se ajunge la un rezultat? Muncind cu pasiune.)

Dar nu ceilalți contează, totuși, ci Einstein.

Amănunte răzlețe?

Niște copii te roagă să le dai un autograf pe asta! spune slujnica, arătându-i o fotografie din ziar, reprezentând norul bombei ciupercă de la Hiroshima din 6 august 1945. Dacă trebuie – semnează resemnat Einstein, după care face un calcul… 140.000 suflete au pierit la Hiroshima. 100.000 au suferit răni cumplite. 74.000 au pierit la Nagasaki, 75.000 au suferit leziuni care s-au dovedit fatale din cauza rănilor, arsurilor și radiației gamma. La Pearl Harbour câți oameni au murit? 2500.

Cine e bun la cifre să facă niște statistici despre cât rău poate aduce un bine…

Poetul britanic Donne concluziona în locul savantului: moartea oricărui om pe mine mă împuținează pentru că fac parte din omenire de aceea niciodată nu caut să aflu pentru cine bate clopotul  – pentru mine bate. (nu pentru Mitică, ar zice românii care știu filmul De ce bat clopotele, Mitică?)

Idei răzlețe, care ar putea să vă placă:

Atingem nemurirea prin lucrurile permanente pe care le creăm în comun, apoi le transmitem de la unii la alții.

În orașul Ulm din SV Germaniei, de pe Dunăre, există clopotnița fleșă a catedralei numite Degetul lui Dumnezeu, cea mai înaltă din lume, de 162 m. Mozart a cântat la orga de acolo în 1763.

P = I plus L, ecuație care înseamnă pacea se compune din iubire plus liniște.

Vreți un tratat de parenting? Nu faceți ca mama lui Einstein care-și privea copilul până și prin ochii menajerei, dar niciodată prin ochii iubirii necondiționate de mamă. Până și menajera spune că Albert este slab de minte. Copilul ăsta vorbește singur. De ce nu e și el cum sunt alți copii? Are dreptate menajera.

Vrei un tratat de terapie?

Faptul că întoarcem pe toate fețele niște lucruri care ne deprimă sau ne supără nu ne ajută să le depășim. Trebuie să le punem capac noi singuri.

Dacă vrei să duci o viață fericită, leagă-ți-o de un scop oarecare nu de oameni sau de lucruri.

Vreți o pledoarie pentru plecatul din țară ca să cunoști lumea?

Scrisoarea lui Mozart către tatăl său: *un ins de un talent mediocru va rămâne veșnic o mediocritate oricât de mult ar călători, dar unul care posedă un talent superior ceea ce fără să comit o impietate, va trebui să recunosc – eu însumi posed – se va ofili dacă rămâne mereu într-unul și același loc. Nu trebuie să rămânem mereu într-unul și același loc.*

Doriți un model de scrisoare de dragoste?

Pentru Marie, scria Einstein, micuța mea rază de soare, însemni mai mult pentru sufletul meu decât lumea întreagă până acum.

Doriți o poezioară care să vă fie utilă în aceste zile, când spălatul pe mâini este esențial?

Peter – Păr zburlit

Uitați-vă la el. Uitați-l cum arată:

Păr încâlcit și mâini cât o lopată.

Priviți, nu și-a tăiat unghiile nicicând.

Mai negre ca funinginea mânuțele îi sunt.

Mocofan cum este, sus și tare spun,

Mai lipsește rândunelele-n păru-i să se-adun*.

Aș prefera orice priveliște la o adică

Decât să-mi cadă ochii pe Vâlvoi Petrică.

Einstein mărturisește că nu are niciun talent practic și totuși există o anumită independență în profesia care e știința și aceasta e foarte tare pe placul meu.*Odată ce-ai gustat zborul, vei păși veșnic pe pământ cu privirile ațintite către cer, pentru că ai fost acolo și acolo vei tânji totdeauna să te întorci. Cel care iubește practica, fără o teorie, seamănă cu marinarul care se urcă pe o corabie fără cârmă și fără busolă și nu știe niciodată încotro se îndreaptă.*

Viața lui Einstein nu a fost nici pe departe ușoară și nici măcar viața unui tocilar. I s-a spus că poate să se axeze pe orice altceva, matematică, biologie sau chimie, dar nu fizică. Și-a dezamăgit mama, fiind primul dintr-o familie de evrei care s-a căsătorit cu cineva care nu era evreică, dar toată viața a avut-o ca amantă pe verișoara lui.

A plătit pentru a nu fi cetățean german, a locuit la Berlin ca cetățean elvețian.

A luat premiul Nobel, dar banii i-au revenit soției, care i-a redat libertatea. Când ea a murit, în sărăcie, avea de fapt o avere sub pat, doar că nu se îndura să o cheltuie.

Știți citatul acela: Bărbații le iau în căsătorie pe femei sperând că ele nu se vor schimba niciodată, iar femeile se mărită cu bărbații sperând că ei se vor schimba? Da, lui Einstein în aparține și concluzia (la care poți ajunge și dacă nu ești savant!): În mod invariabil, și unii și altele 🙂 ajung să fie dezamăgiți.

Orice te poate dezamăgi, dar cartea aceasta, nu. Istorie și ficțiune (clar delimitate) se îmbină în așa fel încât să te bucuri de cele câteva ore care te ajută să cunoști atât lumea de atunci, cât și pe tine – prin prisma modului cum judeci întâmplările trecutului.

0

Jurnalul unui librar – Shaun Bythell

Am vrut să citesc această carte nu pentru că știam ce este în ea, nu mi-o lăudase nimeni, ci pentru că m-am gândit să aflu de ce nu voi avea niciodată parte. Pentru că mi-am dorit să am o librărie, în copilărie, când lipseau de pe piață cărțile, mi-am dorit să am o librărie când cărțile au început să existe, dar erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Oare ce am pierdut?

În afară de interacțiunea cu oameni dintre cei mai ciudați, am pierdut și posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. E drept că unii dintre cei care treceau pragul The Bookshop din Wigtown, cel mai vechi anticariat din Scoția, renumit și impresionant, aveau fixuri, erau pretențioși sau chiar nesuferiți. Dar eu pe unii îi simțeam mai degrabă ca pe niște fluturi care sunt gata să se ardă – încercau să strige după ajutor. Librarul mai mult îi ironiza pentru că se săturase de toți ceilalți care chiar nu meritau atenție. Acesta a fost punctul în care nu am dansat pe același picior cu Shaun – iritarea permanentă în fața celor care dădeau semn că ar vrea ceva ce nu intra în planurile lui. În rest, am fost de acord cu el.

De fapt, despre faptul că el însuși este un om dificil recunoaște în multe rânduri. Unul dintre momentele duioase în care înțelege că este mult prea dur și cunoaște prea puține despre oamenii care-i trec pragul a fost acela când stătea de vorbă cu o doamnă ce-i părea neînsemnată. Din întâmplare i-a adresat o întrebare și în felul acesta ea i-a spus că petrecuse anii prin Japonia, Israel, țări în care el nu fusese niciodată, iar ea era o mare specialistă…

Obosit de cei care da, caută doar chilipiruri, poți pierde din vedere pe cei care au câte ceva de spus, pentru a te îmbogăți spiritual.

Pe lângă aceste interacțiuni care de multe ori provoacă râsul, observi viața culturală a acelui loc – la o simplă socoteală, fiecare om care intră în librărie lasă 10 lire, nici mai mult, nici mai puțin. Cele mai căutate cărți sunt cele despre trenuri. Cei care caută cărți religioase sunt frustrați că acestea nu există – dar sunt rafturi întregi cu ele și nu există o anume carte pe care o vor ei – nu poți spune: nu aveți ceva, dacă există 400 de exemplare. Poți afirma – Nu am găsit ce caut eu, dar nu – Nu aveți, sunteți săraci! (Nu știu de ce, dar parcă mie asta mi-a rămas în minte cel mai mult – plângăcioșii, mofturoșii erau cei care căutau religie. Oare nu ei ar trebui să fie cei care sunt prietenoși, cred în recunoștință și bunătate, bunăvoință față de celălalt chiar dacă nu poate să le facă voile?)

Oricum, un jurnal care aduce câte o nouă informație despre cum se petrece viața (pe care nu o invidiez și da, nu aș mai dori-o, acum, după ce am citit jurnalul și l-am ascultat pe Shaun în direct, într-un interviu realizat cu librăria La Două bufnițe din Timișoara), este esențial pentru cunoașterea nu numai a celui ce vinde, ci pentru cunoașterea celor ce cumpără. Adică pentru a ne regăsi în ei și a ne da seama dacă suntem din categoria care îi enervează pe librari sau din categoria care le face viața frumoasă.

Să vă spun drept, întâmplările te fac să râzi – la două pagini sigur găsești ceva care să-ți descrețească fruntea. Dar pagina care nu are niciun pic de umor este cea care îți oferă înțelepciune.

Și un moment de înțelepciune care mi s-a întipărit în minte a fost acela când, după o aniversare, vânzătoarea dădea cu aspiratorul în librărie, sperând că o va pedepsi în felul acesta pe cea care dormise peste noapte acolo și încă nu se sculase. Nu v-ar trezi zgomotul aspiratorului? Ei, nu… Dar vizitatoarea și-a văzut de somnul ei liniștit. Pentru că era surdă. Nu-i bine ca în viață să fii surd la zgomotele celor care vor să te umilească, ironizeze, lase în urmă? Nu-i bine să fii surd, într-o lume în care toți strigă după tine și nu pentru a-ți face complimente?

Cred că Jurnalul unui librar (de fapt, el vinde cărți second hand, deci ar trebui să fie specific și să spună Jurnalul unui anticar, pentru că tocmai de aceea vin multe dintre probleme – starea cărților, prețurile mici sau mari ale cărților valoroase etc) este una dintre cărțile de relaxare și conștientizare din acest an.

Eu spun despre puține cărți că le-aș păstra în biblioteca mea. Pe aceasta, aș ține-o, chiar pe rândul din față.

După ce o citiți, amintiți-vă întrebarea mea: care a fost comportamentul uman cel mai ciudat dintre toate cele descrise acolo?

0

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Multe lucruri aud în autobuzul sau metroul cu care circul. Una dintre informații este că tatăl lui Enrique Iglesias s-a apucat de cântat (evident, cei care discutau aveau 12 ani și cunoscuseră întâi oul, apoi cocoșul). Altă informație a fost că a apărut o nouă formație de disco – Modern Talking (iarăși evident cei care discutau aveau 15 ani și abia ajunseseră la niște clipuri de pe youtube cu respectiva formație care cântă de aproape 40 de ani). Ieri n-am mai aflat despre muzică, ci despre tristețea unei persoane – că nu are bani să meargă la psiholog așa că nu știe dacă-și va repara vreodată problemele emoționale pe care le are.

Cred că dintre prietenii mei cel puțin 30% au terminat Psihologia, dar eu nu am făcut niciodată consiliere, nici cu ei, nici cu vreo cunoștință de-a lor (dat fiind faptul că ne cunoșteam atât de bine, ar fi fost corect să mă dea pe mâna altcuiva, nu?). Și recunosc, nu am fost la psiholog din lipsa banilor, nu pentru că nu aș avea încredere. Ținând cont că o carte de psihologie bună este cât o treime dintr-o ședință cu psihologul, am preferat cărțile.

Și-am discutat cu mine, după cum mă învățau cărțile.

Pentru că suntem la început de an, dar mai ales pentru că, indiferent în ce zi a vieții ne-am afla, vrem să fim fericiți (mai ales ținând cont de lipsa de entuziasm a acestei perioade brăzdate de covid), am o sugestie pentru cei fără prea mulți bani, cu prieteni puțini (măcar un prieten sincer te poate aduce cu picioarele pe pământ și fără să-l plătești) – o carte.

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Limbajul este simplu și, dacă am pune în practică un principiu pe săptămână, adăugându-le treptat pe celelalte, în 2 ani am fi nou nouți. Eu zic doi ani, dar s-ar putea să fie nevoie doar de 6 luni. Vi se pare mult? Știu persoane care merg la psiholog de 10 ani și nu au reușit să se împace cu ele sau cu cei care le-au distrus pacea sufletească.

Unul dintre lucrurile pe care le recomandă Timothy Sharp este să lăsăm modestia deoparte (sau complexele de inferioritate cauzate de cuvintele urâte spuse de părinți, de disprețul colegilor sau de ironia profesorilor) și să scriem ce lucruri apreciem cel mai mult la noi înșine.

*Pentru a afla punctele tale forte, pune-ţi câteva întrebări:

  • Ce anume te motivează?
  • Când simţi cel mai mult că trăiești?
  • Când te simţi cel mai mult în apele tale?
  • Ce abilităţi noi înveţi foarte ușor?
  • Ce aștepţi cu nerăbdare?
  • Ce anume din trecutul tău îţi stârnește nostalgia?

Încearcă următorul exerciţiu. Ţine un jurnal, o agendă sau orice alt sistem pentru a-ţi organiza viaţa. Uită-te la toate sarcinile, activităţile și întâlnirile pe care le-ai finalizat sau la care ai participat în ultimele două-patru săptămâni: pe care dintre acestea le consideri a fi plăcute, energizante, motivante sau stimulante? Există o linie comună a acestor activităţi sau sarcini și, dacă da, poţi planifica să ai parte de mai multe astfel de evenimente plăcute în viaţa ta?*

Știu că cel mai mult se tânguiesc oamenii cu privire la timp – că nu e destul și oricum nu-și pot permite să-l păstreze pentru ei. Dar să nu uităm că timpul se duce oricum. Nu mai bine îl facem să lucreze în favoarea noastră? Prima revoluție pe care trebuie să o facem este să nu ne mai omorâm timpul, ci să-l folosim serios.

În cartea Britt Marie a fost aici, există un personaj, Sven, care se pricepea la toate dintr-un motiv foarte simplu: *am făcut eu un curs*. V-ați gândit să vă bucurați de viață, făcând un curs (nu-mi spuneți despre lipsa banilor – există și cursuri gratuite, important e să căutați. Dar, da, e mai simplu să cauți numele cuiva pe care nu-l suferi și să privești pozele fericirii sale și să faci petrecere cu durerea personală că ești nedreptățit de viață decât să te inspiri din răspunsurile la întrebările de mai sus și să te redescoperi, să te transformi. Însă, pe cât de simplu este, pe atât de neproductiv. Fiecare alege cum vrea să-și piseze timpul, desigur!)

Gândiți-vă la voi în acest an; de fapt, nu generalizăm așa, *în acest an*, ci particularizăm *zi de zi*. Dacă Moș Crăciun ne vrea fericiți și ne aduce atâtea cadouri, noi de ce nu ne străduim pentru fericirea noastră? 🙂

P.S. Abia de acum începe lucrul important 🙂 :

Plăcerile simple, cum ar fi a mânca ciocolată sau a face un duș fierbinte, scad în intensitate odată ce corpul nostru se obișnuiește cu respectivele senzaţii. Pentru a obţine același nivel de satisfacţie avem nevoie de tot mai multă ciocolată sau de o apă tot mai fierbinte. În comparaţie, sarcinile complexe nu oferă recompense de moment, dar îţi vor lăsa la sfârșit un sentiment de realizare mult mai profund.

Alergarea la un maraton nu este în mod inerent plăcută în timp ce tropăim pe trotuar, iar corpul obosește cu fiecare milimetru; dar efectele sale pozitive, mândria și bucuria victoriei, vor dura mult mai mult decât emoţia pe care ar aduce-o cumpărarea unei noi perechi de pantofi.

Gândește-te la ultimele dăţi când te-ai simţit în ritmul tău natural. Când a fost ultima oară când ai pierdut complet noţiunea timpului sau n-ai mai știut de tine în timp ce finalizai o sarcină? Ce ai făcut și care au fost punctele forte folosite?

Următoarea dată când ai puţin timp liber, alege o sarcină mai solicitantă în locul unei simple plăceri și notează efectele pe termen lung. Străduiește-te să desfășori mai multe sarcini de acest fel. Întreabă-te cum poţi avea experienţe mai profunde și nu alege întotdeauna ce e mai ușor.

Și când te gândești că toți alegem ce e ușor…, după care ne întrebăm de ce nu suntem fericiți.

0

2020 a fost aici…

Ultima carte citită în 2020 mi-a dat ideea aceasta.

Britt Marie a fost aici – Fredrik Backman.

Eroina (ca oricare om) își dorește un singur lucru: să conteze viața ei. Să se știe ca a trecut pe acolo. (Poate chiar să influențeze, cât de puțin, de vreme ce i se repetă mereu: nu ai *competențe* sociale.)

Cred ca anul 2020 a auzit multe cuvinte de acest fel: mai bine îl ștergem din calendar, nu a existat în viața mea, il scoatem din istorie.

Am tot respectul pentru cei care au suferit în 2020, pentru cei care au îndurat pierderi de toate felurile, pentru cei distruși, disperați și devastati din cauza lui 2020. De aceea le doresc un an care, nu numai că e bun, dar poate suplini si răul celui care a trecut.

Eu, numărându-mă printre cei care iubesc anul 2020, puțini sau mulți, am de făcut un singur lucru: să Ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest 2020 de poveste si să nu uit niciodată că 2020 a fost aici, cel mai bun an din viața mea.

Vă doresc tuturor ca 2021 să fie cel mai bun an din viața voastră.

P. S. Britt-Marie a fost aici este o carte pe care o citești în 2 zile, deși are aproape 600 de pagini. Mie mi se par atât de incomode cărțile cu multe pagini, mai bine ar face trei volume, să le poți lua după tine, să le manevrezi ușor. Dar nu mă mai plâng pentru asta, am terminat-o și mi-a și plăcut. Este despre o persoană cum eu nu sunt – face curat peste tot și judecă persoanele după faptul că nu fac. Scuzându-se mereu că, de fapt, nu le judecă. Pentru cei care au citit Bunica mi-a spus… a aceluiași scriitor, numele pare cunoscut – și da, este vorba despre povestea celui mai nesuferit personaj din Bunica. Poate fi citită fără să fie nevoie să știi amănuntele Bunicii, iar dacă citești Bunica după ce afli povestea lui Britt s-ar putea să o simpatizezi, pentru că se schimbă perspectiva. Evident, cineva autoritar și obsedat are în urmă o tulburare care te face să-l îndrăgești, dacă ai timp să-l asculți. Sau dacă îți faci timp să citești sute de pagini. Dar eu sunt bucuroasă că reușit să aflu și punctul de vedere despre fotbal al suedezilor dintr-un sătuc neînsemnat, așa cum se poate afla părerea lor despre hochey din Scandalul sau Noi contra voastră. Dar să rămânem la Britt. O veți îndrăgi, chiar dacă nu vă place șoarecele pe care-l hrănește zilnic la ora 6, încercând să-l educe măcar pe el să fie disciplinat, cum n-a fost soțul ei, care-a înșelat-o cu cineva care folosea parfum în vreme ce ea, nu…

0

Confesiunea gunoiului

Eu sunt gunoiul. Aș vrea să nu vă supărați pe mine când vă stau în cale. Eu sunt gunoiul. Cine mă face ar trebui să aibă grijă de mine, adică să mă ducă acolo unde este locul meu. La coș.

Nu, nu vă supărați pe mine că sunt peste tot, eu nu am picioare să merg de colo-colo și nici nu mi-am propus să vă deranjez, să apar peste tot pe unde n-ar trebui. Eu doar am fost aruncat.

Știți că gunoiul nu are cum să se deplaseze de pe pământ, unde-a fost aruncat, în pubelă? Și mai știți că nu am aripi ca să ajung singur într-o cutie specială pentru mine?

Dar da, vântul suflă și, dacă sunt ușor, mă duce peste tot. Dar nu că aș vrea eu, nu că aș intenționa eu. A, în niciun caz.

Să fie clar, eu nu am nicio dorință să enervez lumea, cu atât mai puțin să îi fac rău. Dacă ar fi după mine, ei bine, eu nici nu aș fî.

Păi, bucăți de fructe stricate – vreau eu să fiu așa? Aș prefera să fiu o parte sănătoasă de fruct și să mă mănânce cei mici.

Coji de legume de care nu e nevoie. Și ce, îmi place mie să fiu dat deoparte și să încurc lumea? Mai bine m-ar ronțăi cineva.

Ca să nu mai spun când sunt cutie de carton… Uf, mai sunt și de plastic… și de metaaaaaal! Trist, serios, trist de tot!

Vă imaginați că-mi place mie să rămân peste tot în calea voastră și să nu mă descompun nici în 500 de anî? Păi eu rămân aici, după voi, încă pentru 8 generații de oameni. Nu numai că nu mai cunosc pe nimeni, dar nici nu mă îndrăgește nimeni; nu că acum m-ar îndrăgi! Dar dacă tot nu vă place de mine, de ce nu mă aruncați acolo unde trebuie să ajung ca să se facă din mine ceva necesar?

Da, da, ați zis bine, adică să fiu reciclat. Ei, eu sunt gunoiul și sunt foarte supărat. Poate vă vine mintea la cap și scăpați de mine într-un mod inteligent, ca să nu vă mai deranjez. Că în niciun caz nu vreau să supăr oamenii. Eu îi respect pe oameni! Se pare că ei nu prea respectă natura și o umplu cu mine!

Ar trebui să fac o manifestație… Da, da, chiar așa. Ia să mă gândesc eu, cum!?

0

Cifre de plastic

Ziua în care vulpea a fost pentru prima dată înșelată a rămas înscrisă în calendarul ei cu cifre de plastic. Păstrează și acum acea filă de calendar și de câte ori se uită la ea i se face rușine că nu a știut maî multe pentru a nu trece prin așa ceva.

Nu sunt prea multe de povestit.

Știți cum este vulpea: se cam duce prin curțile oamenilor și pleacă de acolo cu un cadou. Preferatele eî? Căpșunile!

A, nu?

Prunele! Nici?

Mușețelul!

Păi dacă i-ar plăcea mușețelul nu ar trebui să meargă să cucerească gospodăriile – are destul în pădure. Deci nici după mușețel nu s-a dus? Atunci după ce? Găini, ziceți. Evident că găini, pentru că sunt preferatele ei.

Într-o astfel de zi, când a plecat de la vizuină cu gând că nu se întoarce acasă fără o grăsană de găină, s-a furișat în coteț și a luat-o pe cea mai plinuță. Îi cam alunecau labele pe corpul ei – nu avea pene! Dar a luat-o pentru că era foarte colorată și și-a zis că e vreun soi mai gustos. Când a depus-o în fața puilor, aceștia nu au reușit să mănânce nimic din ea, ba dimpotrivă s-au enervat atât de tare că au aruncat cât colo hrana mămicii.

Vulpea a plecat la urs, marele înțelept al pădurii, cu ”achiziția” ei și l-a întrebat ce să fie cu această găină de nu are pic de gust. Să știți că, mergând la urs, era convinsă că va pierde prada, (așa proceda el mereu – confisca ce se putea mânca), dar vulpea noastră a preferat să facă asta – că tot nu era cine știe ce! – însă să înțeleagă misterul.

Ei, și cât a mai râs ursul de ea! Cât a maî râs! De aceea ziua respectivă este însemnată în calendar și calendarul păstrat.

Vulpea furase o … sticlă de plastic, pe care o rătăciseră copiii în curtea păsărilor. Vă îmaginați cum se strecurase ea cu sticla sub braț, doar pentru că avea niște desene cu multe culori?

Dar trebuie să recunoaștem că nu e nicio diferență între vulpe și noi, nu? De câte ori nu luăm noi de pe rafturi sticle cu sucuri pentru că au o etichetă strident colorată (ca să nu mai spunem despre celelalte băuturi, cele cu alcool!)?

Dar poate că ne facem și noi un calendar pe care însemnăm cu cifre de plastic, dacă tot vrem să semănăm cu vulpea!, ziua când am renunțat la plastic.

Din ultima sticlă de plastic să scriem cifrele lunii când s-a petrecut cel mai normal lucru din lume. Căci normal este să trăim fără plastic, nu cu el!

0

Bianca Timsa Stoicescu

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

Haideți să ne cunoaștem!

1 ❤ 10 momente importante din viața mea

Născută ... în județul Sibiu, dar de la 4 ani am ajuns la Slatina, unde am stat până la 21 de ani. De aceea spun că sunt din Oltenia, nu din Ardeal, deși ador Ardealul. Mi-ar plăcea să am mai multe caracteristici ale celor între care am trăit în primii ani de viață.
Frați/surori… Am o soră, cu doi ani mai mică.
În copilărie mă vedeam…scriitoare. Lucru care îi scotea din sărite pe părinții mei care erau realiști și considerau că nu am cum să trăiesc din așa ceva și trebuie să mă pun cu burta pe carte. În același timp, sora mea știa că va trăi în SUA, deși de data aceasta toată lumea râdea în hohote pentru că nu se putea ieși din țară, la vremea aceea. Când copiii își păstrează visul, le demonstrează…

Vezi articolul original 2.049 de cuvinte mai mult

0

Excesele noastre din timpul crizei

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți excese? Dar ce este un exces?

Să fie clar: a lovi un copil de zeci de ori nu e un exces, e un abuz ce trebuie pedepsit de judecător. Nici a mânca pâine când ai alergie la gluten nu e exces – aceasta este inconștiență și-ți vei lua singur pedeapsa prin modul în care îți va semnaliza organismul că ai dat-o în bară. Fumatul nu poate fi considerat în exces – fumatul chiar și printr-o țigară este în exces: este precum a pune o picătură de otravă într-o bărdacă de suc.

Excesul se referă strict la a folosi prea mult ceea ce e bun. Excesul în zilele noastre se vedea de sărbători când apăreau medicamentele ce te conștientizau că o să cam sari calul cu mâncatul, dar nu-i nimic, de aceea sunt medicamentele de bilă, să te ajute să înfuleci 59 de sarmale, chiar dacă ți-ar fi ajuns 3.

În toată luna martie a acestui an, când toată lumea cumpăra în disperare, pentru a nu rămâne fără, oamenii dintr-o suburbie a Copenhagăi au fost ajutați delicat să înțeleagă că excesul este un lux pe care nu are rost să ți-l permiți.

Un supermarket danez a luptat cu cei care cumpărau cantităţi mari de gel antibacterian, astfel încât să mai existe stocuri şi pentru alţii, în contextul epidemiei de coronavirus. La intrare era un afiș cu un mesaj prin care clienții erau informați că prima sticlă cu gel antibacterian pe care o cumpără costă 6 dolari. Dacă vor să cumpere o a doua sticlă, ea costă 120 de dolari. Managerul magazinului a afirmat: „Am făcut acest lucru pentru ca oamenii să se uite la ei înşişi înainte să îşi umple coşurile cu gel antibacterian. Înainte erau numeroşi clienți care cumpărau patru sau cinci geluri odată, iar acesta este mult mai important decât drojdia”.

Amintita drojdie este, de asemenea, în aceste zile, o marfă foarte căutată și acolo, dar și la noi, semn că oamenii se interesează de sănătate și prepară pâine în casă, dar facem o pâine o dată, nu? Nu 70! Ca să avem nevoie de 70 de pliculețe sau de cubulețe…

Managerul danez a explicat că a ridicat preţul tocmai pentru ca oamenii să înceapă să gândească.

„Încerc să atrag atenţia şi să îi fac pe oameni să se oprească din cumpărat şi chiar funcţionează. Oamenii se gândesc la asta. În celelalte zile s-au vândut în câteva minute gelurile, dar ieri nu s-a mai întâmplat asta”, a spus el.

Excesul este ceva care ne pune față în față cu realitatea – nu sunt numai eu pe lume, ce-ar fi dacă mi-aș face această bucurie și mâine? Excesul este ceva care ne fură bucuria de a cunoaște câte ceva din fiecare pentru a avea mult dintr-un singur fel. Excesul este ceva ce fac din frică, din obsesie, dintr-o obișnuință pe care nu o conștientizez. Excesul nu este necesar, când stai să te gândește. De aceea este nevoie să gândești.

Cu gândire de acum, da? Așa vom fi fără excese.

0

Motivația – cum mă pot automotiva

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care ți-a fost încredințată, nu e rădăcină de haz, ci de slăbiciune care te va face să rămâi pitic toată viața – unde pitic înseamnă neîmplinit, fără să atingi ținta pe care ți-ai propus-o și la care jinduiești.

Nu excelez în a fi perseverentă, dar pentru că am reușit să trec uneori de anumite bariere pe care mi le punea societatea, pe care le ridica propria-mi minte sau chiar propria-mi genetică, mă gândesc să ofer aici metoda mea. S-ar putea să fie cineva care să se aștepte să găsească acest răspuns în cartea pe care am pomenit-o și să creadă că, de vreme ce nu este acolo, el nu există. Și nu e corect să rămână cu această impresie. Repet: nu sunt bună de scris o carte despre perseverență, pentru că o dau deseori în bară, dar nici să lași omul cu buza impresia că există predestinare spre neputința de automotivare.

Prea multe cuvinte introductive, pentru scurta mea rețetă: am de dus ceva la capăt, ceva care nu-mi place.

1. înainte de a mă apuca de această acțiune, fac ceva care îmi place și îmi acord 15 minute pentru ceea ce nu suport, după care mă apuc din nou 5 minute de ceea ce îmi place. Și tot așa – alternez 15 cu 5 minute.

2. realizez acțiunea enervantă în timp ce verbalizez fiecare etapă pe care o am de făcut – da, uneori, spun *și acum 10 pași până la bucătărie, 1, 2, 3, … 10, aici pun farfuria în chiuvetă și nu fug imediat, ci dau drumul la apă, așa, aud apa cum curge, îmi suflec mânecile și da, iau buretele… * V-ați prins ce urmează, 1, 2, 3 … 20 de vase trebuie spălate (este un exemplu fictiv pentru că vase îmi place să spăl, cu totul altele sunt lucrurile pe care le fac fără chef).

3. vizualizez persoana care se va bucura pentru acțiunea pe care o voi face – deși pentru mine acțiunea respectivă este ca o pedeapsă sau, făcând-o, mă simt de parcă mi-ar curge tot sângele din vene, sunt mulți oameni care au nevoie de faptele mele.

4. îmi imaginez că mă aflu pe un arc și că acesta mă propulsează, mă ridic și mă îndrept spre lucrul pe care îl am de făcut ca o săgeată trasă dintr-un arc, fără să las minții să mai proceseze cât de silă îi e să facă acea activitate.

5. îmi spun că nu pot respira dacă nu duc la capăt un anumit lucru și e necesar chiar să am senzația aceea de lipsă de aer, care mă trezește la realitate – hai, pune-te la birou, altfel aici ți-ai găsit sfârșitul.

Prefer să lucrez asupra neputințelor mele decât să mă jignesc sau să accept rușinea că stau pe loc. Rugămintea mea este, către cei leneși sau delăsători, ca mine, să facă un prim pas. Și fiecare pas ce vine după primul să fie considerat tot primul 🙂 . Pentru unii ca noi, drumul spre capătul misiunii încredințate nu este alcătuit din 1000 de pași, ci din 1000 de primi pași.

0

Formula miraculoasă pentru relația părinte-dascăl

Am o prietenă în SUA care-mi spune că cel mai folosit instrument în educația copilului ei este … un bidon de detergent. Acesta se numește 409, un nume cam ciudat, e drept, aproape fără explicație. Fiecare nume de produs de pe piață are o noimă, dar 409, ce ar putea fi?

Citind cu atenţie eticheta, ea a descoperit o posibilă explicaţie a acestui nume. Cu litere mici, deasupra uriaşului 409, este scris cuvântul „formula”. Oare producătorii îşi luaseră ca ţintă să creeze un detergent superior? Să fi încercat ei 408 formule mai înainte de a se declara, în sfârşit, satisfăcuţi? Habar n-are dacă este adevărat lucrul acesta sau nu, dar i-a venit ideea ca, de câte ori copilul ei este tentat să renunțe la a duce ceva la capăt, să-i arate produsul. (evident, sticla e goală, este o mamă responsabilă, care știe că orice copil ar fi tentat să guste din ceva care curge!)

Și, de fiecare dată, ea începe discursul: Dacă cei care au inventat acest detergent s-ar fi oprit la formula 408 şi ar fi declarat: „Este imposibil să iasă ceva bun din asta”?

Să fiu sinceră, plângerile cele mai dese care vin dispre părinți sunt – Nu ne împăcăm cu cadrele didactice. Dacă noi, oamenii mari nu reușim asta, cum să reușească cei mici?

Cred că e cazul să găsim un ambalaj de 409 și să-l punem în fața celor două tabere – părinți și educatori și în felul aceasta să se facă odată pace, pentru că și unii și ceilalți vor un singur lucru: binele copiilor. Atunci, de ce atâta zâzanie între ei?

Grădinița 2.0 este un eveniment care vrea să aducă miracolul în prezent –  adică despre cum fi armonie în relația dascăl-părinte pentru binele copilului? Cum comunicăm și cum nu scoatem din context comportamente, și emoții. Cum continuăm acasă învățarea? Cum găsim soluții, nu vinovați? Cum creăm comunități de părinți și de dascăli?

Pe ultima sută de metri, mai multe amănunte aici.

 

0

Grădinița 2.0 – 15 februarie 2020

Ce înseamnă pentru tine cuvântul familie?

Câţiva copii de clasa a treia spun că: „Familia înseamnă un măr gratis şi să nu plăteşti 15 lei amendă atunci când faci o greşeală.” Ela a scris: „Familia este acel loc unde poţi să cânţi la pian fără să te intimidezi.” Corina adaugă părerea ei: „Atunci când ai o familie, nu mai ai nevoie de nimeni, decât de Dumnezeu.”

Ce înseamnă pentru tine, familia ta? Dacă familia ta înseamnă mai mult pentru tine decât le-ai arătat în trecut, poate este timpul să faci ceva pentru ca mesajele tale să ajungă la ei.

Atunci când adopţi rezoluţiile pentru noul an, te ţii de ele o săptămână, după care te întorci la vechile obiceiuri? Motivul poate fi faptul că acele rezoluţii sunt prea generale sau prea idealiste sau prea multe. De exemplu, iei hotărârea să petreci mai mult timp cu copiii, să slăbeşti, să fii punctual şi să nu disciplinezi într-o dispoziţie de balaur care scoate flăcări. Ar fi imposibil ca cineva să reuşească să respecte toate aceste rezoluţii!

Soluţia este să stabileşti rezoluţii pentru o săptămână nouă şi nu pentru un an nou. Şi să fie cât mai precise. De exemplu: „Voi petrece în fiecare zi, câte 15 minute cu fiecare dintre copiii mei.” Sau: „Dacă sunt furios, mai întâi mă voi duce în dormitor, mă voi ruga, şi apoi voi aplica măsurile disciplinare.”

La sfârşitul săptămânii, vei şti fără dubiu dacă ai respectat sau nu hotărârile luate. Dacă da, sărbătoreşte! Succesul pe o săptămână te va impulsiona să continui la fel şi în următoarea săptămână. Dacă nu, încearcă să modifici rezoluţiile şi să le faci mai realiste.

Dacă întâlnirile de serviciu te împiedică să petreci timp cu familia, poate ar fi bine să începi să-ţi faci programări cu familia!

Ia-o ca exemplu pe Ani, director executiv cu programul mereu supra-aglomerat. Atunci când copiii săi doreau să facă ceva împreună cu ea, ea îşi verifica agenda şi le spunea: „Regret, copii, dar deja am o întâlnire importantă.”

Într-o zi, fiul său a întrebat-o: „Mami, crezi că şi eu sunt o ‚întâlnire importantă’? Trece şi numele meu în agenda ta de lucru!”

De atunci înainte, Ani şi-a pus timp deoparte pentru copii şi nu a lipsit de la aceste întâlniri importante.

Copiii săi s-au făcut mari, iar momentele pe care Connie şi le aminteşte şi le preţuieşte cel mai mult nu sunt nici şedinţele, nici conferinţele, ci acele „programări” cu copiii ei, să meargă în excursii, la pescuit şi să se uite la stele.

Un ultim aspect pentru întâlnirea noastră de azi care pledează pentru relația dintre copii și părinți, relație care apoi se va dovedi condimentată cu relația dintre aceștia și educator: era un simplu spot publicitar TV, de numai 60 de secunde, dar marcant. Scena: o familie tipică, grăbindu-se să ia micul dejun.

Telefonul sună. Sora înşfacă receptorul şi străbate bucătăria în lung şi-n lat în timp ce vorbeşte la telefon. Mezinul stivuieşte pâinea prăjită pe un platou şi porneşte spre masă. Bang: se împiedică de cablul de telefon (bine, mai sunt și oameni care au cablu la telefon, nu credeți că toată lumea are tehnologia de ultimă oră în casă!). Mama apare chiar în momentul în care feliile de pâine zboară în toate direcţiile şi dă un ultimatum: „Următorul care dă ceva pe jos va încasa o palmă.”

Agitându-şi braţele pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale, izbeşte paharul de lapte din mâna mijlociului. Laptele, pleosc!, se împrăştie pe podea.

Tata apare ca să administreze pedeapsa. „Ei bine, draga mea, se pare că ţi se cuvine o palmă.” Îşi înşfacă nevasta, ridică palma şi o îmbrăţişează, apoi o sărută atât de sonor că cei mici încep să aplaude şi să ovaţioneze.

Data viitoare când lucrurile încep să scape de sub control şi eşti tentat să dai un ultimatum, administrează mai bine o îmbrăţişare şi un pupic şi să vezi diferenţă!

………..

Când este vorba despre familie, ne punem ușurel lucrurile în ordine, ne transformăm în mecanism ca de ceas pentru că ne dăm unii după alții. Ce facem cu cei care intră în viața noastră pentru a ne educa odraslele și care știu ce au de făcut, dar noi nu vrem să cedăm întâietatea sau pur și simplu nu ne pricepem să relaționăm acum cu două autorități în viața copilului – a noastră și a lor?

Despre unele dintre aceste întrebări ce se nasc dacă nu ești pregătit pentru a duce copilul la grădiniță, se va vorbi în cadrul întâlnirii din acest sfârșit de săptămână – cea mai importantă conferință dedicată relației dintre părinți si grădinițele de stat: „Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea.”

Cei prezenți le vor putea asculta pe cele 3 experte prezente – Oana Moraru, Oana Mosoiu si Elena Lotrean. Dezbaterile cu cadrele didactice prezente în sală vor aduce sigur soluții valoroase atât părinților cât și tuturor celor implicați in educația copiilor.

Conferința  va avea loc în data de 15.02, la Impact Hub Floreasca, de la ora 09:00.

0

Grădinița 2.0 – Oana Moșoiu, Elena Lotreann, Oana Moraru

GRĂDINIȚA 2.0: EVENIMENT DEDICAT GRĂDINIȚELOR PUBLICE ȘI RELAȚIEI CU FAMILIA ȘI COMUNITATEA

Conferința  va avea loc sâmbătă, 15.02, la Impact Hub Floreasca, de la 09:00

Oana Moșoiu, Elena Lotrean și Oana Moraru vor vorbi în cadrul evenimentului

Evenimentul va fi dedicat exclusiv directorilor și educatorilor din grădinițele publice

Această ediție vizează legătura strânsă dintre educația timpurie, familie și comunitate

Ediția a 2-a evenimentului Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea va dezbate şi propune practici de integrare a educației timpurii în contextul familiei și al comunității – doi actori cheie în procesul educațional de calitate. Evenimentul le are ca invitate pe Oana Moraru, Oana Moșoiu şi Elena Lotrean, experte în educaţie care promovează colaborarea permanentă dintre cadrul didactic şi părinte, pentru că ceea ce copilul dezvoltă la gradiniţă este bine să fie continuat acasă, în relaţia directă dintre părinte şi copil.

Conferinţa va avea loc pe 15.02, la Impact Hub Floreasca, la 09:00 și va fi dedicată directorilor și cadrelor didactice din grădinițele publice, care pot avea acces gratuit la eveniment, pe baza inscrierii pe www.gradinita20.ro.

Ca liant între gradiniţă şi părinte, Kinderpedia organizează această a doua ediţie a evenimentului Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea pentru a aduce noi soluţii de susţinere a copiilor în dezvoltare, prin integrarea celor mai importante aspecte din viaţa lor – gradiniţa şi timpul de calitate din familie.

 „Ca părinte, înțeleg că cel mai valoros dar pe care i-l pot face copilului meu este timpul petrecut împreună. Pentru ca acest timp să fie de calitate și cu rezultate durabile, cel mai important partener al meu este dascălul, care îl îndrumă și îl încurajează în fiecare zi. Ca antreprenor, aș vrea să ofer cât mai multor părinți darul comunicării cu grădinița și șansa de a contribui semnificativ la viitorul copiilor lor.”  Evelina Necula, Co-fondatoare Kinderpedia.

Oana Moraru, Oana Moșoiu si Elena Lotrean invitatele conferintei

Primul panel al evenimentului aduce împreună nume sonore din zona educației. Oana Mosoiu, lector universitar, doctor în Științele Educației, titulară a numeroase cursuri la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, va aduce în discuție rolul familiei în educație în etapa preșcolară. Elena Lotrean, fondator al Școlii Primare Româno-Finlandeze din Sibiu și Consul onorific al Finlandei la Sibiu, va prezența legăturile grădiniței cu comunitatea și exemple practice din metodologia finlandeză. Oana Moraru, consultant educațional, fondatoarea Școlii Helikon va vorbi despre evoluția copilului în etapa preșcolară și cum urmărim progresul.

”Fiecare zi de grădiniță este puternic legată de viața copilului în familie. La această vârstă, relația familie – grădiniță constituie un continuum, iar cele două contexte au nevoie să ”comunice” prin multe variabile comune care devin un fundament pentru formarea rutinelor și, treptat, a competențelor.” afirma Lect. Univ. Dr. Oana Moșoiu.

gradi

0

Fiicele doctorului March – Louisa May Alcott

Nu că sunt pretențioasă sau mofturoasă, dar recunosc: nu mă uit la filme care vorbesc despre viața de dinainte de anii *80. Desigur, 1980. Deși, dacă e să fiu sinceră, prefer să fie chiar din 2000 încoace. Dacă mai e un film biografic sau ceva despre istoria care mă pasionează pe mine (un anumit segment), scad anii, cu mare plăcere. Dar pentru ceva care nu mă interesează, absolut deloc nu accept acest compromis. Când a venit vorba despre Little Women am trecut peste, datorită notorietății scriitoarei. Cred că oricine ar trebui să știe ce spun străinii despre ea, dar și să asculte rubrica aceasta despre viața ei.

Cel mai mult m-a determinat să fiu atentă la film ca întreg, să nu privesc superficial lucrurile, citatul din deschiderea peliculei – *Am avut multe necazuri în viață așa că scriu povestiri vesele*. Și da, până la urmă, deși situațiile prezentate se schimbă (nu întotdeauna în bine!) scenariul te determină să vezi viața în mod pozitiv. Poate pentru că există unele conjuncturi care simplifică mult dificultățile care se ivesc sau pentru că rămâne mereu pe buzele eroinei principale un zâmbet care i se datorează celui mai bun prieten al ei – scrisul. Oricine te-ar dezamăgi în viața aceasta, de la familia în care te naști până la cei între care evoluezi, de la omul pe care-l iubești până la cei alături de care faci afaceri, dacă ai ceva care e doar al tău și te ajută să te eliberezi de resentimente și de deznădejde, nu ești pierdut. Scrisul este o astfel de rădăcină, care te păstrează 1. Întreg la minte. 2. În viață. 3. Fericit.

Nu s-a schimbat nimic din 1850 până acum în ce privește cărțile. Editorul i-a spus clar scriitoarei: oamenii vor să fie amuzați, nu să li se țină predici, povestirile trebuie să fie scurte și incitante, iar dacă eroina principală este femeie trebuie să moară până la sfârșit sau să fie măritată.

Contrar așteptărilor, filmul nu este slăbuț – în sensul de romantic, siropos. (Romanul, pentru vremea aceea, este foarte filosofic și revoluționar – dar cum e mama, așa e și fiica. Louisa a fost prima la urnă să voteze când li s-a dat voie femeilor să facă lucrul acesta în 1879 – și cât a militat pentru el!, așa că și eroina ei principală este o persoană care luptă cu lumea din jur.)

Se spune despre carte și despre film că sunt feministe.

Dar acum, serios, nu știu de ce ai spune întruna despre cineva că este feministă, doar pentru că prezintă lucrurile în alt fel decât le prezintă societatea. Și dr Ruth, care a revoluționat viața sexuală a americanilor și îi agasează pe mulți pudici cu modul în care abordează acest subiect, afirmă sus și tare că nu e feministă – deși toate feministele, inclusiv fiica și nepoata ei, ar vrea-o în tabăra lor. Dacă ceri dreptul la fericire pentru femei nu înseamnă că ești feministă, așa cum dacă ceri dreptul la o viață demnă pentru un cal nu înseamnă că ești din herghelia lui. După cum, dacă ești doctor și ești obsedat să găsești leacul unei boli, nu ești catalogat ca nebun, ci ca deschizător de drumuri, dacă ești orice (femeie sau bărbat) și lupți pentru drepturile pe care nu le are o femeie, meriți să fii premiat, nu ironizat.

Revenind la film, nu cred că e feminist. E normal ținând cont că e vorba despre multe tipologii de personaje – toate feminine 🙂 . Bărbații nu se pierd în peisaj pentru că le diminuează femeile importanța, ci pentru că 1. Nu există. 2. Nu au personalitate. 3. Vor altceva decât ceea ce sunt aceste fete.

Eu cred că filmul merită văzut, mai ales cu cineva care chicotește când e ceva amuzant și cu cineva care poate aprecia culorile și lucrurile elegante, care abundă într-o anumită parte a filmului.

Eu m-am bucurat de filmul (adus în România de InterComFilm) așa că îl pot recomanda – și repet – nu, nu sunt feministă. 🙂

A mai scris despre film și Rahela (pe larg, cu imagini 🙂 ).

0

Boy – 2010

Nu este genul de comedie pe care să o urmăresc, tocmai pentru că la mijloc este suferința unor copii, dar de data aceasta am trecut peste și am reușit să văd filmul. Argumentele mele? Cultura nativilor din Noua Zeelandă. Modul în care pronunță engleza. Curiozitatea pentru cum se poate termina o astfel de poveste, în alt stil decât american.

Avem un băiețel căruia i se spune Boy, îndrăgostit de Michael Jackson. Și responsabil – are grijă de fratele lui mai mic și de verișori, cât timp este bunica plecată din sat. Îl avem pe fratele lui, îndrăgostit de personajele cu puteri, copil bun care merge și desenează pe mormântul mamei lui. Îl avem pe tatăl lor, care apare după ce a făcut pușcărie, pentru a-și recupera banii îngropați pe undeva, pe tarlaua mamei lui…

Boy are de luptat cu prima dragoste, care se înfiripă în inima lui, dar nu și în a fetei, pe care vrea să o vrăjească și repetă continuu *uită-te la mine, uită-te la mine, uită-te la mine*, încearcă să o cucerească pe *prințesa* plictisită de orice face el (dar e foarte entuziasmată când îi vede pe alții care chiar știu ce vor de la ea, așa că îl ignoră apoi!). Are de luptat cu dorința lui ca tatăl să fie iubitor, împotriva realității că de fapt tatăl este o lepră căreia nu-i pasă de micuți. Încercă până la urmă să înțeleagă ce înseamnă cuvântul *potențial* pe care i-l adresează un profesor, dar pentru că trecuse ora până la care trebuia să stea la școală, acesta nu i-a mai și explicat ce înseamnă. Culmea, și tatăl lui avusese potențial, așa că întrebarea este ce se va alege de potențialul din acest copil, dacă celălalt fusese risipit?

(Mi-a plăcut profesorul care se străduia să îl încurajeze pentru răspunsul pe care i l-a dat când discutau despre bătaia dintre Boy și un băiat care-l înjurase de mamă: *Sunt doar cuvinte!* Dacă ar putea înțelege copiii lucrul acesta – am văzut atâtea lupte între pitici și adolescenți pentru simplul fapt că un necioplit a aruncat niște cuvinte care, în fond, nu au nicio putere asupra persoanei despre care sunt spuse. Și dacă cei cărora le spui nu s-ar mai enerva așa, până la urmă și cei ce jignesc s-ar opri, iar certurile ar înceta. Dar atâta vreme cât ne lăsăm copleșiți de intensitatea unor cuvinte, disputele vor continua. Nu înseamnă că încurajez vorbitul urât, ci pur și simplu că unii dintre băieți ar trebui să fie eliberați de ideea că au o datorie față de cei care sunt pomeniți în înjurăturile care li se adresează. Știu persoane care au ajuns la pușcărie din acest motiv… Chiar nu merită!)

Filmul este duios, în străfundurile lui, provoacă în tine o emoție pe care ar trebui să o avem tot timpul – atenția sinceră față de copii, ai noștri sau ai altora, care nu se pot ocupa de ei! Articolele dedicate lui Boy sunt mai mult decât pozitive, fiind considerat unul dintre cele mai importante ale neo zeelandezilor, aducându-le mulți bani. Pe de altă parte, un plus al filmului este natura, încântătoarea coastă de est reușind să te delecteze chiar dacă nu pui piciorul acolo!

Va fi rănit copilul la plecarea tatălui lui, se va ruga de el să-l ia în aventurile prostești pe care sigur le va face sau va prefera să rămână mai departe omul de încredere al bunicii? Pe mine m-a bucurat finalul. 🙂