0

Cânți și (nu) câștigi

În viața de zi cu zi, îi auzi mereu pe oameni că nu au talent, că sunt banali. Și totuși se uită la filme în care personajele principale sunt pline de fiori pentru o anumită artă, care sunt gata să renunțe la tot pentru arta lor sau renunță la artă și apoi sunt niște nimeni, nu în ochii celorlalți, ci în interiorul lor. Până în februarie, în acest an, nu am văzut niciun film coreean. De atunci am văzut 6 seriale, dar în fiecare cel puțin 3 personaje erau pasionate de muzică, de desen, de scris… De regulă se merge pe muzică. Poate că este cuvântul cel mai important și Biblia spune că prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar se pare că, și atunci când comunicarea se oprește, muzica trece dincolo de emoțiile noastre, și ne oferă fericire și bucurie. Sau deconectare, ori chiar un sens în viață. Și, pentru cei cu probleme mai mari, uneori, muzica poate fi singura care să-i ghideze. Nu pentru că o cântă, ci pentru că o ascultă.

Dar acum să vorbim despre muzica pe care cineva o cântă. Poate nu mă apucam să vorbesc despre aceasta, dacă nu aș fi văzut ieri două filme, unul după altul, din același popor – danez, cu aceeași pasiune – cântatul. Pasiunea mea e scrisul, dar îmi imaginez că cei care cântă trăiesc atât de intens ca mine – când am dorința de a scrie și nu mă pot manifesta, ori atât de relaxant ca mine – când reușesc să mă exprim în scris. Și atunci îi pot înțelege și m-am transpus în personajele principale din cele două filme.

De regulă, caut să recomand filme care arată o luptă curată prin care se ajunge la un rezultat. Dar viața nu este întotdeauna astfel – mai întâlnești și chinuri mari, provocate de oameni simpatici sau situații delicate în care intră cei pe care îi îndrăgești. Așa este și cu cele de azi – nu le-aș recomanda pentru cei de sub 16 ani, chiar dacă subiectele ar putea să pară *educative* pentru preadolescenți (12 ani). Dar nu, acestea sunt filme pentru cei care pot înțelege că există etape, că există probleme, pe care le depășești în timp, nu se rezolvăm totul deodată.

With your permission (2007)- nu e nici pe departe ce pare a fi. Și dacă era despre violență fizică a femeii asupra bărbatului, ar fi meritat să fie făcut (deși sunt convinsă că nu s-ar fi regăsit nici 2% dintre privitori). După ce vă amuzați bine pe seama perfecționismului lui Jan și, deși nu sunteți de acord cu el pentru atitudinea pe care o are la locul de muncă, puțintel îi dați dreptate, vă bucurați că ajunge în grupul de terapie cu bărbații care spun adevărul despre viața lor. El nu-l va spune. Și de aici continuă povestea, în care rolul principal îl au regulile, reguli care nouă ni se pare că sunt foarte bune – și atunci când creștem copii, și atunci când suntem pe stradă sau în societate, dar care sapă un șanț în care poate să cadă oricine trebuie să le respecte, dar nu crede în ele. Regulile sunt bune, dar nu atunci când cineva le impune pentru că are o slăbiciune. Sau atunci când nu mai poate duce bucuria celuilalt și vrea să o îngrădească pentru că el nu și-o mai permite… Aici muzica de operă este regina și, deși poveștile sunt cutremurătoare, zâmbetul rămâne mereu pe buze.

O, happy day (2004) – viața unor pasionați de muzică se schimbă complet când în satul lor danez trebuie să se oprească dirijorul unui cor american de gospel. Acesta îi ascultă și descoperă în ei potențial, mai ales în Hannah, cea care este indecisă, dacă să treacă la conducerea corului – o dată pentru că nu este lăsată de Kirsten, a doua oară pentru că nu se crede capabilă și nu în ultimul rând pentru că are oportunitatea de a se întoarce la lucru, așa cum și-a dorit în ultimii ani și nu a avut posibilitatea. Mâna de oameni care vrea să cânte are talent, dar dacă nu crezi în ceea ce cânți, nu ai cum să transmiți prea mult. Cei mai mulți nu credeau în Dumnezeu, unii Îl vedeau ca pe o ea, alții nu și-au pus niciodată problema dacă există sau nu. Vorba olandezului care a auzit că românii cred în Dumnezeu: *Asta pentru că nu aveți de niciunele și vă rugați și se mai întâmplă câte o minune, că inima bună a cuiva vă dă ce vă trebuie și voi credeți că Dumnezeu implicat. Dar noi avem de toate, de la bani să cumpărăm până la ce ne trebuie în magazine, așa că ne luăm singuri nu avem nevoie de Dumnezeu.* Ca în toate popoarele occidentale, și în Danemarca a avea credință e o chestie de slăbiciune, pe care oamenii nu vor să o exprime. Culmea este că tocmai atunci când nu lași să ți se vadă vulnerabilitatea devii atât de crispat și pierzi atât de mult din viață; nu te descurci să ieși din spaima în care ești. Predicatorul dirijor le spune câteva fraze care le arată oamenilor că nu zâmbesc tocmai pentru că nu știu cine e Dumnezeu, nu au putere tocmai pentru că nu au la cine apela, nu mai găsesc un rost pentru că se gândesc doar la ei. Dar aceasta este o singură latură a revelațiilor. Apar multe altele care s-ar putea să ne ajute și pe noi să ne trezim la realitate – de câte ori am pierdut pentru că nu am avut încredere în noi? Când ne vom da seama că e timpul să reacționăm? Personajul principal al filmului ajunge la o concluzie, cred că acum e rândul nostru 🙂 .

Vizionare plăcută – vechiturile sunt bune, de multe ori! 🙂

1

El secreto de sus ojos

Am citi pe un site că acest film este dintre cele mai bune și seamănă cu fiecare dintre noi: are genialitate, dar nu e nimeni să recunoască asta. A, ba da, în cazul filmului s-a făcut dreptate la un moment dat când a luat premiul Goya pentru cel mai bun film iberic, premiul Ariel pentru cel mai bun film latina și pentru cel mai bun film străin – Oscar. Noi nu vom avea parte, probabil, nici de recunoaștere din partea părinților, unii!, iar alții nici măcar din partea noastră înșine!

Revenind la film, acest film premiat da, dar în 2010, de atunci s-au produs mii de alte filme care ne-au luat ochii și n-am mai ajuns poate la el. Prezentarea pe sitele respectiv era de thriller, eu – curioasă cu privire la intriga thrillerului, pornesc și… surpriză… un film care îmbină într-un mod foarte subtil povestea de dragoste cu urmărirea polițistă, un film care mi-a lăsat multe replici formidabile, adevărate tratate de psihologie:

*Trecutul nu e jurisdicția mea.*

*Cu amintirile rămânem așa că alege-le pe cele frumoase.*

*Dacă îți rămâne mintea la ceva, vei avea o mie de trecuturi și niciun viitor.*

Pentru unele gusturi, filmul e puțin cam lent, dar după ce privești lucrurile și din perspectiva celor două povești de dragoste – pricepi de ce este necesar să se insiste pe fiecare amănunt. Oricum, mie nu-mi pare rău că l-am văzut.

Dimpotrivă.

Pentru orice recomandare de film vă mulțumesc anticipat. 🙂

1

Când ții cont de ceilalți

Uneori, facem gesturi pe care le socotim simple, dar care, pentru cei din jur, sunt fapte eroice. Pentru că îi ajută sau pentru că nu s-ar fi gândit niciodată la un astfel de dar sau pentru că erau atât de deprimați încât credeau că nu mai au nicio șansă să se mai bucure de ceva – și când colo văd raza de soare care poate să-i anime. (Alteori, facem fapte mărețe și oamenii nu le iau în seamă, așa că de supărare nu mai oferim nimici, nici măcar atenție. Aici trebuie să fim și noi înțelepți – ori ținem cont de proverbul *nu arunca mărgăritare în gura porcilor*, ori tăiem din așteptările noastre. Îmi spune mie în primul rând aceasta pentru că uneori mă sacrific prea mult și nu înțeleg de ce lucrurile mele nu se rezolvă – pentru că le-am rezolvat pe ale altora, iar dacă eu nu am timp de mine, cum să aibă alții pentru mine!)

Revenind la gesturile mici – unele dintre ele nici nu știm că vor salva vieți. Niște bani pe care îi dai cuiva care nu mai are cu ce să-și cumpere medicamente, niște lucruri de care cineva are nevoie urgentă, o excursie sau o carte. Habar nu avem cât de mult contează. Unii dintre noi nu știm pentru că nu am oferit și atunci nu ni s-a povestit cât de necesare erau acele daruri. Alții pentru că au vrut să rămână anonimi, așa că nu au văzut chipul fericit și nu au putut auzi mulțumirile. A treia categorie – mulți dintre cei care primesc nu știu să arate fericirea sau recunoștința așa că nu se poate pricepe reacția, dar există încântarea gestului frumos făcut din inimă.

Darurile pot avea orice formă. Pentru mine, azi, darul a fost un telefon. O prietenă de departe a sosit în oraș și mi-a spus: *Vrei să vii să stăm împreună la cafenea, să urmărim un seminar și să mai discutăm printre picături?* Acum, eu nu am povestit, dar de 3 săptămâni am o problemă de sănătate care m-a izolat în casă (nu vă gândiți la covid, că nu e el!). Parcă nu mai știu nici să merg, parcă nu mai am curaj să ies. Plus dureri, plus inconfort. Tristețe multă, ce să mai. Telefonul a picat ca o bombă pentru că, deși părea ceva interesant, nu știam dacă fac față – să plec, să stau acolo, să rezist la informații… Cum nu prea mai sunt eu, voi fi în stare să fac lucrurile pe care le făceam cândva?

M-am codit o oră. În 15 minute am ajuns … și au urmat 4 ore de bucurie continuă. Ideile din cursul urmărit au fost excelente, zâmbetul provocat de prietena mea – autentic, seninătatea – marcă înregistrată. Am întrebat-o cum de s-a gândit să mă cheme, de vreme ce știa în ce situație sunt – *mi s-a părut normal să fim împreună.* Habar nu avea că va aduce înapoi curajul pierdut, habar nu avea că aveam nevoie de această ieșire, habar nu avea că gestul ei contează cât greutatea ei în aur.

M-am întrebat, mergând spre casă, ce-ar fi dacă zi de zi ne-am luat 2 minute ca să ne gândim cui să dăm ceva din ce avem sau pentru cine putem să facem o faptă bună. Ne plângem de societatea în care suntem singuri și ignorați. O putem schimba cu două minute de bunătate. Pentru că cineva care este influențat pozitiv de sinceritatea noastră, va repeta gestul, dorind ca și alții să încerce acele emoții…

Bunătatea nu doare și aduce beneficii. Bunătatea, chiar dacă doare, aduce roade. Ne ghidăm prea mult după zicerea din popor *când ești bun ești luat de prost* și uităm că ceea ce avem pentru alții chiar dacă nu e apreciat de ei este chiar pentru noi o mare victorie – nu numai asupra egoismului, ci și asupra amărăciunii.

Încercați și vedeți dacă (nu) am dreptate.

1

Legende urbane

Cine mi-a povestit, spune că e adevărat și că a văzut cu ochii lui, a trăit aceste situații, dar prefer să las totul sub umbra ideii de legendă pentru ca, dacă persoana totuși minte, să avem trei povești care să ne amuze-uimească, nu trei minciuni.

  1. De când cu vietnamezii în cartierul nostru, s-au împuținat șobolanii. Nu mai ies nici noaptea, ei, care înainte se deplasau nestingheriți și ziua, pe la scara blocului. Micuții vizitatori (1.45m) prind șobolanii, pe unii îi frig pe grătare speciale, pe alții îi mănâncă și cruzi, iar din ceilalți fac depozite pe care le pun la congelator.
  2. Nu m-am plâns de furia mâncării șobolanilor, pentru că fiecare alege ce mănâncă și apoi nu mi-au fost niciodată dragi șobolanii, dar când cățeaua mea a adus pe lume 5 căței mici și a doua zi au dispărut, am sărit ca pe arcuri și le-am interzis să se atingă de câini și pisici, pentru că pisica urma să nască a doua zi!
  3. I-am dus la magazin să-și cumpere de mâncare și au luat pizza congelată. Le-am explicat că e pentru cuptorul cu microunde și s-au dus să o pună la loc, după care s-au întors: dacă noi mâncăm șobolani cruzi, cum n-am mâncat și pizza de la gheață?

Avem ce spune despre cei ce ne vizitează țara pentru a câștiga un ban. Îmi dau seama ce de adevăruri sau de legende urbane au de spus popoarele despre românii care s-au dus acolo.

0

Te lepezi de copii?

Când știristele spun: Atenție urmează imagini care vă pot afecta emoțional! nu închizi televizorul. Te pregătești mental și reziști. Ne-am obișnuit cu multe în ultimul timp, dar trebuie să recunosc uciderea propriilor copii este o faptă care chiar mă lasă fără suflare. În perioada comunismului, pe când femeile făceau avorturi cu andreaua, aveau un ajutor care le ducea ligheanul cu sânge și bucăți din copil la toaletă sau duceau ele acel lighean, târându-se prin casă, ținându-se de pereți, leșinând între hol și baie, în vreme ce tații erau la vreun birt și se pregăteau să vină acasă să aplice corecția – atât nevestei cât și copiilor pe care îi aveau în dotare. Acum copiii sunt *aspirați* și nu mai mănâncă nimeni bătaie pentru că există adăposturi unde sunt duse femeile agresate.

Totuși, când credeai că poți merge înainte prin viață, cu eleganță, a venit vremea în care bărbații își împușcau soțiile care erau la coafor sau le străpungeau cu o sabie de samurai, de colecție. Dacă totuși femeile se străduiesc să fie independente și dacă societatea le ia apărarea sau dacă ești femeie și nu reușești să-ți stăpânești emoțiile, ce e mai bine să faci decât să aplici răzbunarea supremă?

Să te sinucizi cu copiii sau să-i îneci într-un lac. Nu cred că mai e nevoie de filme de groază, încercați să înțelegeți această realitate: părinți care-și ucid copiii.

Am realizat acum 28 de ani o emisiune despre familie și invitatul le vorba cu înțelegere mamelor – *Dacă vreodată ați fost tulburate de gândul că e atât de mic bebelușul încât i-ați putea face rău, nu vă lăsați pradă acelui gând. Și dacă ați ajuns chiar la ideea că mâinile dv sunt atât de puternice încât s-ar putea strânge în jurul gâtului firav al celui mic, nu rămâneți în ea. Puteți avea o depresie, puteți avea o stare nefericită. Nu trebuie să dați curs unor stări sau emoții. Nu sunteți acea emoție.*

Nu aveam nici în plan să am copii, așa că nu înțelegeam despre ce vorbește; totuși mi s-a părut exagerat să abordezi un astfel de subiect. Nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că poți face rău propriului copil – deși am fost un copil bătut zilnic.

Dar moderna și dezvoltata noastră societate a ajuns să aibă de luptat cu așa ceva – și, de vreme ce se întâmplă cazurile unul după altul, de ce nu ne-am gândi că, de fapt, vinovată este mediatizarea faptelor din care unii se inspiră?

Dar nu, nu despre aceasta am dorit să vorbesc – pentru că normal că televiziunile vor cere mereu libertatea cuvântului (mai ales a faptelor dure, care cresc audiența, aș adăuga eu). Mă voi întoarce la decăderea umană de a face rău copiilor. Ajungi să te lepezi de copil pentru că nu îl vrei, pentru că nu ești în stare să îl crești, pentru că vrei să-l tachinezi pe celălalt părinte, pentru că nu te controlezi și te lași pradă dezechilibrului psihic.

Prin 2003 a apărut un film în Suedia Seeking Temporary Wife. Eroul principal, cel care-și căuta mireasă, nu o făcea pentru că avea nevoie de soție, ci pentru că dintotdeauna și-a dorit copil. Un bebeluș pentru el însemna cea mai mare bucurie. Nu știa să se descurce cu femeile, pentru că erau foarte complicate, dar copiii erau o încântare pentru el. Își crescuse și sora. Filmul se deschide cu el mângâind burta femeii cu care urma să se ducă la o petrecere și spunând copilului din interior: Tu ești viitorul meu.

În 2003, un scenariu vorbea despre cum un bărbat punea la cale o ilegalitate – căsătoria cu o femeie oarecare – pentru ca să poată primi un puiuț de om pe care să-l crească. Nu faci un scenariu decât în două situații: când reprezintă tendința societății (așa că ești sigur că oamenii se vor regăsi, deci îl vor urmări) sau când vrei să influențezi societatea (așa că investești, chiar dacă nu vei câștiga, în speranța că vei crea o tendință).

Nu mă interesează motivul pentru care a fost realizat, dar cred că în prezent România are nevoie de o asemenea idee (nu situația umoristică ce decurge din gestul celui care calcă legea!) – respectul pentru copii, în indiferent ce stadiu se află ei – de la bob de muștar la 6 ani.

Personajul principal feminin din filmul amintit nu-și dorea copil pentru că în coșmarurile ei vedea cum copilul i se transformă într-o banană și, cum ea nu era atentă, uita banana pe un scaun și apoi se așeza pe ea, transformând-o în piure. Dacă treceți prin astfel de momente, ori țineți-vă departe de sex, care ar putea duce la formarea unui embrion, ori protejați-vă în timpul sexului, ori mergeți la psihiatru, dacă deja aveți un copil.

Nu este normal ca o minune, așa cum este copilul, să aibă de suferit din cauza problemelor celor maturi. Nu, nu este normal să te lepezi de copii, ci să-i lași pe ei să te influențeze pozitiv pentru că au doar trăsături plăcute.

0

Câte îmbrățișări există pe lume

Am urmat un curs de scenografie, apoi unul de regie. În cadrul cursului de regie, una dintre colege susținea că filmul este doar artă, în vreme ce alții considerau că filmul este educativ, este pentru a milita sau este pentru a-ți susține părerile.

Dacă urmărești cel puțin un film (pe care îl alegi tu, nu pe care ți-l servește televiziunea) pe zi, după 30 de zile ajungi la o concluzie – așa cum unii preferă să-și consume timpul cu jocuri de societate sau să aibă un fond economic pe care să-l ruleze în fel de fel de investiții, așa sunt și persoane care scot filme – pur și simplu pentru distracția lor, pentru a-și mări bugetul sau pentru a se alinia unor idei.

Aș vrea câteodată să recomand unele filme pentru că ideile lor sunt foarte bune pentru copiii de 13 ani, doar că pe film este precizat clar că nu se poate vedea sub 16 ani, iar după părerea părinților chiar ar fi mai bine să nu se privească așa ceva. Atunci de ce se mai fac astfel de filme care ar fi de folos celor de 13, dacă nu intră în grupul țintă? Poate pentru că sunt mai numeroși cei de peste 20 de ani care sunt gata să plătească pentru el decât cei de 13 care încă nu sunt atât de copți încât să accepte un subiect de acest fel?

Hur många kramar finns det i världen (It*s all about friends), din fericire, este un film pentru oricine și ține cont de lucrul acesta. Acum, mai trebuie să și vrei să rămâi până la capăt, pentru că după ce-l vezi pe regizorul din SUA care are de toate, este plictisit de binele lui și e gata să se sinucidă, parcă n-ai vrea să mergi mai departe cu el în Suedia, țara natală, unde se duce ca să-și întâlnească un păcălici de prieten care se plânge de o angină ca de un infarct și preferă să se îngrijoreze decât să aibă grijă de sănătatea lui. Niciunul dintre cei doi nu o duc bine, iar profesori pentru ca cei doi să-și schimbe viața sunt câteva persoane cu deficiențe… Sunt curioasă câți care să nu aibă în familie autiști, sindrom Down, schizofrenie, rămân în fața micului ecran până la final.

Dar realitatea este că acest mic grup de oameni îți aduce zâmbetul pe buze și te determină să te întrebi – La cât de binecuvântat sunt eu pentru că am atât de multe, m-am interesat și de ceilalți care au parte de mai puțin? Am fost destul de atent cu cei care ar avea nevoie de timp din programul meu?

Peisajele filmului sunt deosebite, pădure și lac, toamna; până la urmă, te bucuri că nu ai pierdut 90 de minute din viață, ci ai câștigat o nouă viziune a ei: e nevoie de bunătate pentru ca cei ce vor îmbrățișări să aibă parte de ele.

Filmul este din 2013 și poate fi un bun început pentru discuții atât din copilărie – ora de dirigenție, cât și din terapie – în special pentru cei care, răsfățați fiind de soartă, nu mai cred că e ceva bun în jur sau pentru cei dependenți, care nu mai văd cât de mulți oameni ar putea să-i bucure sau câtor oameni le-ar putea fi de folos.

Bucurați-vă, transformându-vă viața datorită interviurilor care redau exact ideile personajelor principale.

0

Să (nu) fii zeflemitor

Cafeneaua Interviurilor

Bianca Stoicescu

Poate că sunt doar 10 porunci, dar, ca un făcut!, eu am probleme cu cea de-a unsprezecea

Când ești la început de orice ești convins că te pricepi la lucruri mai bine decât cei care se ocupă de ele de mult timp încoace. Când ești la început e ceva în tine care luptă să te convingă că e imposibil ca tu să nu fii la fel de deștept ca ceilalți. Aceasta pentru că atunci când ești la început ai un orgoliu la fel de mare ca atunci când ai căpătat experiență într-un domeniu.

Pentru mine, lecția aceasta a început într-o zi de iarnă, când ne-au dat voie să ieșim din casă, în plină pandemie, și m-am dus cu două prietene în oraș. De regulă, restaurantul unde ne-am oprit noi era plin de bărbați, așa că plasmele pe care se privea între două guri de tărie erau fixate pe…

Vezi articolul original 779 de cuvinte mai mult

2

Povești pentru copii: Invidia

Cafeneaua Interviurilor

autor: Bianca Timșa Stoicescu

-M-am supărat pe tine, declară porumbelul.

-Las* că-ți trece, râse mierla de el.

-Chiar o să-mi treacă?

-Da, întotdeauna trece.

-Dar nu vreau să-mi treacă. Vreau să mă țină cât mai mult, pentru că m-am supărat, insistă porumbelul, dând din cap, nemulțumit de situație.

-O să uiți curând.

-Nu vreau să uit.

-Bine, dar aș putea să știu și eu de ce te-ai supărat?

-Nici măcar atât nu știi? se enervă porumbelul, gata să-și folo­seas­că ciocul.

-Nu, nu știu. Ție mereu ți se năzare câte ceva și acuzi fiecare pa­săre. La mine ce ai găsit aiurea?se interesă politicoasă mierla.

-Cânți toată ziua.

-A, bun motiv de indignare. Se poate? Cum să fii fericit din zori până în seară? Ei, da, când. oricum, eu n-o fac în ciuda ta.

-E deranjant să cânți mereu și eu să scot doar glug, glug… Și nimeni nu se dă în…

Vezi articolul original 560 de cuvinte mai mult

1

Universul trăirilor emoționale – ghid de autocunoaștere (Monica David)

Era o știre prin ziare despre faptul că muzica tristă este, culmea, un mod în care unii oameni se pot ridica din necazul prin care trec. Dar nu e vorba despre orice fel de om – ci despre cei empatici. Se pun în situația tuturor și trăiesc propria lor viață într-o asemenea identificare încât, deși simt emoții negative, se dezvoltă. Acești oameni (faceți parte dintre ei?) sunt împinși înainte de ceea ce pe alții îi doboară, de ceea ce pe alții îi aduce la depresie.

Secretul stă în empatie.

Uneori, când suntem triști și vedem oameni zâmbind pe stradă, pentru că nu înțelegem de ce ar avea aceștia motiv de veselie, considerăm că … au o problemă psihică. Fără să ne gândim la faptul  că starea de bine se vede pe chipul celorlalți așa cum se simte disperarea în replicile noastre tăioase.

Da, știu, discuțiile acestea despre simțăminte îi obosesc pe cei mai mulți dintre noi. Închidem o carte care vorbește despre ele, schimbăm canalul dacă este un film care ar putea să ne răscolească, ridicăm din umeri cum că nu avem timp, dacă ne roagă cineva să-i ascultăm povestea…

Unii ajung să se cunoască dacă stau de vorbă cu un psiholog. Eu știu persoane care merg de ani de zile la psiholog și tot cu tarele acelea au rămas. Vina psihologului? A clientului? Ce mai contează? Cert este că pacientul rămâne fără bani și specialistul, chiar dacă-și umple contul, are un gust amar că nu reușește să încheie odată cazul respectiv.

În același timp, oameni care citesc o carte reușesc să înțeleagă despre ei și să depășească lucrurile care-i țin pe loc. Alții fac asta printr-un joc.

O carte? Un joc? Nu sunt deloc superficială.

Ați văzut ghidul de autocunoaștere Universul trăirilor emoționale, creat de Monica David? Te apropii mai ușor de tine, te cunoști fără să te simți agresat, pentru că totul vine foarte simplu, ca într-o joacă de copii. Ai o cărticică mică, mai mică decât podul palmei. Pe lângă ea, 48 de carduri ilustrate.

Cum spui despre oamenii scunzi esențe tari în flacoane mici, așa poți spune și despre această comoară – un simplu pas spre mine, o transformare uluitoare.

Monica David, psiholog și psihoterapeut, folosește citatul lui Brene Brown pentru a ne provoca să acceptăm să vorbim despre logica universului emoțional: Vulnerabilitatea nu este despre a pierde sau a câștiga. Ci despre curaj. Este despre a te arăta și a te lăsa văzut atunci când pierzi controlul. Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ea reprezintă însăși sursa curajului.

Nu cere nimeni să te expui înaintea celorlalți. Începe cu tine însuți, învață să te cunoști, să te înțelegi și apoi vei putea să stai de vorbă cu cei care te pot înțelege, după care vei face față și ironiilor celor care nu te suportă.

Dacă sunteți greu de apucat, ca o oală fierbinte, folosiți o mănușă de protecție pentru început – ghidul de autocunoaștere.

În Universul trăirilor emoționale poți păși, simțindu-te în siguranță, apoi vei ști care e următorul pas pentru a accepta suferința și pentru a înțelege suferința celorlalți.

1

Un fiu – Alejandro Palomas

Îți propui să începi ceva și ești sigur că va ieși cum ți-ai propus. Am început anul convinsă că voi face ca în toți ceilalți ani – să citesc o carte pe zi, dar, mai mult decât atât, și să scriu despre ea. Și, după cum spunea bibliotecara mea dragă, voi alege nu orice carte faimoasă, ci dintre cele de care nu se atinge nimeni. Până la urmă, nu numai că nu am reușit să scriu nimic, dar nici nu am mai citit – pentru că am intrat într-o groapă cu numele *vreau să văd, nu să-mi imaginez*, adică am preferat tot ce era regizat de alții, nu ceea ce era pus în scenă de mintea mea. Da, în loc să citesc o carte pe zi, am văzut 3 sau chiar 10 filme pe zi.

Până astăzi, când mi-am zis că merit un cadou – să citesc o carte pe care mi-a recomandat-o tot ea, bibliotecara mea. Sunt atât de prețioasă 🙂 încât am o bibliotecară personală. 🙂

Să vă spun drept, când se compară o carte cu alta și nu cunoști cartea inițială, ți-e indiferent, dar când am văzut că acest roman era considerat a fi noul Micul Prinț am cam înghețat. Bine, acum voi intra în dispută cu toată lumea, adică eu nu asta urmăresc, dar cei mai mulți vor considera că sunt incultă când voi afirma că Micul Prinț pentru mine a fost o carte complet ciudată – să spui despre ea că e cartea copilăriei când e o carte de filosofie, să o consideri o carte de filosofie, când are niște desene naive și niște fragmente de conversații de care nimeni nu mai are nevoie în zilele noastre… Uneori, mi s-a părut că se bate monedă pe Micul Prinț mai mult dintr-o spaimă că vei fi considerat incult, decât pentru ceea ce este. Bine, nu mă loviți, am vrut să fiu sinceră…

În ce-l privește pe fiu, fiul despre care scrie Alejandro Palomas, trebuie spus clar că se intră în două lumi de copii – una de emigranți și una de copil *părăsit de mamă*, dar și o a treia lume a copiilor – ceilalți, care își bat joc de cei doi, deși dacă ar fi să-i iei la bani mărunți ai vedea că fiecare dintre acei batjocoritori este într-o altă lume, de care nu e timpul să se ocupe scriitorul, pentru că e destulă emoție în viețile celor doi.

Cartea merge pe analiza psihologică a fiului și adiacent pe a prietenei lui, care e în clasa a patra, dar se va căsători cu un bărbat de 32, căci așa spune tradiția familiei…

Când erați mici ce voiați să vă faceți? Ca meserie – ce doreați să lucrați? Dar ce vă doreați să fiți – ca obiceiuri, comportament, distracție? Noi avem de-a face cu un băiat care-și dorea să fie Mary Poppins, iar cuvântul delicios de lung pe care îl pomenește ea i-ar fi rezolvat toate emoțiile negative – supercaliflagilistic…

Oare de ce trebuie să spunem cuvinte atât de lungi care prin magie să ne rezolve problemele, când am putea recunoaște adevărul și, după ceva suferință, am reușit să trecem peste necazuri? Pentru că noi preferăm să ne ascundem și devenim specialiști la camuflaj. Cameleonii sunt mici copii pe lângă transformările oamenilor mari, care le dau tonul și celor mici – pentru că cine este mai bun exemplu pentru un copil decât părintele său?

Întrebarea *Durează mult până devii om mare?* este adresată de Guillermo, eroul principal al cărții, dar este întrebarea pe care în mod deosebit noi, oamenii mari, ar trebui să ne-o adresăm, pentru a înțelege când vom cunoaște fericirea și când vom putea să le-o asigurăm și copiilor noștri.

Cartea are 200 de pagini și se citește în 2 ore. Dar, chiar dacă este despre copii, nu este numai pentru ei – ei nu vor înțelege psihanaliza și analiza desenelor celui mic; dar părinții ar putea să scoată din ea cel puțin 10 povestiri înțelepte pe care să le folosească pentru a-i ajuta emoțional.

0

Recomandare de carte – Caracatița printre noi de Bianca Timșa Stoicescu

Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts

CARACATIȚA… printre noi

de Bianca Timșa Stoicescu

Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2008

128 pag.

Bianca Timșa Stoicescu și-a descoperit pasiuni literare încă din copilărie, sub încurajarea profesorilor de limba română din gimnaziu și liceu. Absolventă a Universității din Craiova, Facultatea de litere, a debutat literar în anul 1992, urmând participarea în mai multe antologii de povești. Vocația ei este de scriitor pentru copii. Volumul Caracatița… printre noi, apărut în anul 2008, este al doilea dintre cele 7 volume de autor publicate până în prezent.

Acesta cuprinde 30 de povestiri deosebite, un amestec de fabulă și poveste terapeutică, în stil propriu, diferit de poveștile întâlnite în literatura română contemporană pentru copii. Sunt potrivite și pentru copiii de grădiniță, cărora să le citească părinții, și pentru cei de clasele primare, fiind suficient de scurte ca să nu-și piardă răbdarea de a le citi singuri.

Cartea este gândită în așa fel…

Vezi articolul original 235 de cuvinte mai mult

0

Cine răspunde la telefon?

Spre deosebire de cartea Acolo unde cântă racii, pe care am citit-o până la jumătate, fără nicio plăcere, pentru ca apoi să înceapă să-mi placă, Alo? Albert Einstein la telefon mi-a plăcut de la prima pagină. Dacă la început e pentru cei care vor să știe câte ceva despre savant, de-a lungul cărții sunt inserate și documente care îi interesează și pe cei de specialitate, de la istorici la fizicieni.

Eu am citit cartea în trei ore. Dacă ar fi să spun lucrul care m-a impresionat cel mai mult (și care nu are deloc legătură cu Einstein!), atunci să știți că Marie Curie a luat prima dată Nobelul cu soțul ei, după care soțul ei a murit (călcat de o trăsură), lăsând-o văduvă cu doi copii (9 și 2 ani), după care a luat singură Nobelul pentru chimie. (Amănuntele despre personalități despre care am învățat la școală, la orele de științe, pot să ne trezească la realitate: cum se ajunge la un rezultat? Muncind cu pasiune.)

Dar nu ceilalți contează, totuși, ci Einstein.

Amănunte răzlețe?

Niște copii te roagă să le dai un autograf pe asta! spune slujnica, arătându-i o fotografie din ziar, reprezentând norul bombei ciupercă de la Hiroshima din 6 august 1945. Dacă trebuie – semnează resemnat Einstein, după care face un calcul… 140.000 suflete au pierit la Hiroshima. 100.000 au suferit răni cumplite. 74.000 au pierit la Nagasaki, 75.000 au suferit leziuni care s-au dovedit fatale din cauza rănilor, arsurilor și radiației gamma. La Pearl Harbour câți oameni au murit? 2500.

Cine e bun la cifre să facă niște statistici despre cât rău poate aduce un bine…

Poetul britanic Donne concluziona în locul savantului: moartea oricărui om pe mine mă împuținează pentru că fac parte din omenire de aceea niciodată nu caut să aflu pentru cine bate clopotul  – pentru mine bate. (nu pentru Mitică, ar zice românii care știu filmul De ce bat clopotele, Mitică?)

Idei răzlețe, care ar putea să vă placă:

Atingem nemurirea prin lucrurile permanente pe care le creăm în comun, apoi le transmitem de la unii la alții.

În orașul Ulm din SV Germaniei, de pe Dunăre, există clopotnița fleșă a catedralei numite Degetul lui Dumnezeu, cea mai înaltă din lume, de 162 m. Mozart a cântat la orga de acolo în 1763.

P = I plus L, ecuație care înseamnă pacea se compune din iubire plus liniște.

Vreți un tratat de parenting? Nu faceți ca mama lui Einstein care-și privea copilul până și prin ochii menajerei, dar niciodată prin ochii iubirii necondiționate de mamă. Până și menajera spune că Albert este slab de minte. Copilul ăsta vorbește singur. De ce nu e și el cum sunt alți copii? Are dreptate menajera.

Vrei un tratat de terapie?

Faptul că întoarcem pe toate fețele niște lucruri care ne deprimă sau ne supără nu ne ajută să le depășim. Trebuie să le punem capac noi singuri.

Dacă vrei să duci o viață fericită, leagă-ți-o de un scop oarecare nu de oameni sau de lucruri.

Vreți o pledoarie pentru plecatul din țară ca să cunoști lumea?

Scrisoarea lui Mozart către tatăl său: *un ins de un talent mediocru va rămâne veșnic o mediocritate oricât de mult ar călători, dar unul care posedă un talent superior ceea ce fără să comit o impietate, va trebui să recunosc – eu însumi posed – se va ofili dacă rămâne mereu într-unul și același loc. Nu trebuie să rămânem mereu într-unul și același loc.*

Doriți un model de scrisoare de dragoste?

Pentru Marie, scria Einstein, micuța mea rază de soare, însemni mai mult pentru sufletul meu decât lumea întreagă până acum.

Doriți o poezioară care să vă fie utilă în aceste zile, când spălatul pe mâini este esențial?

Peter – Păr zburlit

Uitați-vă la el. Uitați-l cum arată:

Păr încâlcit și mâini cât o lopată.

Priviți, nu și-a tăiat unghiile nicicând.

Mai negre ca funinginea mânuțele îi sunt.

Mocofan cum este, sus și tare spun,

Mai lipsește rândunelele-n păru-i să se-adun*.

Aș prefera orice priveliște la o adică

Decât să-mi cadă ochii pe Vâlvoi Petrică.

Einstein mărturisește că nu are niciun talent practic și totuși există o anumită independență în profesia care e știința și aceasta e foarte tare pe placul meu.*Odată ce-ai gustat zborul, vei păși veșnic pe pământ cu privirile ațintite către cer, pentru că ai fost acolo și acolo vei tânji totdeauna să te întorci. Cel care iubește practica, fără o teorie, seamănă cu marinarul care se urcă pe o corabie fără cârmă și fără busolă și nu știe niciodată încotro se îndreaptă.*

Viața lui Einstein nu a fost nici pe departe ușoară și nici măcar viața unui tocilar. I s-a spus că poate să se axeze pe orice altceva, matematică, biologie sau chimie, dar nu fizică. Și-a dezamăgit mama, fiind primul dintr-o familie de evrei care s-a căsătorit cu cineva care nu era evreică, dar toată viața a avut-o ca amantă pe verișoara lui.

A plătit pentru a nu fi cetățean german, a locuit la Berlin ca cetățean elvețian.

A luat premiul Nobel, dar banii i-au revenit soției, care i-a redat libertatea. Când ea a murit, în sărăcie, avea de fapt o avere sub pat, doar că nu se îndura să o cheltuie.

Știți citatul acela: Bărbații le iau în căsătorie pe femei sperând că ele nu se vor schimba niciodată, iar femeile se mărită cu bărbații sperând că ei se vor schimba? Da, lui Einstein în aparține și concluzia (la care poți ajunge și dacă nu ești savant!): În mod invariabil, și unii și altele 🙂 ajung să fie dezamăgiți.

Orice te poate dezamăgi, dar cartea aceasta, nu. Istorie și ficțiune (clar delimitate) se îmbină în așa fel încât să te bucuri de cele câteva ore care te ajută să cunoști atât lumea de atunci, cât și pe tine – prin prisma modului cum judeci întâmplările trecutului.

0

Jurnalul unui librar – Shaun Bythell

Am vrut să citesc această carte nu pentru că știam ce este în ea, nu mi-o lăudase nimeni, ci pentru că m-am gândit să aflu de ce nu voi avea niciodată parte. Pentru că mi-am dorit să am o librărie, în copilărie, când lipseau de pe piață cărțile, mi-am dorit să am o librărie când cărțile au început să existe, dar erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Oare ce am pierdut?

În afară de interacțiunea cu oameni dintre cei mai ciudați, am pierdut și posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. E drept că unii dintre cei care treceau pragul The Bookshop din Wigtown, cel mai vechi anticariat din Scoția, renumit și impresionant, aveau fixuri, erau pretențioși sau chiar nesuferiți. Dar eu pe unii îi simțeam mai degrabă ca pe niște fluturi care sunt gata să se ardă – încercau să strige după ajutor. Librarul mai mult îi ironiza pentru că se săturase de toți ceilalți care chiar nu meritau atenție. Acesta a fost punctul în care nu am dansat pe același picior cu Shaun – iritarea permanentă în fața celor care dădeau semn că ar vrea ceva ce nu intra în planurile lui. În rest, am fost de acord cu el.

De fapt, despre faptul că el însuși este un om dificil recunoaște în multe rânduri. Unul dintre momentele duioase în care înțelege că este mult prea dur și cunoaște prea puține despre oamenii care-i trec pragul a fost acela când stătea de vorbă cu o doamnă ce-i părea neînsemnată. Din întâmplare i-a adresat o întrebare și în felul acesta ea i-a spus că petrecuse anii prin Japonia, Israel, țări în care el nu fusese niciodată, iar ea era o mare specialistă…

Obosit de cei care da, caută doar chilipiruri, poți pierde din vedere pe cei care au câte ceva de spus, pentru a te îmbogăți spiritual.

Pe lângă aceste interacțiuni care de multe ori provoacă râsul, observi viața culturală a acelui loc – la o simplă socoteală, fiecare om care intră în librărie lasă 10 lire, nici mai mult, nici mai puțin. Cele mai căutate cărți sunt cele despre trenuri. Cei care caută cărți religioase sunt frustrați că acestea nu există – dar sunt rafturi întregi cu ele și nu există o anume carte pe care o vor ei – nu poți spune: nu aveți ceva, dacă există 400 de exemplare. Poți afirma – Nu am găsit ce caut eu, dar nu – Nu aveți, sunteți săraci! (Nu știu de ce, dar parcă mie asta mi-a rămas în minte cel mai mult – plângăcioșii, mofturoșii erau cei care căutau religie. Oare nu ei ar trebui să fie cei care sunt prietenoși, cred în recunoștință și bunătate, bunăvoință față de celălalt chiar dacă nu poate să le facă voile?)

Oricum, un jurnal care aduce câte o nouă informație despre cum se petrece viața (pe care nu o invidiez și da, nu aș mai dori-o, acum, după ce am citit jurnalul și l-am ascultat pe Shaun în direct, într-un interviu realizat cu librăria La Două bufnițe din Timișoara), este esențial pentru cunoașterea nu numai a celui ce vinde, ci pentru cunoașterea celor ce cumpără. Adică pentru a ne regăsi în ei și a ne da seama dacă suntem din categoria care îi enervează pe librari sau din categoria care le face viața frumoasă.

Să vă spun drept, întâmplările te fac să râzi – la două pagini sigur găsești ceva care să-ți descrețească fruntea. Dar pagina care nu are niciun pic de umor este cea care îți oferă înțelepciune.

Și un moment de înțelepciune care mi s-a întipărit în minte a fost acela când, după o aniversare, vânzătoarea dădea cu aspiratorul în librărie, sperând că o va pedepsi în felul acesta pe cea care dormise peste noapte acolo și încă nu se sculase. Nu v-ar trezi zgomotul aspiratorului? Ei, nu… Dar vizitatoarea și-a văzut de somnul ei liniștit. Pentru că era surdă. Nu-i bine ca în viață să fii surd la zgomotele celor care vor să te umilească, ironizeze, lase în urmă? Nu-i bine să fii surd, într-o lume în care toți strigă după tine și nu pentru a-ți face complimente?

Cred că Jurnalul unui librar (de fapt, el vinde cărți second hand, deci ar trebui să fie specific și să spună Jurnalul unui anticar, pentru că tocmai de aceea vin multe dintre probleme – starea cărților, prețurile mici sau mari ale cărților valoroase etc) este una dintre cărțile de relaxare și conștientizare din acest an.

Eu spun despre puține cărți că le-aș păstra în biblioteca mea. Pe aceasta, aș ține-o, chiar pe rândul din față.

După ce o citiți, amintiți-vă întrebarea mea: care a fost comportamentul uman cel mai ciudat dintre toate cele descrise acolo?

1

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Multe lucruri aud în autobuzul sau metroul cu care circul. Una dintre informații este că tatăl lui Enrique Iglesias s-a apucat de cântat (evident, cei care discutau aveau 12 ani și cunoscuseră întâi oul, apoi cocoșul). Altă informație a fost că a apărut o nouă formație de disco – Modern Talking (iarăși evident cei care discutau aveau 15 ani și abia ajunseseră la niște clipuri de pe youtube cu respectiva formație care cântă de aproape 40 de ani). Ieri n-am mai aflat despre muzică, ci despre tristețea unei persoane – că nu are bani să meargă la psiholog așa că nu știe dacă-și va repara vreodată problemele emoționale pe care le are.

Cred că dintre prietenii mei cel puțin 30% au terminat Psihologia, dar eu nu am făcut niciodată consiliere, nici cu ei, nici cu vreo cunoștință de-a lor (dat fiind faptul că ne cunoșteam atât de bine, ar fi fost corect să mă dea pe mâna altcuiva, nu?). Și recunosc, nu am fost la psiholog din lipsa banilor, nu pentru că nu aș avea încredere. Ținând cont că o carte de psihologie bună este cât o treime dintr-o ședință cu psihologul, am preferat cărțile.

Și-am discutat cu mine, după cum mă învățau cărțile.

Pentru că suntem la început de an, dar mai ales pentru că, indiferent în ce zi a vieții ne-am afla, vrem să fim fericiți (mai ales ținând cont de lipsa de entuziasm a acestei perioade brăzdate de covid), am o sugestie pentru cei fără prea mulți bani, cu prieteni puțini (măcar un prieten sincer te poate aduce cu picioarele pe pământ și fără să-l plătești) – o carte.

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Limbajul este simplu și, dacă am pune în practică un principiu pe săptămână, adăugându-le treptat pe celelalte, în 2 ani am fi nou nouți. Eu zic doi ani, dar s-ar putea să fie nevoie doar de 6 luni. Vi se pare mult? Știu persoane care merg la psiholog de 10 ani și nu au reușit să se împace cu ele sau cu cei care le-au distrus pacea sufletească.

Unul dintre lucrurile pe care le recomandă Timothy Sharp este să lăsăm modestia deoparte (sau complexele de inferioritate cauzate de cuvintele urâte spuse de părinți, de disprețul colegilor sau de ironia profesorilor) și să scriem ce lucruri apreciem cel mai mult la noi înșine.

*Pentru a afla punctele tale forte, pune-ţi câteva întrebări:

  • Ce anume te motivează?
  • Când simţi cel mai mult că trăiești?
  • Când te simţi cel mai mult în apele tale?
  • Ce abilităţi noi înveţi foarte ușor?
  • Ce aștepţi cu nerăbdare?
  • Ce anume din trecutul tău îţi stârnește nostalgia?

Încearcă următorul exerciţiu. Ţine un jurnal, o agendă sau orice alt sistem pentru a-ţi organiza viaţa. Uită-te la toate sarcinile, activităţile și întâlnirile pe care le-ai finalizat sau la care ai participat în ultimele două-patru săptămâni: pe care dintre acestea le consideri a fi plăcute, energizante, motivante sau stimulante? Există o linie comună a acestor activităţi sau sarcini și, dacă da, poţi planifica să ai parte de mai multe astfel de evenimente plăcute în viaţa ta?*

Știu că cel mai mult se tânguiesc oamenii cu privire la timp – că nu e destul și oricum nu-și pot permite să-l păstreze pentru ei. Dar să nu uităm că timpul se duce oricum. Nu mai bine îl facem să lucreze în favoarea noastră? Prima revoluție pe care trebuie să o facem este să nu ne mai omorâm timpul, ci să-l folosim serios.

În cartea Britt Marie a fost aici, există un personaj, Sven, care se pricepea la toate dintr-un motiv foarte simplu: *am făcut eu un curs*. V-ați gândit să vă bucurați de viață, făcând un curs (nu-mi spuneți despre lipsa banilor – există și cursuri gratuite, important e să căutați. Dar, da, e mai simplu să cauți numele cuiva pe care nu-l suferi și să privești pozele fericirii sale și să faci petrecere cu durerea personală că ești nedreptățit de viață decât să te inspiri din răspunsurile la întrebările de mai sus și să te redescoperi, să te transformi. Însă, pe cât de simplu este, pe atât de neproductiv. Fiecare alege cum vrea să-și piseze timpul, desigur!)

Gândiți-vă la voi în acest an; de fapt, nu generalizăm așa, *în acest an*, ci particularizăm *zi de zi*. Dacă Moș Crăciun ne vrea fericiți și ne aduce atâtea cadouri, noi de ce nu ne străduim pentru fericirea noastră? 🙂

P.S. Abia de acum începe lucrul important 🙂 :

Plăcerile simple, cum ar fi a mânca ciocolată sau a face un duș fierbinte, scad în intensitate odată ce corpul nostru se obișnuiește cu respectivele senzaţii. Pentru a obţine același nivel de satisfacţie avem nevoie de tot mai multă ciocolată sau de o apă tot mai fierbinte. În comparaţie, sarcinile complexe nu oferă recompense de moment, dar îţi vor lăsa la sfârșit un sentiment de realizare mult mai profund.

Alergarea la un maraton nu este în mod inerent plăcută în timp ce tropăim pe trotuar, iar corpul obosește cu fiecare milimetru; dar efectele sale pozitive, mândria și bucuria victoriei, vor dura mult mai mult decât emoţia pe care ar aduce-o cumpărarea unei noi perechi de pantofi.

Gândește-te la ultimele dăţi când te-ai simţit în ritmul tău natural. Când a fost ultima oară când ai pierdut complet noţiunea timpului sau n-ai mai știut de tine în timp ce finalizai o sarcină? Ce ai făcut și care au fost punctele forte folosite?

Următoarea dată când ai puţin timp liber, alege o sarcină mai solicitantă în locul unei simple plăceri și notează efectele pe termen lung. Străduiește-te să desfășori mai multe sarcini de acest fel. Întreabă-te cum poţi avea experienţe mai profunde și nu alege întotdeauna ce e mai ușor.

Și când te gândești că toți alegem ce e ușor…, după care ne întrebăm de ce nu suntem fericiți.