Archive for Decembrie 2013

Vocea României – finala, 2013

Am fost acolo, ca și anul trecut. Doar că anul trecut totul a fost măreț, anul acesta parcă lucrurile n-au mai stat la fel. Nu mă refer neapărat la concurenți.

Voi spune și părerea mea despre ei, dar nu despre aceasta aș vrea să fie comentariul meu. (Sânziana a avut super spectacol cu Moga, a fost bine pusă în valoare de Bodo și a fost măreț acompaniată la acapella, atât de corul dirijat de George Natsis cât și de cei doi tineri care făceau beat-box. / Nour – cât de artist complet poți fi dacă nu ai un zâmbet pe față, decât foarte chinuit? Însă, da, atunci când a cântat melodii ce te pot ucide sufletește, ca minunatul fado, m-a determinat să aplaud în neștire. Interpretarea aceasta a fost cel mai de soi regal din program, a fost delicios desert, fantastic și neașteptat cadou ce te determină să zici… Uau! Și apoi să tot repeți – Uau, uau, uau… / *Marele actor* n-a fost prea înțelept sfătuit la duetul cu Paul Csucsi (Ciuci, după Wiki! 🙂 ), ceea ce i-a scos în evidență foarte clar lipsa de calități, poate de aceea s-a și situat pe 4! / Cât despre Mihai Chițu… cel puțin el a avut o poveste în spate, chiar dacă n-a pronunțat bine cuvintele în italiană, chiar dacă a uitat versurile din română… Faptul că n-a auzit în viața lui Caruso – dar cum să vrei să te faci cântăreț, dacă nu ai atâta cultură muzicală încât să știi despre Caruso, este una dintre melodiile de fond ale culturii muzicale!, faptul că n-a știut partitura de la O, sole mio și că a făcut față cu brio la duetul cu Corina Chiriac, pe lângă perseverența lui de a veni timp de 3 sezoane – în primele două fiind respins, în al treilea câștigând, toate acestea la un loc scriu măcar o poveste motivațională, chiar dacă în rest nu pot spune că era o Voce!)

Motivul pentru care scriu despre Vocea României este copilăresc. Vreau să vorbesc despre strategia adoptată la organizarea din acest an. Eu am zis că pauzele – care anul trecut erau de 15, 20 de minute – au fost mai scurte pentru că e criză și nu s-au mai găsit sponsori. Soțul meu, mai pașnic și mai optimist din fire, în ce privește starea societății!, a zis că e vorba despre faptul că … realizatorii au înțeles că pierd publicul și au preferat să renunțe la sponsori. (Naiv, nu? 🙂 )

Pe de altă parte, invitații acestui spectacol… au lipsit! 🙂  Ei bine, da, anul trecut a fost o spoială de vedetă, dar măcar a fost cineva din afară. Anul acesta, din lipsa banilor – zic eu!, pentru un nou format – își spune soțul meu părerea!, au cântat… cei dați afară.  Georgia s-a prelins ca o reptilă pe sub privirile noastre (vorba poantei: păcat că nu era miriapod, la cât de mult avea de arătat!) – dar era dintre cei excluși, iar cei trei puști au prestat pe melodia lui Moga, în timp ce în sală erau… Ștefan Stan, câștigătorul primei ediții și Julie Mayaya, câștigătoarea de anul trecut. Ce se petrece aici? (Să ne imaginăm că suntem la o olimpiadă de fizică și când ajungem la olimpiada pe țară îi punem pe cei care au picat la cea de pe oraș să le dea o lecție despre cât de bine se pricep la formule și probleme… Sau suntem la olimpiada de iarnă și se întrec unii la sărituri cu skiurile, iar în finală vin cei aflați sub linie ca să le arate celor ce vor lua premii cât de maiestuoasă este metoda lor de desprindere de zăpadă!) A, și să nu uităm că, în vreme ce cele două voci stăteau pe scaune, Vizi Imre a venit să cânte o melodie pe care o știam din copilărie, adică să imite vocea unui cunoscut, nici măcar să presteze ceva personal!

Faptul că a mai cântat și Loredana mă pune pe gânduri – deși a avut cea mai frumoasă piesă, după acel superb fado!, orchestrată și aranjată de fantasticul George Natsis, care mereu este the best: la dirijarea corului, la cântatul la pian, la armonizare! De ce doar ea dintre cei 4 maeștri? Pentru că ei au asigurat momentele celelalte cu *depășiți*? Ea s-a prins că, de fapt, e o scădere să dai oamenilor ceea ce ei au trimis acasă? S-a gândit să se arate în toată splendoarea sa, pentru a mai ridica puțin nivelul unui spectacol și așa slab? (Oricum, pentru mine a fost o revelație melodia cântată de ea, am ascultat-o a doua zi de sute de ori! Așa că, felicitări, Lori, se pare că pe tine știi să te pui în valoare! )

Nu știu cum vine asta, dar trofeul, la toate marile evenimente,  este înmânat de cel care a câștigat anterior. La Vocea României 2013, Julie s-a uitat de sus cum primește un Chițu înnebunit de uimire un trofeu de la cineva care n-are nimic de-a face cu muzica! Și iarăși nu știu ce să spun, dar în vreme ce anul trecut s-a stat la poze 40 de minute, toți antrenorii fiind prietenoși cu câștigătoarea, cu foștii concurenți, anul acesta în 3 minute s-a evaporat toată lumea! Aveau cântări? Erau supărați că a câștigat tot Brenciu? Știau că s-au făcut ceva mișculații? Habar n-am, cert este că oricum pentru cei din echipa câștigătoare a început cheful, iar pentru ceilalți … ridicatul din umeri.

Acum, serios, ce poți face ca antrenor, dacă acesta este nivelul elevilor tăi? N-ai Vocea, ci ai o voce, iar în acest concurs nu s-a arătat Vocea care să-i lase în urmă pe ceilalți, chiar în cuști, închiși din propria lor lipsă de talent, ci toți au avut cam aceleași posibilități vocale… (Mi-a plăcut replica lui Moga când Smiley, modest, a zis… *Noi nu suntem dintre cei mai buni* – *Vorbești în numele meu și-al tău, nu? Nu privi spre partea cealaltă… *  –  Sincer, voce ca a Loredanei și potențial de a trece dintr-un registru în altul ca ea, de a se reinventa și a aborda orice, n-a avut nimeni în România până acum. Doar nu-ți imaginezi că ceea ce ea a reușit într-o viață a avut cineva la preselecția de anul acesta sau va avea la cea de anul viitor… P.S. Nu sunt fan Loredana, nu-i ascult melodiile, dar sunt obișnuită să recunosc sus și tare valoarea, chiar dacă nu e pe gustul meu!)

Vocea României este un spectacol și trebuie privit ca atare – până când va impune valori va mai trece ceva vreme. Până la urmă, nici Eurovisionul, care adună ce e mai fredonat din zeci de țări, nu dă roade prea mari, despre câștigători auzindu-se foarte puțin ulterior. Și repet e vorba de zeci de țări. Ce să mai zicem noi despre ai noștri,  aceiași an de an, poate, făcând parte dintr-un spațiu atât de îngust, ca România?

Păi ce să mai zicem – să ne bucurăm de pâine și circ, să apreciem ce este și să încercăm să dăm ce avem mai bun, în domeniul nostru.

P.S. Anul acesta make-up a fost un bărbat, se pare că au concediat-o pe doamna 🙂 de anul trecut. Poate faceți același lucru și cu menajerele, anul viitor, pentru că, după cum ați văzut, au lăsat pianul plin de praf, îmi venea mie să ies din sală și să șterg clapele cu mâneca bluzei mele. (Săracul George Natsis a plecat cu mâinile murdare după acompaniamentul de geniu… Băieți, puneți și voi la punct femeile de serviciu?)

Adoptă și ocrotește – prioritate are … Cine?

Am aflat despre campania celor de la WWF, campanie pe care o puteți găsi aici – http://ras.wwf.ro/

Eram gata să mă înscriu și eu în campanie, când mi-am amintit principiul priorității – ceea ce contează mai mult trebuie să acapareze atenția ta.

90 de lei donație (pentru mai puțin de 90, spun cei de la WWF… citiți restul pe site) pe lună… iar la Salvați copiii, 2 euro un sms și dai posibilitatea unui copil să fie sănătos și bucuri o familie, ai certitudinea că ai contribuit la … binele națiunii.

Iubesc natura, iubesc râșii. Dar iertată să-mi fie balanța care se înclină spre viața copiilor… Mai bine 90 de lei spre ei – cel puțin acum, până pe 15 ianuarie, cât ține campania.

8833. Și nu cere nimeni *cel puțin 90 de lei*!

Dacă vrea cineva să facă un bine cuiva și în jurul său sunt doar oameni cu de toate, dacă i se pare cuiva că 9 lei ai lui ar fi prea puțin pentru a da un cadou cuiva cunoscut, să-i îndrepte spre 8833, pentru că e mare nevoie de ei, chiar dacă altora nu le spun nimic.

I-am facut rau mamei mele…

Ceea ce urmeaza este pentru cei care ar putea scrie aceste cuvinte in Google…

Acum doua luni, un coleg de-al meu si prietena lui, mama (care lucra tot cu noi) si tatal lui se intoarceau cu masina dintr-o calatorie in care se simtisera foarte bine. Un cauciuc lasat de un sofer nesabuit in mijlocul drumului, neobservat la timp, a dus la rasturnarea masinii. La volan era colegul meu. El si prietena nu au avut nimic. Tatal a fost spitalizat 2 saptamani. Mama, insa, a fost tot timpul in coma, pana ieri.

In tot acest timp, colegul meu a scris cele mai sfasietoare mesaje pentru ochii celor din jur…

1. *Sunt niste momente cumplite prin care trec. Nu doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut in noaptea de luni spre marti. O neglijenta, o secunda, un tipat, si totul se prapadeste cat ai clipi…*

2. *Se spune ca cele mai sincere saruturi si imbratisari le intalnesti in gari, nu la starea civila. Stiti unde gasiti cele mai sincere rugaciuni? Nu in biserici, ci pe holurile spitalelor. Iar cele mai fierbinti rugaciuni le auzi pe holurile de la terapie intensiva, acolo unde de cateva zile, intins pe jos, astept o minune. Astazi, o parte din minune s-a intamplat: mama a deschis putin ochii, iar medicii au stabilit ca acum este in coma de gradul 1. Un mare pas pe care l-a facut cu ajutorul lui Dumnezeu si a medicilor din Timisoara. Va multumesc pentru fiecare rugaciune rostita! Va rog, continuati sa va rugati pentru mama! Inca mai are nevoie de rugaciune pentru a iesi de tot din coma. Avem incredere in Dumnezeu, singura noastra speranta! Rugati-va pentru mama! Vreau sa o pot imbratisa din nou si sa-i spun cat de mult o iubesc…*

3. *As vrea sa-i mai spun macar o data mamei ca o iubesc. As vrea sa ma mai plimb macar o data cu ea prin parc. As vrea sa ies cu mama in oras sa mancam. As vrea sa o vad din nou zambind… Sunt lucruri pe care le puteam face de atatea ori inainte de accident, dar pur si simplu amanam… Ma gandeam ca si maine mai este o zi, si maine mai pot sa-i spun ca o iubesc. Insa nu ma gandeam ca poate ziua de maine o voi privi cum sta intinsa pe un pat de spital, inconstienta… Nu credeam ca asa ceva ni se poate intampla noua! Totusi, Dumnezeu mai imi da o sansa. Incepand de miercuri, de cand mama a intrat in coma de gradul 1, starea ei s-a imbunatatit vizibil. Acum este in coma indusa si asteptam cu nerabdare momentul revederii! Trebuie doar sa asteptam cu multa, multa rabdare! Va multumesc pentru ca ati purtat-o in rugaciuni! Va multumesc si pentru ca veti continua sa va rugati pentru ea. Abia astept sa-i spun cat o iubesc si cat de mult mi-a lipsit! Si sa-i arat toate incurajarile voastre de pe facebook!*

4. *Noaptea trecuta, cand am plecat la drum, am simtit ca lipseste ceva… Era glasul mamei, care de fiecare data cand aveam un drum lung ma intreba: „Ce vrei sa-ti pregatesc sa mananci pe drum?” … Imi e dor de mama…*

5. *Cat timp mama ta te aude si iti poate raspunde cu „Si eu te iubesc”, nu rata nicio ocazie in care sa-i spui asta!*

6. *Va rog, sunati-va mamele, spuneti-le ca le iubiti. Cumparati-le un buchet de flori. Intrebati-le ce mai fac. Spuneti-le ca le pretuiti. Spuneti-le ca sunt frumoase! Nu astepta ziua de maine! Nu astepta nici macar pana deseara! Poate vei regreta ca nu ai facut un gest simplu… Si va mai rog ceva: rugati-va pentru mama mea, sa pot face si eu lucrurile astea in curand…*

Intr-o zi, m-a ajutat cu ceva, la birou, iar seara am simtit nevoia sa-i trimit un mesaj cu cele ce urmeaza…

*am vrut să-ți scriu pentru ca să-ți mulțumesc pentru ajutorul de azi…

pe de altă parte, am vrut să-ți scriu pentru că sunt lucruri pe care e greu să le vorbești față în față cu un om, mai ales că sunt atât de delicate încât e greu și să le vorbești cu cei apropiați, dar cu cei străini (așa cum sunt eu față de tine!).

până acum nu te-am abordat niciodată pentru a vorbi despre ceea ce vi s-a întâmplat, dar acum am simțit nevoia să o fac, pentru că eu privesc lucrurile și din altă perspectivă.

tu ai prieteni mulți de-o seamă cu tine, care sunt doar copiii, nu știu cu câți părinți ai discutat în legătură cu drama prin care treci.

ca mamă, îți spun că, dacă ar putea să vorbească, mama ta ți-ar spune că nu te consideră vinovat pentru ce s-a întâmplat. ca mamă, îți spun că ea nu ar avea să-ți facă niciun reproș pentru acel moment, pentru că o mamă iubește, indiferent de adevărul situației și dincolo de înțelegerea obișnuită a celor din jur. ca mamă, îți mai spun că ea ar fi preferat ca situația să fie în acest fel – ea în pat și tu sănătos, decât să fi fost invers și că o mamă preferă să se jertfească ea decât să-și vadă fiul rănit sau pe patul de moarte. ca mamă, îți spun că mai ales mama ta ar fi fericită să știe că ai scăpat și că ai arătat întregii lumi că o iubești. și tot ca mamă îți spun că o mamă preferă să-și știe fiul fericit, chiar și în lipsa ei.

poate simți povara vinovăției, nu știu, dar ca mamă îți spun că mama ta nu te-ar învinovăți niciodată pentru ceea ce s-a întâmplat și dacă ar fi să se întâmple din nou nenorocirea ar alege ca ei să i se întâmple și nu ție. ai curaj, învață lecția și trăiește frumos în așteptarea deznodământului, dar de un lucru să fii sigur – mama ta nu te-ar urî, disprețui, nu ți-ar reproșa nimic, niciodată.

chiar dacă nu fac tam-tam, să știi că am fost și voi fi mereu alături de tine, ca o mamă, care preferă să se sacrifice pentru copilul ei.*

…..

Ieri, colega mea, mama lui, s-a stins din viata. Din nefericire, nu este singurul caz de acest fel, iar pentru cei care trec, au trecut sau vor mai trece prin aceste momente, un cuvant bun este de folos. Aveti curaj sa spuneti oamenilor care trec prin clipe delicate – cuvinte delicate. Stiu ca e mai des intalnit delikatul de pus in ciorba decat delicatetea dintre oameni, dar fiti buni cu cei care au de infruntat astfel de situatii.

Să ai prieteni…

Poate că ar trebui să alcătuiesc un blog doar despre prietenie. Pentru că acesta este subiectul principal al vieții mele, care mi-a dat putere să trec peste toate.

Astăzi am fost fericită pentru ceea ce trăiesc, pentru că am o prietenă… pentru care să sacrific niște ore…

Am primit un telefon, dacă aș putea să găsesc două cărți, pentru că în orașul ei nu există. Altfel ar trebui să le scaneze – și să nu mai piardă timpul…

Întrebarea de om egoist sau de om care nu iubește este … ok, de ce ar trebui ca acel timp să-l pierd eu, umblând pe străzi, după cărțile tale? (pentru că tu stai în casă și aștepți rezultatul, iar dacă e negativ – tu vei sta la adăpost cât timp scanezi, iar eu am umblat prin tot orașul, pe ger … )

Întrebarea mi-a venit în minte, recunosc, pentru că mintea mea caută cu înfrigurare toate soluțiile posibile de viață care ar ieși din ceea ce mi se întâmplă și mi-ar da subiecte de scris… (eu trăiesc din … scris, totuși! 🙂 )

Dar nu am rostit-o cu voce tare, pentru că eram gata să pierd cele câteva ore, să îndur frigul, pentru acea persoană. M-am gândit cum ar proceda diferite categorii de oameni.

1. politicoșii – nu am timp, îmi pare atât de rău, poate o găsești pe net…

2. indiferenții – auzi, mă sună cineva, ne auzim mai târziu, da? (și închid telefonul sau nu mai răspuns)

3. agresivii – auzi, de fiecare dată ai nevoie de câte ceva. Sună-mă doar pentru a mă întreba ce fac de 3 ori și apoi vom mai vorbi despre nevoile tale

4. falșii – sigur, merg. (nu se duc și apoi dau telefon: am fost, dar nu se găsesc! 🙂 )

5. cei ce simplifică totul – n-ai pe altcineva căruia să îi pasezi asta, că eu chiar sunt ocupat…

Am fost în oraș, după carte, ca să realizez că una dintre ele este de fapt din epoca de aur și nu se mai găsește așa ceva la Universitate (s-a uitat vânzătoarea la mine ca la transbordată din epoca… de piatră! *Ion Coteanu* – despre ce vorbiți dv aici? Despre ceva din 80? – Abia atunci am realizat că dacă e vorba despre acel Ion Coteanu, eu am acea carte… dar eu nici nu mă gândisem la el, credeam că e vreun nepot de-al celui de atunci – că la noi se cam moștenesc meseriile, mai ales catedrele… 🙂 ), iar cealaltă este epuizată din toate punctele unde ar putea să se vândă, căci din octombrie o recomandă profesorii și cășună pe ea studenții…)

Nu am spus NU, am fost prin oraș, nu am rezolvat problema prietenei, nu am găsit nimic ce-ar fi putut compensa timpul pierdut – să zici că măcar ai descoperit un obiect de care aveai nevoie, să găsești un sens pentru acele ore pierdute! Cu alte cuvinte, și împinsă și învinsă. 🙂

Dar măcar am știut că am pentru cine să mă zbat. Pentru mine a fost esențial să descopăr asta. Sunt oameni care ar vrea să facă și ei ceva bun pentru cineva – și nu au pentru cine sau nu are nimeni din jurul lor nevoie de ajutor, căci tuturor le merge bine (așa cum erau săracii 🙂 occidentali, care, când a fost revoluția noastră, s-au bucurat că în sfârșit pot trimite undeva din multul lor – că ei toți aveau de toate – și au pus ajutoare pe autocare, pentru satele sau orașele României… 🙂 ).

Mulțumesc, prietena mea pentru că am pentru cine umbla! 🙂

Și o voi face și data viitoare. Pentru tine (voi! – că oricum sunteți mai multe, nu numai pentru ea aș face!), orice!

 

 

 

Cum educi adolescenții altora…

Asta e tare. E cea mai tare secvență la care am asistat în viața mea. 🙂

Aștept părerea voastră.

Eram cu o prietenă la Mc, la Unirea – am urcat la mansardă pentru că era mai liniște. Erau 3 mese ocupate, unii plecau, alții veneau… Tot trei ocupate rămâneau. La un moment dat vin două familii tinere, cu 3 copii micuți – aceștia alergau, mâncau, se hlizeau. La un moment dat, nu am mai auzit clinchet de pitici și am știut că se întâmplă ceva.

În același timp, privirea, chiar dacă eu sunt o persoană foarte largă în gândire, se tot ducea spre o masă unde doi adolescenți se sărutau, dar se sărutau, frățâne, ceva între porno și patimă, ceva între *te pierd* și *du-te că nu-mi trebuie persoana ta*. Adolescenții, familiile tinere și noi alcătuiam un triunghi echilateral…

Deodată, văd pornind un atac de muște. Zburau spre masa adolescenților, dar nu-i nimereau. Sărutul lor mă fascina, mă oripila, iar muștele care când aveau culoare albă, când galbenă, nu-mi dădeam seama de unde vin…

Muște… Micuțe… Dar parcă … sunt bucățele de pâine, parcă… sunt bucățele de cartofi prăjiți…

Oameni buni, unde suntem – în poveștile pentru puști, când sunt pedepsiți cei răi – nu au voie să mănânce, dar li se flutură mâncarea pe sub nas?  În antichitate, când se amețeau burțile nemâncate ale sclavilor, cu lucruri care semănau cu mâncarea? Hei, prin ce trec eu acum, privind eu una, dar, ia te uită, nu m-am înșelat, chiar aceasta se întâmplă … familiile cu copii mici aruncă în tineri, de ceva vreme, cu …. mâncare.

Halal țintaș, spune cu obidă una dintre femei, indignată și pe bărbatul ei nepriceput și pe tăntălăii de adolescenți – a, nu, ăia chiar nu sunt tăntălăi la câtă acțiune prestează! 🙂 Femeia își ia burta la plimbare și ajunge lângă cei doi tineri (n-o desparte prea mult de vârsta lor, are cel mult 6 ani în plus, mai mult ca sigur!) și le spune categoric: *Sunt copii de față, opriți-vă!*

Cei doi încremenesc – ei veniseră aici cu gând că nu-i găsesc părinții pentru că nu le-ar trece prin cap să urce la etajul 1, Mc, ora 13,30 și … ce belea pe capul lor! Au dat de …. părinții altora… 🙂

Care i-au pus la punct mai ceva decât ai lor – sau poate că mai delicat și mai pufos, că ai lor i-ar fi și păruit.

În toată această perioadă, la alte mese au stat bărbați singuri, femei singure, prietene sau prieteni, fiecare reacționând conform stilului – unul a schimbat bancheta, întorcându-le spatele, una a plecat nervoasă, trimițând femeia de serviciu din fast-food, bărbații – dându-și coate cu privire la erotismul celor doi…

Iată, mă gândeam eu, că pe acești părinți mamele nu i-au învățat să nu se joace cu mâncarea, iar pe acești adolescenți părinții nu i-au convins că mâncarea se îmbucă din farfurie, nu de pe buzele unui prieten…

Cine ce are de zis cu privire la acest episod? 🙂

Leapșa despre cărți

I. Prima mea amintire cu mine citind. Nu am fost un copil dotat, care să citească de la 2 ani. Nici de la 5. Și, cu atât mai puțin 🙂 , am citit ziarul în timp ce cineva îl ținea invers… 🙂 Însă cum am început să citesc, odată cu clasa 1, m-am aruncat la cărți serioase. Prima carte de care îmi amintesc, mai ales că în loc să solfegiez la pian, la Școala de muzică, eu îmi puneam cartea pe genunchi și băteam câteodată în câte o clapă, ca să prostesc pe cine trece pe acolo, să nu-i vină ideea să bage capul și să descopere că țin o sală ocupată, … un pian ocupat… pe post de sală de lectură…. Cartea cu pricina (eram în clasa a 2-a) este Lumină în amurg, a lui Xavier de Montepin. (Nu m-am jucat niciodată pe afară. Mi se părea plictisitor și să mă joc în casă. Citeam. Nu mai știu ce, pe vremea aceea nici de la bibliotecă nu puteai lua cărți, pentru că se dădeau pe sub mână cele puține bune care erau în stoc…)

II. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o. N-am recitit nicio carte. Mi se pare că există prea multe cărți bune ca să mai recitesc ce am parcurs deja… Și asta am gândit de mică.

III. O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citească. Acum depinde și de vârsta copilului. Nu vorbesc despre un titlu, ci despre categorii.

Aș recomanda fabulele pentru cei mici de tot, ca să se obișnuiască să râdă și să fie înțelepți în același timp.

Aș recomanda povestirile, nu poveștile, pentru că pe cât de lungi sunt, poveștile au o idee importantă la 15 pagini, pe când povestirile sunt micuțe, și aceeași singură idee se găsește foarte repede, iar copiii nu vor fi disperați că au de luptat cu zeci de rânduri.

Aș recomanda cărți despre relaționare, cu problemele adolescenților – ei nu le găsesc pe acestea, ci pe cele romantice… (nu poți aprecia romantismul și nici să-l construiești, dacă nu ai habar cine ești! 🙂

IV. Locul meu preferat de citit. Mi-a plăcut cât am citit pe prispa casei, la țară. Mi-a plăcut să citesc în balansoar, în curtea casei surorii mele. Mi-a plăcut să citesc pe mocheta pufoasă a prietenei mele Geanina… Dar pot citi și când mă înțeapă canapeaua, și dacă nu e confortabilă perna. Eu iubesc cititul, nu contextul – deși ador și contextul… 🙂

V. Accesorii obligatorii în timpul lecturii. Semnul de carte în formă de bufniță – întrerup cititul și privesc spre el, zâmbesc și mă apuc din nou de citit. O ciocolată fierbinte – care devine doar caldă, dacă e prea interesantă cartea. Alte 3-5 cărți în jur, pentru ca dacă e prea intens subiectul să pot face o pauză – evident, tot antrenând ochii…

VI. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare. Am vreo 200 de titluri de citit urgent. Dar cele mai interesante mi se par cele despre cum se scriu cărți pentru copii, cărți cu care am venit din SUA și merită toți banii.

VII. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o. Am cumpărat vreo 30 de la Gaudeamus… Din ce domeniu să spun un titlu? 🙂 De primit, nu prea am primit cărți – prietenele știu că nu-mi pot ghici gusturile și, dacă vor să-mi facă o bucurie, îmi dau banii pentru ca eu să-mi cumpăr… Mi s-a întâmplat să merg în oraș cu una dintre ele, să vadă ce carte prefer și a râs  10 minute pentru că nu se putea dumiri cum de, în loc să iau titluri simandicoase (promisese că plătește orice), am luat o carte de 2 lei, pentru care am fost fericită 2 săptămâni… 🙂

VIII. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel.

Biblia – viziunea despre viață, iertare și viitor.

Micile meditații ale lui Bob Gass – profunzimea în gândire.

Pantalonii călători – prietenia dintre fete.

101 povești vindecătoare pentru adulți (copii) – îi poți ajuta pe cei din jur prin parabole

etc etc

IX. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească. Dacă aș spune titlul, autorul, mulți m-ar considera incultă. 🙂 Nu că mi-e frică de părerea oamenilor – dar n-aș vrea să se simtă prost omul, când își va căuta numele pe Google, va intra la mine pe blog și se va regăsi cu nota 2… 🙂

X. Trei dintre scriitorii mei preferați. Toți cei ale căror scrieri pot fi de folos – în dezvoltarea profesională, morală și emoțională. (Nu dau nume pentru că îmi plac unele romane, ale unora, dar altele, nu. Mai bine am dat criteriul! 🙂 )

Leapșa am primit-o de la o persoană care adună gânduri de bine și aș vrea să meargă spre oricine nu a completat-o până acum, cu rugămintea să vă întoarceți și să-mi lăsați și mie linkul, pentru a citi ce ați scris.

Lectură plăcută din ceea ce vă place 🙂 .

Penibilele sentimente de comentat la Capacitate

OK, eu îl iubesc pe Bacovia. Îl înțeleg, sunt pătrunsă de trăirile lui, a fost prietenul meu cel mai bun cât am fost adolescentă și-mi doream să dispar, decât să mai îndur nenorocirile prin care treceam. Dar eu am o vârstă și pot să-mi permit să beau din cupa cu amar sau să pricep sentimentele lui, pentru că experimentez o sumedenie de trăiri, pe secundă. Totuși Bacovia, cu deprimarea lui, chiar este demn de a fi dat ca subiect la Capacitate?

Din cele 10 subiecte pe care le-a primit fiul meu, ca model, 8 aveau poezii din Bacovia. 8. Alo, despre pasaje din Emil Gârleanu sau din Ionel Teodoreanu? Dacă ne plângem ca societate că ni se sinucid adolescenții și că suntem pe locuri fruntașe la tentative de sinucidere, care-i rațiunea pentru care promovăm așa ceva? Dacă vrem să-i învățăm pe copii să identifice sentimente și să descrie ceea ce se întâmplă în inimile personajelor principale (eului liric), ce-ar fi dacă am începe cu sugerarea unor sentimente pozitive, cu insuflarea bucuriei de viață și cu încurajarea de a trăi din plin?

Citiți versurile despre care mi-a spus fiul meu *Mi se potriveau, mami, atunci când profa, care ne-a zis că nu ne ascultă și pentru că alții au vorbit ne-a ascultat pe noi, cei care eram lângă ea, și mi-a dat 4. Mi se potriveau, că și eu voiam să mor.*…

Amurg de iarna, sumbru, de metal,
Câmpia alba – un imens rotund –
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Taind orizontul, diametral.

Copacii rari si ninsi par de cristal.
Chemari de disparitie ma sorb,
Pe când, tacut, se-ntoarce-acelasi corb,
Taind orizontul, diametral.

Ce aveau de făcut elevii? *Explică semnificația din context a versului Chemări de dispariție mă sorb.*

Să nu cumva să pierdeți vreun strop de tragedie, bine? Nu cumva să vă ridicați privirea de la chestia care vi s-a lipit de pantof, să insistați pe mizeria și pe chinul realității.

OK, pedagogi, vă ador, dar cel mai mult v-aș adora dacă ați lipsi cu desăvârșire… 🙂