Eram copil, un copil sangvin, deci cu potențial vesel, dar cu o familie complet nebună, cu alte cuvinte – ia de-aici niște dezechilibru! Singurul lucru care mă ajuta în clipele de scandal, bătaie, dat afară din casă, pus comprese pe vânătăile de 10 cm, personale sau ale mamei, era scrisul.
Visam să scriu pentru oamenii mari, cărora să le explic ce simt copiii când părinții nu se poartă responsabil. Scriam pagini întregi de filosofii despre cum ar trebui să se poarte oamenii, pe care când le descoperea tatăl meu le rupea și le arunca la gunoi. Evident că nu le citea. Și mai evident – nu le-ar fi pus în practică.
Aveam cam 14 ani când am auzit o poantă: *Iubitule, vino acasă, zice soția disperată la telefon, pentru că ai mei și ai tăi i-au bătut pe ai noștri…* N-am înțeles despre ce e vorba, prima dată, pentru ca apoi să mă prind: copiii din prima lui căsătorie și copiii din prima ei căsătorie îi articularea pe copiii din actuala legătură… Am râs, dar mi-a trecut prin minte un scenariu: un scenariu care a devenit, de-a lungul timpului, roman. De fapt, a devenit două romane, pentru că primul poartă numele Cei trei C – Bunicul, al doilea Cei 3 C – Coconul. Nu, nu le căutați, nu sunt publicate.
Dar atunci a fost prima dată când am trecut de la ideea de a-i disciplina pe părinți prin scrierile mele la ideea de a mă adresa copiilor. Părinții nu mă vor asculta niciodată. Chiar dacă aș fi bunică – oricum, nu sunt bunica lor. Pe când copiii sunt fericiți că-i bagă cineva în seamă cu povești, așa că indiferent cine ești pleacă urechea la ideile tale…
În cadrul acestui proiect NaNo 2017, am scris 380 de povești de 130-150 de cuvinte, am vrut să fie cât pentru un an, dar am scris mai multe ca să ating și cifra necesară câștigării concursului – 50.000 de cuvinte. Și-apoi, nu toate sunt bune, nu, așa că pot renunța la câteva dintre ele, să am de unde scoate.
Am terminat proiectul cu zâmbetul pe buze, fără să mă străduiesc prea mult, în 20 de zile. Mă uit la unele persoane care se laudă că într-un an au reușit să scrie 4 povești și toată lumea le aplaudă, apoi mă uit la mine, care, dacă aș avea timp, aș avea lunar o carte de publicat.
Asta îmi aduce aminte de tânăra care era înaintea mea la examenul oral de intrare la Facultate – am terminat Filologie, aveam oral gramatică. Fiind ultimele, trebuia să fim amândouă în sală, ca să dăm mărturie, în caz că depune vreuna dintre noi contestație că nu a fost tratată cum trebuie, că a știut și nu a fost admisă. Ea a fost prima și apoi m-a așteptat pe mine. N-a știut niciun subiect de pe bilețel. Unul dintre profesori a rugat-o, îngăduitor, să spună ce știe ea. Ea a ridicat din umeri și a zis trei fraze. Gogonate. Un alt profesor a oprit-o și le-a zis celorlalți – Oricum, pică dacă se prezintă astfel. Hai să o trecem.
Am urmat eu, am spus tot ce aveam de spus, am fost Admisă și am ieșit amândouă din sală. Fata noastră, că de-acum e a nemuririi, ne aparține tuturor, a ieșit țopăind, a alergat spre tatăl ei, care o aștepta cu brațele deschise și i-a zis: *Tati, am știut tot. Tati, a fost atât de greu (mințea, erau subiecte ușoare!) și eu am știut tot (e de prisos să repet că mințea, nu? 🙂 ). Tati, mergem acum să-mi cumperi ce mi-ai promis?*
Tatăl, după ce a strâns-o vârtos în brațe, mândru de odrasla lui, a zis: Hai, fata mea, tot ce-ți dorește inima, azi vei primi.
Pe mine nu mă aștepta nimeni, eu venisem singură la examen și nu am avut nici măcar bani să-mi cumpăr un covrig.
Voi, care scrieți și care sunteți fericiți când scrieți, nu țineți cont de mândria celor care au gura mare. Împliniți-vă menirea și bucurați-vă în timp ce scrieți. E singurul lucru cu care veți rămâne. (că, dacă e să deveniți celebri, la un moment dat, nu voi, ci nepoții voștri vor încasa banii!!!)
Și ca un bonus pentru cei ce se exprimă prin scris, o listă cu filme despre cei ca noi – hm, cu mai mult sau mai puțin noroc 🙂 🙂 🙂 .
Despre sufletul meu 