0

Septembrie fără zahăr, la jumătate de drum

Este jumătatea drumului în cadrul proiectului #septembriefărăzahăr și tot ce pot să spun eu este că m-am străduit. Lucrul pe care l-am descoperit pe propria-mi piele, fără ajutor de la ceilalți, este că, dacă ești dependet de dulce, dar nu gătești acasă (pentru a pune în practică o rețetă gen Daniela Niculi *Cand te apuca pofta de un desert #farazaharadaugat faci o budinca din branzica dulce si pudra de cacao si o servesti cu rodie si cateva boabe de strugure negru #desezon  *) ești în cel mai mare pericol să te întorci la zahărul tău preferat. Eu vorbesc acum adolescentelor, tinerelor singure, femeilor ocupate care nu se apropie de bucătărie, celor cărora le gătesc ceilalți (și ceilalți gătesc foarte bine prăjituri și nu vor să renunțe la zahăr, așa că dulciurile lor vor fi cu zahăr – acesta este cazul meu!).

Cele mai mari probleme ale mele au apărut în momentul în care mi-am dorit ceva dulce, fructele deja le mâncasem și nu aveam vreme să fac rețetele propuse de gospodinele pricepute în #fărăzahăr. Așa că am cumpărat ciocolată fără zahăr – da, rău! sau am cedat la ispitele de la întâlnirile sociale (eu nu poftesc înghețată și bomboane, nu am avut nevoie de sucuri sau alte cocături de la cele mai sofisticate – patiseria franțuzească la cea italiană, dar când văd niște paleuri sau când am descoperit torturile de la întâlnirea de joacă a oamenilor mari…)

Recunosc, în aceste 15 zile, am mâncat de 3 ori cu zahăr. Cineva răutăcios îmi spunea: *așa, și, de ce nu te lași de vreme ce ai dat-o-n bară?* Pentru simplul motiv că atunci când a căzut prima dată copilul tău, când încerca să se ridice în picioare, nu a rămas acolo, ci a mai încercat o dată. Feriți-vă de astfel de persoane care vă descurajează când deja ați pornit pe un drum căruia nici nu credeați că îi veți face față. Feriți-vă de cei care, de ciudă că vă străduiți să vă fie bine, tocmai pentru că ei nu pot, încearcă să vă readucă la starea în care erați înainte.

Ați făcut deja un pas? E mai important acel pas decât orice dispreț pe care-l aruncă spre voi cei care nici măcar nu se gândesc să facă acel pas. Sau care și-ar dori să-l facă, dar sunt prea leneși și prea implicați în aceste chestii și atunci preferă să vă țină în starea voastră, de dinainte.

Cine nu înțelege că a scăpa de un viciu este o luptă și crede că, dacă ai greșit o dată, e un semn că ești făcut pentru așa ceva, că viciu scrie pe fruntea ta, să stea deoparte. Să țineți departe de dv astfel de persoane, indiferent că vă sunt rude sau prieteni intimi. Acești oameni în loc să vă ajute, vă vor în stadiul lor.

Era o poantă pe care am auzit-o de la un bătrânel care nu aerisea niciodată camera. Era decembrie, omul mâncase fasole vreo 3 zile la rând, nu deschisese geamul ca nu cumva să-l invadeze frigul. Îi spune fiica venită în vizită: *Măi, tată, aici pute.* Răspunsul omului: *Pute, pute, da-i călduț.*

Cei care vor nu numai #septembriefărăzahăr, ci și o viață sănătoasă (care implică și fără zahăr) ar trebui să înțeleagă că viața lor va fi cu dușuri scoțiene, uneori (și spune asta una care se simte bine de pe la 40 de grade în sus!). Cei ce vor ceva călduț nu sunt cei mai buni parteneri de drum pentru cei care vor un miros de viață deplină, nu cadaverică.

Ok, nu mi-a ieșit din prima, dar de ce să renunț? De când cu sportul, am învățat perseverența, așa că eu, cea mai delăsătoare dintre toate persoanele, spun că nu-mi pasă că am greșit sau de câte ori am greșit: voi merge înainte, ținând cont de decizia mea.

Fără zahăr!

P.S. După cum spuneam, trebuie să te ocupi de așa ceva în casă, ca să scapi de alternativa din comerț!

http://www.noidoisibebe.ro/pancakes-cu-banane-fara-faina/

http://www.noidoisibebe.ro/5-retete-fara-zahar-de-la-cineva-care-nu-l-mai-consuma-de-mai-bine-de-2-luni/

Anunțuri
0

Sinceritatea pare răutate uneori

Oricât ar fi de dornică ființa mea să găsească părți bune în fiecare om, există și momente când îmi este imposibil să aplaud. Aș fi falsă. Aș fi complet lipsită de sinceritate.
În urmă cu ceva timp, m-am înscris împreună cu fiul meu la un seminar despre creșterea încrederii în sine. Acum, cred că oricine realizează că, de fapt, eu jucam un fel de teatru: *Vino cu mine, dragul meu, ca să nu fiu singură!*, dar scopul inițial era să audă el toate acele lucruri. 10 secrete pentru creșterea încrederii în tine nu-s de colea, zic eu, decisă să fac și o donație, decisă să cumpăr toate materialele de acolo, doar de drag că s-a găsit cineva să abordeze un astfel de subiect.
Trebuie să recunosc două lucruri extraordinare ale seminarului: a început la ora 17 fix, așa cum promisese (cred că e primul în viața mea la care particip – și am fost la destule! – în care s-a respectat timpul omului prezent în sală, nu cel al întârziatului din trafic!) și locul unde s-a desfășurat: centrul capitalei, un hotel de lux, o sală superbă, luminoasă, de excepție.
De aici, însă, mă voi abține de la comentarii cu privire la ceea ce a prezentat persoana. Voi reda doar scrisoarea pe care i-am trimis-o în aceeași seară.
Veți zice că sunt rea?
Poate veți zice că sunt chiar Muma Pădurii. Ori mama vitregă a Albei ca Zăpada.
Dar eu, care pot încuraja și oamenii care-mi fac rău, fiindcă nu port pică nimănui, chiar nu m-am putut abține.
*Bună ziua.
Am participat ieri la seminarul X, dar după 90 de minute am plecat
pentru că tot ceea ce am auzit era haotic și imposibil de pus cap la cap.
Nu, nu am putut pricepe nimic.
Sunt o persoană care a citit toate cărțile lui John Maxwell, (ea se lăuda că face parte din echipa lui)
de la cele religioase la cele despre afaceri,
venisem pentru a cunoaște o altă persoană care știe cum se abordează lucrurile
și am plecat dezamăgită.
Sper că a fost doar trac sau pur și simplu faptul că persoanele din față,
unele dintre ele,
erau prea zgomotoase pentru a te lăsa să te concentrezi să spui esențialul.
Dar, repet, în 90 de minute nu am auzit decât 2 lucruri inteligente, pe care, oricum,
le puteai spune în 3 minute.
Dacă îți scriu este pentru că îți doresc din suflet să-ți realizezi un material sănătos, scurt și plin de idei grăitoare,
care să ajute și pensionarii din sală și tinerii – ai avut o sumedenie de tineri care s-au ridicat și au plecat odată cu mine pentru că
au zis că nu găsesc nimic interesant în ceea ce spui.
Trecuseră 90 de minute și nu începusei discursul.
Succes în tot ceea ce faci!
Probabil că ai o experiență de viață care-ți permite să revezi înregistrarea de ieri,
fără resentimente față de cineva care îți spune ce gândește,
și să înveți din greșeli.
Succes pe mai departe.*
Când ții zeci de prezentări în zeci de orașe și urmărești să-i convingi pe oameni că au nevoie de un mentor – și evident că vrei să te prezinți ca fiind acel nemaipomenit mentor care le-ar putea da un start bun în viață, deci încerci să le strecori manipulativ să se îndrepte spre tine cu alegerea! – măcar arată ce știi și poți! Nu considera de la sine înțeles că punctualitatea și sala Luvru îi vor îngenunchea pe oamenii veniți cu sutele, care vor zice: *Forrest Gump al nostru, te vom urma până la capătul alergării tale!*
0

MiniArtShow by Ioana Ghinghină

Încercând să vorbesc despre întâlnirea de la MiniArtShow by Ioana Ghinghină, aș vrea să mă laud măcar cu un lucru: că am ajuns printre primii. Dar nici cu asta nu pot ieși în evidență, pentru că nu am reușit să deschid poarta, deși Ana Nicolescu i-a făcut o vrajă de departe și imediat s-a făcut loc să intru. 🙂

Invitația căreia i-am dat curs suna cam așa: *Înainte să înceapă școala copiilor, hai și noi la o mică joacă*. Semnat #ParentingPR.

Nu prea refuz eu multe în viață – nu refuz nici ceea ce nu-mi place, că zic: hai că am de învățat din orice!, dar o joacă – de ce-aș refuza o joacă?

Însă, oricât de copilăroasă mă cred cei care mă cunosc bine, trebuie să spun sus și tare că am nimerit între persoane care și-au dezlănțuit copilăria și, chiar dacă nu scriu povești de copii, s-au întrecut în a le inventa – serios, se vedea că toți aveau copii mici. Se observa că toți auzeau acasă cererea: *Fă-mi o poveste cu…* (în niciun caz nu se mulțumeau copiii lor cu ceva clasic).

Așa că atunci când a fost vorba despre a improviza un scenariu care-l avea ca personaj principal pe-un crab care dorea să nu mai stea în apă, fiecare a luat câte o jucărie pe băț (nu exagerez) și a început să depene acțiuni…

Bine, am sărit foarte multe etape ajungând la aceasta cu povestirea, dintr-un motiv foarte simplu: toate amănuntele le aflați de aici (și articolele sunt atât de bine scrise și așa de utile pentru dezvoltarea copilului interiorcă tot suntem noi invitați să dăm mii de lei pentru a ne împrieteni cu copilul nostru interior!!! –  încât chiar merită să le citiți – și pe gratis 🙂 🙂 🙂 )

http://www.artistu.ro/general/o-lectie-nu-o-teleportare-in-copilarie/

http://johannasburg.ro/actor-pentru-o-ora-bucurie-joc-copilarie/

http://b24kids.blogspot.ro/2017/09/actoria-o-joaca-pentru-toate-virstele.html

http://iulianaroca.ro/nu-doar-o-seara-de-teatru-despre-vise-implinite-si-emotii-puternice/

(Articolul Anei este chiar în dreptul numelui ei, ok?)

Voi merge pe ideea povestirii, (a suta etapă din joaca noastră 🙂 ), din prisma omului care are la activ 6 cărți publicate și peste 500 de povești scrise. Cum eram printre ultimii care aveau de zis ceva, cum toate ideile pe care le scorneam eu, le aduceau ceilalți în discuție, mi-am dat seama ce simplă e soarta scriitorilor care sunt singuratici: nu trebuie să colaboreze cu nimeni, nu le suflă nimeni ideea de sub nas, spun ce le trece prima dată prin cap și încheie povestea, fără să mai pună cineva întrebări despre… sau să le mai pună cineva în mână un nou personaj… *adaugă-l și pe dumnealui*.

(Ce să zic, eu trebuia să introduc în toată istoria amărâtului de crab ce nu mai voia să stea în apă – o girafă. Șansa mea a fost că avea ochii închiși și am mers pe ideea că o deranja zgomotul găștii care voia să-l ajute pe crab! Că, dacă trebuia să o fac pe dumneai să dea o copită de ajutor, sigur nu mă descurcam! 🙂 🙂 )

Ce mi s-a părut interesant la jocul nostru a fost că nu am purtat măști. Acum noi ne și știam de dinainte, de la tot felul de întâlniri, dar nu discutasem toți, nu ne cunoșteam secretele, nu eram chiar intimi. Însă am lăsat veselia să ne poarte unii spre alții și am reușit să scoatem ceva care poate purta o parafă sănătoasă: FĂRĂ FALSITATE.

Poate în cadrul firmelor, la teambuilding, oamenii mai ascund câte ceva, nu vor să le fie intuite chiar toate slăbiciunile sau să arate toți așii din mânecă. Dar noi, care nu aveam nimic de împărțit, am adăugat fiecare valoarea lui la ceea ce deja depusese fiecare.

În încheiere, aș vrea să vă spun de ce aș participa la astfel de seri de joacă, alături de oameni mari, sub conducerea Ioanei: pentru că este o profă fără ifose. Ați văzut în filmele despre balet cam ce fel de stil au maestrele de balet? Ei bine, Ioana, fără a se da rotundă ca acele mărețe specialiste, este o Învățătoarea cu Î sau… dăscălița lui Goga, aceea pe care doar noi, cei care-am învățat-o în copilăria comunistă, știm cât o prețuiau toți – pentru că merita.

Iar acum să vă spun de ce mi-aș înscrie copilul la Școala de Artă a Ioanei. Spuneți cu mâna pe inimă: vă plac spectacolele în care fetițele de 3 ani luptă pentru a fi Miss America? Eu nu am văzut niciun episod, dar după ce am citit articolele de pe Fb referitor la acest *carnagiu* emoțional, mi-am dat seama că și în multe dintre trupele de teatru alcătuite din copii se întâmplă așa ceva. Am participat și eu, ca spectator la câteva piese jucate de cei mici, în care copii de 5 ani, 8 ani, interpretau roluri de femei, bătrâni sau cine știe ce matur, încercând să intre în emoțiile acelei vârste până la care, sărmanii copii, mai au până ajung.

Ioana a făcut o afirmație care m-a entuziasmat: *Pentru mine, niciodată o fetiță de câțiva anișori nu va fi Julieta pentru că nu vreau să o forțez să treacă de etapele vieții. Fiecare copil primește rolul despre realitatea vieții lui, despre lucruri cu care se confruntă.*

Școala de teatru a Ioanei Ghinghină (Papadopol) este, de fapt, un loc de dezvoltarea personală sănătoasă, așa că o recomand cu dragoste oricui. De la mic, la mare.

(Și, până ajungeți la MiniArtShow, citiți-i blogul.)

 

 

1

Copilul meu e pe moarte…

Este una dintre frazele pentru care Google mi-a trimis un cititor. Omul avea nevoie de o încurajare. Cuvântul încurajare, pentru mine, este ceva foarte real – acum, dar cândva a generat o situație de mare jenă.

Pe la 19 ani, un blond cu ochi albaștri, dansatorul cel mai vioi din discotecă, știind că toată lumea îi urmărește mișcările, a încercat să se dea mare sărind din tren, în timpul mersului. A căzut sub roțile acestuia, rămânând fără amândouă brațele, fără un picior și laba celuilalt. Iubindu-l nespus, așa cum doar când ai un idol într-un domeniu pe care-l adori se poate întâmpla, m-am dus în vizită la el, la spital. M-am așezat pe scaunul din fața lui, iar el ar fi avut tot dreptul să-mi ceară să ies din salon: eu eram o neînsemnată – nu schimbasem niciodată nici măcar o vorbă cu el; dar el m-a suportat acolo, sperând că va găsi o alinare cât de mică în prezența mea. Vă dați seama ce a urmat? Haideți, gândiți-vă două secunde, ce ați fi făcut în cazul în care vă aflați în fața unui astfel de personaj și apoi gândiți-vă ce am făcut eu.

Și-acum să vă dau eu răspunsul, pe scurt: am leșinat. M-am trezit în afara salonului, asistentul care mă dusese în salonul respectiv, pentru că-i spusesem că-mi doresc să vorbesc cu X, îmi dădea primul ajutor. S-a uitat cu milă la mine și mi-a ordonat, înainte de a pleca:

*Dacă n-ai ce da, nu mai veni pe la oameni prin spital. Aici nu e grădină zoologică, să te uiți cum se mișcă animalele. Aici e nevoie să spui ceva, să zâmbești, să arăți soluții!*

Am plecat, târându-mi picioarele. Și creierii îmi erau tot pe asfalt, chiar și pe ei îi târam. Îmi făcea plăcere să-i lovesc de pietrele  cubice, să-i pedepsesc pentru că, deși toată lumea zicea că sunt inteligentă, ei m-au lăsat la greu.

(Pe vremea aceea, nu citisem Iov, cartea în care se povestește despre prietenii muți ai celui ce suferă, muți nu pentru că nu vorbesc, ci pentru că îl cam bănuiesc de păcate ascunse. Așa că, în loc să-i fie aproape, îl iau cu filosofii și fel de fel de acuzații… Între timp, am făcut zeci de studii despre această carte, le-am citit și pe cele de pe piața românească și pe cele din străinătate. Am și scris vreo 100 de pagini despre ce înseamnă să fii prieten cu cineva aflat în disperare… Cine le dorește, poate să-mi scrie pe despresufletulmeu@yahoo.com și i le trimit.)

Interesant cum tocmai înainte de acestă căutare a anonimei persoane, îmi sărise în ochi un film scandinav, din 2013, care a primit un Oscar. Este un film despre un băiețel aflat pe moarte și despre modul în care cei din jur reacționează la această realitate: au sau nu curaj să-i spună, păstrează sau nu regulile spitalului… Filmul este o parabolă, un simbol care te impresionează și-ți dă curaj să stai alături de copiii (sau maturii) care trec prin marea încercare, singura care e ireversibilă: moartea.

Vi-l las aici, pentru că nu l-am mai găsit în altă parte.

Spuneam că acum stau bine cu încurajatul. Da, pentru că, între timp, am învățat că, și dacă nu știu să îndrept situația omului din fața mea, cel puțin pot să-i arăt că-l iubesc.

Și iubirea contează atât de mult, atât pentru cel care se stinge, cât și pentru cel care rămâne.

 

0

Septembrie fără zahăr – despre slăbiciuni

Am ales să le zic *slăbiciuni*, pentru că în societatea noastră nu se prea discută despre etică și morală, domenii în care s-ar mai întâlni cuvântul *viciu*.

Îmi amintesc  o poezie de când eram mică, de fapt, îmi amintesc aceste versuri care mă impresionau pe mine cel mai mult: *Că nu-i totuna leu să mori sau câine-nlănțuit*. Având în casă un model de dependență, de sclav la viciu, mi-era mereu clar ce înseamnă *câine-nlănțuit*. Pentru că atunci când cineva deschide ușa casei și-i vezi ochii roșii, când nu poate lega două cuvinte și se învârte de 10 ori pentru că nu reușește să-și dea jos primul pantof din picior, este clar că ai de-a face cu cineva care nu depinde de el, nu mai e sigur pe el, ci e sub papucul aburului de la ceea ce consumase. (Țin minte că eram așa de *versată* încât după mirosul pe care îl emana tatăl meu știam ce anume și cât a băut, căci e ușor să înveți toate astea dacă se repetă zilnic!)

Dacă a fi *câine înlănțuit* nu îmi plăcea, vă spun drept că *a fi leu* nu știam ce înseamnă să fii. De unde învață copilul, de unde-și ia modelele? De la cei mai mari – la noi pe scară, toți bărbații beau, iar femeile, dacă nu-i însoțeau la băută, sigur *o luau pe cocoașă*, ceea ce nu mi se părea în niciun caz a fi stare de leu!

Ce-ar însemna *slăbiciuni*? Eu, cu foarte multele mele scheme, împart slăbiciunile pe mai multe ramuri: slăbiciunile care-ți fac rău ție și cele care le fac rău altora (poți bea, cum era tatăl unei vecine, iar când vii acasă să fii clovnul casei, să se prăpădească lumea de râz; și poți bea, iar când vii acasă să scoți cureaua și să lovești de 40 de ori pe cine are curaj să-ți iasă în cale). Slăbiciunile care se repetă zilnic și cele care apar din an în Paște – știți bine de ce nu poți scăpa zilnic și, dintre cele mai rare, aș putea numi una (în ce mă privește!) – să-mi completez colecția de bufnițe cu un obiect ceva mai scump. Slăbiciunile care te umilesc în fața celorlalți și slăbiciunile pe care le poți ține sub control, departe de ochii lumii. (revin la alcoolism sau ajung la violență – care nu trebuie neapărat alimentată de alcool, ci pentru că nu-ți ții furia în frâu; în paralel cu ceea ce ai în dulap și doar tu știi că mănânci sau faci sau cu ceea ce ai în colecția de dvd-uri și privești)

Slăbiciunile noastre de toate zilele și de câteodată sunt totuși lucruri care ne umilesc. Ok, unii pot spune că lor le fac plăcere. Foarte bine, rămâneți în ele. Alții însă trec prin această experiență: slăbiciunea (viciul lor) le dă peste ochi, le pune piedică, îi tăvălește în noroi.

Sunt persoane care au atâta încăpățânare încât pun în cui ceea ce-i face să devină bătaia de joc a societății. Dar sunt puține. Îmi amintesc de-un prieten care cânta într-o formație de muzică rock: se îmbăta și fuma de-ți era silă să stai la 5 metri de el. Într-o zi a spus: *Gata!* și de atunci n-ai mai văzut la el să se atingă de așa ceva. Când îmi povestea despre asta, parcă îmi amintesc faptul că a spus și de o dimensiune spirituală a lucrurilor: a intrat într-o biserică (el era ateu), s-a dus până la altar, a zis *Dacă exiști, ajută-mă!*, a întos spatele și a plecat. Deși salvat, nu a mai trecut pe la biserică, nu ține sărbătorile, nu are o relație cu Dumnezeu de rugăciune, post sau alt fel.

Dar eu știu oameni care se roagă asiduu, care fac temenele, care se duc în pelerinaje pentru a scăpa de câte ceva rău din comportamentul lor și nu reușesc. Și-atunci? Unde este secretul? Pe unii, chiar impertinenți, Dumnezeu îi ajută și pe alții, insistenți, nu?

Nu cred că e vorba despre Dumnezeu aici; ci despre decizia personală. Pentru că atunci când ți-a ajuns cuțitul la os și faci toți pașii, inclusiv să te duci și la Cel în Care nu crezi, e clar că ai de gând să nu mai repeți. Dar dacă tu ești unul care te-ai jucat de-a credința și ai tot negociat cu Dumnezeu de ani de zile: *hai că azi e ultima dată, hai că m-ai iertat și data trecută, iartă-mă și azi…* – e clar că tu te eschivezi.

Despre slăbiciuni, vom mai vorbi pentru că – și dacă lumea tace cu privire la asta – în interiorul ei țipă, de groază că trebuie să se supună la atâtea vicii!

Deocamdată un articol despre tentația de care vreau eu să scap și care aduce destule boli în societatatea noastră.

http://carmenradu.ro/nutritie-eu-si-copilul-meu/e-dulce-e-gustos-creeaza-dependenta/

1

Septembrie fără zahăr: când sunt doi în unul

Ceea ce urmează este, probabil, cel mai interesant articol al campaniei #SeptembrieFărăZahăr, susținută de mine. (pentru că celelalte prietene au și ele *cel mai interesant* articol al lor) Este scris de cineva care a luptat și nu prea cu zahărul, lăsând, uneori, pofta să o ia înaintea raționalului – fără zahăr! După cum spuneam, nefiind profesionistă în ale medicinii, eu nu voi da niciodată cifre cu privire la boli, nu voi prezenta statistici, dar ceea ce vreau să scot în evidență este că avem de luptat cu ceva: atracția, viciul, cheful, dorința, tendința spre zahăr. Aceasta dacă, desigur, dorim să avem o viață bună.

……………

*La 20 de ani, am fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip I, așa că în viața mea se strecurau, uneori, două personaje: eu și diabeticul.

Să luăm pe rând aceste personaje…

Eu eram cel care până atunci mânca aproape orice fel de dulciuri existente pe piața. Aveam totuși, din fericire, niște limite: în primul rând financiare, :-), apoi cele legate de diversitatea produselor existente la vremea aceea pe piață (da, erau mai puține, dar oricum erau mult mai sănătoase ca cele de astăzi).

Pe atunci, viața cu zahăr nu era pentru orice muritor, era doar pentru privilegiați. De fapt, în nicio boală nu exista vreo contraindicație cu privire la zahăr, exceptând diabetul zaharat. (Astăzi sunt mult mai multe, lucru care mi se pare normal și esențial.)

Celălalt, adică diabeticul, intrase nechemat în viața mea. Ce-o mai fi vrând și ăsta? Ce caută, ce-i trebuie? Am aflat câteva răspunsuri la ieșirea din spital din Brașov, unde locuiam la acea dată.

O vreme m-am conformat cu recomandările, dar corpul meu tânăr și-ar fi dorit uneori mai mult de 200 de hidrați de carbon pe zi (cât îmi recoomandase la externare nutriționistul).

N-au trecut nici măcar ani până am început testele, pe el, personajul egoist, plin de personalitate. Diabeticul oricum era destul de plăpând, firav și nebăgat în seamă. Am mâncat o prăjiturică, făcută acasă de mama soacră – o maestră în ale dulciurilor. Apoi o înghețată de casă, apoi un biscuite, o napolitană de pe piață, un suc din sirop natural (cu zahăr).

Nu-mi luam niciodată glicemia după ce mâncam pentru că la acea dată nu eram înzestrat cu glicometru. Nici nu vroiam să știu și nici nu mă simțeam cumva bolnav, însă astăzi mă gândesc cu tristețe la ce făcem. Făceam totul în ciuda faptului că deja cunoscusem oameni ce erau în aceeași situație cu mine și care, nu după mult timp, am aflat că-și încheiaseră existența cu picioare amputate sau orbi. Asta pentru că la mine lucrurile arătau încă bine, eu eram în general cuminte, respectam în mare regimul fără zahăr cu excepția acestor glumițe, normale ziceam eu, ca orice tânăr inconștient.

A mai trecut un timp destul de lung și am descoperit că fructele chiar și cele foarte dulci (banane, pere, prune, struguri, pepene verde) trebuie să facă parte din viața lui, a acelui personaj fără restricții. În tot acest timp diabeticul creștea, se maturiza devenise chiar major. Începuse să-și ceară drepturille: neuropatia diabetică, bolile asociate ochiului, pierderea simțurilor la extremități, dar pe ansamblu credeam eu că lucrurile păreau a fi bune.

Apoi a sosit pe neașteptate vremea când diabeticul devenise personajul mai în vârstă, ar fi trebuit respectat mai mult, dar cine să țină cont de toate acestea? Eu? Nici vorbă, acest personaj era atât de ocupat cu de-ale traiului, cine mai avea timp și de diabetic. Și chiar îmi producea multe neplăceri acest al doilea individ din mine, diabeticul. El trebuia să-și facă insulină zilnic și era deranjant acest lucru în concediu, la o terasă, la un chef cu prietenii sau oricând eram plecat de acasă. Un deranj produs de un disconfortul creat de grija pentru ce mănânci, ce bei etc.

Un incident s-a însă petrecut anul trecut, în care datorită neuropatiei diabetice destul de avansate mi-am rupt metatars-ul IV la piciorul drept. Nici măcar nu am știut când s-a întâmplat. Vestea că va trebui să stau cu piciorul într-o orteză timp de șase luni m-a zguduit un pic. M-am uitat și pe net să văd cum stau lucrurile. Ce-am văzut m-a trezit de-a binelea. Eram diagnosticat cu picior Charcot, după numele celui care a studiat această maladie. După o scurtă vreme de întrebări fără răspunsuri, obligat fiind într-un fel de situație, am făcut o analiză la rece a celor două personaje din viața mea. Și am hotărât ca diabeticul să fie personajul principal al vieții mele. Da, adică cel cu restricții la zahăr. Mi-aș dori acum ca celălalt personaj Eu să nu mai existe. Datorită poftelor lui, egoismului său, dezordinii pe care a produs-o în viața mea; datorită a ce vreți voi. Îl voi păstra pe diabetic atât cât Dumnezeu va îngădui să mai fiu aici.

Nu sunt trist pentru că, față de acum 35 de ani când mie mi-au pus alții restricție la zahăr, astăzi lucrurile sunt mult mai clare. Zahărul este acum atât de rafinat în a-și face răul în organismul nostru, iar numărul oamenilor cu diabet din lume s-a dublat în ultimii 30 de ani. Da, suntem prea mulți… Din păcate, astăzi am putea forma una dintre țările cele mai populate din lume: 422 de milioane … în 2014.

Viața fără zahăr are rost. Și ar fi de ales acest lucru atunci când sănătatea ta e bună. Nu aștepta să fii obligat să o faci, nu o să te simți bine nici tu în pielea unui diabetic la fel cum am fost eu.

Îți doresc sănătate, într-un septembrie fără zahăr!*

Eugen Mihai, Codelines Web SRL,  Dezvoltare site-uri și aplicații web

….

Mulțumesc mult, Eugen, pentru sinceritate și pentru semnalul de alarmă pe care l-ai tras: dacă ni se părea că ne putem juca și cocheta cu dușmanul alb 🙂 (pe vremuri era rechinul, acum este zahărul! 🙂 ) , acum am înțeles că este timpul pentru cumpătare și chiar pentru renunțare.

O zi bună, cu cât mai puțin zahăr.

 

 

1

Septembrie fără zahăr, experiment

Cred că trebuie să ai ceva bani sau stăpânire de sine ca să faci ceea ce propun eu acum, dar cine se încumetă la așa ceva va avea de învățat.

Ce să zic? Am inventat metoda aceasta privindu-l pe tatăl meu, care, alcoolic fiind și făcând dezalcoolizare după dezalcoolizare, reușea câte 6 luni să nu bea și să nu fumeze (de fapt, de fumat se apuca mai devreme, i se părea că fără pachetul de tutun moare mai repede decât fără vodkă!). De vreme ce 6 luni nu cheltuia banii pe alcool și tutun, pensia era intactă – nu plătea nimic pentru că locuia cu noi, așa că mâncare și cazarea erau asigurate. Din momentul în care se întorcea la vechile lui vicii, într-o singură lună, toți banii economisiți se cheltuiau.

Așa că am tras o învățătură din experiența lui. Ceva de felul următor: cheltui pe dulciuri, da? Ei bine, am de ales între două lucruri.

Primul: cum am chef de ceva bun, mă duc în oraș, văd cât costă lucrul respectiv, scot banii din portofel, mă prefac a plăti și a mânca, iar banii îi pun într-o pușculiță specială. Zi de zi repet acest lucru. Nu, nu mă las dusă de val, să cumpăr, în momentul în care sunt în fața galantarului. Pur și simplu, scot banii și-i pun deoparte.

Ghiciți cam câți s-ar strânge într-o lună?

Pe de altă parte, un test stil Oprah. Îți place ceva, îți cumperi, dar nu mănânci. Îl pui într-o pungă, unde zi de zi adaugi tot ceea ce ai cumpărat. Dar, repet, nu te atingi de nimic. La sfârșit de lună, te uiți și-n buget, cât ai cheltuit și te uiți și la punga sau pungile care-ar fi trebuit să fie în corpul tău, observând cam cât și ce ai fi vârât în trupul tău care, o, da, trebuie să te mai care mult și bine, între 20 și 50 de ani!

Nu știu ce test ați alege dintre cele două – vă spun drept, eu eram numită Hârcioguța acasă, pentru că tot strângeam și strângeam, așa că sigur aș opta pentru primul. Nu aș suporta să fiu și cu banii dați și cu lucrurile nefolosite.

Dar poate pentru alții șocul ar fi mai mare dacă ar proceda ca în cel de-al doilea caz și atunci ar fi mult mai sigur că ar face pace cu ideea de a-și îngriji și veniturile și sănătatea.