Turist în orașul tău

Soțul meu este bucureștean, la a treia generație. Eu sunt în capitală de 25 de ani. Dacă el a crescut aici și a fost peste tot, eu am venit aici și am schimbat zeci de gazde (proverbială este mutarea de 13 ori în 2 ani!), așa că am învățat orașul, l-am vizitat, îl știu în fiecare amănunt. Dar am realizat că fiul nostru, crescut în centrul capitalei, nu prea se descurcă și nu leagă cartierele între ele. Așa că ne-am gândit să devenim turiști în orașul nostru, de dragul lui.

Azi am fost în Parcul de distracții Tei. Trec zilnic pe lângă Roata mare, fiind în drumul meu spre lucru, toți m-au descurajat că nu e cine știe ce, dar nimeni nu mi-a dat amănunte despre motivul pentru care nu sunt entuziasmați. Azi am înțeles. Depinde de ce vrei de la ea. Dacă-ți imaginezi că te aruncă în aer și te învârte, normal că ești dezamăgit. Ceea ce oferă Roata mare este panorama cartierului. Da, nu te agită, nu-ți împrăștie creierii, nu aduce adrenalină cu spaimele induse, dar – cu aer condiționat și condiții de lux – te plimbă 10 minute pentru a vedea frumusețea din jur. (Bine, dacă vreți să fiți cârcotași, găsiți motive: lacul are mătasea-broaștei pe suprafața lui etc etc – eu nu vreau să comentez pentru că iar partea bună a lucrurilor.) Sincer, am vizitat în vreo 10 capitale cele mai înalte locuri pentru a vedea panorama – în unele dintre ele am urcat multe, multe trepte (nu mă plâng, acum le spun cârcotașilor!), pe spații foarte înguste, am plătit 20-30 de euro euros, ca să văd poate mai puțin decât vezi din roată, cu 20 de lei.

Eu consider că trebuie să știi ce ceri de la un lucru, nu să fii dezamăgit că săpunul nu e cuțit.

Al doilea loc de poposire a fost Caruselul. Nu e atât de complicat pe cât pare din depărtare, așa că puteți încerca. (Eu am făcut-o de 3 ori, ultima oară deja era ca și când ai mânca eugenii în loc de tort.) Erau și fetițe de 8 ani care nu aveau nicio reacție (mă refer la cele de manifestare a groazei 🙂  – mie îmi place să țip de dragul momentului, nu că mi-e frică 🙂 ; dar  am văzut și băieți de 13 ani care au zis: dată viitoare nu mă mai urc! Așa că depinde de cum sunteți, oricum, caruselul are 3 bucle mari și late, nimic apocaliptic…

Revelația – pentru mine! – au constituit-o Lanțurile. Chiar ne gândisem să nu ne urcăm în ele, pentru că nu ni se păruseră cine știe ce, dar am hotărât să le dăm o șansă. Și chiar am fost încântată. Chiar spuneam, stând atât de aproape: *de acum, când sunt supărată sau când vreți să-mi faceți o cinste, o fugă la Lanțuri rezolvă totul.*

Am ieșit pe poarta Parcului la stația lui 16 din dreptul Roatei mari – nu știu numele. Acolo aveam mașina, acolo am mâncat câte un falafel, în portbagajul mașinii stând 🙂 , să fim cât mai turiști, am luat niște prăjituri (mmm, Doboș… n-am prea găsit așa ceva până acum – evident, după ce a trecut epoca, pentru că în epocă mereu îl cumpăram!!!) și n-am folosit lingurițe, ci degetuțe, așa că am avut o amiază pe cinste…

Acestea sunt doar 3 atracții interesante și pentru cei mari, celelalte – vreo 5 – sunt pentru cei mici, amuzante, de asemenea… Nu mai spun despre bănci, flori (lalele negre!) și sculpturi (fără explicații, dar bune pentru niște poze pentru Instagram! 🙂 ).

Nu uitați de parcul Tei și conceptul de *turist în propriul oraș*!

Food Revolution Day, la Conac, 20 mai 2017

Când l-am cunoscut pe Mihai, cel care avea să-mi devină soț peste 6 luni, am aflat despre el mai multe amănunte care m-au făcut să mă întreb dacă ne potrivim. Când e fericit, dacă schițează un zâmbet, când se uită la o comedie la care eu râd în hohote, lui i se luminează ochii și atât, când mănâncă un biscuite, din care eu aș rupe de 3 ori, el îl bagă pe tot în gură. Oare e de bine sau de rău să vezi asta la viitorul tău partener de viață? Lucrul care nu m-a șocat însă suna așa: sunt vegetarian. 1.86 m de bărbat care a renunțat la carne din ianuarie 1995 și n-a fost tentat niciodată de nimic din ceea ce are miros insistent, chiar dacă este impregnat cu cele mai plăcute condimente arăbești (el adoră condimentele! E un foarte bun bucătar și simte din ochi dacă mâncarea merită făcută sau poate fi lăsată deoparte!).

Când ne-am căsătorit, răspunsul meu la întrebarea lui: cum ai vrea să fiu copilul nostru?, a fost – băiat, frumos ca tine și vegetarian tot ca tine. E identic. De 18 ani în curând, copilul nostru nu s-a atins de carne, nu-i știe gustul, iar mirosul ei îl face să-i fie rău.

Mihai a renunțat la carne datorită problemelor de sănătate din familia lui – bunica și tatăl decedând la 50 de ani pentru același motiv, iar el seamănă cu ei pe linie genetică. A considerat că în felul acesta își ajută organismul să lupte în cazul în care este atacat de aceeași boală.

Copilul meu este încântat că nu mănâncă ceea ce adoră: animalele. El vrea să fie etolog și, dacă asta nu se va putea, măcar medic veterinar, așa că el nu-și prăjește prietenii, ci le face poze și le păstrează pentru totdeauna în inima lui.

Pe de altă parte, mâncarea sănătoasă nu înseamnă (numai) renunțarea la carne. Mai ales în cazul copiilor. Noi cei mari ne abținem de la fast-food sau junk-food, fiecare din motivul lui (eu, recunosc, uneori, mă abțin datorită prețurilor prea mari 🙂 ), copiii n-ar prea avea logică, idei, plăcere să renunțe la ceea ce-i impresionează prin tot ceea ce voi spune mai departe.

Organizația Mondială a Sănătății face eforturi deosebite pentru a se asigura că toți copiii sunt protejați de campaniile agresive de marketing și publicitate la alimente și băuturi cu conținut ridicat de sare, zahăr și grăsimi. Copiii sunt expuși la forme ingenioase de promovare a produselor alimentare și băuturilor ‘junk’. Măsurile voluntare s-au dovedit a fi ineficiente în schimbarea mediului global de promovare pentru aceste produse. Ca atare, campaniile de educare și politicile sănătoase sunt necesare pentru a proteja copiii de aceste practici dăunătoare pentru ei.

Marketingul pentru copii include o gamă largă de tactici pe care companiile le folosesc pentru a-și promova produsele, cum ar fi: ambalaje atractive, plasarea alimentelor ‘junk’ în locații strategice din magazine și pe rafturi, cadouri gratuite și cupoane, vedete care recomandă produsul, plasarea produselor în filme, desene animate sau emisiuni TV populare destinate copiilor, sponsorizarea de tabere, echipe sportive, activități și programe pentru copii, acordarea de diplome, amplasarea de logo-uri în școli, sms-uri, promoții distractive și interactive, încorporarea produselor sau logo-urilor în jocurile online, jocurile video sau site-uri.

În cazul unei dorințe de schimbare în viața ta, trebuie să știi despre FOOD REVOLUTION, programul implementat de Jamie Oliver la nivel mondial și care are ca scop educația alimentară a copiilor ca un fundament pentru o viață sănătoasă.

FOOD REVOLUTION DAY este ziua în care în întreaga lume Ambasadorii acestui proiect sărbătoresc alimentația sănătoasă organizând evenimente publice si ateliere de gătit sănătos pentru copii și părinți.

Pe 20 mai 2917, Centrul de Recreere şi Dezvoltare Personală „Conacul Golescu Grant’, compartiment subordonat Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia  Copilului sector 6 (str. Aleea Tibleş, nr. 64), își deschide porțile pentru ceea ce organizează cei 10 ambasadori ai hranei sănătoase.  Monumentul istoric ce a purtat în trecut denumirile de “Palatul Belvedere” şi “Palatul Grant” pune la dispoziția participanților la eveniment 12 săli pentru activităţi, o sală de aşteptare pentru părinţi şi una destinată consilierii psihologice a copiilor/tinerilor. Locaţia dispune de o curte generoasă, unde este amenajată o sală de sport multifuncțională şi un loc de joacă pentru copii.

S-ar putea ca tu să nu ai copil, dar o prietenă sau un prieten ar putea avea și nu se poate învoi de la lucru în acea zi. N-ai vrea să faci un gest frumos și să însoțești copilul pentru ca să afle cum trebuie să-și îngrijească sănătatea?

(Pentru adulți, vor fi prezenți partenerii evenimentului, de la Revvolution Powered by Valentin Vasile pentru că și sportul este important în viața noastră, nu?)

Eu m-am alăturat acestei campanii pentru că am un stil de viață sănătos și ar fi culmea să vorbească despre revoluția în mâncare cei care-și bat joc de corpul lor. Cea care mi-a deschis ochii cu privire la acest proiect este Andreea, la care ar fi bine să apelați dacă ați dori să vă implicați cu ceva sau dacă doar sunteți interesați să participați. Fiind unul dintre cei 10 ambasadori ai lui Jamie Oliver, merită să ajungeți direct la sursă.

Vă doresc nu numai un 20 mai antrenant și amuzant, educativ și informativ, ci și o viață sănătoasă apoi, prin faptul că decideți ce anume să nu mai facă parte din mâncarea voastră și ce anume să vă dea culoarea din obraji, cu vitaminele lor…

Mai vorbim despre aceasta, pentru că mai este timp.

Cum să crești o furnică, pardon, un copil sănătos

Un om a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. Avea timp berechet la dispoziție, dar nu știa ce să facă pentru a-l umple. Atunci a descoperit sub tencuiala spartă a celulei lui niște furnici. Una dintre ele părea deosebit de inteligentă și deținutul a decis s-o învețe de toate: după 5 ani, furnica asculta de ordine, dansa pe un fir de păr bine întins și făcea dublul salt morta. După alți cinci ani, furnicuța știa să cânte toate melodiile câștigătoare (de-a lungul anilor!) la Eurovision și pe cele de pe locurile 2 și 3, dar și pe cele care-i mai plăceau ei dintre cele care trecuseră neobservate. După alți cinci ani, vorbea corect patru limbi și se pregătea să o învețe pe a cincea. Când a fost eliberat, omul nostru și-a luat în buzunar prețioasa furnică. Ea era speranța lui că va face o grămadă de bani, pentru ca să poată trăi de acum înainte. În drum spre televiziune, unde trebuia să o prezinte țării întregi, s-a oprit într-un bar. Nu a rezistat tentației de a etala calitățile petului lui J așa că a pus furnica pe masă și l-a chemat pe chelner:

  • Privește această furnică, i-a zis el, încercând să-i atragă atenția, după care să-l uimească prin știința ei.
  • Vă rugăm să ne scuzați, domnule, a zis chelnerul, strivind furnica fără a pierde nicio clipă. La noi nu există insecte, sigur aceasta s-a rătăcit. Dar nu ne reprezintă.

Părinții sunt uneori ca niște prizonieri ai trecutului lor: vor să stea în pușcăria visului lor de a se împlini prin copii, dacă nu au reușit să se împlinească prin ei înșiși. Și, după ce se implică în educația celor mici, influențând-o în toate direcțiile care li se par lor interesante, pompând informații sau indicații, vine câte cineva care nu știe despre comoara din copil și-l tratează ca pe ceva neinteresant, ceva de care mai bine te desparți decât să-l ai cu tine.

*Chelnerii* din viața copiilor noștri nu sunt numai cei care se poartă violent cu ei, ci și cei care-i pisează emoțional și nu le dau voie să se dezvolte mai mult. Uneori, chelnerii suntem chiar noi, părinții…

Unii spun: nu e destul că i-am dus pe copii să cânte la flaut, că fac gimnastică și că merg la olimpiade, că citesc 2 cărți pe săptămână și că au doar note de 10?

Ce conta câte abilități avea furnica, dacă a întâlnit un chelner care nu se uita la interior, ci doar la exterior?

Ce contează câte talente și abilități au copiii noștri, dacă lumea e plină de chelneri care nu au timp să-i cunoască, ci vor un singur lucru: să nu fie insecte în jur?

Un copil are nevoie de mai mult decât de cunoștințe. Are nevoie să fie o personalitate în interior, chiar dacă nu a câștigat premii și nu e validat de abilități practice care l-ar face o personalitate în ochii celorlalți!

Lucrul acesta se poate rezolva dacă, pe lângă toate calitățile, copiilor li se dezvoltă inteligența emoțională.

  • de ce inteligența emoțională (EQ) e mai importantă decât IQ-ul;
  • cum să îi oferi copilului uneltele pentru a fi un adult inteligent emoțional;
  • cum să îi ajuți pe copii să-și controleze comportamentul;
  • cum să îi înveți pe copii să coopereze fără să țipi, să ameninți, să pedepsești;
  • de ce este important sa iti inveti copilul ce inseamna emoțiile sănătoase.

Răspunsurile la toate aceste întrebări le puteți afla curând. Oricine este interesat, accesând aici descoperă cum poate să-și lumineze mintea și inima pentru a putea să scape de corvoada de a avea un copil-furnică, căruia oricine să-i dea una în cap, pentru a-l reduce la tăcere.

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂

Ce contează, ce ajută, ce strică?

răspunde Oana Moraru.

Acesta este titlul sub care astăzi Oana a răspuns întrebărilor celor care au intrat la evenimentul organizat de Ioana Chicet-Macoveiciuc, sponsorizat de o mână de firme care au oferit participanților tot felul de suprize care au depășit cu mult biletul de intrare.

Dintre răspunsurile care mi-au atras atenția, voi menționa câteva care poate vă vor amuza sau vă vor liniști. Oricum, dacă vi se pare că ceva e în neregulă din ceea ce spun, nu considerați că e o problemă cu prezentatoarea. Poate ideea a fost scoasă de mine din context sau poate nu se pliază pe ceea ce ați experimentat. (Încercați prima dată să cunoașteți mai multe despre cel ce vorbește și apoi ripostați. – chiar dacă nu e cazul acum, e un principiu de care ar trebui să ținem cont, în general, pentru că am auzit despre oameni care au intentat proces pentru ceva ce chipurile! s-ar fi zis când de fapt ei doar se gândiseră că s-a zis asta… 🙂 )

Din 600 de întrebări, unele repetate, au fost formulate 60 (ori se repetau, ori se înglobau), dar cele mai importante au fost:

  1. la ce vârstă e cel mai bine să trimit copilul în colectivitate? Când vârsta emoțională a mamei o permite. Pentru că un copil poate să se desprindă de ea, dacă ea se comportă natural, demonstrând că nu îl lasă acolo pentru totdeauna și arătând prin comportament că cei alături de care rămâne copilul sunt persoane de încredere. Dar, dacă mamele nu reușesc să facă acest transfer de autoritate spre grădi, copiii nu vor accepta să rămână și vor face celebrele crize. Există adulți care chiar suferă când văd că cei mici iubesc educatoarele sau că se simt bine la grădiniță, emoțiile lor fiind nematurizate – au senzația că își pierd copiii dacă aceștia încep să se atașeze și de alți maturi.

Ca mamă care mi-am lăsat copilul la grădi și parcă mă satisfăcea dorința lui de a nu rămâne, care mă gândeam să mă duc pe la el în timpul zilei, recunosc – părinții au nevoie de maturizare emoțională pentru a putea lăsa copiii să se dezvolte în comunitate.

2. ce facem cu crizele de furie și tantrum?

Există două tipuri de crize, unele care intervin ca reacții la o criză de moment, altele care încearcă în mod voit să manipuleze părintele.

În cazul primului tip de criză, vreau să aduc în discuție o soluție din străbuni – am găsit-o într-o veche pildă din popor. Părinții strigau la copil, copilul striga la ei și în cele din urmă mama a întrebat: Și ce vrei, în fond și la urma urmei? Răspunsul a fost scurt: Nu știu nici eu, dar aș avea nevoie să mă iei în brațe.

Ei bine, când copilul are o spaimă sau o durere neașteptată, este nevoie de liniște și de echilibru din partea părintelui. În primele 90 de secunde, se rezolvă acest tip de criză prin păstrarea calmului, prin încetinirea tensiunii, prin îndepărtarea lucrurilor care acutizează starea de energie negativă. Specialiștii vorbesc despre faptul că părinții ar trebui să fie ca o fereastră deschisă către un lac, natura fiind cea care eliberează de orice spaimă. Această (din nou!) maturizare a adultului, care reușește să fie senin în răbufnirile iraționale fără motive clare este cheia succesului. Tehnicile prin care adultul reușește să fie astfel trebuie dezvoltate (mă rog, mai întâi însușite, dacă există pe undeva, în funcție de stilul fiecăruia! Și da, fericiți cei care au un temperament adecvat unei astfel de situații…). Dacă nu vă place să le ziceți tehnici, puteți să spuneți despre faptul că așa cum există dezvoltare personală – în vederea unui loc de muncă mai bun, așa ar trebui să ne preocupe să fim persoane echilibrate în vederea creșterii unor copii cu o igienă excelentă a minții

Cel de-al doilea tip de criză este cel în care copilul vrea să manipuleze pentru că urmărește ceva și în care chiar aruncă invective părintelui, parcă pentru a-l provoca (de la cei mici care spun *reao ce ești!* până la cei mari care urlă *m-am săturat de părinți ca voi, de ce m-am născut în familia asta?*). Sigur că reacția părintelui poate fi de furie și atunci *lovește și fuge* – cu alte cuvinte, se poartă la fel de acuzator și apoi se retrage, după ce a jignit sau lovit. Sau poate fi de om matur (of, maturitatea asta emoțională!) care nu se lasă impresionat de plâns, de logică, de vorbe aruncate ca niște bombe sau ca niște palme și păstrează discuția pornind de la motivul care a provocat criza.

  • vei face ceea ce trebuie, nu ceea ce ți se pare ție corect
  • termină-ți de mâncat supa, apoi desertul
  • nu discutăm despre lucrurile pe care deja le-am hotărât, când ai văzut de mai multe ori unde s-a ajuns după ce ai făcut asta
  • cunoști limitele și între ele rămâi

În acest caz nu există negociere, ci menținerea controlului asupra subiectului respectiv.

 

Multe alte lucruri importante au fost precizate. Activitatea Oanei Moraru poate fi urmărită aici, ea având prezentări în toată țara. Cei interesați pot afla orarul seminarelor ei și se pot bucura de a o asculta și a o întreba în direct.

În București, pe 27 mai 2017, ea va susține o prelegere adresată părinților ai căror copii sunt adolescenți, deci ne vom întâlni acolo. Până atunci, bucurați-vă de copiii sau de nepoții voștri, dând dovadă de maturitate emoțională.

 

Camp NaNoWriMo aprilie 2017

De-a lungul timpului, am fost singura din grupul meu pasionată de scris. Nu numai că nu mai scria nimeni, dar cei mai mulți mă ironizau pentru dorința de a scrie. Acum, eu un pot să-i condamn pe cei care nu pot înțelege pasiunea aceasta, pentru că eu însămi am considerat-o uneori ca un defect: ori trebuia să mă retrag din cursul unui eveniment amuzant pentru că aveam niște idei de scris, ori lăsam omul cu ideea neterminată și mă apucam să scriu pe carnețel, ce-mi trecea atunci prin minte, ori eram o povară pentru cei din jur când le pricepeam imediat gândurile – ce să faci, dacă te pui în pielea oamenilor pentru a scrie despre ei, normal că te pui și-n pielea oamenilor de pe lângă tine…

Anii au trecut, patima a rămas. Butonam într-o seară pe net și am descoperit NaNoWriMo, dar era atât de departe de România… 🙂 Nici nu-mi trecea prin cap că voi reuși vreodată să particip la un astfel de concurs. Cu trecerea anilor, s-a rezolvat să fie inclusă și România în acest program și în noiembrie 2016 am participat la primul NaNo din viață. Ce mi se pare ciudat este faptul că nu am scris nimic despre aceasta pe blog. A fost atât de important pentru mine că am reușit nu numai să particip, dar și să-mi ating ținta – am început și terminat un roman pentru adolescenți, cel de-al doilea volum din… 13, câte programasem eu, mai acum vreo 8 ani, dar nu găseam timp pentru așa ceva. Însă ideea de program, de organizare a zilelor m-a ajutat nu numai să schițez câte ceva, ci și să termin o carte de 79.544 cuvinte. (Poate vă mirați că o caracterizez prin așa ceva, dar în concursul acesta contează cuvintele – trebuie să scrii cel puțin 50.000 într-o lună. Cum am fost entuziasmată de proiect și, trebuie să recunosc, și de faptul că am fost un grup, am reușit să duc totul la bun sfârșit.)

NaNoWriMo din noiembrie a curs cam așa – vă spun că poate vreți să vă înscrieți și voi pentru noiembrie 2017 și atunci ar fi bine să aveți timp de gândire! –

  1. Ne-am întâlnit la începutul lunii, toate persoanele din București care doream să participăm la proiect.
  2. Ne-am prezentat și fiecare a vorbit despre cartea pe care vrea să o scrie.
  3. Eram foarte diferite, de la stilul de scriere la vârstă – da, eram de genul feminin toate (au mai dorit și alți doi aspiranți să participe, dar timpul și alte probleme le-au dat de furcă, așa că am rămas doar noi!).
  4. Ne întâlneam în fiecare duminică la o ceainărie, ba scriam, ba discutam, fiecare punea câte o întrebare, când avea o nevoie, cu privire la conținutul cărții ei sau când trebuia conturat un personaj, fiecare punea câte un link despre scriere pe grupul privat NaNo București.

Noiembrie s-a sfârșit. Marina a scris despre program și a pus poze aici.

Ne-am văzut de viață, grupul a rămas și am mai schimbat câte-o vorbă, după care la începutul lui aprilie ne-am înrolat în camp NaNoWriMo. Fiu al lui NaNoWriMo din noiembrie, campul este însă altfel structurat. Tu alegi cât scrii, de la câteva cuvinte, la câteva pagini sau chiar rânduri pe zi. Ideea e de organizare și de planificare, de ordonare a vieții de scriitor. Cei care reușesc să participe la tabere de scris de acest fel sunt fericiți, noi, ceilalți, nu mai prejos pentru că avem posibilitatea unei *cabine* în care ne sunt puse la dispoziție – mail, comunicarea între noi, cu oricine dintre organizatori, articole necesare pentru pornirea unui proiect literar…

A fost o experiență excelentă – dacă noiembrie m-a luat prin surprindere și abia am reușit să mă strecor, cu scrisul, pentru aprilie a fost bine că aveam deja emisiunile realizate în avans, au fost și 8 zile de pauză la lucru și, cel mai important, am fost înțeleasă și mi s-a lăsat răgazul necesar pentru a scrie.

Ieri, sătulă de scris, am zis că renunț la a mai continua cartea tocmai pentru că am stors din mine și ultima idee. 73643 de cuvinte – numărătoarea mea arăta ceva la 68.000, dar mergem pe contorul lor, nu? Îmi propusesem 50.000. Partea uluitoare la acest modul NaNo – desigur, pentru mine! – este că am încercat un alt stil decât până acum. Dacă eu scriu de felul meu povești pentru copii și comentarii sociale, de data aceasta am scris o comedie romantică, de care sunt foarte mândră. Mai țineți minte când v-am povestit fantastica aventură cu proful de scris din Australia? Ei bine, am luat cursuri special să văd ce implică *romance*, nu puteam să mă apuc de ceva fără să fiu instruită. Aceasta-s eu!

Povestea mea nu se încadrează în stilul romance, după anumite criterii întâlnite în cursurile respective, dar în altele, da. Deocamdată stă la dospit: mi s-a întâmplat ca în urmă cu mulți ani… Am vrut să țin Postul de Crăciun, mâncând un singur compot de piersici pe zi, de 800 gr.

40 de zile am făcut lucrul acesta, iar, după încheierea postului, 7 ani nu am vrut să mai aud de compot de piersici. Mi se făcea rău când auzeam cuvântul piersică, în schimb acum a redevenit preferatul meu.

Niciun exces nu e bun, nici chiar cel de litere și cuvinte. Mi-am dorit eu să fiu doar o mână care scrie, dar se pare că și ceea ce-ți place mai mult devine plictisitor, când exagerezi.

Pe Sii Kei, șefa NaNo București, o găsiți pe blogul ei. Despre Marina Costa am scris aici. Scriind, o puteți descoperi pe blogul personal (incitant și inedit) – aici. Dar și ca admin la http://beforethemast.jcink.net/ – încercați!!!

Dacă sunteți interesați de scris, încercați și-un NaNo… Un alt pui de-al lui va mai fi în iulie.

Camp-2017-Winner-Profile-Photo

Atelier de shopping personalizat cu Gabi Urda

12 aprilie, ziua pentru care am primit invitația Anei, de la #ParentingPR, pentru a participa la o astfel de întâlnire. Am plecat de acasă cu 90 de minute înainte, pentru a reuși să ajung la #AuchanTitan, locul unde se desfășura interesantul eveniment. După ce am schimbat 3 mijloace de transport în comun, după care am alergat la fel ca leopardul înfometat după pradă, am străbătut întreg centrul pentru a găsi scaunele pe care să mă odihnesc în următoarele 90 de minute. Ei, se pare că știau organizatorii ce știau! Dacă m-ar fi adus la shopping personalizat așa cum a fost cazul 1 și 2, după aventura mea de luat tot orașul la stat într-un picior în troleu, autobuz și tramvai, nu-mi mai făcea față corpul. Se pare că lucrurile se cunosc (nu neapărat de către cel care le trăiește, ci de către cei din exterior 🙂 ), așa că am primit cadoul de a mă odihni, ascultând ceea ce avea să spună consultantul de imagine Gabi Urda.

Haideți să intrăm în subiect: câte haine aveți în dulap? Pe vremuri, surorile mai mari le lăsau celor mai mici (sau frații mai mari, celor mai mici), hainele care le/îi strângeau. Acum lucrurile nu mai pot sta astfel pentru că la joacă sau la aniversări, cămașa, bluza, pantalonul, una dintre piesele costumației, se strică și ceea ce oferi e o simplă piesă, care nu se asortează cu nimic din ce are ruda ta; ori asta înseamnă că o va ține de muzeu în casă sau că e obligată să cumpere ceva care să se potrivească… Ei, când eram eu și mică și adolescentă și tânără, până pe la vreo 35 de ani, nu mă întreba nimeni dacă mă asortez și nici eu nu-mi dădeam seama că lucrul acesta este necesar, ținând cont că ochii mei erau mai degrabă îndreptați spre cărți decât spre oglindă. Acum, însă, este o adevărată artă să apari în societate, la școală sau la serbări, așa că toată lumea trebuie să fie informată cu privire la ce și cum să poarte, cum și când să facă acele cumpărături necesare.

Câteva idei care mi s-au părut mie esențiale (restul le găsit pe FB la Gabi sau pe site):

  1. Stilul nu se poate crea de la o vârstă mică, atunci impune turma sau oferă magazinele din care cumpără toată lumea, pentru că-s *la modă*. Stilul este ceva care vine odată cu trecerea anilor și acumularea de experiențe care-ți spun cine ești și ce vrei să știe cei din jur despre tine.
  2. La cumpărături nu se merge însoțit de cineva, ci se merge singur – o dată pentru că cine este alături de tine poate să insiste să-ți iei un lucru care să nu ți se potrivească doar pentru că și l-ar dori și nu și-l poate permite și atunci simte că-l are măcar prin faptul că este în garderoba ta, de unde îl poate împrumuta oricând, a doua oară pentru că persoana de alături se poate grăbi, iar tu, pentru a nu o ține din treaba ei, vei lua decizii nepotrivite (de regulă, cele nepotrivite sunt când cumperi ceva de care nu ai nevoie sau nu ți-e necesar, nu simplul fapt că pui marfa la loc pe umeraș)
  3. Hainele nepurtate din garderoba noastră au proveniență interesantă: a. le-am cumpărat pentru că ne-au plăcut, dar nu le-am probat ca să vedem că nu ne stau bine (aici intervine modelul bărbătesc de a proba haine – bărbatul se așază, se întinde, face mișcări dintre cele mai naturale, pentru că e conștient că o haină trebuie să facă față oricăror situații. O femeie se uită în oglindă, se admiră și nici măcar nu ridică mâinile, ca o gâscă ce dă din aripi, pentru a descoperi dacă nu cumva o strânge obiectul pe care a pus ochii.) b. am uitat de ele (vă dați seama ce dragi ne sunt dacă am uitat de ele, când criteriul adevăratului interes pentru o haină este: aș vrea să plec îmbrăcată cu ea acum acasă sau mâine sigur o port!) c. am cumpărat prea multe deodată și pentru unele am făcut pasiune, pentru altele, nu – de unde și uitarea lor într-un colț oarecare. d. le-am primit cadou de la persoane care nu ne plac sau care nu ne cunosc.

Necesar când pleci la cumpărături, în afară de amintitul principiu (fii singură), este să:

  1. faci cumpărături cu banii jos – dacă ai card, faci cu 25% mai multe cheltuieli
  2. probează
  3. nu ai nevoie numai de prima impresie – haina de pe umeraș, ci și de cea de-a doua – când umerașul devii tu
  4. fie timpul favorabil pentru această activitate – ești odihnită, ca să nu dai înapoi de la a proba, ești pozitivă, ești atentă, ajungi la deschiderea magazinului, când e puțină lume și vânzătoarele se vor ocupa cu atenție de tine
  5. ai o listă de necesități la tine, pe care le urmărești
  6. te relaxezi, nu să fii obsedată să vânezi ceva, că nu te așteaptă nimeni acasă cu prada, ci este destul că ai observat lucruri de care nu ai nevoie sau lucruri care ți-ar fi plăcut, dar chiar nu se potriveau pentru tine
  7. știi cât de mult îți place să calci – da, da, altfel vei cumpăra lucruri dificil de călcat și îți vei blestema alegerile făcute; dar dacă e o pasiune să stai cu fierul în mână, de ce să nu iei cele mai șifonabile lucruri (acum, fără glumă, eu calc cel mai mult la unele dintre cămășile pe care scrie non iron, deci trebuie să fii circumspectă și cu etichetele care-ți promit relaxare totală!)
  8. nu te temi de oglindă și de lumina proastă care cade în cabina de probă, ceea ce înseamnă că va trebui să ieși de acolo și să te plimbi prin magazin pentru a mai găsi vreo oglindă, două
  9. te privești și din spate, pentru că puțini ne văd doar din față, unii ne mai observă și din spate – iar lucrurile pentru care optăm pentru că-s minunate pentru ochii noștri din față pot fi așa pentru că le tragem pe spate și acolo fac mii de cute. 🙂 Haide, nu mii, dar vreo câteva sute tot fac! 🙂
  10. nu cumperi toate lucrurile tale din aceleași magazine – chiar dacă ai o pasiune pentru respectivul loc, s-ar putea ca acolo să găsești lucruri asemănătoare, nu dintre cele care să se completeze și să formeze un tot.

Mulțumesc, Gabi, mulțumesc, #ParentingPR pentru invitație.

Acum să le vorbesc și eu puțin celor care sunt ca mine, adică nu și-ar cumpăra sub nicio formă culorile neutre recomandate pentru a fi purtate cu orice altceva. Suntem câteva care nu ne-am atinge de crem, bej, bleumarin, gri. Suntem câteva care optăm pentru culori puternice și nu ne pasă că nu suntem în tendințe sau că izbim privirea celor din jur. 🙂 Suntem destul de puține, aș zice eu, pentru că dintre prietenele mele doar pe mine mă știu așa, însă asta nu mă determină să renunț la stilul meu. Chiar dacă se spune că, odată cu înaintarea în vârstă există piese la care ar fi bine să renunți, nu voi asculta niciodată acest sfat și, așa cum port căciulă cu urechi de bufniță, portocaliu și violet sau muștar și verde, mă voi bucura de ceea ce pun pe mine.

Probabil că stilul clasic sau elegant este pentru anumite persoane, dar mai sunt și trăznite ca mine, care trec prin viață bucurându-se de lucrurile original-amuzante, un fel de *operă bufă* a vestimentației. Dacă, adolescentă fiind te cunoști destul de bine, dacă tânără fiind nu poți lupta cu părerea cunoștințelor, dacă spre maturitate ajungând te temi de penibil, când ești tu însuți/însăți, nu-ți mai pasă cine te privește și ce gândește. Te bucuri să fii cu tine și să duci culoarea/culorile tale peste tot, așa că nu vei da înapoi de la a te prezenta oamenilor în ținute care pun în valoare ceea ce gândești.

Dacă faceți parte dintre aceste persoane, dacă semănați măcar puțin cu mine, lăsați-mi un mesaj, să facem schimb de idei, pentru că m-aș bucura să-mi găsesc parteneri de discuție pe această temă.

Pe de altă parte, voi încheia cu un sfat oferit de Gabi Urda

Nu-ți cunoști stilul? Fă-ți cont pe Piterest și dă căutare pe fashion. Urmărește 2 săptămâni imaginile de acolo și vezi cu care te identifici mai bine, de ce și apoi încearcă să cauți prin magazine ceea ce ai descoperit că te reprezintă.

Hm, știți ce nu s-a amintit deloc? Despre hainele făcute pentru tine, la croitorie. Asta pentru că cele mai bune croitorese ale noastre au plecat în străinătate, ca să facă bani mulți stând cu bătrânii popoarelor din Vest sau pentru că  e o coaliție împotriva acestei bresle? 🙂 Era o glumă! S-a amintit un singur lucru: când cumpărați ceva, nu luați obiecte care să necesite prea multe transformări pentru că vi se face lehamite de atâtea intervenții și nu veți căuta croitoreasă, nici nu vă va mai interesa haina respectivă, ci o veți arunca într-un colț al dulapului.

Mda, sunt multe de spus despre personalizarea garderobei. Apelați la specialiști sau căutați o gașcă în care să vă manifestați așa cum sunteți, chiar dacă nu aveți nimic de-a face cu vreun stil. Evident, după ce treceți prin faza a doua, amintită anterior, înaintând în vârstă, tot la prima fază ajungeți.

Deci este nevoie de persoane ca Gabi Urda.