Delicatetea si simtul umorului

Despre sufletul meu

De cand cu folosirea Delikatului la bucatarie s-a dus si importanta cuvantului. Eram adolescenta in epoca, nu se gaseau pe piata ingrediente pentru ciorba si tocana, asa ca atunci cand ne aducea cineva de la unguri sau de la sarbi asa ceva, saream toti in sus de bucurie, de parca era o mare realizare si-i recunosteam importanta… dar de aici pana la a ajunge sa minimalizezi ceea ce face parte din viata in detrimentul unei glume n-a fost decat un pas. Am avut multe prietene care au primit acelasi raspuns la rugamintea adresata prietenilor lor… Fii si tu mai delicat!

Replica: sunt om, nu condiment.

Admir oamenii cu simtul umorului, dar cu simtul umorului lucrurile stau cam asa:

1. glumele nu trebuie sa produca sentimente de inferioritate in ceilalti

2. glumele trebuie sa vina pe un fond inteles de toti cei implicati

Dau un exemplu. Cineva spune, suparat pentru ca…

View original post 278 more words

Despre alegeri

Am întrebat odată, dacă există un sistem logic, un chestionar sau un raport științific, după care să se facă alegerile în viață. Oare sunt singura care a avut această curiozitate? (acum, curiozitate este un cuvânt blând, este mai degrabă un chibrit pe care îl ai între degete, un vulcan care izbucnește în casa ta sau un cutremur care dă cu tine de pământ de nu te vezi!)

Cum anume se fac alegerile, în așa fel încât să nu le regreți, încă nu am aflat (știe cineva o rețetă? Vă rog să-mi dați și mie răspunsul, aici sau pe adresa blogului despresufletulmeu@yahoo.com), dar știu de acum ce nu trebuie făcut. Am aflat zilele trecute când eram în parcul de aventuri de la Neptun. Cei interesați veți înțelege într-o clipă despre ce e vorba.

Fiecare dintre cei care pleacă pe traseu este echipat cu 2 carabine care se folosesc pentru siguranța personală, în timp ce evoluezi pe sârmă, între cei doi copaci. Când ajungi la postul tău, de unde trebuie să pleci la altul, evident, te așezi cu picioarele pe scândurile de lemn și iei pe rând carabinele de pe sârma de siguranță și le pui pe sârma colorată cu galben, din jurul copacului. Cum pot sta cel mult două persoane pe acel loc de popas și cum cel mai bine ar fi ca cele două să nu-și intersecteze drumurile, vopseaua galbenă este de o parte și de alta a copacului. Acum, imaginați-vă, ce ar fi dacă ați pune o carabină de o parte și alta de cealaltă parte a copacului, în loc să le puneți pe amândouă în același loc!

Mda, cel mai bun lucru ar fi să îmbrățișați copacul, care nu vă dă voie să treceți. Ar mai fi o soluție, dar nu sunteți ciocănitoare: să faceți toc-toc-toc și să ajungeți de cealaltă parte a copacului care vă barează plecarea…

Cele două carabine care trebuie să fie împreună, ori pe stânga, ori pe dreapta, vă asigură posibilitatea să înaintați spre finalul traseului de aventură. Cele două carabine care trebuie să joace pe același picior în alegerile pe care le facem noi sunt mintea și inima. Dacă una e într-o parte și cealaltă în alta… ori nu ajungi nicăieri, ori ajungi la spital (pentru că dai cu capul în scoarța tare, iar capul nostru nu e ca un topor, așa cum e ciocul păsării mai sus-amintite!).

Bine că așa e viața noastră (adică rău, dar ce mai poți face?) – să nu ai răspunsuri potrivite, ci să știi doar ce să nu faci…

Poate totuși există acel test magic ce ne ajută să luăm decizii… Măcar e cineva care se poate apuca de acum să-l realizeze, pentru generațiile viitoare?

🙂

 

O noapte de vis

Lucrurile creative, unice în viață, se fac de obicei la lumina zilei. Uneori, și nopțile sunt însă sursă de originalitate… Mai ales pentru natură.

Pe plaja de la Vadu și Corbu se trăiește ca-n Maldive, după cum se poate vedea aici

Despre licurici am mai scris, iar pentru ei am găsit o sursă excelentă de descriere, dar despre licuricii de mare nu prea există informații. De aceea vă întreb: cunoașteți amănunte despre ei? Am petrecut cateva ore în compania lor, urmărindu-i cum dansează în valuri, dar mi-aș dori să-i și cunosc.

Sunt superbi și-ți dau un sentiment de minune împlinită sub ochii tăi.

Despre bioluminiscență, aici.

Monumentul paleocreștin Niculițel

Vezi un panou, zici *hai să ne dăm seama despre ce poate fi vorba*… apoi rămai consternat de faptul că te afli în fața unui monument unic în Europa… Că avem un astfel de monument, e una, că e unic în Europa – e cu totul altceva.

Imagini – aici.

Cu o răbdare exemplară, deși ieșise din tură (trecuse de ora 18, cand am ajuns), doamna conservator Cornelia Odagiu ne-a spus întreaga poveste – și cum a fost descoperit și cum a putut fi păstrat, atat în epoca anticreștină cat și după aceea.

După ploile torențiale din 1971, s-a dezvelit o porțiune a cupolei criptei. Era amplasată în pantă, într-o zonă locuită și la intersecția unor căi de acces… Șansa rămanerii ei intacte a fost faptul că nu avea niciun însemn exterior promovat de biserica majoritară din Romania – așa cum, de fapt, se și întampla la începutul creștinismului, însemnele fiind adăugate treptat. Conducerea nu s-a simțit atacată în necredința ei, deci a fost de acord să păstreze descoperirea și chiar să o *adancească*.

Așa s-a constatat că este vorba despre o bazilică paleocreștină construită deasupra unor morminte martirice. Ea a fost concepută la sfarșitul secolului al IV – lea în perioada împăraților Valens – Valentinian, după un plan roman bazilical creștin.

În partea superioară a martyrion-ului se află înmormantați 4 martiri, iar în cea inferioară – 2. Cei patru sunt cunoscuți din Actele martirilor ca fiind martirizați la Noviodunum (2 km de Isaccea), iar după descoperire osemintele lor au fost duse la mănăstirea Cocoș, aflată în apropiere. Numele le sunt scrise în tencuiala crudă a pereților criptei.

Este impresionant să descoperi că istoria creștinismului s-a scris și aici, unde acum oamenii confundă Paștele cu Crăciunul…

Multe date importante aici.

Cand mergeți deci spre Deltă, abateți-vă pe la Niculițel. Merită să vedeți și să înțelegeți subtilitățile credinței creștine.

 

Cetatea Ibida, jud. Tulcea

Pentru că, exact înainte să intri în Babadag, venind dinspre Mihai Viteazu, am observat un panou care ne informa despre ea, am decis să pornim într-acolo. Direcția: Slava Rusă. Drumul e cu pietre amenințătoare pentru parbriz, dar peisajele sunt încantătoare.

Nu știam nimic despre cetate, dar după ce am văzut-o, am căutat detalii pe net. Interesant: site are, dar înainte de a intra referința lui au apărut altele, probabil aparținand unor bloguri mai folosite decat sitele Ibidei… De aceea e bine că există bloggerii! Mulțumesc pentru informații Călătorului și Xplorio. (găsiți acolo și detalii și imagini)

Un singur lucru aș vrea eu să adaug: cum pe vremuri spuneam *mulțumim partidului că…* de data aceasta ar trebui să spunem *mulțumim celor care s-au învrednicit să așeze semne prin care să descoperim țara*. Datorită acestor semne, chiar dacă nu ai plecat la cercetat istoria, ești curios și urmezi cursul lor.

E drept, la Ibida nu ai absolut nicio posibilitate să te interesezi despre ce a fost acolo, dar dacă păstrezi fotografiile, cauți pe net și…abundență de cunoștințe, chiar dacă mai înainte era totul în ceață…

Sunt curioasă dacă cei ce cresc în sat, copilașii de la varstă mică sau odată cu trecerea anilor, se joacă pe acolo, dezvoltandu-și imaginația cu tot felul de povești pe care și le-ar depăna singuri… Casele sunt la 100 de metri, ar avea cum să ajungă rapid spre ruine. Eu doar acolo aș sta, cu un caiet și un pix. Nu m-aș juca, e drept, dar aș scrie într-un mediu care chiar te îmbie la visare.

Atenție! Nu ați ajuns la sit dacă ați dat de o clădire imensă părăsită, din care ies copaci – despre tufe nu mai zic… Acela este doar căminul cultural care a ars și de care nu-i mai pasă nimănui pentru că toată lumea stă pe computer, nu mai e interesată de socializare umană. Dar priviți-l intens, să vedeți ce frumusețe era, odată!🙂

Paradis Land – Neptun

Știam de parc de anul trecut, de cand a fost deschis, dar am reușit să ajung abia azi. Deschide la 10, nu veniți mai devreme, dar veniți să fiți primii pentru *înhămare* și instructaj, pentru că altfel sunteți printre ultimii pe trasee și aveți de așteptat foarte mult. Mda, depinde și pe ce trasee mergeți. Cele patru, mai dificile, nu au fost prea interesante, așa că nu avea cine să ne grăbească sau să ne oprească din drum; dar sunt simpatice și provocatoare și traseele verzi, portocalii și galbene, chiar dacă par simple – doar par – mai ales dacă nu ești obișnuit cu mișcarea fizică și echilibrul…

Ce pot spune – oferta traseelor e generoasă. Dar ar trebui să fie populate și de alte varste decat copiii și adolescenții; părinții nu fac altceva decat să privească din fața unei sticle de bere sau de jos, urland la copiii care nu reușesc să pună piciorul – și parcă toți au același refren: *Ce faci, mă, mă faci de ras?* (de parcă eu i-aș și cunoaște și imediat i-aș judeca după îndemanarea copiilor, nu după lipsa lor de empatie în criză – de la apelative: *grasule*, *dacă mananci mult* – bine, nu vă puteți imagina cat manca mama, după cum arăta, dar acum nu era judecată plăcerea ei de-a manca, ci a fetei, care cel puțin se străduise să urce pe franghii!, *mai bine nu dădeam banii, dacă tot nu ești în stare de nimic*… Nu mai înșir acele replici că nu vreau să le dau idei celor care pană acum nu știau cum să-și jignească odraslele – și de față cu zeci de persoane!).

Mai pot spune că *salvatorii* nu prea sunt atenți – cel puțin la Șapte Scări erau inexistenți pe parcursul tirolianei, pentru că nu necesită explicații – dar aici erau prezenți și nu dădeau niciun ajutor, niciun sfat, nicio idee, ba mai mult, fumau și nu mergeau cu scara, să salveze pe cineva decat după ce terminau țigărușa… Acum, na: nimic nu e perfect, iar oamenii, în general, sunt cei care întunecă imaginea atractivă a obiectelor! – din nefericire.

Traseul de tiroliene este separat, costă doar 10 lei și ar merita să stai în parc o zi pentru a te simți Tarzan – sau Jane…🙂

Pe scurt, a petrece timp în Paradis Land e o plăcere (doar să fiți bine antrenați și să nu aveți nevoie de salvatori sau să nu vă pese de cei care sunt în jur, să vă lăsați în hamuri și să atarnați în gol și să vă bucurați de peisaj – pentru că, în funcție de cat de bine ați așezat carabinele, sunteți în siguranță!).

P. S. Dacă sună cumva periculos ce spun aici, să știți că nu e: prima dată cand m-am urcat pe un traseu, acum 10 ani urlam: cine m-a pus să fac asta?, pentru ca apoi să devină cea mai relaxantă activitate. Acum, sigur, depinde și pe cine aveți alături, dacă e cineva ca părinții, s-ar putea să preferați scara salvatorilor, dar dacă e cineva care vă încurajează și vă explică – ne vedem la următorul parc de aventuri!🙂

Pont 1: mergeți cu mănuși de acasă. Acolo costă 20 lei. Și e nevoie de ele, pentru că trebuie să folosești mainile… cu generozitate. De la mers în patru labe la prinsul franghiei, de la a te trage spre capăt cand ești prea ușor și tiroliana te duce înapoi pană la cățăratul pe stalpii de lemn, plini de așchii.

Pont 2: traseul indigo este considerat în lista organizatorilor mai dificil decat cel albastru. Nu este dificil, pentru cei obișnuiți cu cățăratul. Însă traseul albastru, are o ciudățenie – deși scrie că este accesibil celor peste 1.50, pe al treilea tronson de joc, efectiv este o provocare înfiorătoare, fiind necesar să-ți folosești picioarele pentru a-ți aduce puntea și a trece mai departe. Dacă reușiți să treceți de acesta, restul drumului nu e îngrozitor, dar am văzut și persoane care au abandonat din cauza lui. Așa că atenție la abordarea lui!

Babadag – Tulcea

Zic eu: Să cunoaștem Tulcea! Și-am cunoscut-o.

Scriu eu pe Google – Babadag, obiective turistice. Găsesc această listă care mă determină să pornesc într-acolo!

Oricare dintre cele enumerate ar merita atenția noastră, dar eu subliniez – atenție mare! – mausoleul și geamia, închise, fantana – imposibil de descoperit, un muzeu al artei orientale după care mi-a tresărit inima cand am zărit indicatorul – s-a desființat. Dacă aveți drum prin zonă, e interesant să colindați prin rezervații, sigur, dacă nu sunteți în interes de serviciu, dacă nu aveți alergii la polen, dacă vă place natura, dacă partenerii de călătorie vă dau voie…

Ideea este că, deși pare ciudat, cat timp am tot pozat obiectivele, încă zece mașini cu numere străine (și limbă diferită,🙂 , nu numai cu înmatriculare de alte țări, dar cu năravuri romanești!!!) au oprit și au observat, fotografiat și pornit mai departe … spre Deltă… Mi-au plăcut oamenii, erau informați – pe oriunde treceau știau ce ar putea întalni sau se lăsau impresionați de primul indicator care le atrăgea atenția…

Aha, tot la atenție am ajuns…

Atunci… atenție…

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 829 de alți urmăritori