0

Excesele noastre din timpul crizei

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți excese? Dar ce este un exces?

Să fie clar: a lovi un copil de zeci de ori nu e un exces, e un abuz ce trebuie pedepsit de judecător. Nici a mânca pâine când ai alergie la gluten nu e exces – aceasta este inconștiență și-ți vei lua singur pedeapsa prin modul în care îți va semnaliza organismul că ai dat-o în bară. Fumatul nu poate fi considerat în exces – fumatul chiar și printr-o țigară este în exces: este precum a pune o picătură de otravă într-o bărdacă de suc.

Excesul se referă strict la a folosi prea mult ceea ce e bun. Excesul în zilele noastre se vedea de sărbători când apăreau medicamentele ce te conștientizau că o să cam sari calul cu mâncatul, dar nu-i nimic, de aceea sunt medicamentele de bilă, să te ajute să înfuleci 59 de sarmale, chiar dacă ți-ar fi ajuns 3.

În toată luna martie a acestui an, când toată lumea cumpăra în disperare, pentru a nu rămâne fără, oamenii dintr-o suburbie a Copenhagăi au fost ajutați delicat să înțeleagă că excesul este un lux pe care nu are rost să ți-l permiți.

Un supermarket danez a luptat cu cei care cumpărau cantităţi mari de gel antibacterian, astfel încât să mai existe stocuri şi pentru alţii, în contextul epidemiei de coronavirus. La intrare era un afiș cu un mesaj prin care clienții erau informați că prima sticlă cu gel antibacterian pe care o cumpără costă 6 dolari. Dacă vor să cumpere o a doua sticlă, ea costă 120 de dolari. Managerul magazinului a afirmat: „Am făcut acest lucru pentru ca oamenii să se uite la ei înşişi înainte să îşi umple coşurile cu gel antibacterian. Înainte erau numeroşi clienți care cumpărau patru sau cinci geluri odată, iar acesta este mult mai important decât drojdia”.

Amintita drojdie este, de asemenea, în aceste zile, o marfă foarte căutată și acolo, dar și la noi, semn că oamenii se interesează de sănătate și prepară pâine în casă, dar facem o pâine o dată, nu? Nu 70! Ca să avem nevoie de 70 de pliculețe sau de cubulețe…

Managerul danez a explicat că a ridicat preţul tocmai pentru ca oamenii să înceapă să gândească.

„Încerc să atrag atenţia şi să îi fac pe oameni să se oprească din cumpărat şi chiar funcţionează. Oamenii se gândesc la asta. În celelalte zile s-au vândut în câteva minute gelurile, dar ieri nu s-a mai întâmplat asta”, a spus el.

Excesul este ceva care ne pune față în față cu realitatea – nu sunt numai eu pe lume, ce-ar fi dacă mi-aș face această bucurie și mâine? Excesul este ceva care ne fură bucuria de a cunoaște câte ceva din fiecare pentru a avea mult dintr-un singur fel. Excesul este ceva ce fac din frică, din obsesie, dintr-o obișnuință pe care nu o conștientizez. Excesul nu este necesar, când stai să te gândește. De aceea este nevoie să gândești.

Cu gândire de acum, da? Așa vom fi fără excese.

0

Motivația – cum mă pot automotiva

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care ți-a fost încredințată, nu e rădăcină de haz, ci de slăbiciune care te va face să rămâi pitic toată viața – unde pitic înseamnă neîmplinit, fără să atingi ținta pe care ți-ai propus-o și la care jinduiești.

Nu excelez în a fi perseverentă, dar pentru că am reușit să trec uneori de anumite bariere pe care mi le punea societatea, pe care le ridica propria-mi minte sau chiar propria-mi genetică, mă gândesc să ofer aici metoda mea. S-ar putea să fie cineva care să se aștepte să găsească acest răspuns în cartea pe care am pomenit-o și să creadă că, de vreme ce nu este acolo, el nu există. Și nu e corect să rămână cu această impresie. Repet: nu sunt bună de scris o carte despre perseverență, pentru că o dau deseori în bară, dar nici să lași omul cu buza impresia că există predestinare spre neputința de automotivare.

Prea multe cuvinte introductive, pentru scurta mea rețetă: am de dus ceva la capăt, ceva care nu-mi place.

1. înainte de a mă apuca de această acțiune, fac ceva care îmi place și îmi acord 15 minute pentru ceea ce nu suport, după care mă apuc din nou 5 minute de ceea ce îmi place. Și tot așa – alternez 15 cu 5 minute.

2. realizez acțiunea enervantă în timp ce verbalizez fiecare etapă pe care o am de făcut – da, uneori, spun *și acum 10 pași până la bucătărie, 1, 2, 3, … 10, aici pun farfuria în chiuvetă și nu fug imediat, ci dau drumul la apă, așa, aud apa cum curge, îmi suflec mânecile și da, iau buretele… * V-ați prins ce urmează, 1, 2, 3 … 20 de vase trebuie spălate (este un exemplu fictiv pentru că vase îmi place să spăl, cu totul altele sunt lucrurile pe care le fac fără chef).

3. vizualizez persoana care se va bucura pentru acțiunea pe care o voi face – deși pentru mine acțiunea respectivă este ca o pedeapsă sau, făcând-o, mă simt de parcă mi-ar curge tot sângele din vene, sunt mulți oameni care au nevoie de faptele mele.

4. îmi imaginez că mă aflu pe un arc și că acesta mă propulsează, mă ridic și mă îndrept spre lucrul pe care îl am de făcut ca o săgeată trasă dintr-un arc, fără să las minții să mai proceseze cât de silă îi e să facă acea activitate.

5. îmi spun că nu pot respira dacă nu duc la capăt un anumit lucru și e necesar chiar să am senzația aceea de lipsă de aer, care mă trezește la realitate – hai, pune-te la birou, altfel aici ți-ai găsit sfârșitul.

Prefer să lucrez asupra neputințelor mele decât să mă jignesc sau să accept rușinea că stau pe loc. Rugămintea mea este, către cei leneși sau delăsători, ca mine, să facă un prim pas. Și fiecare pas ce vine după primul să fie considerat tot primul 🙂 . Pentru unii ca noi, drumul spre capătul misiunii încredințate nu este alcătuit din 1000 de pași, ci din 1000 de primi pași.

0

Formula miraculoasă pentru relația părinte-dascăl

Am o prietenă în SUA care-mi spune că cel mai folosit instrument în educația copilului ei este … un bidon de detergent. Acesta se numește 409, un nume cam ciudat, e drept, aproape fără explicație. Fiecare nume de produs de pe piață are o noimă, dar 409, ce ar putea fi?

Citind cu atenţie eticheta, ea a descoperit o posibilă explicaţie a acestui nume. Cu litere mici, deasupra uriaşului 409, este scris cuvântul „formula”. Oare producătorii îşi luaseră ca ţintă să creeze un detergent superior? Să fi încercat ei 408 formule mai înainte de a se declara, în sfârşit, satisfăcuţi? Habar n-are dacă este adevărat lucrul acesta sau nu, dar i-a venit ideea ca, de câte ori copilul ei este tentat să renunțe la a duce ceva la capăt, să-i arate produsul. (evident, sticla e goală, este o mamă responsabilă, care știe că orice copil ar fi tentat să guste din ceva care curge!)

Și, de fiecare dată, ea începe discursul: Dacă cei care au inventat acest detergent s-ar fi oprit la formula 408 şi ar fi declarat: „Este imposibil să iasă ceva bun din asta”?

Să fiu sinceră, plângerile cele mai dese care vin dispre părinți sunt – Nu ne împăcăm cu cadrele didactice. Dacă noi, oamenii mari nu reușim asta, cum să reușească cei mici?

Cred că e cazul să găsim un ambalaj de 409 și să-l punem în fața celor două tabere – părinți și educatori și în felul aceasta să se facă odată pace, pentru că și unii și ceilalți vor un singur lucru: binele copiilor. Atunci, de ce atâta zâzanie între ei?

Grădinița 2.0 este un eveniment care vrea să aducă miracolul în prezent –  adică despre cum fi armonie în relația dascăl-părinte pentru binele copilului? Cum comunicăm și cum nu scoatem din context comportamente, și emoții. Cum continuăm acasă învățarea? Cum găsim soluții, nu vinovați? Cum creăm comunități de părinți și de dascăli?

Pe ultima sută de metri, mai multe amănunte aici.

 

0

Grădinița 2.0 – 15 februarie 2020

Ce înseamnă pentru tine cuvântul familie?

Câţiva copii de clasa a treia spun că: „Familia înseamnă un măr gratis şi să nu plăteşti 15 lei amendă atunci când faci o greşeală.” Ela a scris: „Familia este acel loc unde poţi să cânţi la pian fără să te intimidezi.” Corina adaugă părerea ei: „Atunci când ai o familie, nu mai ai nevoie de nimeni, decât de Dumnezeu.”

Ce înseamnă pentru tine, familia ta? Dacă familia ta înseamnă mai mult pentru tine decât le-ai arătat în trecut, poate este timpul să faci ceva pentru ca mesajele tale să ajungă la ei.

Atunci când adopţi rezoluţiile pentru noul an, te ţii de ele o săptămână, după care te întorci la vechile obiceiuri? Motivul poate fi faptul că acele rezoluţii sunt prea generale sau prea idealiste sau prea multe. De exemplu, iei hotărârea să petreci mai mult timp cu copiii, să slăbeşti, să fii punctual şi să nu disciplinezi într-o dispoziţie de balaur care scoate flăcări. Ar fi imposibil ca cineva să reuşească să respecte toate aceste rezoluţii!

Soluţia este să stabileşti rezoluţii pentru o săptămână nouă şi nu pentru un an nou. Şi să fie cât mai precise. De exemplu: „Voi petrece în fiecare zi, câte 15 minute cu fiecare dintre copiii mei.” Sau: „Dacă sunt furios, mai întâi mă voi duce în dormitor, mă voi ruga, şi apoi voi aplica măsurile disciplinare.”

La sfârşitul săptămânii, vei şti fără dubiu dacă ai respectat sau nu hotărârile luate. Dacă da, sărbătoreşte! Succesul pe o săptămână te va impulsiona să continui la fel şi în următoarea săptămână. Dacă nu, încearcă să modifici rezoluţiile şi să le faci mai realiste.

Dacă întâlnirile de serviciu te împiedică să petreci timp cu familia, poate ar fi bine să începi să-ţi faci programări cu familia!

Ia-o ca exemplu pe Ani, director executiv cu programul mereu supra-aglomerat. Atunci când copiii săi doreau să facă ceva împreună cu ea, ea îşi verifica agenda şi le spunea: „Regret, copii, dar deja am o întâlnire importantă.”

Într-o zi, fiul său a întrebat-o: „Mami, crezi că şi eu sunt o ‚întâlnire importantă’? Trece şi numele meu în agenda ta de lucru!”

De atunci înainte, Ani şi-a pus timp deoparte pentru copii şi nu a lipsit de la aceste întâlniri importante.

Copiii săi s-au făcut mari, iar momentele pe care Connie şi le aminteşte şi le preţuieşte cel mai mult nu sunt nici şedinţele, nici conferinţele, ci acele „programări” cu copiii ei, să meargă în excursii, la pescuit şi să se uite la stele.

Un ultim aspect pentru întâlnirea noastră de azi care pledează pentru relația dintre copii și părinți, relație care apoi se va dovedi condimentată cu relația dintre aceștia și educator: era un simplu spot publicitar TV, de numai 60 de secunde, dar marcant. Scena: o familie tipică, grăbindu-se să ia micul dejun.

Telefonul sună. Sora înşfacă receptorul şi străbate bucătăria în lung şi-n lat în timp ce vorbeşte la telefon. Mezinul stivuieşte pâinea prăjită pe un platou şi porneşte spre masă. Bang: se împiedică de cablul de telefon (bine, mai sunt și oameni care au cablu la telefon, nu credeți că toată lumea are tehnologia de ultimă oră în casă!). Mama apare chiar în momentul în care feliile de pâine zboară în toate direcţiile şi dă un ultimatum: „Următorul care dă ceva pe jos va încasa o palmă.”

Agitându-şi braţele pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale, izbeşte paharul de lapte din mâna mijlociului. Laptele, pleosc!, se împrăştie pe podea.

Tata apare ca să administreze pedeapsa. „Ei bine, draga mea, se pare că ţi se cuvine o palmă.” Îşi înşfacă nevasta, ridică palma şi o îmbrăţişează, apoi o sărută atât de sonor că cei mici încep să aplaude şi să ovaţioneze.

Data viitoare când lucrurile încep să scape de sub control şi eşti tentat să dai un ultimatum, administrează mai bine o îmbrăţişare şi un pupic şi să vezi diferenţă!

………..

Când este vorba despre familie, ne punem ușurel lucrurile în ordine, ne transformăm în mecanism ca de ceas pentru că ne dăm unii după alții. Ce facem cu cei care intră în viața noastră pentru a ne educa odraslele și care știu ce au de făcut, dar noi nu vrem să cedăm întâietatea sau pur și simplu nu ne pricepem să relaționăm acum cu două autorități în viața copilului – a noastră și a lor?

Despre unele dintre aceste întrebări ce se nasc dacă nu ești pregătit pentru a duce copilul la grădiniță, se va vorbi în cadrul întâlnirii din acest sfârșit de săptămână – cea mai importantă conferință dedicată relației dintre părinți si grădinițele de stat: „Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea.”

Cei prezenți le vor putea asculta pe cele 3 experte prezente – Oana Moraru, Oana Mosoiu si Elena Lotrean. Dezbaterile cu cadrele didactice prezente în sală vor aduce sigur soluții valoroase atât părinților cât și tuturor celor implicați in educația copiilor.

Conferința  va avea loc în data de 15.02, la Impact Hub Floreasca, de la ora 09:00.

0

Grădinița 2.0 – Oana Moșoiu, Elena Lotreann, Oana Moraru

GRĂDINIȚA 2.0: EVENIMENT DEDICAT GRĂDINIȚELOR PUBLICE ȘI RELAȚIEI CU FAMILIA ȘI COMUNITATEA

Conferința  va avea loc sâmbătă, 15.02, la Impact Hub Floreasca, de la 09:00

Oana Moșoiu, Elena Lotrean și Oana Moraru vor vorbi în cadrul evenimentului

Evenimentul va fi dedicat exclusiv directorilor și educatorilor din grădinițele publice

Această ediție vizează legătura strânsă dintre educația timpurie, familie și comunitate

Ediția a 2-a evenimentului Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea va dezbate şi propune practici de integrare a educației timpurii în contextul familiei și al comunității – doi actori cheie în procesul educațional de calitate. Evenimentul le are ca invitate pe Oana Moraru, Oana Moșoiu şi Elena Lotrean, experte în educaţie care promovează colaborarea permanentă dintre cadrul didactic şi părinte, pentru că ceea ce copilul dezvoltă la gradiniţă este bine să fie continuat acasă, în relaţia directă dintre părinte şi copil.

Conferinţa va avea loc pe 15.02, la Impact Hub Floreasca, la 09:00 și va fi dedicată directorilor și cadrelor didactice din grădinițele publice, care pot avea acces gratuit la eveniment, pe baza inscrierii pe www.gradinita20.ro.

Ca liant între gradiniţă şi părinte, Kinderpedia organizează această a doua ediţie a evenimentului Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea pentru a aduce noi soluţii de susţinere a copiilor în dezvoltare, prin integrarea celor mai importante aspecte din viaţa lor – gradiniţa şi timpul de calitate din familie.

 „Ca părinte, înțeleg că cel mai valoros dar pe care i-l pot face copilului meu este timpul petrecut împreună. Pentru ca acest timp să fie de calitate și cu rezultate durabile, cel mai important partener al meu este dascălul, care îl îndrumă și îl încurajează în fiecare zi. Ca antreprenor, aș vrea să ofer cât mai multor părinți darul comunicării cu grădinița și șansa de a contribui semnificativ la viitorul copiilor lor.”  Evelina Necula, Co-fondatoare Kinderpedia.

Oana Moraru, Oana Moșoiu si Elena Lotrean invitatele conferintei

Primul panel al evenimentului aduce împreună nume sonore din zona educației. Oana Mosoiu, lector universitar, doctor în Științele Educației, titulară a numeroase cursuri la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, va aduce în discuție rolul familiei în educație în etapa preșcolară. Elena Lotrean, fondator al Școlii Primare Româno-Finlandeze din Sibiu și Consul onorific al Finlandei la Sibiu, va prezența legăturile grădiniței cu comunitatea și exemple practice din metodologia finlandeză. Oana Moraru, consultant educațional, fondatoarea Școlii Helikon va vorbi despre evoluția copilului în etapa preșcolară și cum urmărim progresul.

”Fiecare zi de grădiniță este puternic legată de viața copilului în familie. La această vârstă, relația familie – grădiniță constituie un continuum, iar cele două contexte au nevoie să ”comunice” prin multe variabile comune care devin un fundament pentru formarea rutinelor și, treptat, a competențelor.” afirma Lect. Univ. Dr. Oana Moșoiu.

gradi

0

Fiicele doctorului March – Louisa May Alcott

Nu că sunt pretențioasă sau mofturoasă, dar recunosc: nu mă uit la filme care vorbesc despre viața de dinainte de anii *80. Desigur, 1980. Deși, dacă e să fiu sinceră, prefer să fie chiar din 2000 încoace. Dacă mai e un film biografic sau ceva despre istoria care mă pasionează pe mine (un anumit segment), scad anii, cu mare plăcere. Dar pentru ceva care nu mă interesează, absolut deloc nu accept acest compromis. Când a venit vorba despre Little Women am trecut peste, datorită notorietății scriitoarei. Cred că oricine ar trebui să știe ce spun străinii despre ea, dar și să asculte rubrica aceasta despre viața ei.

Cel mai mult m-a determinat să fiu atentă la film ca întreg, să nu privesc superficial lucrurile, citatul din deschiderea peliculei – *Am avut multe necazuri în viață așa că scriu povestiri vesele*. Și da, până la urmă, deși situațiile prezentate se schimbă (nu întotdeauna în bine!) scenariul te determină să vezi viața în mod pozitiv. Poate pentru că există unele conjuncturi care simplifică mult dificultățile care se ivesc sau pentru că rămâne mereu pe buzele eroinei principale un zâmbet care i se datorează celui mai bun prieten al ei – scrisul. Oricine te-ar dezamăgi în viața aceasta, de la familia în care te naști până la cei între care evoluezi, de la omul pe care-l iubești până la cei alături de care faci afaceri, dacă ai ceva care e doar al tău și te ajută să te eliberezi de resentimente și de deznădejde, nu ești pierdut. Scrisul este o astfel de rădăcină, care te păstrează 1. Întreg la minte. 2. În viață. 3. Fericit.

Nu s-a schimbat nimic din 1850 până acum în ce privește cărțile. Editorul i-a spus clar scriitoarei: oamenii vor să fie amuzați, nu să li se țină predici, povestirile trebuie să fie scurte și incitante, iar dacă eroina principală este femeie trebuie să moară până la sfârșit sau să fie măritată.

Contrar așteptărilor, filmul nu este slăbuț – în sensul de romantic, siropos. (Romanul, pentru vremea aceea, este foarte filosofic și revoluționar – dar cum e mama, așa e și fiica. Louisa a fost prima la urnă să voteze când li s-a dat voie femeilor să facă lucrul acesta în 1879 – și cât a militat pentru el!, așa că și eroina ei principală este o persoană care luptă cu lumea din jur.)

Se spune despre carte și despre film că sunt feministe.

Dar acum, serios, nu știu de ce ai spune întruna despre cineva că este feministă, doar pentru că prezintă lucrurile în alt fel decât le prezintă societatea. Și dr Ruth, care a revoluționat viața sexuală a americanilor și îi agasează pe mulți pudici cu modul în care abordează acest subiect, afirmă sus și tare că nu e feministă – deși toate feministele, inclusiv fiica și nepoata ei, ar vrea-o în tabăra lor. Dacă ceri dreptul la fericire pentru femei nu înseamnă că ești feministă, așa cum dacă ceri dreptul la o viață demnă pentru un cal nu înseamnă că ești din herghelia lui. După cum, dacă ești doctor și ești obsedat să găsești leacul unei boli, nu ești catalogat ca nebun, ci ca deschizător de drumuri, dacă ești orice (femeie sau bărbat) și lupți pentru drepturile pe care nu le are o femeie, meriți să fii premiat, nu ironizat.

Revenind la film, nu cred că e feminist. E normal ținând cont că e vorba despre multe tipologii de personaje – toate feminine 🙂 . Bărbații nu se pierd în peisaj pentru că le diminuează femeile importanța, ci pentru că 1. Nu există. 2. Nu au personalitate. 3. Vor altceva decât ceea ce sunt aceste fete.

Eu cred că filmul merită văzut, mai ales cu cineva care chicotește când e ceva amuzant și cu cineva care poate aprecia culorile și lucrurile elegante, care abundă într-o anumită parte a filmului.

Eu m-am bucurat de filmul (adus în România de InterComFilm) așa că îl pot recomanda – și repet – nu, nu sunt feministă. 🙂

A mai scris despre film și Rahela (pe larg, cu imagini 🙂 ).

0

Boy – 2010

Nu este genul de comedie pe care să o urmăresc, tocmai pentru că la mijloc este suferința unor copii, dar de data aceasta am trecut peste și am reușit să văd filmul. Argumentele mele? Cultura nativilor din Noua Zeelandă. Modul în care pronunță engleza. Curiozitatea pentru cum se poate termina o astfel de poveste, în alt stil decât american.

Avem un băiețel căruia i se spune Boy, îndrăgostit de Michael Jackson. Și responsabil – are grijă de fratele lui mai mic și de verișori, cât timp este bunica plecată din sat. Îl avem pe fratele lui, îndrăgostit de personajele cu puteri, copil bun care merge și desenează pe mormântul mamei lui. Îl avem pe tatăl lor, care apare după ce a făcut pușcărie, pentru a-și recupera banii îngropați pe undeva, pe tarlaua mamei lui…

Boy are de luptat cu prima dragoste, care se înfiripă în inima lui, dar nu și în a fetei, pe care vrea să o vrăjească și repetă continuu *uită-te la mine, uită-te la mine, uită-te la mine*, încearcă să o cucerească pe *prințesa* plictisită de orice face el (dar e foarte entuziasmată când îi vede pe alții care chiar știu ce vor de la ea, așa că îl ignoră apoi!). Are de luptat cu dorința lui ca tatăl să fie iubitor, împotriva realității că de fapt tatăl este o lepră căreia nu-i pasă de micuți. Încercă până la urmă să înțeleagă ce înseamnă cuvântul *potențial* pe care i-l adresează un profesor, dar pentru că trecuse ora până la care trebuia să stea la școală, acesta nu i-a mai și explicat ce înseamnă. Culmea, și tatăl lui avusese potențial, așa că întrebarea este ce se va alege de potențialul din acest copil, dacă celălalt fusese risipit?

(Mi-a plăcut profesorul care se străduia să îl încurajeze pentru răspunsul pe care i l-a dat când discutau despre bătaia dintre Boy și un băiat care-l înjurase de mamă: *Sunt doar cuvinte!* Dacă ar putea înțelege copiii lucrul acesta – am văzut atâtea lupte între pitici și adolescenți pentru simplul fapt că un necioplit a aruncat niște cuvinte care, în fond, nu au nicio putere asupra persoanei despre care sunt spuse. Și dacă cei cărora le spui nu s-ar mai enerva așa, până la urmă și cei ce jignesc s-ar opri, iar certurile ar înceta. Dar atâta vreme cât ne lăsăm copleșiți de intensitatea unor cuvinte, disputele vor continua. Nu înseamnă că încurajez vorbitul urât, ci pur și simplu că unii dintre băieți ar trebui să fie eliberați de ideea că au o datorie față de cei care sunt pomeniți în înjurăturile care li se adresează. Știu persoane care au ajuns la pușcărie din acest motiv… Chiar nu merită!)

Filmul este duios, în străfundurile lui, provoacă în tine o emoție pe care ar trebui să o avem tot timpul – atenția sinceră față de copii, ai noștri sau ai altora, care nu se pot ocupa de ei! Articolele dedicate lui Boy sunt mai mult decât pozitive, fiind considerat unul dintre cele mai importante ale neo zeelandezilor, aducându-le mulți bani. Pe de altă parte, un plus al filmului este natura, încântătoarea coastă de est reușind să te delecteze chiar dacă nu pui piciorul acolo!

Va fi rănit copilul la plecarea tatălui lui, se va ruga de el să-l ia în aventurile prostești pe care sigur le va face sau va prefera să rămână mai departe omul de încredere al bunicii? Pe mine m-a bucurat finalul. 🙂