Feedback – serial polonez

Nu știu cum vă alegeți filmele pe care le vedeți. Eu vreau să aflu genul lui și țara de origine. Am o pasiune pentru filmele poloneze – mi se par foarte inteligente și amuzante – au un umor care mie îmi provoacă hohotele de râs. După filmele franceze, polonezele sunt cele pe care le caut pe platformă ca să le vizionez. Așa că atunci când am văzut anunțul – film nou polonez, am aterizat la Feedback. De regulă stau 15 minute în fața ecranului: dacă mă prinde, rămân, dacă nu – închid. (La cărți citesc primele 50 de pagini, dacă mă plictisesc, le dau deoparte, dar mă străduiesc să ajung la pagina 50 pentru ca să știu măcar a șasea parte din acțiune.)

Din cauza programului aglomerat, adormeam mereu la serial, nu mai știam pe unde am rămas, mă întorceam, dar parcă nu-mi venea să-l las. De ce? Personajul principal era alcoolic și din cauza lui le mergea rău și copiilor și soției. Și, să spun drept, nu am văzut niciun film în care să se arate atât de clar un bețiv artist, talentat, cu bani, dar și fraierit de colegii de trupă… Cred că speram în inima mea că va fi prima dată când voi descoperi un film-terapie. (Pentru necunoscători, sunt fiică de alcoolic, iar dacă ar fi fost după el ne-ar fi distrus și nouă viața cum și-a distrus-o el, dar nu a fost după el, ci după deciziile noastre, așa că noi am reușit să ne ridicăm, iar el… s-a dus.)

Într-un moment în care n-am fost atentă, filmul meu n-a trecut dintr-un episod în altul, așa că am văzut puțin din credite și… am descoperit că erau și în limba română. În limba română? Consternare maximă. De ce să pui un thriller în limba română, pentru că da, de regulă avem traducere pentru filmele de copii, dar pentru cei mari?

Când s-a terminat filmul definitiv, am înțeles – era pentru analfabeții României, care se duc la cârciumă și beau, care s-ar uita la un film, ca la unul cu bătaie, pentru ca la final să fie o bombă… care să-i trezească la realitate. Dacă nu pe ei, măcar pe cei de lângă ei. Dacă nu pe cei de alături, măcar pe cei de departe care văd situațiile dificile și cred că trebuie să intervină pentru că nu trăim în junglă, unde face legea cel de bea suc de struguri sau zeamă de prună, ci fiecare este o ființă demnă care merită să fie respectată.

Feedback nu e un film pentru copii, dar oricum adolescenții se uită la thrillere, așa că măcar ei ar putea să fie zguduiți de acțiune și să reacționeze, dacă așa e și la ei sau la prietenii lor.

Eu pot să spun că, pentru inima mea, acesta este cel mai bun film al anului. Sunt uimită că americanii sau francezii n-au abordat acest subiect, dar sunt din nou mândră că am descoperit cinematografia poloneză și că i-am intuit valoarea.

Și nu uitați de acel site care poate fi de ajutor… www.wannatalkaboutit.com

Sigur, eu aș considera că ar fi mai bine dacă ai avea pe cineva din anturajul tău care să te susțină, dar, dacă e nevoie de o intervenție din exterior, tot e mai bine să fie făcută decât să rămâi cu traume sau, dimpotrivă, să te automutilezi.

Cancer

Pentru unii, cancerul este numele unei zodii – zodia cancerului, nu? De câte ori m-am întrebat când eram mică de ce dintre toate numele frumoase ale zodiilor, una poartă numele cancerului – și ce are lumea cu racul de este una și aceeași zodia cancerului. Ce le este prevestit celor din perioada aceea? Este o predestinare? Am dat în cele din urmă de Zodia cancerului sau vremea Ducăi Vodă, a lui Sadoveanu, dar eram deja prea mare ca să mă mai gândesc la problematica bolii, ori să apreciez modul de scriere al romanului (dintr-un referat am scos aceste informații, așa, pentru a prelungi clipa când mă apuc de scris despre ce am în inimă, că parcă e mai bună amânarea, măcar încă puțin, decât confruntarea cu adevărul – și nu așa facem și când ne doare ceva și nu mergem la doctor? – Cercul zodiacal se imparte in doua: anabaza (universalizare) care are loc la extremitatea superioara Capricornul si latabaza (esentializare) care la extremitatea inferioara are Cancerul. In limba latina cancer inseamna rac. Zodia Racului, cel care merge inapoi ca intr-o incercare de identificare cu centrul obscur al lumii defineste catabaza, urmare fireasca a anabazei, adica domnia lui Antonie Voda, tatal lui Alecu Ruset. Semnificatia este una optimista: dupa catabaza urmeaza in mod necesar anabaza. Romanul este structurat in 33 de capitole avand fiecare un titlu, uneori rezumativ dupa moda creatiei epice medievale, alteori enuntiativ.)

M-am pierdut bine de tot în amănunte, da? Cam cum se întâmplă cu noi când ne simțim mai rău, dar punem totul pe seama asteniei de primăvară sau a caniculei verii, ori a ploilor de toamnă și a gerului iernii. Vedem un semn că ar fi vorba despre o neregulă în organism, dar alungăm ideea aceasta, cu mâna chiar, de parcă ar fi sub forma unei muște care se învârte în jurul nostru. În loc să ne ducem la o radiografie, zicem: mai bine nu știu. Să fie adevărat cum zice un proverb ce nu știi nu te omoară? Nu, este fals și chiar dacă proverbele provin din înțelepciunea populară, nimeni nu garantează că oricine are o filosofie de viață pe care o strânge în proverb este unul a cărei teorie trebuie să o urmezi. O afli și apoi … te gândești dacă să faci astfel sau nu.

În ceea ce privește cancerul, ceea ce știi te salvează și inversul te ucide. Cunoașterea este reușită, ignorarea situației este autodistrugere. Vezi o pată, ai dureri, ai un nodul – caută pe cineva alături de care să mergi la doctor dacă singur/ă îți e teamă. Ne e așa de greu să mergem la doctor și aducem argumentul că avem un sistem sanitar care omoară cu zilele oamenii, dar noi ne uităm la cazurile prezentate de presă, fără să știm că sunt 100.000 de oameni care se întorc pe picioare acasă, pentru o situația nefericită.

Ce știți despre cancer? Nu e nevoie să aveți habar cum lucrează, este esențial să știți că se poate lupta cu el și poate fi învins, așa că atunci când apare un semn, țineți cont de el.

Bunica a murit de cancer. Mama a avut cancer. De 22 de ani s-a vindecat. Dacă și acum 22 de ani puteai să treci peste, cu atât mai mult acum.

Am șapte colegi bolnavi de cancer. Unul dintre ei, de fapt, a și decedat. În contextul în care avem un mod de viață sănătos: nu fumăm, nu bem, nu folosim droguri de niciun fel – nici măcar medicamente în exces. Da, ai putea să spui că locul de muncă este unul care te expune la așa ceva – și atunci ar trebui să ținem cont că și aceasta este o boală profesională pentru noi 😦 nu numai faptul că în timp surzim de la căștile pe care le purtăm în urechi… Vă vine să credeți că într-un colectiv de 25 de oameni 7 au cancer?

Și că astăzi unul dintre ei este operat?

Pentru că aici am vrut să ajung și de aceea mă tot învârt în jurul cozii, de emoție – dacă cineva citește acest mesaj, rugămintea mea este ca, indiferent sub ce formă, să fie alături poate și măcar o secundă de colega mea – prin rugăciune, gând bun, dar mai ales prin decizia de a fi atent în ceea ce îl/o privește. Să nu se mai teamă de confruntarea cu realitatea stării fizice și să caute un doctor care să poată fi de folos.

Sănătate tuturor și, pentru cei care astăzi vor fi generoși în rugă sau gânduri bune, toate să se întoarcă asupra lor, înzecit, înmiit. Iar pentru cei care decid să aibă grijă de ei și să nu se mai comporte ca niște copii mici care ignoră toate semnele, inclusiv că trebuie să meargă la toaletă și fac pe ei, de dragul jocului – felicitări pentru că v-ați maturizat.

Incendiul de la Crevedia, 26 august

Ieri televiziunile de știri au dat iar un examen pe care nu l-au trecut. Băieți (și fete, ca să nu ziceți că sunt sexistă!), mergeți și jucați în filme de groază sau regizați-le, dacă aveți plăcerea să înnebuniți lumea, părăsiți studioul și cu bocceluța în spinare scurgeți-vă către găurile pământului, ca apa aceea murdară pe care o aruncă gospodina din lighean, după ce a spălat ceva și de care nu mai are nimeni nevoie.

Una spunea despre incendiu că a fost spectaculos, ca o ciupercă strălucitoare, de parcă îi făcea reclamă, iar unul își întreba corespondenta: ia spune tu, de ce revendică atâtea probleme marii arși (nu, nu așa s-a exprimat. A fost mai golănească și mai nerespectuoasă întrebarea, ca să nu spun că arăta clar că nu are cuvinte în vocabular, dacă în loc să folosească niște termeni țintiți și realiști, se dădea rotofei cu formulări care îi incriminau pe cei ce deveniseră victime ale focului.

Un prezentator a cerut timp de 10 minute să mai vedem o dată a doua explozie, să mai vedem o dată a doua explozie – nenea, dacă ai probleme de vedere, treci la un control oftalmologic, noi deja am înțeles ce era acolo, iar când cei de la imagine s-au săturat să-i tot pună la dispoziție aceasta și probabil l-au temperat în cască, iritat a strigat: să mai revedem o dată, cu sonor… Tot timpul a fost și cu sonor, dar pentru că el descria exaltat ceea ce se desfășura pe ecran, sonorul focului era mai încet. Dar el voia să se audă pe el spunând povești, apoi să demonstreze că a știut să descrie disperarea oamenilor, ce reieșea din sunetele lor de după marea bubuitură.

O deșteaptă ne informa: sigur vor mai exploda și alte cisterne, se așteaptă din clipă în clipă… Jurnalistul redă ceea ce este, nu ceea ce i se pare lui că va fi, ceea ce se potrivește momentului cu vreun film pe care l-a urmărit de curând și i se pare că a devenit expert în așa ceva.

Arafat spunea că au cerut 900 de metri pentru siguranța oamenilor. Chiar nu înțeleg de ce nu i-au ținut la 3 km pe cei cu aparate de filmat. Plăcere mare a avut cineva să observe că pompierii aleargă ca șobolanii, după explozie și că e amuzant să-i vezi cum au foc la picioare, că de ce le e frică și o tulesc în loc să lupte acolo unde le e munca?

Dacă în momentul în care salvatorii se luptă cu focul mai trăiesc și cu teroarea că vor fi filmați și se vor face meme cu ei ulterior, scoase din context și vor fi de râsul Universului… chiar că e un loc de muncă bun a ajuta societatea.

Știți că sunt acele filme în care eroii retrăiesc o zi de sute de ori pentru că nu au învățat ceva sau pentru că au de dat o lecție cuiva…. Ei bine, avem o urare pentru toți cei care se bălăcesc în știrile cutremurătoare, făcând din ele un deliciu – lucru care se vede din plăcerea cu care relatează: să fiți voi pompieri într-un astfel de episod, pus pe repeat, de 200 de ori, să luați voi asupra voastră responsabilitatea și să luptați cu focul. Chiar și în vis, în coșmar, lucrul acesta vi se va părea epuizant. De ce sunteți așa de penibili, detronând bunul simț și înlocuindu-l cu stupiditatea (voastră)?

Lucrătorii de la linia ferată de la Atocha, din Madrid, au cerut ca monumentul de închinare pentru victimele atacurilor de la metrou să fie scoase din incinta gării pentru că psihicul lor nu mai rezista: zilnic veneau la locul de muncă și în fiecare minut găseau persoane care plângeau, care strigau și se reculegeau la locul morții celor dragi. Aceștia veneau o dată pe lună sau la două luni, dar fiind atât de mulți morți, fiind atât de multe rude, fiind un fel de loc unde fiecare își plânge propria moarte, datorită ciudățeniei vieții de a se termina – banal, într-un pat de spital sau într-un atac însângerat, coada la memorial nu se termina niciodată. Cât de insensibilă ar părea reacția angajaților, ar trebui să înțelegem că totuși ei desfășurau activitatea 8 ore pe zi în urlete și gemete, zi de zi, ceea ce îi făcea să nu mai poată rezista psihic.

Psihologii americani, după atacurile teroriste de la turnurile gemene, au cerut să nu se mai difuzeze imaginile cu avioanele intrând în clădiri – nu imediat, ci după vreo 2 săptămâni, când televiziunilor tot o țineau langa cu clipurile acelea, iar terapeuții nu mai făceau față clienților… copii, care credeau că există un atac continuu asupra planetei, pentru că cei mici nu își dau seama că e ceva în reluare, pur și simplu trăiau fiecare clip cu intensitatea unui nou asalt terorist. O, un răspuns venit a fost – cine-i lasă pe copii să se uite la tv? Nu îi pune nimeni pe copii la tv, pe fotoliu sau pe pat: părinții se uitau la știri și copiii se jucau în jurul lor, nu intenționat urmăreau, ci era inevitabil să audă de vreme ce se aflau în încăpere.

Jurnaliști și jurnaliste, nu v-ați uni puterile în a prezenta ceva pozitiv, dar vă delectați scăldându-vă în lăturile unui astfel de moment, dorind să fiți ținuți minte ca cel care a transmis despre sau cel care a fost în studio când… Păcat de voi, aș zice că puteți mai mult. Dar dacă nu aveți curajul de a vă schimba locul de muncă din ripostă pentru că sunteți folosiți ca sperietori de ciori, pardon, oameni debusolați, demonstrați că, de fapt, vă place să stați lângă voma produsă de astfel de situații dureroase. Și nu uitați că vă hrăniți cu ea, înainte să ne-o dați nouă. Și rețineți că noi închidem televizoarele la un moment dat, dar voi rămâneți cu încrâncenarea aceea în minte și ce gândești asta ești. Vă place să fiți un munte de scene de teroare, să fiți asociați cu ele, zilnic?

Bilanț sumbru – 75% dintre jurnaliști sunt bau-baul familiilor românilor.

Puteați fi Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana, băieți și fete!

Sunt o hoață

Merg la LC Waikiki și văd un tricou cu un astronaut. Fiului meu îi place Dr. Who. Și ce mai colindă doctorul ăsta de zeci de ani! Bine, hai să-i cumpăr tricoul. Îl pun pe brațul stâng și merg prin magazin și sus și jos, căci se întinde pe două etaje la Mega Mall.

Când intru la New Yorker, care se află vis a vis de Waikiki, cel de la pază mă avertizează: Vedeți că cei de unde ați cumpărat tricoul nu v-au scos alarma.

Nu înțeleg ce-mi zice omul, dar după ce îmi arată cu propria mână la ce ar trebui să fiu atentă, mă dumiresc: eu eram cu tricoul în continuare pe mână, dar ieșim din Waikiki fără să-l plătesc și fără să dea cineva de veste că o nebună fură din averea lor.

Încremenesc. E drept că am cumpărat unele lucruri care au pornit alarma la alte magazine, fără niciun sens, așa cum am fost foarte supărată pentru că am ieșit din magazine unde am plătit sau de unde nu am luat nimic și sirena a început să urle. Chiar aș propune ca de acolo de unde nu cumperi și se declanșează alarma să fii despăgubit, pentru că toată lumea întoarce capul după tine, iar tu ești inocent. (asta cel mai des se întâmplă la Reserved – rușine!)

Mă întorc rapid la oamenii pe care era să-i păgubesc și-i spun celei de la pază: Doamnă, am plecat fără să plătesc, nu mi-am dat seama.

Așa și? mă întreabă ea.

Îmi dați voie să intru să plătesc? Nu știu cum va reacționa sistemul dv…

Îmi face semn să trec. Sistemul iar nu reacționează în niciun fel.

Plec după ce dau banii. Direcția? Toaletă – de emoție, am transpirat atât de tare încât cine a purtat prima dată tricoul cu astronaut? Evident că eu, chiar dacă am înotat în el prin tot mallul.

Gilles Lellouche

Când a apărut Kompromat la cinema, acum 2-3 săptămâni, am fost să-l văd. Modul cum a jucat Gilles Lellouche m-a determinat să revăd filmul în care l-am admirat acum un an – Bac Nord. Și mi s-a pus pata. (Așa cum nu mi s-a pus pata acum vreo 3 ani pe Hyun Bin și i-am văzut toate filmele. 🙂 )

Printre filmele lui Lellouche dau și de La franch (2014). Nu-mi spune – e vorba tot despre Marsilia, despre drogurile de acolo și de data asta Gilles este șeful cartelului de droguri, în vreme ce în Bac Nord, tot Marsilia plină de droguri, e șeful brigăzii de poliție. Dar acum este Marsilia anilor 1975, adică acum 50 de ani, aproape… Să încercăm să înțelegem. Din *75 până acum nu numai că nu s-a făcut ordine, ci s-a ajuns ca să nu se mai poată struni situația. Totul e derivă – scapă cine poate, iar deocamdată acest procent este de 60% – cei neatinși de droguri… Încă 50 de ani și vor fi toți zombi.

De fapt, nu am vrut în mod deosebit să ating subiectul drogurilor, cât al modului cum joacă francezul. Dacă aceleași subiecte ar fi interpretate de spanioli, ar fi niște continue drame și un vaiet nebun; cinematografia franceză, în care dramatismul este ceva mai ținut în frâu, este mult mai apropiată de realitatea noastră… În vreme ce nu mă pot uita la telenovele, la psihologicele francezilor nu am probleme să privesc. (Acum… nu sunt chiar atât de cultă încât să le înțeleg toată cinematografia!)

Cert este că din cele zece filme ale lui Lellouche n-am putut să spun că e vreunul care să nu-mi placă. Dimpotrivă. În fiecare, orice ar interpreta, este atât de natural încât ai impresia că stai la masă cu el, în casă cu el, pe terasă cu el.

Și când mă gândesc la cele 40 pe care le mai am de văzuuuuuuut…. 🙂

Abia aștept!

Berzele de la Vlaha

Se spune că fiecare are păsărica lui și că alții au un stol.

Eu nu am chiar un stol – acum vorbesc despre cele adevărate, nu despre cele de la cap (acelea chiar sunt nenumărate!) – ci câte 5-7 pe an. Da, da, berzele de la Vlaha.

Le urmăresc de 3 ani și le știu istoricul – iar acum nu mai pot, mă perpelesc de zor – de ce nu mai pleacă Miska. Sau o fi altcineva în cuib? În fiecare an, soția și puii plecau până pe 10 august, apoi dispărea și el, dar acum este încă la locul lui. Și m-a cuprins spaima pentru el – nu cumva e prea bătrân? Și dacă îl prinde iarna? Și dacă el nu mai e, cu cine mai duce familia mai departe Leske?

Un lucru e cert – anul acesta a fost cel mai dificil pentru familia de berze de la Vlaha. Ou neclocit din cauza vremii reci, un pui căzut pentru că n-a ascultat ce spun părinții, să nu se apropie de marginile cuibului, unul nu s-a mai întors la cuib după ce a învățat să zboare… După ce i-a plecat soața Miska a luptat să apere adăpostul, dar l-au învins cele până în 10 berze dintre cele 100 care au năvălit în Vlaha, în drumul spre Africa… Iar acum, stă singur, huhurez. Sigur că e barză, dar pare huhurez.

Un lucru e clar – poți sta în fața computerului și să studiezi pe viu viața sălbatică, poți fi cercetător fără să te miști de pe loc. (Nu că ar fi ideal, dar iată că îți poți împlini un vis și fără bani cheltuiți pe călătorii.)

Și totuși, ce va fi cu Miska?

Obiectiv mai mult decât turistic

Tocmai m-am întors dintr-un colț de Românie în care nu ajung decât cei mai liniștiți, pentru că acolo nu ai niciun festival, nu ai posibilitatea de a face orgii sau aduceri de jertfe din animale, noul trend european.

Pentru că-mi place să merg prin orice biserică și prin cimitire, nu numai la Săpânța, am mers la capela din acea localitate. Uimirea cea mai mare a fost că cei ce aveau garsoniere închiriate acolo aveau peste 90 de ani. Niciun tânăr, niciun copil. De parcă acolo nu există boală sau accidente – după cum spuneam, este un loc liniștit, fără tupeul autodistrugerii.

Cred că dacă acesta ar fi cazul peste tot, viața ar fi mai ușor de suportat – ai ști că se termină când deja nu mai poți face mare lucru, așa că te-ai resemna. Dar suferința celor tineri și nenorocirile care apar peste noapte ne cutremură viața.

O altă caracteristică a acelui cimitir a fost marmura 🙂 . Da, marmură neagră, la fiecare dispărut. Ziceai că este un loc de veci pentru regalitate. Iar acolo unde nu era marmură, locul era împodobit cu flori multicolore, plantate în așa fel încât să te crezi în Paradis. Nu părea un colț al durerii, ci un mic Paradis.

Când am ieșit, însă, ochii mi-au căzut pe o inscripție de pe un bloc de marmură neagră: Cu tot ce-am strâns pe-acest pământ, ne-am luat acest mormânt.

Am plecat de acolo cu gândul că ideea morții ne face înțelepți – altfel ne-am lăsa atât de mult cuprinși de extazul părerilor puerile despre ce e valoare încât ne-am autodistruge făcând implozie în propriile plăceri care ne consumă fără să ne mai dea înapoi energie.

Când ai curaj să vorbești despre tine

În anul din care a apărut Supa de pui pentru tot felul de suflete și de fiecare dată când se mai lansa o carte din această gamă, mă aflam printre primii care achiziționau produsul :-). După ce am aflat de la editură că nu o să mai apară altele – și că dintre români nu a vrut nimeni să scrie nimic, deși au avut o sumedenie de provocări de acest fel, gândindu-se că am putea realiza ceva autohton – am căutat altele noi, în engleză. Nici nu a fost greu într-o vreme, pentru că erau la prețuri mici, la Antic Libris, așa că am fost fericită.

Apoi mi s-au tocit emoțiile și nu am mai căutat ceva asemănător. Zilele acestea, însă, am găsit pe internet ceva asemănător: povestiri scurte, pentru fiecare zi a anului, cu o experiență reală de viață – evident, mult mai bine decât cu Supele, în care erau doar o sută cel mult…

Și ceea ce în acele vremuri nu puteam face, deși îmi doream (Oare cum arată acești oameni care au trecut prin așa ceva? Cine sunt ei? Unde trăiesc? – mă întrebam după ce terminam impresionată … impresionanta relatare), mi-a trecut prin minte să fac acum. Am devenit un fel de paparață 🙂 și am căutat numele persoanelor pe Facebook. Evident că în dreptul unora dintre ele erau 10 conturi, iar de vreo 10 ori mi s-a spus că acel nume nu deține cont. Am colindat cu multă curiozitate și bucurie prin viețile acestor sute de persoane. Unora dintre ele le-am devenit urmăritor, pentru că aveau un conținut interesant. Altora le-am descoperit site-urile…

Oricum, multe dintre destăinuiri le-am trimis persoanelor care trec prin aceleași întâmplări ca cele despre care era vorba în istorisire – reușite, boli, accidente, împliniri, păreri despre viață. Mi-ar plăcea să primesc și eu un semn din partea celorlalți că se gândesc la mine, prin astfel de lucruri care prezintă o soluție sau o încurajare.

Văd că în arhiva respectivă mai sunt destul de multe cărți, așa că mai am ce face în următoarele zile de concediu… Și pe cine cunoaște, desigur 🙂 .

O consecință a divorțului

Am fost un copil care și-a implorat mama de la 5 ani să se despartă de tatăl lui, pentru că era atât de multă violență încât nu se putea îndura. Datorită vulnerabilității și codependenței, mama nu a divoțat, crescându-mă într-o atmosferă de iad: dacă erau vremurile de acum, Asistența socială ne-ar fi luat din casa aceea, iar dacă eram prin Scandinavia sigur tata mergea și la închisoare. Deci nu sunt împotriva divorțului, ci victimă a nepunerii lui în practică.

Dar ceea ce voi spune acum atinge altă latură – în mod deosebit a copilului adolescent cu părinți divorțați, care este împărțit între mamă și tată, în vacanța de vară. Am discutat cu mai mulți și același of: ”fiecare dintre părinți vrea să stau trei săptămâni cu el, niciunul nu cedează, ca să arate că îi pasă de mine. Doar că, dacă o călătorie e prea scumpă, sunt trimis la bunici; nici gând să fiu lăsat cu celălalt părinte mai multe zile de 21 sau, ceea ce mi-aș dori cel mai mult, să decid și eu pentru o tabără sau o excursie cu prietenii. În plus, dacă în timpul cât sunt la unul dintre ei aș vrea să ies în oraș cu un prieten, este interzis, pentru că *atât de puțin timp avem și noi împreună, iar tu îl petreci cu alții*… Dar sincer prea multe nu mai am de spus, nici cu mama, nici cu tata, iar dorința mea cea mai mare ar fi să fiu înconjurat de persoane care sunt ca mine. Mai ales că, de regulă, fiecare părinte îl ironizează pe celălalt sau îl denigrează de-a dreptul în timpul cât suntem împreună.”

Noi privim partea plină a paharului pentru copiii părinților divorțați: au trei rânduri de bunici, au mai multe case pe unde pot să se ducă, le crește averea proporțional cu noii parteneri ai părinților… Dar dacă cei mici se bucură de daruri la un moment dat, odată cu înaintarea în vârstă au nevoie de un cadou cu numele independență, pe care nu-l primesc pentru că părinții trebuie să-și demonstreze că în cele 21 de zile investesc sentimente în copii.

Care copii? Că au ajuns tineri.

Cu sau fără să aibă părinții divorțați, adolescenții ar cam trebui să-și administreze (și) singuri timpul câteodată.

Cum renunți la lucruri?

Se spune că unii trăiesc o viață foarte interesantă și, uneori, mă număr și eu printre ei.

Știți hainele sau pantofii aceia care stau de multă vreme în dulap și de care ai vrea să scapi, dar … nu te lasă inima? Nu că aș fi un vrăjmaș declarat al lui madame Kondo, dar pur și simplu mi se pare că ar mai merge o vară, că ar mai fi de purtat un an, chiar.

Mai ales dacă nu mai găsești de tipul acela, pentru a satisface nevoia pe care o împlinesc ele/ei…

Eram zilele trecute în oraș și am descoperit niște pantofi de toamnă excelenți, în contextul în care ai mei, purtați până la refuz, cam iau apă în zilele ploioase. Foarte bine, mi-am zis, îi voi cumpăra pe aceștia și voi renunța la ceilalți. Trebuie să fac loc în pantofar. Dar când am revenit în magazin, decisă să cumpăr, nu mai eram sigură că ideea mea ar fi bună … ”Of, pe unde n-am fost cu ei… Cred că îi mai las măcar puțin, puțin de tot…” În prima secundă de după acest gând, pantofii mei, din picioare, cei vechi, evident 🙂 , și-au rupt tocurile. 🙂

Adică, da, unii au vieți interesante la alt nivel. Sigur că ar fi mult mai interesant să poți zbura sau să găsești comoara uriașului din Muntele Cocoșat. 🙂 La mine interesantul se produce pentru a mă convinge să termin odată cu prostiile care spun ”îmi sunt dragi lucrurile, nu le îndepărtez”.

Am ieșit din magazin încălțată cu noii pantofi și pe cei vechi i-am aruncat la primul coș de gunoi, căci nu mai era timp de depănat amintiri ”gen” pe unde am fost împreună, ce de ploi sau ninsori am învins împreună…

Legea Rezilienței

Uneori, mi se pare că sunt un om tare – am trecut prin multe, fără să crâcnesc și am îndurat oricât, ieșind victorioasă la suprafață. Alteori, mă uit cu surprindere la mine, cât de frică îmi este de lucrurile care se ivesc în jur pe neașteptate – cât de mult aș vrea să fiu scutită de ele. Apoi îmi amintesc – nimic din ce am depășit, de-a lungul timpului, nu a fost primit cu bucurie: hai, nefericire, de când te așteptam. Prima dată e șocul, în care tăgăduiești, apoi îți dai seama că nu mai ai ce face și … n-ai decât să duci lupta la capăt. Cei ce reușesc de fiecare dată se numesc rezilienți.

Am citit mai multe despre aceasta de curând.

Coeficientul de rezistență la adversități este un concept inventat de Paul Stoltz, după ce a intervievat sute de mii de oameni pentru a înțelege motivele pentru care unii ajung în frunte, iar alții, pierd.

Stoltz a împărțit oamenii în trei categorii: cățărători, excursioniști și dezertori. Cățărătorii sunt cei aflați în căutarea victoriei; cei ce nu acceptă lipsa de semnificație în viața lor. Dezertorii sunt cei ce au aversiune la riscuri și se bălăcesc în zona de confort, cea mai liniștită dacă se poate. Excursioniștii sunt la mijloc: își fac treaba, dar până la un anumit punct. Când apar situațiile limită, cu ceva risc, se dau deoparte.

Coeficientul de rezistență la adversitate a fost creat ca mijloc de evaluare a modului în care oamenii se raportează la provocările pe care le întâmpină. Cei cu AQ ridicat își asumă responsabilitatea, nu dau vina pe alții pentru probleme. Nu sunt afectați de obstacole și întârzieri. Acceptă faptul că problemele apar prin natura lucrurilor, nu din vina lor personală.

Termenul de reziliență provine din fizică și reprezintă proprietatea unui material de a acumula energia degajată în urma loviturilor sau șocurilor, fără a se rupe. Cel mai bun exemplu: elasticul de la circ – el își revine imediat după ce suportă greutatea celui care pășește pe el.

Concluzie?

Fii elastic 🙂 .

(din cartea 25 de legi biblice ale succesului – Douglas&Teixeira)

Nicio concluzie

Piesa de teatru cunoscută poartă numele Mult zgomot pentru nimic. Ceea ce voi povesti eu acum s-ar putea numi Multă informație pentru nicio concluzie.

Mergem noi la magazinul care se laudă că are mobilă de calitate nemțească și vedem o canapea care ne place. O achităm și o așteptăm patru zile. Când sosește piesa mult așteptată, soțul meu le șoptește delicat livratorilor că n-ar încăpea în lift, dar ei nu îl ascultă (cum să auzi susurele blânde ale unui om cu bun simț care nu urlă la tine?) și o înghesuie în lift. Urmarea? Ajunge sus ruptă, scrijelită, sfâșiată. Noi dăm telefon rapid, după ce o inspectăm și șoferul-livrator găsește repede o explicație – da, da, facem retur, pentru culoare, nu mai precizați și celelalte aspecte. Pentru că, da, pe lângă bușiturile luate în lift, când ne-am trezit cu mobila am casă, deși pe fotografie o aveam lila (fotografia nu era trucată, oameni buni, am făcut-o cu tot cu bucata de soț pe ea, în timp ce el trimitea un mesaj, bucuroasă și eu trimiteam imaginea: în sfârșit am găsit ce căutăm!) în realitate era neagră. Nu violet, nu bleumarin. Poate un gri închis, imposibil de numit în limba română de un necunoscător – poate doar pictorii să o identifice.

Se duce soțul meu la magazin și caută prin depozit canapeaua noastră lila – Nu e, dom*le, nu înțelegi că de la lumina din magazinul nostru pare așa, dar ea e închisă la culoare? Oricât v-ați mira, să știți că aveau dreptate, ieșind la lumina zilei cu pernele canapelei acestea deveneau negre. Negre. Tăciune. În interior erau lila. (Mă scuzați, ce lumină posedați ca să putem și noi să ne influențăm camera, dacă vrem să fie albastră, portocalie, verde…)

Ni se promite că vine mobila peste alte două zile – de data aceasta ceva turcoaz pentru că nu mai aveau altă culoare. Bine, merge și turcoaz – dar mai spre verde, adaugă vânzătorul. Ok, surprindeți-ne cu ceva interesant. Apare canapeaua, de data aceasta trupa nu o mai înghesuie în lift, o aduce pe scări și o încarcă pe cea veche. Du-te, negritură, să nu te mai vedem!

Când să o asambleze cumnatul meu (pentru că soțul din dotare tocmai suportase operația care nu-i dădea voie să se miște), se enervează maxim: închisă e bună, dar când se deschide ești ca în barcă în furtună – te duci dintr-o parte în alta.

Bine, scriem oamenilor să rezolve cumva această situație.

A doua zi vine un specialist în canapelele respective. Oameni buni, 5 ore a stat sărmanul om și a reparat la ea. Zgomotele pe care le-am auzit m-au determinat să cred că a creat-o de la capăt. Cert este că atunci când a plecat procesul verbal suna astfel – În ciuda încercărilor de a rezolva problema, a fost imposibil. Defect din fabricație.

La mine în sufragerie se află o mobilă poloneză de calitate germană imposibil de tolănit în ea, pe care la un moment dat vor reveni cei ce ne-au vândut-o să o ridice. Noi între timp am dat canapeaua veche. Deocamdată vom putea face picnic în mijlocul sufrageriei, dat fiind anotimpul. Dar prin octombrie, ne vom reveni la gânduri mai bune și vom tânji după o canapea.

Ați ghicit, nu mai mergem la calitatea germană care doar minte că e din țara respectică, și are rebuturi de prin cu totul alte părți ale continentului.

Cam asta a fost scurta concluzie, după sutele de cuvinte și reproșuri pentru cei de la familia Lutzulescu.

Mai bine, nu!

Nimic mai frumos decât să mângâi pe botic un cățel. Și ce cățel. Unul imens, care se ridică în două picioare. Cum să nu-ți vină să întinzi mâna spre el. Da, da, el se sprijină cu acele labe pe geamurile din fața ta și tu-i întinzi mâna. Ah, mâna ta care atinge năsucul lui, apoi gura lui… Cum trece ea printre dinții lui, care nu se închid pentru a te clămpăni. Cum să nu te bucuri că asemenea namilă stă la alintat?

Și-apoi întrebi, nerăbdătoare: Cu ce vă servesc?

Iar noi, cei cinci cumpărători care așteptam covrigii să iasă din cuptor, ne-am îndepărtat rapid de lângă ghereta de la Obor, cea din pasajul de lângă magazin, pentru că ne-am dat seama că, de câte ori am cumpărat, doamna nu a purtat mănuși și poate tocmai fusese duioasă și entuziasmată cu și de același sau cu și de vreun alt cățel.

De ce suntem pești?

Mă uit la un film în care eroinele principale, trei femei, fac legea în orășelul respectiv, reușind, cum altfel?, să rezolve toate problemele provocate de bărbați, să aducă la suprafață toate mizeriile ale căror autori sunt bărbații și să-i facă pe aceștia să lupte între ei pentru ele, de parcă ar fi singurele prințese de pe fața pământului. Modul în care plâng din orice, felul în care își arată emoțiile (nu, nu e film coreean 🙂 ), stilul de lucru cu cei din jur (riguros și orientat pe ținte!) te cam debusolează, că nu îți dai seama ce se va întâmpla în clipa următoare – vor urla de necaz sau vor triumfa.

Poate de aceea copiii lor discută între ei:

*Îți dai seama cum ar fi să ai în jur oameni calmi?*

*Aș vrea mai puține surprize de acest fel, de fapt, deloc – vreau ceva stabil.*

Sau li se adresează cu spaimă:

*Nu știu la ce să mă aștept în clipa următoare de la voi…*

Am avut o revelație: adolescenții în zilele noastre sunt atât de problematici pentru că au de la cine învăța – de la părinții lor, eterni adolescenți, care-și permit să spună – *aveți grijă cum vă purtați!*, dar ei nu-și dau deloc silința să urmeze principiul enunțat anterior; cu atât mai puțin să reziste la flăcările care vin asupra lor, pentru a le fi un exemplu pozitiv celor mici.

Într-o lume a melodramelor părinților, chiar devine clar de unde încep problemele, vorba proverbului – peștele de la cap… se autodistruge.

Despre gătit – sau unde dai și unde crapă

Unde gătitul se referă la a face mâncare, nu la a te împopoțona 🙂 că, nu-i așa, noi spunem și *ce te-ai gătit atât* nu numai *ce ai gătit astăzi*?

Fiind o femeie chinuită și nefericită, mama nu ne lăsa pe mine și sora mea să ne atingem de aragaz, spunând: *Nu, nu trebuie să faceți munca asta. O să fiți deștepte și o să aveți femeie în casă, nu o să fiți proaste ca mine.*

Oricum mie nu-mi plăcea să stau în bucătărie, dar nici atât de bogată cât să-mi permit bucătăreasă nu am fost. Însă a venit vremea în care se gătește de pasiune, ca hobby și artă, iar din puțin se face ceva nemaipomenit. Eu încă nu sunt prietenă cu aragazul, dar am o admirație deplină pentru prietenele mele care pregătesc fel de fel de minunății pe care le degustăm împreună.

Zilele trecute am întâlnit pe cineva care-mi povestea că, în etnia sa, fetele nu învață să gătească. Ele învață de la soacre, în așa fel încât soțul să nu simtă diferență între ce mânca înainte și ce mănâncă acum, iar tradiția din familia lui să meargă mai departe conform *scrisului* nu conform *datului sorții*, invențiilor neavenite din familia soției. Putem discuta pe toate părțile și pozitiv și negativ: eu am învățat însă că nu are rost să fim judecătorii celor din jur, în general, și cu atât mai mult dacă nu ne afectează. Ce m-a impresionat însă a fost faptul că era de acord și cu faptul că tradiția lui va merge mai departe prin băiați și se va opri prin fete. Pentru că da, acum îmi permit să pun în paralel această situație cu o alta, care nu ține de etnie, ci de obișnuință. Mamele de fete sunt foarte încântate de băieții care le vin în pețit, iar cele de băieți sunt foarte exigente cu fetele pe care le aduc flăcăii. Iar vorba lor sună cam așa: *Piatra trebuie să mi-o ia cineva din casă să nu mă împiedic mereu de ea, pe când muntele îl vrea oricine și nu vreau eu să-l dau.* Ideea e că am văzut cum femeia care e mamă și de fată și de băiat se poartă precum zmeul cu nora care e de calitate, iar în fața ginerelui, care nu are caracter, e supusă, ca un prunc în somn.

Pfuuu, ce de paradoxuri…