Street food, ROMEXPO

Am ajuns acolo dintr-o curiozitate a băieților mei – ei sunt cei interesați de așa ceva.

Obișnuita disperare cu locurile de parcare te lovea de la început: deși parcarea era goală, dar nimeni nu dirija mașinile să ocupe locurile mai din spate, toți se repezeau la cele din față și manevrau dificil, așteptând să iasă cei ce plecau (cât de puturos tre să fii, să te afli în mașină și să preferi să fii în față, în loc să te duci ca o zvârlugă acolo unde nu e nimeni, chiar dacă ai 500 m în plus de făcut?)

Apoi intrai între călători ca și tine, care voiau să mănânce. Dar serios chiar voiau să mănânce. Adică nu venise nimeni pentru spectacol sau din curiozitate. Toți veniseră pentru meniuri – pe unele dintre ele le cumpărai și cu mai puțin și în 5 minute din altă parte, nu trebuia neapărat să stai 59 de minute la rând, dar fiecare cu plăcerea lui de-a se expune în soare pentru mâncare.

Eu mă așteptam la ceva mai multă diversitate. În ceea ce privește oferta gazdelor, nu în ce privește cumpărătorii🙂 . Carne la greu, aceleași șaorme și pizze, niște plăcinte – la care nu prea era nimeni, grosul stătea la burgeri, ok?

Noi am încercat ceva specialități dulci italienești. Cam asta îmi imaginam că va fi – tot felul de mașinuțe și autobuze ale naționalităților europene și nu numai, dar cred că mintea mea e obișnuită prea mult cu spectaculosul. Dacă se cere carne, ce rost are să te mai îmbraci cu ceva special, să ai un show pe cinste cu fabricarea hranei?

Pe ici, colo câte ceva mai ieșea în evidență, dar nu atât de mult încât să merite să fie menționat…

Nu știu scopul organizatorilor, așa că nu-mi dau seama dacă l-au atins – în ce mă privește, am făcut poze cu tot felul de mascote, măcar cu atât să mă amuz și am băut o citronadă care nu mi-a plăcut.

Sunt curioasă când un târg va fi și ademenitor pentru ochi, nu numai pentru burtă, ca azi!

Cine m-a pus să scriu?

Eu am scris cărți. Dar e valabil pentru noi, toți cei care avem blog și scriem despre copiii noștri. Eu am scris doi ani la rând întâmplări din viața copilului meu și de la școala lui, cele două cărți au fost publicate și nu am avut niciodată frământări cu privire la acest subiect. Era în clasa 1, apoi a 2-a… Când copilul este mic nu-ți imaginezi că va fi și mare vreodată.

Acum are 17 ani. Se așază pe pat lângă mine și-mi spune:

  • O știi pe … , din tabără?
  • Sigur, simpatică fată. Te-a băgat în seamă pe tine, un sconcs, care ți-ai făcut treaba, dar nu ai discutat cu nimeni.
  • Mi-a scris azi pe whats… M-a întrebat dacă eu sunt personajul din povestea ta intitulată Iubitorul…

🙂

Era o poveste despre un băiețel diferit de ceilalți, care voia îmbrățișări de la părinți, voia iubire-iubire. Așa era el. Eu am scris despre el.

🙂

  • Și ce i-ai răspuns? mă uit la el, vinovată.
  • Ce puteam să răspund? Că toată cartea este despre mine.
  • Cred că a citit-o din scoarță în scoarță, râd eu.
  • Mda, ca alte mii de fete…

🙂

  • Lasă, mamă, că e bine, toate vor alerga după tine, când vor vedea ce vesel și drăgăstos ești, nu mă pot abține din râs.
  • Mda, și-ți dai seama cum mă vor privi băieții care au citit-o!

Ar trebui să nu mai scriu nimic despre fiul meu, nu? Nici acest articol, pe care ar putea să-l citească și prietenii și prietenele lui. Mă rog, fiecare face ce vrea. Eu, oricum, mă bucur că tot ce-a fost despre el a fost de bine!

Problema e că, la adolescență, chiar și faptele bune îi fac pe copii să se simtă stânjeniți în fața celorlalți…

 

 

Un gand care a dus la fericire

Azi am primit 20 de telefoane de la aceeași persoană căreia i-am dat 20 de telefoane acum un an🙂 . Sună ciudat? Am căutat-o pentru că voiam să-i prezint pe cineva… Cum în ziua aceea nu am găsit-o, a doua zi am reușit să vorbim… Acum 6 luni, cei doi s-au căsătorit și ea se gandise să-mi mulțumească, în același fel în care am vrut eu să-i aduc fericirea: cu insistență!🙂

O întrebare: am un băiat, ai o fată?🙂 Și o clipă în care am închis ochii și-am lăsat computerul să lucreze – cu cine s-ar potrivi acest *băiat*?🙂

Un gand care i-a purtat pe cei doi din Spania în Nepal și, cel mai mult, pe drumul fericirii…

Romanaș din Italia

A fost cel mai simpatic dintre olimpicii pe care i-am cunoscut în această săptămană, în tabăra dedicată lor. Are 10 ani. *Eu nu prea vorbesc. Încep un cuvant în romană și-l termin în italiană. Eu acolo m-am născut. Sunt cel mai bun din clasa mea și al doilea pe școală. Nu e mare lucru. Doar învăț, atat fac. Citesc de 5 ori ce am de învățat și nu înțeleg nimic. Apoi încep să spun pe dinafară. La început nu nimeresc în ordine, dar dacă am răbdare ajung să știu totul. Dintre cei 22 de colegi pe care îi mai am, 8 sunt romani. Dar mai sunt și polaci, nemți… Da, sunt și cațiva italieni…*

Am priceput ce este perseverența – chiar dacă nu te descurci în primele 15 minute, să insiști. Din al 20-lea minut, vei străluci, așa cum a străluci micuțul nu numai în ochii mei, ci și în ochii celorlalte 99 de persoane din tabără…

 

Ce înveți cand te distrezi

Am fost instructor la Parcul de aventuri, pentru aceia dintre olimpici care au vrut să parcurgă traseele aninate printre copaci.

Unii nu știau deloc ce trebuie să facă. Nici nu-și imaginau. Le explicam cum trebuie să abordeze fiecare încercare.

Alții, însă, lucrau așa cum li se părea lor că e bine sau cum puteau. Niciodată nu i-am corectat pe cei care executau mișcările cum li se părea lor mai simplu, însă, de vreme ce eram solicitată, pe cei care doreau, îi învățam să pășească sau să prindă franghiile.

Unul dintre băieții care nu-mi cereau ajutorul m-a întrebat: *De ce îi învățați să meargă așa?  E mai simplu cum fac eu!*

*O fi mai simplu, dar, atata vreme cat îmi cer mie părerea, eu le predau ca la carte. Cum e corect!*

*Nu sunt de acord. Ar trebui să-i lăsați să facă așa cum fac eu.*

*Fă tu cum vrei, ceilalți ascultă îndrumările mele…*

Peste două zile, m-a strigat de pe sarmă: *Vedeți că am început și eu să fac așa cum ziceați? Și nu e deloc greu. Dimpotrivă, e mai ușor.*

Eu și uitasem discuția cu el, în niciun caz nu mă supărasem pe atitudinea lui sau pe cuvintele lui. Dar faptul că el a ținut cont de sugestiile mele mi-a demonstrat că în fața unui copil nu trebuie să insiști cand el zice NU. Trebuie să-l lași puțin, să rumege ceea ce aude, să trudească și să experimenteze, pentru ca apoi să ajungă singur la concluzia ta. M-am bucurat de cuvintele lui mai mult decat de ascultarea orbească a celor care au urmat îndemnurile mele. Poate pentru că cei ascultători știau o singură cale – cea oferită de mine, pe cand ceilalți știau mai multe și totuși și-au dat seama care dintre ele este cea corectă.

 

Mănăstirea Sucevița

Aflată în renovare, mănăstirea nu duce lipsă nici de vizitatori, nici de credincioși care să serbeze de toate pe pămantul sfințit. Locul este relaxant, atata doar că nu există toaletă pentru public, lucru destul de greu de digerat de părinții care au venit cu copii mici pentru a-i învăța despre Doamne-Doamne. Pe scări, spre ziduri nu se poate urca, în schimb poți vizita noul muzeu, deschis de puțină vreme, în care găsești lucruri ce te uimesc – de la hainele fețelor bisericești pană la cărțile spirituale ale vremilor de mult apuse și chiar pană la armele demult folosite.

Prin faptul că e mănăstire de măicuțe, Sucevița se remarcă prin curățenia desăvarșită și liniștea, ordinea, eleganța locului. Mana de femeie, dom*ne!

Răuvoitorii povesteau stand pe un buștean despre lacul din spatele mănăstirii pe care l-au secat în epocă, pe cand era mănăstirea de maici și … taici, și ceea ce au găsit acolo i-a determinat să-i despartă. Dar cine-i ia în seamă pe răuvoitori? Chiar dacă sunt din partea locului, chiar dacă au participat la deshumarea sutelor de copii avortați? Nici nu vreau să mă gandesc.

Religia nu este ceva ce fac sau se spune că fac niște călugări, ci este iubirea lui Dumnezeu pentru omul pierdut. Unde omul pierdut este fiecare dintre noi.

Sucevița este singura mănăstire pe care n-o vizitasem, dar acum am ajuns și la ea. De-acum aștept Catedrala Neamurilor.

Biserica Pătrăuți, printre primele biserici ridicate de Ștefan Cel Mare

E o plăcere să afli istoria Bisericii Pătrăuți. Începută la puțin timp după cea de la Milișeuți, este însă singura rămasă în picioare, așa că poate fi considerată prima dintre cele pe care Ștefan le ridica pentru cavalerii săi.

Am intrat acolo pentru că am văzut anunțul cu *Monument UNESCO* și cum să ratezi așa ceva, cand ești la 2 km de el. Doar că am aflat că UNESCO are doar pretenții pentru a te menține în listă, nu dă și fonduri.

Eu v-aș invita să petreceți acolo vreo 2 ore, pe ceas, cu Pr. dr. Gabriel Herea, care vă va spune atat de multe încat veți da uitării celelalte mănăstiri celebre de care-și leagă Ștefan numele. Păcat că nu cunoaștem adevărul despre istoria noastră – că despre țară, cu atat mai puțin.

Și, ca totul să fie cat se poate ca la Mister Bean, cei mai mulți vizitatori vin pentru că în apropiere este un restaurant unde se fac nunți – și oamenii se mai plimbă între două feluri de mancare și așa află despre minunea pe care a ridicat-o Ștefan și despre care noi, restul, habar nu avem…

Aveți încredere în mine?

Luați-vă cateva zile de concediu și plecat la Pătrăuți, studiind fiecare detaliu al picturilor bisericii. Merită cu prisosință.