Festivalul de Harpă, București, 2024

Am fost invitată de prietena mea, Adriana, la un vernisaj, dar fiind în paralel cu acest concert fantastic de harpă, am bifat două acte de cultură, care m-au făcut să uit că în exterior e caniculă – bătea o briză senină în inima mea, așa cum doar când e vorba despre artă poți să te simți.

Pentru cei interesați sau care nu știu nimic despre fenomenul harpei în România, sunt de consultat două adrese: festivaldeharpăbucurești.ro și asociațiaharpiștilordinromania.ro

Pentru că totul s-a derulat pe teritoriul primitor al Bibliotecii Naționale, Directorul ei ne-a povestit că s-a uitat pe internet pentru a afla câte ceva despre harpă, domeniu în care nu excelează, dar ceea ce a descoperit l-a uluit: când harpa a căzut în desuet, … n-a trecut mult și a început al doilea război mondial. Mi-a plăcut aplicația – oameni buni, muzica blândă poate liniști spiritele, puneți accentul pe ceea ce mângâie inima, nu pe ceea ce îndârjește nervii.

Adrian Cioroianu a introdus concertul de harpă din prima zi a Festivalului de Harpă, București, folosind experiența ultracunoscută din 1Samuel16. Voi reda versetele biblice de pe site resursecreștine.

¹⁴ Duhul* Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un** duh rău, care venea de la Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: „Iată că un duh rău de la Dumnezeu te munceşte. ¹⁶ Poruncească numai domnul nostru! Robii tăi sunt înaintea* ta. Ei vor căuta un om care să ştie să cânte cu harpa şi, când duhul rău trimis de Dumnezeu va fi peste tine, el va cânta cu mâna** şi vei fi uşurat.” * ¹⁷ Saul a răspuns slujitorilor săi: „Găsiţi-mi dar un om care să cânte bine şi aduceţi-l la mine.” ¹⁸ Unul din slujitori a luat cuvântul şi a zis: „Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic*, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul** este cu el.”

¹⁹ Saul a trimis nişte oameni la Isai să-i spună: „Trimite-mi pe fiul tău David, care este cu* oile.” * ²⁰ Isai a luat* un măgar, l-a încărcat cu pâine, cu un burduf cu vin şi cu un ied şi a trimis lui Saul aceste lucruri, prin fiul său David. ²¹ David a ajuns la Saul şi s-a* înfăţişat înaintea lui; i-a plăcut mult lui Saul şi a fost pus să-i poarte armele. ²² Saul a trimis vorbă lui Isai, zicând: „Te rog să laşi pe David în slujba mea, căci a căpătat trecere înaintea mea.” ²³ Şi, când duhul* trimis de Dumnezeu venea peste Saul, David lua harpa şi cânta cu mâna lui; Saul răsufla atunci mai uşor, se simţea uşurat şi duhul cel rău pleca de la el.

Ascultați muzica de harpă, mergeți la astfel de concerte, bucurați-vă de sentimentele pozitive care se nasc în momentul în care sunteți inundați de notele plăcute, domoale, dulci ale acestui instrument. Poate chiar veți ajunge să cântați la harpă. Vă promit că voi veni la concertele voastre.

Ziua fiului meu

Ieri a fost ziua fiului meu. Nu are prea mulți prieteni, dar tot se serbează de trei ori. Așa că azi urma să sărbătorească alături de un prieten, care urma să ne viziteze. Aseară, am intrat în bucătărie să iau niște must, pentru pastile, iar mirosul din frigider nu mi-a plăcut – dar am zis: hai să nu le mai reproșez băieților că nu închid ușa cum trebuie la frigider, să o închid eu și asta e. Totul se va rezolva.

Dimineață, soțul meu îmi spune delicat: Nu am vești prea bune. În secunda următoare, m-ar fi invadat mii de idei cu privire la lucruri rele (întotdeauna am mai multe din acestea decât idei vesele, deși sunt o fire optimistă – îmi imaginez cum ar fi fost dacă eram negativistă… 🙂 ), dar el a rostit despre ce este vorba: s-a stricat frigiderul.

Asta e, mi-am zis eu, relaxată. Nu e moartea cuiva, ci a unui obiect. Unul care era în casa noastră de 20 de ani. Era timpul… Dar, nu, nu era chiar azi timpul – putea să fie mâine sfârșitul, căci azi a luat cu el mâncarea pregătită pentru musafir, pentru care am stat vreo 3 ore în bucătărie, pe caniculă. Ne-am uitat în cămară (de aceea militez eu pentru a avea mereu ceva în plus în casă, nu strictul necesar!): zacuscă, năut la cutie, niște conserve de pește, borcănele cu pastă de caju și migdale, pateu de soia; aveam chiar și matzah… (chelului, tichie de mărgăritare îi trebuie). Erau intacte ouăle umplute, deși înghețate, pentru că le lăsasem la congelator – doar frigiderul o luase razna, congelatorul își făcea voios treaba. A, și aseară, ca să fie povestea poveste, venise un prieten care ne-a adus niște mozzarela și brie, din belșug… Așa că am făcut un platou cu brânzeturi, roșii și castraveți, salată de năut cu ardei roșu și ceapă, zacusca și niște crenvuști din congelator… Tortul scăpase. La fel, macarons…

O să mă întrebați – ce era așa de greu, se putea comanda ceva rapid, se cumpăra… Tocmai asta este că nu se putea. Ne puteam baza doar pe ceea ce era în apartament.

Musafirul ne-a și certat că am aruncat mâncarea: ”Am stomacul puternic. Ai mei cad pe jos de la toxiinfecții, iar eu sunt gata de muncă sau distracție.” 🙂

Ce să zic – am tras și eu un semnal de alarmă, pentru cei care nu fac din casa lor o magazie – e totuși nevoie să aveți un mic surplus. Că nu-ți dai seama niciodată ce se poate întâmpla, să fie totul împotriva ta și … să te descurci, chiar dacă pare că e totul pierdut.

În rest, repet ceea ce gândesc de fiecare dată când mă uit la sute de lucruri pe care noi nu le cumpărăm sau le schimbăm o dată la o mie de ani, adică atunci când se strică, nu pentru că nu au culoarea necesară ochilor musafirului din ziua respectivă – industria nu ar putea exista cu oameni ca noi, dar se dezvoltă cu cei care inclusiv mașina de spălat o schimbă la 2 ani pentru că s-a zgâriat în partea dreaptă, într-un loc unde nu vede nimeni, dar despre care știe gospodina.

News

C.S. Lewis: ”Se pare că Domnul nostru crede că dorințele noastre nu sunt prea mari, ci prea mici. Suntem niște creaturi cu jumătate de inimă, complăcându-se cu băutura, sexul și ambițiile, în timp ce ni se oferă bucurie fără margini, asemenea unui copil neștiutor care continuă să facă figurine din noroi într-o mahala pentru că nu-și poate imagina ce înseamnă oferta unei vacanțe la mare. Suntem mult prea ușor de satisfăcut.”

Diferite tipuri de relații

M-a amuzat să pun acest titlu pentru că m-a amuzat titlul articolului citit dintr-o revistă pe care am găsit-o în autobuz. Era pe scaunul pe care m-am așezat și am început să o răsfoiesc.

”Mariajul dintre tutun și zahăr” – La nivel mondial, la fiecare 18 secunde, o persoană își pierde viața din cauza cancerului pulmonar, boală care provoacă cele mai multe decese dintre toate bolile canceroase. Altfel spus, un oraș de mărimea Bucureștiului dispare anual în lume din cauza tutunului.

Mă uitam la toate anunțurile de pe pachetele de țigări care așteaptă cuminți la casa de marcat să fie cumpărate și chiar am zis că le voi fotografia odată – erau cel puțin 20 de tipuri de avertismente, printre care cel cu îngălbenirea dinților mi s-a părut chiar hilar că e trecut pe pachet, dar, iată, oamenilor li se spune ce-i așteaptă și iau în continuare țigărușa. Cum ar fi dacă te-ai duce la un loc de muncă să depui cv și ai fi informat: ”Nu numai că nu vei fi plătit, dar vei și scoate din buzunarul propriu pentru ca noi să te primim aici. Și nu numai că nu vei fi pus să dai bani, dar te vei și îmbolnăvi, iar noi nu-ți dăm nicio garanție că scapi… ” Îmi amintesc de o colegă care lucra ca secretară la … Întreprinderea Minieră X. Îmi zicea: Mineritul seamănă cu fumatul – nu câștigi cine știe ce, dar pierzi tot. (poate de aceea nu mai avem nici mine, că s-au gândit oamenii la sănătatea lor… era o glumă amară!)

R.N. Procter scria în Golden Holocaust: Origins of the Cigarette Catastrophe and the Case for Abolition: ”Uscarea cu aer cald a tutunului ar putea fi cea mai letală invenție din istoria industrială. Praful de pușcă și armele nucleare au omorât mult mai puțini oameni.” Tutunul, care la început are un conținut de carbohidrați relativ ridicat, dar scăzut în zahăr 3%, prin uscarea cu aer cald, ajunge la un procent de 22% zahăr, prin conversia masivă a amidonului în zaharoză. De ce e nevoie de acest conținut ridicat de zahăr? Pentru că altfel fumul de țigară ar irita pe loc membranele mucoase și ar provoca tusea. În timp ce ard, zaharurile din tutun se caramelizează, ele oferind fumatului o aromă dulce și un miros plăcut.

Metoda recentă de tratare a tutunului este marinarea frunzelor lui poroase direct în zahăr. Astfel, tutunul poate absorbi zahăr până la 50% din greutatea proprie. Culmea: în acest fel, cultivatorii de tutun economisesc bani pt că zahărul este mai ieftin decât tutunul. Dacă în perioada interbelică Camel înmuia tutunul în peste 23 de milioane de kg de zahăr pe an… dar acum?

Partea cea mai nefericită acum vine: pe măsură ce o țigară se consumă, satisfacția produsă de nicotină scade din cauza zahărului și fumătorul are tendința să tragă mai cu poftă din ea pentru a compensa. Ca urmare, nevoia de a inhala mai mult este maximă chiar când conținutul de gudron și substanțe carcinogene este la nivel maxim.

Mulțumesc profesoarei de biologie din clasa a VIII-a care ne-a spus că acidul cianhidric din țigară poate ucide un elefant. Cum eu eram cât o unghie de elefant, am zis Never tutun! Dar am atât de mulți prieteni care fumează… Și o mulțime de necunoscuți, de milioane de ori mai mulți…

Ah, iar acum chiar aș vrea să închei cu o observație despre cât de mironosiță poate fi una lume… Nu fumez, da? Dar înțeleg omul care vrea să facă lucrul acesta. Prin lege, nu se mai fumează în interior; gata, am reușit să nu ne mai contaminăm, însă terminați, oameni buni, cu ifosele din stațiile de autobuz sau din parc: ”De ce fumați, că mă deranjați?” Dacă fumătorii nu mai stau în restaurant cu voi, faceți și voi 3 pași la dreapta când așteptați troleul sau găsiți o altă bancă pentru relaxare… Permiteți-le și lor să se simtă bine, cu tutunul marinat în zahăr. După ce că-și fac rău, plătesc bani serioși pe marfă, în loc să se bucure de moment, îi mai enervați și voi cu replicile astea de copiii răsfățați.

Jurnal de lectură – Alberto Manguel

Fiecare are stilul lui de a alege o carte pe care vrea să o citească (bine, dacă vrea să facă această acțiune, sunt destui care nu se apucă nici măcar să înceapă un volum, cu atât mai puțin să se oblige să citească 50 de pagini din el, chiar dacă nu le place, pentru că … e bine să-i dai autorului o șansă). Eu ascult de recomandările prietenelor, așa că m-am trezit cu acest jurnal în brațe. După cum mi-a fost drag și de jurnalul librarului din Scoția, de ce nu mi s-ar părea interesant și al scriitorului care scoate pe bandă cărți despre biblioteci, de vreme ce are succes la public?

Dacă nu mi-ar fi plăcut, cu siguranță renunțam la ea, dar recunosc, m-a prins – m-a prins ideea în sine, dar și modul în care a fost realizată: ideea pentru că și eu o aplic (citesc ceva și fac însemnări pe marginea cărții, apoi dezbat lucrurile care-mi vin în minte, în jurnalul propriu), realizarea… 12 cărți recitite, fiecare într-o lună a unui an – și ceea ce părea că merită comentat, cu tot felul de citate sau idei spre alte cărți… era notat în jurnal. Scriitorii ăștia… chiar că n-au altceva de făcut decât să-și etaleze memoria – eu uit rapid ce am citit, nu știu citate, dar importantă este bucuria de a descoperi câte ceva, în acea secundă.

Mi-a plăcut că printre acele cărți cât se poate de serioase, recitite cu patos (eu nu-i înțeleg pe cei care au timp să recitească, eu abia am timp să citesc, destul de puțin față de cât de mult mi-aș dori!), a adăugat și Vântul prin sălcii, al lui Kenneth Grahame. Iar cuvântul care reda cel mai bine conținului cărții era acasă, unde casă este locul pe care l-ai vrea mereu la fel, dar odată cu trecerea timpului tu sau ceilalți intervii/interveniți atât de mult în el încât se schimbă – iar gustul devine din ce în ce mai amar dacă nu te poți regăsi nici măcar acasă.

Dacă ați descoperi cât de des s-a mutat Manguel și ce de cetățenii are, pe lângă limbile pe care le știe, cred că nu ați fi mirați că în cele din urmă ajunge la ideea ”Când trăiești în Franța, știu că te poți simți perfect acasă într-un loc ce nu este acela pe care îl iubești cel mai mult.” (E destul de dificil să-l înțelegi dacă ai o casă a ta sau nu ai plecat de acasă fără să-ți fie dor după trei zile, dar pentru mine a fost o regăsire care m-a ajutat să spun ”În sfârșit, cineva înțelege”, pentru că oriunde ajung și mă așez spun – aici e casa mea.)

Că doar merit!

Văd această atitudine peste tot. Dar cel mai mult sare în ochi acolo unde sunt lucruri gratuite. Vezi că cineva îți dă ceva, tu începi să ai și pretenții, din ce în ce mai mari; dacă tot e gratis, de ce să nu faci mofturi? Păi, tocmai pentru că e gratis. Cine-ți imaginezi tu că ești, de vii cu argumente care să-l umilească pe cel generos. Acum sincer: chiar credeți că e ceva gratuit în lumea aceasta? Îți place să folosești Meta, dar nu-ți convine că-ți observă urmele și-ți trimite reclame asemănătoare cu paginile deschise anterior. Ești încântat de youtube, preferi să nu te abonezi, deci îl ai la dispoziție gratuit, dar dă-ți și tu seama că reclamele vin odată cu neplata…

Cel mai tare mă amuză consumatorii jocului Happycolor – nu e chiar joc, doar colorezi niște fișe pe care le trimit ei. Zilnic primești 7 imagini, mai ai și bonusuri. Cei mai mulți afirmă: ”Nu aș mai putea trăi fără așa ceva”. Dar nici nu trec 3 minute după ce au scris aceasta că la următoarea postare încep să strige: Puneți prea multe mașini! Aveți imagini prea complicate. Pe câinele meu nu vreți să-l pictați și să-l dați la colorat, să devină celebru? De ce nu se regăsesc toate sărbătorile? (se regăsesc, dar nu știu ei unde să caute!) Nu cumva sunt generate cu IA? (asta mi s-a părut cea mai mare aroganță!) De ce faceți concurs cu imaginea săptămânii și nu propuneți și una care să-mi placă mie? (pentru că sunteți 1.200.000 și nu tu decizi concursul, ci administratorul)

Eu țin minte că abia după 5 luni de răspuns la alegerea imaginii săptămânii s-a întâmplat să fie câștigătoare poza votată de mine. Atunci m-am bucurat ca un copil; în rest, nu am avut nicio supărare – totuși, e un joc, totuși, e ceva gratuit, totuși, vine ca un bonus de care nu aș fi avut parte altfel. Oare cine suntem noi de ni se pare că ar trebui să ni se asigure strictul necesar și chiar și răsfățul?

Cât de impertinent să fii să ceri socoteală cuiva care administrează afacerea proprie pentru că tu nu ești de acord cu metodele lui? Dacă ar fi un singur om, aș mai zice. Dar sunt 25% dintre cei care reacționează. Dacă ar fi români, cei din jur ar considera că e proverbiala obrăznicie a românului. Dar cei mai mulți sunt americani sau australieni – așa că nu mai considerați că toate defectele îi caracterizează doar pe ai noștri! Și alții sunt necuviincioși.

Dar cum rămâne pe mai departe cu această atitudine – că dacă totul începe cu unul singur, ar fi bine dacă fiecare ar reuși să se gândească înainte să acționeze.

Da, merit să fiu tratat ca om, dar nu ca rege. Da, sunt un om demn… dar să demonstrez și că sunt demn de a fi numit om. Când e vorba despre daruri, ori le accepți cu tot ce decurge din ele, ori le respingi. Nu le iei în primire cu nerușinare și apoi consideri că ai făcut un favor celor care ți le-au oferit. Ce lume!

Cum se învață responsabilitatea?

Era o poantă pe internet: Mai uită omul la bar actele, portofelul, chiar și geanta, dar doza de bere pentru reciclat, niciodată! Ce bine e să pui un preț pe toate! – pornind de la această realitate încântătoare a zilelor noastre, am scris o poveste.

Înainte vreme, pădurea era plină de peturi de plastic, lăsate de oameni în urmă. Din când în când, brigada animalelor sălbatice trecea pe la locul pe unde se făceau picnicuri și strângea tot ceea ce făcea rău naturii. Erau așa de puțini cei care se implicau! Brigada era alcătuită din trei piticoți: o veveriță, un jder și o nurcă. Abia ridicau o sticlă goală de 1 litru. Luptau pe rând cu ea, apoi își dădeau seama că trebuie să se mobilizeze pentru că doar împreună vor putea reuși să o învingă, adică  să o ducă din centrul luminișului spre groapa de gunoi. Ca să nu mai vorbim despre sticlele de 2 litri, pe care luptau din greu să le târască până acolo unde era locul lor.

De la o vreme, ce să vezi: după ce oamenii plecau, animalele pădurii se certau care mai de care să poată strânge resturile.  Când brigada trecea în inspecție, ia peturile de unde nu-s: lupul, ursul și vulpea, aveau rucsacul plin de sticle.

• Ce-o fi cu ei? se întreba nurca.

Nu că i-ar fi părut rău, că nu muncește, dimpotrivă era așa de fericită că nu-și mai rupe spatele, însă nu-i venea să creadă că e reală această implicare a tuturor.

• Te pomenești că le-au ținut la facultate cursuri despre respectarea domeniului public, a zis jderul.
• Sau poate au aflat că poluarea le face rău și lor, nu numai nouă, a râs veverița.

Fără să mai caute motivul, cei trei s-au concentrat pe alte lucruri importante pe care le aveau de făcut pentru ecosistemul pădurii, până când au auzit strigăte care i-au speriat; au fugit în acea direcție și ce să vezi, vulpea și lupul își disputau niște peturi.

• Hei, ce e cu voi, parcă erați prieteni. Loviturile pe care vi le dați acum nu prea seamănă a prietenie! i-a atenționat nurca.
• Eu am ajuns primul aici, a hăulit lupul.
• Ba eu, l-a contrazis vulpea.
• Cred că… a început nurca să vorbească și jderul a tras-o deoparte.
• Cred că mai bine să ne vedem de treaba noastră. În primul rând că suntem mici, în al doilea rând că, de regulă, când doi prieteni se ceartă și te bagi între ei, până la urmă tot tu ești considerat vinovat, nu împăciuitor. Înțeleg că nu te conving argumentele mele, de aceea l-am lăsat pe cel mai puternic la urmă. Până acum peturile erau gratuite. De aceea nu avea nimeni nevoie de ele. Acum există o mașină unde se reciclează și de aceea i-a apucat vrednicia – luptă pentru acei bani. Așa că e mai bine să stăm deoparte. Banii lor, războiul lor – pentru noi e perfect că se curăță spațiul, indiferent ce labe cară gunoiul. Dacă am muncit până acum fără bani, putem să și stăm – tot fără bani!
• Ai dreptate, l-a ciufulit nurca pe jder, apoi li s-a adresat lupului, ursului și vulpii: Băieți, rezolvați cum știți voi mai bine. Noi ne vedem de drum. Spor în toateeeee!

Ei bine, cum s-a terminat încleștarea dintre ecologiștii ”plătiți” nu se știe, important este că luminișul este curat – vorba aceea, curat lună… stele… bec…

Timpul liber și întrebările existențiale

O prietenă întreba pe grupul de biblioterapie care sunt activitățile care ne aduc liniște în momentele dificile. Eu am răspuns, fără ca aceasta să fie ordinea – toate sunt la egalitate :-)! – aerodance, scris, parcuri de aventură, citit, pictat, cusut, rugăciune … Depinde de stare… Ea mi-a replicat suspinând: ”Ce înseamnă să ai copilul mare”. Da, cred că e o vreme pentru fiecare lucru, atunci când copilul meu depindea de mine nici nu mă uitam la traseele de adulți din parcurile de aventuri, îl urmăream pe el înspăimântată să nu cumva să-i alunece piciorul de pe bușteanul care se afla la un metru de pământ, dar … mi-era teamă să nu cumva… (și aici sunt ușor de intuit toate lucrurile care inundă creierul unei mame cu grozăvii!).

Mai cred că e vorba nu numai de copii mari, ci și de temperament: sunt persoane care nu au avut niciodată copii de care să stea lipite și nu au călcat printr-un parc acvatic de plăcere sau nu ar intra într-o sală de sport pentru fitball sau aerobic. Activitățile le alegi în funcție de preferințele tale și de posibilitățile din momentul respectiv (și, desigur, aducem în discuție și partea economică, deloc de neglijat).

La miez de zi, cu 35 de grade în aer, nu e chiar clipa potrivită pentru a te agăța în copaci, mai degrabă stai la răcoare – desigur, nu chiar în lada frigorifică. Așa că am îmbinat două pasiuni: cititul și rugăciunea. Particip pe trei grupuri de rugăciune, fiecare cu profilul său specific, realizez rubrici despre rugăciune și peste tot pe unde merg caut cărți despre așa ceva. Rugăciunea implică crediță.

Am pus sub ochii mei o vedere pe care am așezat un citat de-al lui C.S. Lewis: ”Gândește-te preț de cinci minute la faptul că toate marile religii au fost propovăduite și mult timp practicate într-o lume fără cloroform.”

Pe vremuri oamenii luptau cu nepăsarea celor din jur sau cu asuprirea celor care se foloseau de ei, trăiau 40 de ani (în cele mai bune cazuri) și nu puteau apela la Curtea Internațională pentru dreptate, nu aveau posibilități materiale ca să angajeze avocați care să le facă dreptate și se bazau doar pe Dumnezeu. Că altcineva nu era de partea lor. Pe cele trei grupuri de rugăciune la care particip, sunt niște cazuri pentru care ne rugăm care ar face să se cutremure și cea mai crudă inimă:

* un băiețel de 10 ani de câteva zile este intubat in stare foarte gravă

* fetiță are o tumoră in stadiul 4,  operația este programată posibil in 2 luni. A început chimioterapia .

* o tânără de 24 ani suferă de cancer la stomac. Ne rugăm și pentru mama ei cu tentativă de sinucidere.

* o micuța de 6 luni depistată cu o tumoare canceroasă la ochi. Va începe un tratament chimio și va avea o intervenție chirurgicală.

* un tânăr care suferă de pancreatită, ultimele analize nu au ieșit bune și are un început de depresie.

* doi copilași afectați de o formă severă de dermatita

* o fetiță de 12 ani cu handicap grav, suferă de mai multe boli

Sunt 70 de astfel de cazuri și după ce le citești, lași capul în piept, precum ghiocelul, nu pentru a întreba: De ce? Mai degrabă, ceri ajutor pentru ca toți aceștia să poată trece prin zi până la vindecare sau în ciuda faptului că ea nu vine. Uimirea este că de fiecare dată oamenii care suferă sunt mai degrabă profesorii noștri decât să fie cei pe care îi ajutăm – cum spunea cineva: trăim într-o societate caracterizată de o extraordinară fragilitate. Orice ne transformă în sticlă și ne spargem rapid, nu numai la pietre, ci și când se așază pe noi un fir de praf. Însă cei greu încercați se bucură de viață și de simplul fapt că duc la capăt o nouă zi, pentru că le place viața în sine, nu mai au pretenție de altceva. (Poate aveți timp și urmăriți timpul Envole-moi – care este realizat după un caz real.)

Până la urmă credința înseamnă să ai speranță în ciuda faptului că lucrurile merg rău, nu pentru că totul este bine și vei zbura toată viața pe o petală roșie de trandafir, care-și va păstra mirosul impecabil și nu va face nicio cută, care să te deranjeze când te întinzi la somn.

Știu că bisericile se transformă în baruri, dar cei care fac lucrul acesta încă nu au dat de greu. După ce vor avea probleme, primul lucru pe care îl vor face va fi să construiască 15 biserici pentru fiecare biserică dărâmată. Sau să caute grupe de rugăciune pe a căror listă să-și treacă numele pentru ca să se îndrepte nenorocirile prin care trec.

… Am scris lucrurile acestea în timp ce mâncam o gogoașă fierbinte cu ciocolată. Sper ca aceeași însuflețire să fie în inima mea și cu ocazie primei probleme care-mi apare în cale: în loc să fiu casantă, să fie de … oțel. Pentru că are cine să-mi dea putere. 🙂

Feedback – serial polonez

Nu știu cum vă alegeți filmele pe care le vedeți. Eu vreau să aflu genul lui și țara de origine. Am o pasiune pentru filmele poloneze – mi se par foarte inteligente și amuzante – au un umor care mie îmi provoacă hohotele de râs. După filmele franceze, polonezele sunt cele pe care le caut pe platformă ca să le vizionez. Așa că atunci când am văzut anunțul – film nou polonez, am aterizat la Feedback. De regulă stau 15 minute în fața ecranului: dacă mă prinde, rămân, dacă nu – închid. (La cărți citesc primele 50 de pagini, dacă mă plictisesc, le dau deoparte, dar mă străduiesc să ajung la pagina 50 pentru ca să știu măcar a șasea parte din acțiune.)

Din cauza programului aglomerat, adormeam mereu la serial, nu mai știam pe unde am rămas, mă întorceam, dar parcă nu-mi venea să-l las. De ce? Personajul principal era alcoolic și din cauza lui le mergea rău și copiilor și soției. Și, să spun drept, nu am văzut niciun film în care să se arate atât de clar un bețiv artist, talentat, cu bani, dar și fraierit de colegii de trupă… Cred că speram în inima mea că va fi prima dată când voi descoperi un film-terapie. (Pentru necunoscători, sunt fiică de alcoolic, iar dacă ar fi fost după el ne-ar fi distrus și nouă viața cum și-a distrus-o el, dar nu a fost după el, ci după deciziile noastre, așa că noi am reușit să ne ridicăm, iar el… s-a dus.)

Într-un moment în care n-am fost atentă, filmul meu n-a trecut dintr-un episod în altul, așa că am văzut puțin din credite și… am descoperit că erau și în limba română. În limba română? Consternare maximă. De ce să pui un thriller în limba română, pentru că da, de regulă avem traducere pentru filmele de copii, dar pentru cei mari?

Când s-a terminat filmul definitiv, am înțeles – era pentru analfabeții României, care se duc la cârciumă și beau, care s-ar uita la un film, ca la unul cu bătaie, pentru ca la final să fie o bombă… care să-i trezească la realitate. Dacă nu pe ei, măcar pe cei de lângă ei. Dacă nu pe cei de alături, măcar pe cei de departe care văd situațiile dificile și cred că trebuie să intervină pentru că nu trăim în junglă, unde face legea cel de bea suc de struguri sau zeamă de prună, ci fiecare este o ființă demnă care merită să fie respectată.

Feedback nu e un film pentru copii, dar oricum adolescenții se uită la thrillere, așa că măcar ei ar putea să fie zguduiți de acțiune și să reacționeze, dacă așa e și la ei sau la prietenii lor.

Eu pot să spun că, pentru inima mea, acesta este cel mai bun film al anului. Sunt uimită că americanii sau francezii n-au abordat acest subiect, dar sunt din nou mândră că am descoperit cinematografia poloneză și că i-am intuit valoarea.

Și nu uitați de acel site care poate fi de ajutor… www.wannatalkaboutit.com

Sigur, eu aș considera că ar fi mai bine dacă ai avea pe cineva din anturajul tău care să te susțină, dar, dacă e nevoie de o intervenție din exterior, tot e mai bine să fie făcută decât să rămâi cu traume sau, dimpotrivă, să te automutilezi.

Cancer

Pentru unii, cancerul este numele unei zodii – zodia cancerului, nu? De câte ori m-am întrebat când eram mică de ce dintre toate numele frumoase ale zodiilor, una poartă numele cancerului – și ce are lumea cu racul de este una și aceeași zodia cancerului. Ce le este prevestit celor din perioada aceea? Este o predestinare? Am dat în cele din urmă de Zodia cancerului sau vremea Ducăi Vodă, a lui Sadoveanu, dar eram deja prea mare ca să mă mai gândesc la problematica bolii, ori să apreciez modul de scriere al romanului (dintr-un referat am scos aceste informații, așa, pentru a prelungi clipa când mă apuc de scris despre ce am în inimă, că parcă e mai bună amânarea, măcar încă puțin, decât confruntarea cu adevărul – și nu așa facem și când ne doare ceva și nu mergem la doctor? – Cercul zodiacal se imparte in doua: anabaza (universalizare) care are loc la extremitatea superioara Capricornul si latabaza (esentializare) care la extremitatea inferioara are Cancerul. In limba latina cancer inseamna rac. Zodia Racului, cel care merge inapoi ca intr-o incercare de identificare cu centrul obscur al lumii defineste catabaza, urmare fireasca a anabazei, adica domnia lui Antonie Voda, tatal lui Alecu Ruset. Semnificatia este una optimista: dupa catabaza urmeaza in mod necesar anabaza. Romanul este structurat in 33 de capitole avand fiecare un titlu, uneori rezumativ dupa moda creatiei epice medievale, alteori enuntiativ.)

M-am pierdut bine de tot în amănunte, da? Cam cum se întâmplă cu noi când ne simțim mai rău, dar punem totul pe seama asteniei de primăvară sau a caniculei verii, ori a ploilor de toamnă și a gerului iernii. Vedem un semn că ar fi vorba despre o neregulă în organism, dar alungăm ideea aceasta, cu mâna chiar, de parcă ar fi sub forma unei muște care se învârte în jurul nostru. În loc să ne ducem la o radiografie, zicem: mai bine nu știu. Să fie adevărat cum zice un proverb ce nu știi nu te omoară? Nu, este fals și chiar dacă proverbele provin din înțelepciunea populară, nimeni nu garantează că oricine are o filosofie de viață pe care o strânge în proverb este unul a cărei teorie trebuie să o urmezi. O afli și apoi … te gândești dacă să faci astfel sau nu.

În ceea ce privește cancerul, ceea ce știi te salvează și inversul te ucide. Cunoașterea este reușită, ignorarea situației este autodistrugere. Vezi o pată, ai dureri, ai un nodul – caută pe cineva alături de care să mergi la doctor dacă singur/ă îți e teamă. Ne e așa de greu să mergem la doctor și aducem argumentul că avem un sistem sanitar care omoară cu zilele oamenii, dar noi ne uităm la cazurile prezentate de presă, fără să știm că sunt 100.000 de oameni care se întorc pe picioare acasă, pentru o situația nefericită.

Ce știți despre cancer? Nu e nevoie să aveți habar cum lucrează, este esențial să știți că se poate lupta cu el și poate fi învins, așa că atunci când apare un semn, țineți cont de el.

Bunica a murit de cancer. Mama a avut cancer. De 22 de ani s-a vindecat. Dacă și acum 22 de ani puteai să treci peste, cu atât mai mult acum.

Am șapte colegi bolnavi de cancer. Unul dintre ei, de fapt, a și decedat. În contextul în care avem un mod de viață sănătos: nu fumăm, nu bem, nu folosim droguri de niciun fel – nici măcar medicamente în exces. Da, ai putea să spui că locul de muncă este unul care te expune la așa ceva – și atunci ar trebui să ținem cont că și aceasta este o boală profesională pentru noi 😦 nu numai faptul că în timp surzim de la căștile pe care le purtăm în urechi… Vă vine să credeți că într-un colectiv de 25 de oameni 7 au cancer?

Și că astăzi unul dintre ei este operat?

Pentru că aici am vrut să ajung și de aceea mă tot învârt în jurul cozii, de emoție – dacă cineva citește acest mesaj, rugămintea mea este ca, indiferent sub ce formă, să fie alături poate și măcar o secundă de colega mea – prin rugăciune, gând bun, dar mai ales prin decizia de a fi atent în ceea ce îl/o privește. Să nu se mai teamă de confruntarea cu realitatea stării fizice și să caute un doctor care să poată fi de folos.

Sănătate tuturor și, pentru cei care astăzi vor fi generoși în rugă sau gânduri bune, toate să se întoarcă asupra lor, înzecit, înmiit. Iar pentru cei care decid să aibă grijă de ei și să nu se mai comporte ca niște copii mici care ignoră toate semnele, inclusiv că trebuie să meargă la toaletă și fac pe ei, de dragul jocului – felicitări pentru că v-ați maturizat.

Incendiul de la Crevedia, 26 august

Ieri televiziunile de știri au dat iar un examen pe care nu l-au trecut. Băieți (și fete, ca să nu ziceți că sunt sexistă!), mergeți și jucați în filme de groază sau regizați-le, dacă aveți plăcerea să înnebuniți lumea, părăsiți studioul și cu bocceluța în spinare scurgeți-vă către găurile pământului, ca apa aceea murdară pe care o aruncă gospodina din lighean, după ce a spălat ceva și de care nu mai are nimeni nevoie.

Una spunea despre incendiu că a fost spectaculos, ca o ciupercă strălucitoare, de parcă îi făcea reclamă, iar unul își întreba corespondenta: ia spune tu, de ce revendică atâtea probleme marii arși (nu, nu așa s-a exprimat. A fost mai golănească și mai nerespectuoasă întrebarea, ca să nu spun că arăta clar că nu are cuvinte în vocabular, dacă în loc să folosească niște termeni țintiți și realiști, se dădea rotofei cu formulări care îi incriminau pe cei ce deveniseră victime ale focului.

Un prezentator a cerut timp de 10 minute să mai vedem o dată a doua explozie, să mai vedem o dată a doua explozie – nenea, dacă ai probleme de vedere, treci la un control oftalmologic, noi deja am înțeles ce era acolo, iar când cei de la imagine s-au săturat să-i tot pună la dispoziție aceasta și probabil l-au temperat în cască, iritat a strigat: să mai revedem o dată, cu sonor… Tot timpul a fost și cu sonor, dar pentru că el descria exaltat ceea ce se desfășura pe ecran, sonorul focului era mai încet. Dar el voia să se audă pe el spunând povești, apoi să demonstreze că a știut să descrie disperarea oamenilor, ce reieșea din sunetele lor de după marea bubuitură.

O deșteaptă ne informa: sigur vor mai exploda și alte cisterne, se așteaptă din clipă în clipă… Jurnalistul redă ceea ce este, nu ceea ce i se pare lui că va fi, ceea ce se potrivește momentului cu vreun film pe care l-a urmărit de curând și i se pare că a devenit expert în așa ceva.

Arafat spunea că au cerut 900 de metri pentru siguranța oamenilor. Chiar nu înțeleg de ce nu i-au ținut la 3 km pe cei cu aparate de filmat. Plăcere mare a avut cineva să observe că pompierii aleargă ca șobolanii, după explozie și că e amuzant să-i vezi cum au foc la picioare, că de ce le e frică și o tulesc în loc să lupte acolo unde le e munca?

Dacă în momentul în care salvatorii se luptă cu focul mai trăiesc și cu teroarea că vor fi filmați și se vor face meme cu ei ulterior, scoase din context și vor fi de râsul Universului… chiar că e un loc de muncă bun a ajuta societatea.

Știți că sunt acele filme în care eroii retrăiesc o zi de sute de ori pentru că nu au învățat ceva sau pentru că au de dat o lecție cuiva…. Ei bine, avem o urare pentru toți cei care se bălăcesc în știrile cutremurătoare, făcând din ele un deliciu – lucru care se vede din plăcerea cu care relatează: să fiți voi pompieri într-un astfel de episod, pus pe repeat, de 200 de ori, să luați voi asupra voastră responsabilitatea și să luptați cu focul. Chiar și în vis, în coșmar, lucrul acesta vi se va părea epuizant. De ce sunteți așa de penibili, detronând bunul simț și înlocuindu-l cu stupiditatea (voastră)?

Lucrătorii de la linia ferată de la Atocha, din Madrid, au cerut ca monumentul de închinare pentru victimele atacurilor de la metrou să fie scoase din incinta gării pentru că psihicul lor nu mai rezista: zilnic veneau la locul de muncă și în fiecare minut găseau persoane care plângeau, care strigau și se reculegeau la locul morții celor dragi. Aceștia veneau o dată pe lună sau la două luni, dar fiind atât de mulți morți, fiind atât de multe rude, fiind un fel de loc unde fiecare își plânge propria moarte, datorită ciudățeniei vieții de a se termina – banal, într-un pat de spital sau într-un atac însângerat, coada la memorial nu se termina niciodată. Cât de insensibilă ar părea reacția angajaților, ar trebui să înțelegem că totuși ei desfășurau activitatea 8 ore pe zi în urlete și gemete, zi de zi, ceea ce îi făcea să nu mai poată rezista psihic.

Psihologii americani, după atacurile teroriste de la turnurile gemene, au cerut să nu se mai difuzeze imaginile cu avioanele intrând în clădiri – nu imediat, ci după vreo 2 săptămâni, când televiziunilor tot o țineau langa cu clipurile acelea, iar terapeuții nu mai făceau față clienților… copii, care credeau că există un atac continuu asupra planetei, pentru că cei mici nu își dau seama că e ceva în reluare, pur și simplu trăiau fiecare clip cu intensitatea unui nou asalt terorist. O, un răspuns venit a fost – cine-i lasă pe copii să se uite la tv? Nu îi pune nimeni pe copii la tv, pe fotoliu sau pe pat: părinții se uitau la știri și copiii se jucau în jurul lor, nu intenționat urmăreau, ci era inevitabil să audă de vreme ce se aflau în încăpere.

Jurnaliști și jurnaliste, nu v-ați uni puterile în a prezenta ceva pozitiv, dar vă delectați scăldându-vă în lăturile unui astfel de moment, dorind să fiți ținuți minte ca cel care a transmis despre sau cel care a fost în studio când… Păcat de voi, aș zice că puteți mai mult. Dar dacă nu aveți curajul de a vă schimba locul de muncă din ripostă pentru că sunteți folosiți ca sperietori de ciori, pardon, oameni debusolați, demonstrați că, de fapt, vă place să stați lângă voma produsă de astfel de situații dureroase. Și nu uitați că vă hrăniți cu ea, înainte să ne-o dați nouă. Și rețineți că noi închidem televizoarele la un moment dat, dar voi rămâneți cu încrâncenarea aceea în minte și ce gândești asta ești. Vă place să fiți un munte de scene de teroare, să fiți asociați cu ele, zilnic?

Bilanț sumbru – 75% dintre jurnaliști sunt bau-baul familiilor românilor.

Puteați fi Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana, băieți și fete!

Sunt o hoață

Merg la LC Waikiki și văd un tricou cu un astronaut. Fiului meu îi place Dr. Who. Și ce mai colindă doctorul ăsta de zeci de ani! Bine, hai să-i cumpăr tricoul. Îl pun pe brațul stâng și merg prin magazin și sus și jos, căci se întinde pe două etaje la Mega Mall.

Când intru la New Yorker, care se află vis a vis de Waikiki, cel de la pază mă avertizează: Vedeți că cei de unde ați cumpărat tricoul nu v-au scos alarma.

Nu înțeleg ce-mi zice omul, dar după ce îmi arată cu propria mână la ce ar trebui să fiu atentă, mă dumiresc: eu eram cu tricoul în continuare pe mână, dar ieșim din Waikiki fără să-l plătesc și fără să dea cineva de veste că o nebună fură din averea lor.

Încremenesc. E drept că am cumpărat unele lucruri care au pornit alarma la alte magazine, fără niciun sens, așa cum am fost foarte supărată pentru că am ieșit din magazine unde am plătit sau de unde nu am luat nimic și sirena a început să urle. Chiar aș propune ca de acolo de unde nu cumperi și se declanșează alarma să fii despăgubit, pentru că toată lumea întoarce capul după tine, iar tu ești inocent. (asta cel mai des se întâmplă la Reserved – rușine!)

Mă întorc rapid la oamenii pe care era să-i păgubesc și-i spun celei de la pază: Doamnă, am plecat fără să plătesc, nu mi-am dat seama.

Așa și? mă întreabă ea.

Îmi dați voie să intru să plătesc? Nu știu cum va reacționa sistemul dv…

Îmi face semn să trec. Sistemul iar nu reacționează în niciun fel.

Plec după ce dau banii. Direcția? Toaletă – de emoție, am transpirat atât de tare încât cine a purtat prima dată tricoul cu astronaut? Evident că eu, chiar dacă am înotat în el prin tot mallul.

Gilles Lellouche

Când a apărut Kompromat la cinema, acum 2-3 săptămâni, am fost să-l văd. Modul cum a jucat Gilles Lellouche m-a determinat să revăd filmul în care l-am admirat acum un an – Bac Nord. Și mi s-a pus pata. (Așa cum nu mi s-a pus pata acum vreo 3 ani pe Hyun Bin și i-am văzut toate filmele. 🙂 )

Printre filmele lui Lellouche dau și de La franch (2014). Nu-mi spune – e vorba tot despre Marsilia, despre drogurile de acolo și de data asta Gilles este șeful cartelului de droguri, în vreme ce în Bac Nord, tot Marsilia plină de droguri, e șeful brigăzii de poliție. Dar acum este Marsilia anilor 1975, adică acum 50 de ani, aproape… Să încercăm să înțelegem. Din *75 până acum nu numai că nu s-a făcut ordine, ci s-a ajuns ca să nu se mai poată struni situația. Totul e derivă – scapă cine poate, iar deocamdată acest procent este de 60% – cei neatinși de droguri… Încă 50 de ani și vor fi toți zombi.

De fapt, nu am vrut în mod deosebit să ating subiectul drogurilor, cât al modului cum joacă francezul. Dacă aceleași subiecte ar fi interpretate de spanioli, ar fi niște continue drame și un vaiet nebun; cinematografia franceză, în care dramatismul este ceva mai ținut în frâu, este mult mai apropiată de realitatea noastră… În vreme ce nu mă pot uita la telenovele, la psihologicele francezilor nu am probleme să privesc. (Acum… nu sunt chiar atât de cultă încât să le înțeleg toată cinematografia!)

Cert este că din cele zece filme ale lui Lellouche n-am putut să spun că e vreunul care să nu-mi placă. Dimpotrivă. În fiecare, orice ar interpreta, este atât de natural încât ai impresia că stai la masă cu el, în casă cu el, pe terasă cu el.

Și când mă gândesc la cele 40 pe care le mai am de văzuuuuuuut…. 🙂

Abia aștept!

Berzele de la Vlaha

Se spune că fiecare are păsărica lui și că alții au un stol.

Eu nu am chiar un stol – acum vorbesc despre cele adevărate, nu despre cele de la cap (acelea chiar sunt nenumărate!) – ci câte 5-7 pe an. Da, da, berzele de la Vlaha.

Le urmăresc de 3 ani și le știu istoricul – iar acum nu mai pot, mă perpelesc de zor – de ce nu mai pleacă Miska. Sau o fi altcineva în cuib? În fiecare an, soția și puii plecau până pe 10 august, apoi dispărea și el, dar acum este încă la locul lui. Și m-a cuprins spaima pentru el – nu cumva e prea bătrân? Și dacă îl prinde iarna? Și dacă el nu mai e, cu cine mai duce familia mai departe Leske?

Un lucru e cert – anul acesta a fost cel mai dificil pentru familia de berze de la Vlaha. Ou neclocit din cauza vremii reci, un pui căzut pentru că n-a ascultat ce spun părinții, să nu se apropie de marginile cuibului, unul nu s-a mai întors la cuib după ce a învățat să zboare… După ce i-a plecat soața Miska a luptat să apere adăpostul, dar l-au învins cele până în 10 berze dintre cele 100 care au năvălit în Vlaha, în drumul spre Africa… Iar acum, stă singur, huhurez. Sigur că e barză, dar pare huhurez.

Un lucru e clar – poți sta în fața computerului și să studiezi pe viu viața sălbatică, poți fi cercetător fără să te miști de pe loc. (Nu că ar fi ideal, dar iată că îți poți împlini un vis și fără bani cheltuiți pe călătorii.)

Și totuși, ce va fi cu Miska?

Obiectiv mai mult decât turistic

Tocmai m-am întors dintr-un colț de Românie în care nu ajung decât cei mai liniștiți, pentru că acolo nu ai niciun festival, nu ai posibilitatea de a face orgii sau aduceri de jertfe din animale, noul trend european.

Pentru că-mi place să merg prin orice biserică și prin cimitire, nu numai la Săpânța, am mers la capela din acea localitate. Uimirea cea mai mare a fost că cei ce aveau garsoniere închiriate acolo aveau peste 90 de ani. Niciun tânăr, niciun copil. De parcă acolo nu există boală sau accidente – după cum spuneam, este un loc liniștit, fără tupeul autodistrugerii.

Cred că dacă acesta ar fi cazul peste tot, viața ar fi mai ușor de suportat – ai ști că se termină când deja nu mai poți face mare lucru, așa că te-ai resemna. Dar suferința celor tineri și nenorocirile care apar peste noapte ne cutremură viața.

O altă caracteristică a acelui cimitir a fost marmura 🙂 . Da, marmură neagră, la fiecare dispărut. Ziceai că este un loc de veci pentru regalitate. Iar acolo unde nu era marmură, locul era împodobit cu flori multicolore, plantate în așa fel încât să te crezi în Paradis. Nu părea un colț al durerii, ci un mic Paradis.

Când am ieșit, însă, ochii mi-au căzut pe o inscripție de pe un bloc de marmură neagră: Cu tot ce-am strâns pe-acest pământ, ne-am luat acest mormânt.

Am plecat de acolo cu gândul că ideea morții ne face înțelepți – altfel ne-am lăsa atât de mult cuprinși de extazul părerilor puerile despre ce e valoare încât ne-am autodistruge făcând implozie în propriile plăceri care ne consumă fără să ne mai dea înapoi energie.