Arhivele lunare: octombrie 2012

1

Fredo, Pidjin, Decât o revistă și elevii, la adăpost; restul lumii, în ploaie

|

Aseară am participat la o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu designerul grafic Eugen Erhan, co-creatorul web comicului Fredo & Pid’jin. El ne-a vorbit despre construcţia de poveşti scurte şi cu poantă (fie ele desenate sau nu).

Acțiunea a fost realizată de Decât o revistă, despre care puteți afla mai multe citind aici.

Îmi spunea cândva o doamnă cu ifose: *Eu nu am ce să învăț de la cei mai tineri decât mine.* Ar fi culme ca ca cei tineri să spună cu plictiseală: *Noi ce am putea învăța de la voi, cei care n-ați avut parte de toată tehnologia noastră, inculților, din punctul nostru de vedere!*

Mie îmi place să învăț, fie profesorul de 2 ani, fie de 89. Cine deține informații care-mi sunt de folos, este prietenul meu, indiferent de vârstă.

Modul cum a structurat seminarul EE a făcut foarte clare elementele esențiale cu care trebuia să plecăm acasă… Pentru mine este sigur că a participa la astfel de întâlniri este benefic și pentru îmbogățirea stilului, în unele cazuri, și pentru găsirea lui, dacă ești la început de drum.

Spor-t în toate, și elevilor și organizatorilor!

5

Necunoașterea și spiritul responsabilității

|

Cineva îmi trasează o sarcină. Una foarte plăcută mie – să vorbesc. Să scriu e lucrul pe care îl fac cel mai bine, dar să vorbesc este pe locul 2, așa că nu era nimic greu în asta. Doar că… ei bine, doar că îmi pierd vocea. Însă eu, copil cuminte, găsesc înlocuitor, pentru cazul în care chiar nu mă descurc. Omul era alături de mine, urmând ca, dacă mi se închide gura (pardon, dacă nu o mai pot deschide!) să intre el în priză.

Dar în dimineața aceea, ce-mi trece mie prin cap? Ia să scriu eu un mesaj prin care să mă lamentez că nu pot vorbi și că trebuie să fie numit altcineva în locul meu… Cui să scriu? Soției celui care m-a desemnat, pentru că eu îmi imaginam că ea va citi mesajul, îmi va da telefon și eu voi râde și o voi liniști. Ea, fata serioasă, vede mesajul, se sperie pentru mine și îl pune pe el să rezolve situația… El, evident, se supără pe mine.

Eu, prezentă pe metereze, mi-am făcut datoria, am cedat și locul pentru că nu m-au mai ținut corzile vocale, dar oricum totul a fost ex-ce-lent; sarcina îndeplinită!

Când ne-am întâlnit, ea îngrijorată pentru starea mea, el deranjat că l-am lăsat baltă în ultima clipă.

Întrebare. Cine e de vină în toată treaba asta? Nu boala mea, pentru că eu și dacă nu eram bolnavă tot scriam acel mesaj, că așa sunt eu. Eu? Cam da. Pentru că acei oameni nu mă știau prea bine. Nu aveau habar că

1. sunt responsabilă și, indiferent de cât de dificile sunt problemele prin care trec, eu am grijă de tot ceea ce mi s-a încredințat

2. sunt veselă și fac poante în orice situație

Îmi dau seama că sunt puțini oameni pe care să te poți baza, așa că e normal ca atunci când se arată la orizont o problemă ceilalți să te bănuiască a fi dintre neputincioși. Dar tocmai pentru că am observat lucrul acesta în viață, niciodată, dar niciodată nu-mi permit să nu duc ceva la capăt dacă mi-a fost mie încredințat sau să nu găsesc pe cineva care să poată face aceasta, în parteneriat cu mine, ori în lipsa mea. Cu alte cuvinte, îmi place să fiu o persoană pe care ceilalți să se poată baza… Poate tocmai pentru că eu nu am prea avut multe persoane de felul acesta în jurul meu, în momentul când erau necesare, și atunci am învățat cam ce ar trebui să fiu.

Și tot eu sunt vinovată pentru că mi-am imaginat că toți se poartă cu mine cum mă port eu cu ei. Adică dacă eu aș primit un mesaj prin care cineva mi-ar spune că se simte rău, prima dată m-aș gândit la persoana respectivă și apoi la sarcinile pe care le avem de îndeplinit. Așa că aș fi sunat și aș fi încercat să încurajez persoana – prima dată, în sensul de a se ocupa totuși de ceea ce are de făcut, chiar dacă i se pare că nu poate (va reușit, poate, și apoi va avea o mare experiență de povestit tuturor, cum a surmontat necazurile și s-a și achitat de misiune!). Apoi, după ce aș fi văzut că totuși nu mă pot baza pe ea, că într-adevăr e nevoie de altcineva care să-i ia locul, i-aș fi urat sănătate și mă ocupam de un înlocuitor.

Dar, repet, asta sunt eu… Alții spun… păi, dacă ți-e rău, cum să mai insistăm? Și așa sunt ei… 🙂

Ideea este că, așa cum suntem, dacă ne-am cunoaște, n-ar fi o durere, că ne-am aștepta la anumite reacții, am intui mișcarea celuilalt (și desigur acum cei doi știu când primesc un mesaj de la mine că e ceva la mijloc sau că vor fi iar niște surprize!)… Dar, zic eu, și dacă e necunoaștere, măcar să fie spiritul responsabilității pentru fiecare și atunci chiar nu ar mai fi motive de îngrijorare.

6

Cum pot să-mi fac o prietenă?

|

Nu știu ce fel de băiat poate pune această întrebare lui Google, dar încerc să îl ajut folosind un citat din Dezvoltă liderul din tine, J. Maxwell (Amaltea). Sigur că nu poți da decât ceea ce ai tu, așa că înainte de a pune în practică sfatul trebuie să construiești în tine acest ceva… (care, între noi fie vorba, e mai atrăgător la cineva decât frumusețea fizică! 🙂 )

*Orice persoană din această lume este însetată. Da, orice persoană din această lume este însetată de ceva, indiferent că este vorba despre recunoaștere, companie, înțelegere, iubire – lista poate continua la nesfârșit. Există un singur lucru care nu lipsește niciodată de pe lista nevoilor unui om și aceasta este dorința de a se simți valoros.  Oamenii vor să se simtă importanți!

Donald Laird spunea că trebuie să-i ajutăm pe oameni să-și mărească respectul față de propria persoană. Dezvoltă-ți capacitatea de a-i face pe ceilalți oameni să se simtă importanți. Nu există un compliment mai mare pe care să-l poți face unui om decât să-l ajuți să fie util și să-și găsească satisfacția și sensul în viață.*

3

Muzica italiană

|

În epocă doar la bulgari se putea auzi muzica în limba engleză. Pe posturile de radio din RSR se emitea muzică în limba țării (de o calitate impecabilă!), muzică în franceză și italiană. Câteodată și rusă! Fiecare știe cât de *câteodată* 🙂

Dintre melodiile italiene am auzit azi, îngânată următoarea melodie… Mi s-a făcut un dor de adolescență și de consternarea în care stăteam când auzeam o melodie care ieșea din ritmul patriotic 🙂 Adolescenții de azi au cinci posturi doar de muzică… noi și muzica o *prindeam din zbor*. Poate că ar fi bine să ne bucurăm pe lângă ei, dacă desigur avem motive să serbăm împreună auzirea unei melodii de calitate. Hai, nu fiți severi, unele melodii chiar sunt super și în zilele astea! Unele!

4

Cărțile pentru casare

|

… adică acele cărți la care se renunță. Am fost la o bibliotecă și doamna se străduia să treacă la casare o sumedenie de cărți, nu de alta, dar avea altele de pus în locul acelora pe rafturi. Desigur, nu aceleași titluri 🙂 . Și de ce râd? Că e de plâns.

Una dintre cărțile pe care mi-a arătat-o, o carte minunată, foarte interesantă, de specialitate, merita păstrată, zicem noi, pentru că are informații excelente… dar nu a cerut-o nimeni pentru împrumut din … ce an? Haideți, înaintați o cifră… 2010? 2000? 1990? 1980? Da de unde… din 1971. Chiar nu mai e nimeni interesat de așa ceva în România, de atunci? – în contextul în care cartea se află doar acolo, nu mai apare la altă bibliotecă ((da, e super programul prin care se știe ce cărți are fiecare dintre bibliotecile bucureștene!)

Altfel de cărți sunt cele din categoria Se schimbă clima – Topor. De vreme ce e scrisă la 1967, ar fi nițel cam depășită. Nițeluș de tot, am putea adăuga 🙂 .

În contextul în care cărțile de care am eu nevoie se găsesc la anticariate cu 1 leu, iar niște porcării se duc spre 50-90 lei, eu n-aș casa niciuna dintre cărțile vechi. Dar unde să le ții? Eu le-am dus la locul de muncă, unde, din fericire, e destul spațiu… Dar alții ce au de făcut?

Cărți pentru casare… În curând vine Gaudeamus București – cât de repede vom da la casare cărțile pe care le vom cumpăra atunci?

 

16

Sinceritatea (nu) trebuie să doară!

|

Sinceritatea sau adevărul. Nu mă refer la Adevăr acum, ci la realitatea noastră, de zi cu zi… Pentru că și în viața de toată zilele ne confruntăm cu nevoia de sinceritate, nu doar la nivelul politicii, spiritualului sau economicului.

În urmă cu o lună, m-am vopsit. În contextul în care eu am pus mâna pe culoarea dorită, iar doamna n-a stat pe gânduri și sub ochii mei a pregătit vopseaua (au fost altele care s-au dus după o draperie și ele știu cu ce au venit de acolo 🙂 ), cine altcineva să fie vinovat de amestecul din capul meu, dacă nu eu? Am recunoscut că nu mă așteptam să iasă așa, dar chimia din capul meu nu se putea ține perfect de acea prezentare, așa că m-am îmbărbătat. În următoarea lună, trece culoarea asta. (Culmea era că doar ochii mei erau nemulțumiți, restul lumii opta pentru *interesant*, *altceva, domnule!* sau *excelent* – acum fiecare spunea ce i se părea mai potrivit, poate unii chiar mințeau apreciind, dar oricum eu nu mă iau după părerile celorlalți, ci după ale prietenilor.)

Iar prietena mea bună, întâlnindu-mă, face o criză de isterie… *Ce e cu morcovul ăla în capul tău? Cine te-a pus să faci așa ceva? Ce-a fost în capul tău când ai optat pentru o așa culoare?* Să fiu sinceră, mi-am înghițit plânsul și am spus… *Tu singură spui că părul meu crește ca din apă. Într-o lună îl voi tunde și nici nu se va mai vedea.*
*Nu, aici e o problemă, e o problemă, așa morcoveață mie mi-ar fi și rușine să ies pe stradă!*

Mi-am închis urechile, pentru că nu mai voiam să aud nimic.

Azi i-am spus prietenei mele că m-a durut nedelicatețea ei.

*A, voiai să te mint?*

Nu știu de ce își imaginează ea că a fi încurajator într-o criză înseamnă a minți. În cazul mamei mele realitatea era că era bolnavă de cancer. Grav. Dar nu m-am dus la ea să-i spun… *vei muri* și nici nu am mințit-o (contrar a ceea ce spuneau doctorii) *vei trăi*, ci am declarat: *Trebuie să lupți. Și vom fi alături de tine. S-au mai văzut minuni.*

În cazul meu era destul să fie sinceră, doar ea m-a decretat persoana căreia îi crește cel mai repede părul din câte a cunoscut: *Într-o lună, nici n-o să-ți mai amintești de asta.*

A scuza lipsa de afecțiune, de simpatie din momentele dificile cu faptul că *sunt sinceră, deschisă, nu pot trece cu vederea realitatea, nu pot să nu văd ce se întâmplă* mi se pare cel puțin lipsă de maturitate, ca să nu mai spun care ar fi diagnosticul real. Abia aștept să o văd cum îi va povesti copilului ei, înaintea unui vaccin, înaintea unei operații (mă refer la cele banale, pe care ar putea să le înfrunte orice copil!)… *Va fi vai de tine, injecțiile alea ascuțite te vor înțepa, apoi doctorul te va tăia, va înfige adânc bisturiul* 🙂  – nu e aceasta realitatea? Nu acesta este adevărul?

Când optez pentru bun simț în exprimare (mai ales dacă te consideri prieten), mă refer la faptul că poți vedea realitatea, dar nu e chiar nevoie să arunci în aer totul – relație și sentimente – având ca scuză minunata sinceritate. Sunt convinsă că o astfel de atitudine i-ar face pe oameni să nu mai suporte adevărul; pe când adevărul este ceva drept și mângâietor, nu numai sabie ascuțită și bine lustruită.

Îmi pare rău pentru cei care cad testul bunătății.

 

18

Polonicul migrator

|

Azi am dus polonicul de 20 de ori la bucătărie și de fiecare dată l-am găsit în camera fiului meu. Nu mi-a venit să întreb de ce se află pe biroul lui, eram mereu pe fugă, dar când l-am văzut la un moment dat la brâul copilului m-a apucat râsul și am vrut să înțeleg misterul. *Am revăzut Toate pânzele sus și sunt la episodul cu Ismail, care folosește ca armă polonicul. Mami, dacă lumea noastră ar lupta doar cu polonicul (și acela neapărat să fie de plastic), am fi mult mai fericiți, decât cu puști, bombe și chestii atomice.* Am fost de acord cu el și m-am gândit ca data viitoare când îi cumpăr o jucărie să fie … un polonic.

Sau să-mi iau eu unul nou și să i-l las lui pe cel vechi? 🙂 Mă mai gândesc!

3

Autostrada spre Ploiești și duelul cu moartea

|

Am plecat dimineață de tot spre Ploiești, cu soțul meu și doi colegi de-ai lui. Pretenție de singură fată din mașină: pe autostradă, să o văd și eu! Am râs pentru că pentru a intra pe autostrada spre Brașov, trebuie să te duci spre Constanța, pentru a pleca spre București, din Ploiești, trebuie să o iei spre Brașov, după cum pentru a pleca spre Constanța, dinspre București, trebuie să o iei spre Pitești… Ei, dar astea sunt senzații vagi, în funcție de unde te afli când pornești la drum; cert este că îmi place cum a ajuns centura (azi nu vreau să mai critic nimic, iar starea asfaltului spre Ploiești era bună, încă 🙂 , așa că mă simt datoare să spun și un cuvânt frumos față de cei care au construit autostrada. Și pentru că n-au fost tăiați copacii și am admirat peisajul…

Unul dintre colegii soțului meu pleca noaptea spre cele două vârfuri pe care voia să le escaladeze în următoarele zile: Musala (Bulgaria) și Olimp (Grecia). Toată treaba urma să se desfășoare în 3 zile. Îl ascultam povestind despre pregătiri și mi-am adus aminte că acum 3 ani i s-a pus diagnosticul de boală incurabilă. Toți au început să-l plângă, dar nimeni nu vorbea cu el despre asta. Eu aveam un dinte împotriva încăpățânării de a nu aborda subiecte delicate și l-am tras de limbă. Mi-a mulțumit pentru că am avut curaj să discut despre asta. Că el e pregătit pentru moarte, că el nu se teme… L-am oprit și i-am atras atenția că aceste cuvinte sunt foarte bune între el și Dumnezeu și, dacă ar veni la el vreun confesor, le poate turna atunci, dar sunt absolut nepotrivite pentru soția lui. *Păi i le-am spus și ei și nu știu de ce a reacționat atât de rău.* Pentru că nu suportă să rămână singură și are mai multă nevoie să știe că lupți decât că ești gata să depui armele. Pentru că ai un copil de 8 ani și unul de 1 an și are nevoie de tatăl lor. Pentru că te iubește. Te consolează să știi că soțul era pregătit de moarte dacă găsești o scrisoare în biroul lui, după ce a făcut totul pentru a sta cu tine, nu acum când tu vrei să lupte pentru a-și păstra viața.

*Gândim diferit*, mi-a spus el, dar n-a mai amintit nimic despre cât de curajos e el, că poate înfrunta moartea. 🙂 A preferat să râdă și să fie aliat cu viața decât să se declare aliat cu moartea. Nu se mai aude niciun zvon pe frontul bătăliei lui; doctorii îl felicită că e o minune. Și eu mă bucur pentru că râdem împreună și este unul dintre oamenii pe care îi admir mult.

2

Avem nevoie…

|

… unii de alții.

*Încrede-te în oameni și ei îți vor fi credincioși, tratează-i cu măreție și ei se vor dovedi mari.* – Ralf Waldo Emerson

*Întoarce-ți fața către oameni,

trăiește printre ei,

învață de la ei.

Iubește-i.

Pornește de la tot ce știu

și clădește pe ceea ce au deja.

Căci despre cei mai buni lideri,

când datoria lor se va fi împlinit,

când ce au avut de terminat au desăvârșit,

oamenii din preajma lor vor spune:

Noi înșine am făcut asta!* (din China)

6

Ai noștri

|

Am o nepoată de 5 ani în Olanda, gen fetița din reclama cu prea mulți *prea*. În februarie, tatăl ei, stelist înfocat, a urmărit meciul Steaua-Twente, cu inima la gură, iar fata uimită că el nu scoate niciun cuvânt a întrebat…

*Cine joacă?* *Steaua București cu Twente Enschede.*- a răspuns el fără alte explicații…

*Aaaaaaa… Adică ai noștri … cu … ai noștri. Bine. Și cine vrem să câștige?*

Întrebare fără răspuns pentru că era maximă concentrarea la meciul pierdut de … ai noștri 🙂

Ieri, în timp ce meciul România-Olanda se desfășura, fetița l-a întrebat pe tatăl său…

*Cine joacă?*

După ce a aflat crudul adevăr, a rostit celebra ei frază de acum…

*A, ai noștri… cu … ai noștri… Dar, tati, doar noi suntem pe lumea asta?*

Tot ce se poate, cel puțin în materie de sport… pardon, de fotbal… Dar nu se știe care *noi* – noi, ai noștri sau noi, ai lor 🙂