3

Băieți ținuți în cușcă

S-o luăm metodic, pentru a putea mustăci copios:

fiul meu iubea o fată de prin clasa a IV-a. Fata aceea, Y, nu i-a dat nicio șansă niciodată, deși au tot fost colegi chiar de clasă, până în prezent, când termină a XI-a.

Pe de altă parte, fiul meu are un prieten foarte bun, X. Care anul trecut a făcut ce a făcut și s-a împrietenit cu fata de care îi plăcea fiului meu.

Eterna poveste: doi prieteni împart o fată. Adică ce să împartă 🙂 : unul o are, iar celălalt e învins, că ea, săraca, nu avea nicio vină că al meu o iubea. Nu i-a dat niciodată apă la moară, doar că el nu se putea abține de la iubit, iubit, iubit.

În momentul când Y a devenit prietenă cu prietenul lui, știind cum e între fete dacă se întâmplă așa ceva, l-am întrebat pe fiul meu:

*Și tu mai vorbești cu ăsta?*

*Ce să am cu el, mami? Dacă ei îi place de el și nu de mine, nu e vina lui!*

Hai că băieții au mai mult cap decât fetele, am zis, aducându-mi aminte cum noi nu numai că nu mai vorbeam cu fata *care ne lua băiatul* (evident, ăla nu se uitase nicio clipă la noi! :-), nu era al nostru, dar te pui cu hachițele adolescentelor îndrăgostite?), dar chiar începeam război: împotriva ei, a relației lor, a relației ei cu profesorii (săpând-o cu fel de fel de informații care ajungeau la cancelarie!).

Chiar dacă fiul meu nu i-a purtat pică, oricum, nu l-am mai auzit rostindu-i numele prea des. Ieri, el a venit la mine radiind.

Cred că știți că mâine este o zi mare pentru România: se serbează prima zi liberă de 1 Iunie a părinților, zi pe care se presupune că o petrec alături de copii – că doar pentru ei au primit-o în dar. Ca familie, suntem și noi implicați în programul din parcul Alexandru Ioan Cuza, realizat de Itsy Bitsy, așa că urmează să fim toți trei la Foișor.

*Mami, după ce terminăm ce avem noi de făcut, pot merge la X?*

*La X?*

*Da, mami, la el acasă!* (nu e din București)

*Mergeți mai mulți? E o aniversare? Cu ce plecați? Când vă întoarceți?*

*Mami, mă oprește el din întrebat, ne ducem doar noi doi. Știi tu că el a fost prieten cu Y și, cât au fost împreună, ea nu l-a lăsat nicio clipă să stea cu prietenii lui. Acum, că s-au despărțit, e liber ca pasărea cerului și vrea să recupereze ce-a pierdut…. Avem multe de povestit, de când nu am mai fost și noi, ca prietenii…*

Măi, măi, măi… O fată de 15 ani îi interzice prietenului ei să discute cu băieții, îl ține în cușcă, iar el acceptă. Of, of, of… După o astfel de relație, (dar care a durat un an!) băiatul fuge disperat că a trebuit să suporte un asemenea tratament, în care să fie doar el cu ea. Nț, nț, nț… Dacă la 15 ani ai atâtea de recuperat cu un prieten, după un amărât de an!, 🙂 dar după o căsnicie în care femeia pune stăpânire pe tine și te sufocă?

Despre relația de cuplu puteți descoperi pe youtube vreo 6 clipuri cu o prezentare tare amuzantă. Primul episod este aici.

Cât despre relațiile dintre adolescenți, tare mi-e teamă că fetele se iau prea în serios și se poartă ca niște neveste, iar mamele ar trebui să le învețe ce înseamnă prietenia și căsătoria. Fiecare în parte și, de ce nu?, o paralelă care să arate diferențele dintre ele.

Voi ce ziceți despre îndrăgosteala din adolescență? – din experiența voastră sau a copiilor.

 

1

Eu, în locul tău

Nu știu de ce avem impresia că ar trebui să ne spunem punctul de vedere, dacă nu suntem întrebați. Cineva mi-a zis: *Păi, după tine și părerea ta că ar trebui să tăcem toți până când suntem luați în seamă de ceilalți, toată planeta ar trebui să fie mută. Ai văzut tu pe cineva care să recunoască – am nevoie de un sfat?*

Azi am fost cu cineva în oraș. Trebuia să-și cumpere pantofi. Câteva perechi. Nu numai că nu am dat sugestii, dar chiar nu intram în magazin. Stăteam la ușă și așteptam. Asta pentru că eu și persoana cealaltă avem niște gusturi diametral opuse: mi-era teamă că și privirea mea va urla în legătură cu ce cred eu despre ce alege, așa că mai bine am stat rezervată. Aflată în pragul deciziei, persoana m-a întrebat: *Să-i iau pe ăștia?* Erau drăguți, dar de-un roz deschis pe care orice urmă s-ar fi văzut – cum eu mă împiedic în picioare și de regulă îmi lovesc un pantof cu altul, trecând unul pe deasupra celuilalt, în două ore aș fi avut 5 dâre ca urmele de cauciuc pe asfalt. Aceasta e experiența mea. Am spus: *După mine, sunt prea deschiși. Dar nu mi-i cumperi mie, nu?*

Și i-a cumpărat și cântă de fericire.

La două ore, o persoană vine și-mi spune: *Eu, în locul tău… * Și începe să-mi povestească ce ar face în legătură cu o situație pe care eu nu privesc prin aceeași prismă. Am intervenit: *Nu consider că e important ceea ce mă îndemni tu să susțin. Chiar nu mi se pare că aș avea nevoie de acel lucru. Mie nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Deci, dacă ai fi în locul meu, nici măcar nu te-ai gândi la așa ceva. Așa că e incorect să spui *eu, în locul tău* și cu atât mai mult să aștepți ca eu să procedez așa cum îmi sugerezi. Pentru că nu în locul meu ai face asta, ci în locul tău. Deci, în locul tău, fă cum îți place. În ce mă privește, te rog să mă lași să judec singură.*

Nu poți spune: *eu, în locul tău…*

Chiar nu ai dreptul să manipulezi în felul acesta. Poți să-ți spui părerea, dar nu să sugerezi rezolvarea, din punctul tău de vedere și să mai și insiști că așa trebuie să fie. Dar să închei cu *în locul tău*…

Pfuuu… comunicarea asta…

4

Despre Ada Milea și talent

Duminică, am fost la concertul Adei Milea, după cartea lui G. Naum, despre pinguinul Apolodor. Chiar o certasem pe prietena mea care fusese la un concert de-al Adei că nu m-a anunțat și pe mine, de vreme ce așa de rar se întâmplă de-astea prin București, când FB mi-a trântit în față o invitație – nu din partea cuiva, nici sponsorizată, pur și simplu, la un scroll a apărut informația aceasta. Oricum, eu am certitudinea că era nevoie de internet pentru ca să se poată simplifica viața noastră. Nu neapărat emoțională, pe asta n-o simplifică decât înțelegerea de sine și acceptarea a ceea ce descoperi în tine, ci viața de zi cu zi; dacă până acum nu știam multe lucruri, acum le avem la degetul mic, doar să căutăm după ele, să accesăm.

Am luat repede telefonul și m-am înscris cu două locuri, uitând că de fapt ar trebui să fim trei. Când a venit copilul, pentru că pe el îl uitasem, nu pe soț!, l-am întrebat cu emoție: Ai vrea să mergi? M-a privit cu milă, cu condescendență, chiar, și-a zis: Apolodor era interesant când eram mic, mami, acum am și eu alte preocupări.

Am răsuflat ușurată – și pentru că nu știam dacă vor mai fi locuri și pentru că nu trebuia să mai plătesc un bilet și pentru că el se va apuca de treburile lui, nu e nevoie să-l țin după mine, ca să se simtă bine. (Cam așa ar trebui să gândească o mamă, nu să sufere pentru atitudinea negativă a copilului față de ceea ce era cândva pentru el magie: cântam de-a lungul zilei de 8-10 ori toată caseta, ne răspundeam între noi cu fraze din carte și mai ales scoteam toate acele sunete ciudate, dar reale pe care le scoate Ada în timpul concertului.)

Am văzut în dimineața concertului că Dorina Chiriac nu poate participa: Ada Milea intervenise, explicând că dacă totuși cineva vrea să vină o poate face, numai că va fi formulă de 2, nu de 3. Pentru că da, Apolodor, oricât ar fi de necrezut nu e numai al Adei M, ci și al celorlalți doi soliști, Dorina Chiriac și Radu Bânzaru. Spun aceasta pentru că unii dintre noi pot considera că e atât de omogen totul încât să nu distingă unde intră unul și unde este celălalt, deși să fim serioși, sunt și tâlharul și savantul și tatăl maimuță, mama maimuță…

Am ajuns la barul respectiv și AM a venit la fiecare masă, informându-ne ceea ce aflasem anterior: că sunt doar 2 din 3, așa că își cere scuze pentru situație ori putem să ne luăm banii înapoi, dacă nu vrem să rămânem. Evident că eu venisem pentru că-l iubeam pe Apodolor, așa că nu mi-a păsat de restul. Sincer, filmările distorsionează foarte mult chipul ei. Era foarte dulce, foarte feminină când discuta. În filmări apare ca un băiețoi, ca o chestie care cântă, nici nu te poți pronunța dacă are sau nu sex. Mi-a plăcut tricoul purtat, recunosc, îmi dorisem și eu unul cândva, același model – nu spun firma pentru că nu vreau să-i fac reclamă, dar era cu un broscan mare, colorat, pe fond mov… O minunăție. Așa a și cântat, în ținuta respectivă. Ținând cont că lucrez de 24 de ani la radio, eu știu că pot să mă duc îmbrăcată cum vreau, pentru că nimeni nu se uită la mine, în afară de tehnic și de persoanele invitate, dar participând și la emisiuni de tv recunosc – e o mare plictiseală pentru mine să mă dichisesc timp de 2 ore înainte, pentru că, na, imaginea contează.

E drept că la un concert, părerea mea e că imaginea contează, fiind așa de aproape de public, dar ce-mi mai pasă de păreri când o astfel de artistă cântă la o aruncătură de bâț de mine. (o vedeam venind îmbrăcată cel puțin în alb și negru, dacă nu chiar în costum de pinguin, dar asta este diferența dintre ce așteaptă publicul și ce oferă artistul, iar eu pot să spun că și otravă dacă-mi dădea eram mulțumită pentru că, deși ținuta asta mi s-ar fi părut potrivită – eu nu eram acolo special pentru a mi se împlini imaginea despre, ci pentru a vedea pe viu pe cea care a compus unul dintre cele 5 albume preferate ale copilăriei fiului meu.)

Oricum, sper să nu arunce în mine cu ouă stricate mamele, Apolodor nu-mi aduce aminte în mod deosebit de fiul meu mic, nu mă face să suspin de dorul obrăjorilor lui bucălați etc (vorbe de-astea lacrimogene despre copiii mici care între timp au crescut!), cât mai ales mă intrigă aducându-mi aminte despre ideea de talent.

Se vorbește despre talentații noștri copii, despre talentații matematicieni, talente la început de drum, dar nu stă nimeni să se mire: de ce tocmai acestei persoane i-a căzut acest talent? Uneori, e moștenit, alteori, nu are nimic de-a face cu neamul din care vii. Uneori, e muncit cu multă trudă, alteori, nu se adaugă nimic la el, de lene și totuși el se manifestă și rupe gura târgului… Mie îmi place să-i văd din umbră, la lucru, pe oamenii care au talent – pentru orice – de la artă până la construit, vopsit, decorat un spațiu mic și transformat într-un depozit ce pare imens.

Uitându-mă la Ada Milea, mă întrebam ce-am fi noi fără talentele acestea. Unii susțin că nu au niciun talent: este imposibil, dar ei cred asta pentru că nu au fost ajutați să și le descopere sau pentru că au trăit într-o lume în care talentul lor nu a fost acceptat și atunci normal că a fost trecut sub tăcere, mai bine să zici că nu ai decât să ai așa ceva!!!

Talentul de a face bani este de multe ori trecut cu vederea, pentru că acei oameni nu prea stau cu marea gloată, nu se amestecă printre cei simpli. Talentul de a face artă rămâne în umbră pentru că sunt tot mai puțini educați să observe și să dea valoare frumosului. Talentul de a-i învăța pe ceilalți este mai degrabă o meserie, pentru că se scot bani buni din asta și atunci nimeni nu se mai gândește la el ca la ceva deosebit, ci ca la o șmecherie pe care o posedă cel ce predă! Și totuși, talentul este cel care face ca viața să meargă în culori. Altfel, viața ar merge ca o căruță pe un drum cu gropi. Sau ar fi ca o fântână fără găleată.

Sigur, ar mai fi vorba și despre cum îți poți găsi talentul, dacă nu e foarte clar: nu dansezi, nu vorbești, nu rezolvi ecuațiile în gând, nu pictezi… Aici intervine nevoia de a experimenta, de a merge pe colo, pe dincolo, pentru a descoperi ce anume îți trezește interesul. Unii, din comoditate, nu o vor face niciodată și ei se vor plânge cel mai des că nu au talent pentru nimic. Alții vor descoperi rapid, dar pentru că cei din jur nu prea sunt încântați de ceea ce implică acel talent, vor renunța repede, consolându-se cu ideea că au fost ascultători.

Ceea ce trebuie însă să știm este că există două tipuri de talent: talentul care te ajută să-ți câștigi pâinea de toate zilele și talentul *care te macină* – cum spune în Biblie *râvna să împlinesc voia Ta mă mănâncă*. Primul este cel mai de dorit; al doilea, chiar dacă te face să strălucești în fața oamenilor, chiar dacă îți dă senzații mult superioare altora, este atât de dificil de suportat uneori încât ți-ai dori să fii un om simplu, un om care nu simte nimic și se bucură de micii și bericica de la sfârșit de săptămână.

Nu știu de care dintre cele două talente beneficiați, dacă nu cumva nici primul nu vă e cunoscut, cu atât mai puțin al doilea, dacă nu cumva sunteți complet răniți pentru că nu vă puteți împlini patima, care face parte din cel de-al doilea tip de talente, dar cred că e excelent să ne cunoaștem între noi și să ne însuflețim unii pe alții atunci când nu mai avem nicio sclipire de bucurie, nici în inimă, nici în ochi.

Uitându-mă la Ada Milea, parcurgeam fiecare zonă, alături de pinguin, uimită și de versurile trăznite ale lui Naum, dar și de ceea ce a putut ea să simtă, citindu-le. Când transmiți emoția ta atât de clar, luându-i pe ceilalți în lumea ta, acolo unde te-a propulsat talentul, se poate spune că ai geniu. Și eu, cu toată dragostea, o consider pe Ada Milea un geniu.

 

8

Ce mai scriu prietenele mele

În prezentarea ei din cadrul unuia dintre seminarele de la Bookfest, Stina, o scriitoare suedeză, a afirmat că aceeași parte a creierului este responsabilă și cu creativitatea și cu jocul. Sigur, nu vreau să ridic semne de întrebare cu privire la oameni ca Bacovia sau Van Gogh, creativi și deloc jucăuși, ci pur și simplu vreau să mă bucur de cei care, creativi sau nu, pun mâna pe o carte cu idei de jocuri și, indiferent de vârsta lor, se apucă de joacă.

https://maminudoarme.ro/retete-de-jocuri/

Una dintre pasiunile mele se poate materializa și aici, în România. După ce am vizitat Cappadocia, cu greu poate ceva să egaleze frumusețea de acolo și nu că ar fi vreun festival, ci că pur și simplu asta se întâmplă zilnic… Dar se pare că în septembrie, în acest an, am de mers pentru destindere prin nordul României la două festivaluri ale baloanelor cu aer cald.

http://loredanaionescu.ro/festivaluri-de-baloane-cu-aer-cald-in-romania/

Ca să ne mai liniștim puțin după joacă și zbor, o carte

https://copiisimame.wordpress.com/2017/05/24/cele-sapte-capre-zburatoare/

Iar acum ne întoarcem la lucruri dintre cele mai responsabile:

a. relația cu adolescentul tău – mai ales când este creativ și te cam pun pe jar manifestările lui

http://www.blogdefamilie.ro/2017/05/adolescenta-pregateste-plecarea-de-acasa-interviu-cu-oana-moraru.html

b. ce putem face pentru ca un copil cât două pachete de unt să aibă totuși șansa la viață (vă spun, acest articol pare desprins dintr-un film sf, dar filmele sf nu se fac având atâta emoție și-ar pierde privitorii… eu sper ca oamenii înțelepți să-și dorească să vadă despre ce e vorba!!!)

http://www.revelatiideparinte.ro/2017/05/cat-costa-viata-unui-copil-nascut-inainte-de-vreme-in-romania.html

c. un interviu descoperit de curând, pentru ca relația de cuplu să fie vindecată, să aibă o șansă. Aici.

6

Balul Britanic – Invitație

Invitația aici.

Balul Britanic este organizat anual, la inceputul lunii iunie, prin intermediul International House Bucharest, institutia internationala de invatamant Nr. 1 in lume in predarea limbilor straine, si English Kids Academy, divizia specializata a IHB in predarea limbii engleze pentru copii.

Balul este un eveniment de elita, cu miza profunda pentru educatia si viitorul copiilor din Romania.

In fiecare an, evenimentul beneficiaza de sprijinul Institutiei Prefectului Municipiului Bucuresti, Inspectoratului Scolar al Municipiului Bucuresti al Excelentei Sale, Domnul Paul Brummell – Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, si de atentia Casei Regale a Marii Britanii, care ne-a transmis la fiecare editie Mesajul Reginei Marii Britanii Elisabeta a II-a, dedicat copiilor si parintilor prezenti la eveniment.

Elementul unic si extraordinar al proiectului The British Ball a fost marcat de faptul ca Majestatea Sa a transmis o scrisoare de multumire fiecarui copil in parte.

Evenimentul aduna aproximativ 1000 de invitati: copii ai unor prestigioase scoli din Bucuresti, cursanti ai English Kids Academy, parinti, profesori, directori ai institutiilor de invatamant premiate, inalti demnitari si diplomati, reprezentati marcanti din domeniul educatiei si din comunitatea locala.
Balul Britanic este un eveniment de inalta tinuta pentru Bucuresti, orientat inspre mai multe Directii:

  • sustine si promoveaza invatamantul de calitate, promoveaza valorile in societatea romaneasca;
  • premiaza elevii cu cele mai bune rezultate la engleza pe parcursul unui an academic;
  • doneaza fonduri pentru importante cauze nationale si
  • gazduieste un program cultural complex, incluzand reprezentatiile artistice ale copiilor prezenti la eveniment, dar si pe cele ale unor artisti cunoscuti: CRBL, Florin Chilian, Oana Sarbu, Virgil Popescu, Cvartetul Anima, Allegretto, Lidia Buble, JO, UDDI, & Nadir, Anca Florescu, Drum Circle, Cornelia Tihon, Raluca Iurascu & Alexandru Rosu, Alex Nistor, Andra Gogan & Amicii, Cvartetul Chromatic, Orlando Petriceanu & Band, Trupa Maxim etc.).

Credinta noastra este ca printr-o cunoastere mai buna a limbilor straine si printr-o educatie timpurie variata este posibila facilitarea comunicarii si interactiunea dintre oameni de diferite nationalitati, se inlesneste libera circulatie, intelegerea reciproca si cooperarea, pentru construirea unei societati increzatoare si de succes.

Scopul este de a contribui la dezvoltarea cu succes a noii generatii de copii din Romania si de a dezvolta o societate bazata pe valori, competente si dialog.

Obiectivele noastre sunt sa crestem motivatia copiilor de a studia limba engleza, intrucat cunoasterea limbii engleze va constitui o conditie pentru a putea accesa studii in strainatate sau locuri de munca de succes, de asemenea sa acordam acces copiilor la educatia britanica prin acordarea de premii sau burse.

Balul Britanic are si o importanta miza caritabila:

2011-2012: ne-am propus dezvoltarea unei generatii de copii de succes, bazate pe competente si dialog prin studiul valorilor, realizarilor culturii si civilizatiei britanice;

2012 – 2013: copiii au fost incurajati sa constientizeze importanta responsabilitatii sociale, a salvarii planetei si a mediului inconjurator; in 2013, Balul a sprijinit Asociatia copii in dificultate;

2013-2014: i-am indemnat pe copii sa gandeasca si sa actioneze in sensul intrebarii: Cum sa facem o lume mai buna? Am oferit ajutor batranilor aflati dificultate si de care au grija in acest moment oamenii de la fundatia CASA PAINII.

2014-2015: le-am propus copiilor sa se gandeasca la viitor, la viitorul lor si al altor copii. Cauza caritabila s-a indreptat spre SOS Satele Copiilor. Colaborarea cu SOS Satele Copiilor este una care a inceput cu multi ani in urma prin organizarea unor cursuri pentru copiii din SOS care se pregateau sa iasa din comunitate si sa isi ia viata in piept.

2015-2016: am invatat despre acceptarea diferentelor dintre oameni si formarea respectului reciproc. Cauza caritabila a Balului Britanic 2016 a fost directionata catre Centrul Stelutelor – Asociatia M.A.M.E..

Si povestea continua in 2017.

8

De ce să citim? – Bookfest, 2017

În fiecare an, în Suedia apar (vă rog să stați pe un scaun, ceva, să nu cădeți la auzul cifrei) 2000 de cărți pentru copii, scrise de persoane din acea țară. Nu punem la socoteală traducerile. Din 10.000.000 de locuitori, 2000 scriu anual pentru copii. Mårten Sandén, președintele Academiei Suedeze a Scriitorilor și Ilustratorilor pentru copii, a adăugat (în prezentarea lui din cadrul seminarului Valențe educative ale literaturii pentru copii: studiu de caz Suedia și paralelă cu România: *Acest lucru nu constituie un mare câștig pentru scriitori, pentru că unii nu vând decât câteva bucăți, dar cu siguranță că este o mare realizare pentru copii, care au de unde alege.*

În cadrul seminarului Literatură și stimularea lecturii la copii, același Mårten Sandén (o figură simpatică și deschisă, scriitor pentru copii, ce vreți! 🙂 ), a avut-o alături pe Arina Stoenescu, director al unui proiect despre care ar trebui să știm cât mai mulți.

Arina Stoenescu a adus cu ea o cărticică minunată intitulată 17 motive pentru lectură. Aceste argumente aparțin Academiei Suedeze de Carte pentru Copii și se găsesc pe site în mai multe limbi, putând fi copiate. În limba română nu le-am găsit, pentru a vă pune link, așa că le-am copiat eu din carte. (Dar dacă aveți nevoie de ele în alte limbi, accesați aici.)

  1. Cartea ne face să râdem și să plângem, ne consolează și ne arată posibilități noi.
  2. Cartea ne ajută să ne dezvoltăm limbajul și vocabularul.
  3. Cartea ne stimulează fantezia și ne învață cum să ne construim propriile imagini interioare.
  4. Cartea ne pune întrebări care ne fac să ne implicăm și ne oferă lucruri noi la care să reflectăm.
  5. Cartea ne oferă noțiuni care ne ajută să gândim și extinde granițele cunoașterii despre lumea în care trăim.
  6. Cartea ne oferă cunoștințe despre natură, tehnică și istorie, despre alte țări și alte stiluri de viață.
  7. Cartea ne permite să fim altcineva, ceea ce ne antrenează spiritul de empatie și compasiune.
  8. Cartea ne face să ne gândim la ce este corect sau greșit, la ce înseamnă binele și răul.
  9. Cartea ne explică realitatea și ne ajută să înțelegem complexitatea ei.
  10. Cartea ne arată cum mai totul poate fi privit din perspective diferite.
  11. Cartea ne consolidează încrederea în noi înșine când descoperim că există și alții care gândesc și simt ca noi.
  12. Cartea ne ajută să înțelegem că semănăm între noi, dar că suntem și diferiți unii de alții.
  13. Cartea ne ține companie atunci când suntem singuri.
  14. Cartea face parte din patrimoniul nostru cultural și ne oferă lecturi colective și referințe comune.
  15. Cartea citită cu glas tare este un loc de întâlnire între copii și adulți.
  16. Cartea pentru copii ne oferă posibilitatea de a intra în contact cu expresii artistice diferite, cum ar fi ilustrația, fotografia, poezia și teatrul.
  17. Cartea pentru copii este primul contact cu lumea literaturii – o lume fără de sfârșit.

(Cartea 17 motive pentru lectură a apărut în ediție bilingvă la editura Pionier Press și face parte din Colecția pentru copii și tineret Harap Alb. Proiectul de cultură literară pentru copii *Casa de povești Harap Alb* este inspirat de modelul suedez Junibacken.)

Acum, știind toate aceste amănunte intime de legătură dintre lectură și dezvoltarea copilului, dacă aș fi scriitor profesionist, mi-aș lua timp să gândesc niște proiecte care să poată trage niște sfori care să atingă toate aceste foruri lăuntrice ale celor mici. Pe de altă parte, dacă aș fi părinte, mi-aș căuta în amintiri toate poveștile copilăriei mele care se referă la aceste aspecte și le-aș povesti odraslelor mele, pentru ca în felul acesta să se strângă relația din familie și pentru ca să știu că întâmplările vieții mele au fost primele care au influențat cele mai fine departamente ale celor cărora le-am dat viață.

Dacă nu vă aflați în niciuna dintre cele două situații, (nici scriitori nu sunteți, nici pățanii relevante nu aveți!), vă doresc să reușiți să găsiți pe piața românească cele mai potrivite cărți pentru a-i educa pe cei mici și dragi ai dv.

Spor la citit, singuri sau alături de ei!

 

 

0

Bookfest, 2017 – București

La deschiderea târgului, am fost lovită crunt de cele două cifre care sună cam așa:

  1. În Uniunea Europeană suntem pe ultimul loc la citit cărți pe cap de locuitor. Ultimul. Rar se ajunge la citit 10 cărți pe an, cel mult 2. De regulă niciuna. Și aceasta mai ales în mediul rural – mă întreb de ce nu se mai ridică niște dăscălițe ca cea despre care scria Goga, dăscălițe care să-și dedice viața *poporului* pentru a ridica o nouă generație minunată alcătuită din copiii de la țară
  2. Din piața de carte, 50% din cumpărături se fac în București. Întreagă țară – restul de 50%.

Ce să zic? Astăzi am avut senzația de împăcare cu mine, amintindu-mi că, atunci când am publicat prima mea carte, am cedat-o editurii în mod volutar pentru a fi distribuită la 10.000 de copii, în sate. Iar pe următoarele două le-am scos la cel mai mic preț al pieței – 5 lei, pentru ca să și le poată permite orice familie, să nu fie numai pentru elite (pentru că, să fim serioși, câți își permit să cumpere acele cărți înzorzonate și împopoțonate?).

Cu toate acestea, trebuie să recunosc, încă mă întreb ce s-ar putea face mai mult pentru ca cei din sate să aibă acces la citit, lucru care i-ar putea ajuta să viseze, să aibă speranță, încredere…

1

Lasa-ti imaginatia sa zboare, la Zona Itsy Bitsy Creativ!

Lasa-ti imaginatia sa zboare, la Zona Itsy Bitsy Creativ!

De Ziua Copilului, la Cea Mai Itsy Bitsy Zi Libera Nationala, invitam copiii si parintii lor sa descopere Zona Itsy Bitsy Creativ. Pregatim un spatiu unde cei mici pot visa, se pot juca si pot fi orice, prin activitati interactive, colorate si vesele.

Consideram ca 1 iunie este cea mai buna zi pentru a ne lasa imaginatiile sa zboare, pentru a ne bucura de creativitatea copilariei, pentru a intruchipa orice personaj, prin jocuri. Ca urmare, pentru festivalul-maraton Itsy Bitsy, am creat un spatiu plin de activitati ludice, Zona Itsy Bitsy Creativ, cu ajutorul prietenilor nostri.

Aici, vei regasi activitati de bricolaj, ateliere muzicale brisi de teatru, misiuni secrete, jocuri cu si pentru spiridusi, ateliere de limbi straine si concursuri distractive.

Iata ce vei gasi in Zona Itsy Bitsy Creativ:

Intre orele 10:00 si 13:00, Clubul de arte Mozart va pune in scena 2 musicaluri indragite, My Fair Lady si Mary Poppins. Tot ei vor invita copiii sa ia parte la ateliere muzicale, pentru pian, harpa si tobe, si la ateliere de animatie, in care cei mici vor invata sa manuiasca papusi si marionete.

Tot in aria muzicala, cei de la Scoala de Muzica Arpeggio vor aduce o pianina digitala, chitare acustice si electroacustice si boxe, pentru a-i provoca pe copii si parinti sa isi demonstreze sau sa isi descopere talentele. Iar cei de la Clarinet Romania ii vor astepta pe copii sa invete mai multe despre instrumente muzicale si chiar sa cante.

Academia de talente Contrapunct va avea un moment de flashmob, cu muzica si dansuri.

Casa Pixie promite o multime de activitati distractive. In primul rand, va organiza o joaca spiriduseasca, in care copiii sa interactioneze cu obiecte „magice”. Totodata, cei mici vor incerca sa indeplineasca o misiune, trecand prin obstacole si gasind indicii. Tot aici, vor mai fi si doua ateliere creative, de confectionat baghete magice si rachete.

Un alt atelier de bricolaj va fi adus de Asociatia Culturala Sarang Hanguk, care ii invita pe copii sa confectioneze flori si decoratiuni din hartie colorata.

Vor fi prezenti si cei de la Salvati Copiii, cu activitati pentru copii si parinti, menite sa deschida discutii pe diverse teme. Cei care ajung la stand vor afla mai multe despre bullying si cyberbullying, despre ce inseamna a fi parinte in era digitala si despre drepturile copilului.

English Kids Academy va organiza sesiuni de invatare a limbii engleze prin muzica si miscare, pentru copiii cu varste intre 1 an si 14 ani.

Iar libraria cu carte in limba germana Lebbuchenhaus va avea un atelier de lectura in limba germana, un atelier de pictura si un atelier de yoga pentru copii. La stand, vizitatorii vor gasi si carti in limba germana.

Editura Trei – Pandora M va avea un stand cu vanzare de carte, activitati de colorat si de rezolvat fise distractive si ateliere de bricolaj precum: modelat in plastilina, ghirlanda din hartie colorata si realizare de mini-mascote.

Vor fi numeroase edituri la eveniment, care vor aduce carti pentru copii. Ne vom intalni cu: Editura Litera, Editura Herald, Editura DPH, Editura Arthur si Editura Humanitas.

Alte activitati distractive si educative vor fi aduse si de Centrul de psihoterapie si consiliere familiala Cuore si ANPDCA (Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului si Adoptie).

Articol preluat în întregime de aici.

0

Balul Britanic, ediția a VI-a

Cea de-a șasea ediție a Balului Britanic va avea loc în București pe 9 iunie 2017. Evenimentul se va desfășura în gradina Hotel Caro din București. Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză profundă pentru educația și viitorul copiilor din România, Balul Britanic este organizat de International House Bucharest și English Kids Academy.

Balul Britanic beneficiază de spriijinul  Ambasadei Marii Britanii la București și de atenția Casei Regale a Marii Britanii care trimite an de an Mesajul Reginei Marii Britanii Elisabeta a II-a, dedicat copiilor și părinților prezenți la eveniment. Balul se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză sunt premiați și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize.

Evenimentul s-a bucurat încă de la prima sa ediție de prezența Excelentei Sale Domnul Ambasador. Dl. Paul Brummell, Ambasadorul britanic în România, a confirmat deja prezența și pentru ediția din acest an.

„Este o onoare pentru noi să continuăm tradiția și să ne aflăm acum în fața celei de-a șașea ediții a Balului Britanic, cu atât mai mult cu cât în 2017 International House împlinește 15 ani de activitate în București. Suntem nerăbdători și convinși în același timp că vom avea un eveniment de succes, așa cum arată și edițiile anterioare. Interesul ridicat deja manifestat pentru participare ne face să întâmpinăm cu bucurie data de 9 iunie și să așteptăm să contribuim împreună, încă o dată, la o nouă ediție de succes a Balului Britanic.”, a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy, divizia de cursuri de engleză pentru copii a International House.

Ca orice bal important, evenimentul va avea și o puternică miză caritabilă, suma strânsă din taxa de participare fiind direcționată către Asociația M.A.M.E care ajută copiii bolnavi sau din familii defavorizate.

Elevii English Kids Academy din clasele II – XII şi elevii premiaţi în cadrul concursului gratuit de engleză Fonix vor sărbători cu această ocazie sfârşitul anului şcolar în cadrul Balului Britanic, purtând costume de epocă, bucurându-se de premii, surprize și concerte. Mai mult decât atât, pe baza achitarii taxei de participare, toți copiii vor intra într-o tragere la sorți pentru a câștiga o tabără „coolturală” oferită de Bookland.

Despre Balul Britanic

Balul Britanic este un eveniment de înaltă ținută pentru Bucuresti. Aflat deja la a șasea ediție, evenimentul este orientat spre mai multe direcții:

  • susține și promovează învățământul de calitate;
  • promovează valorile în societatea românească;
  • premiază elevii cu cele mai bune rezultate la engleză pe parcursul unui an academic, susținând motivația acestora de a continua studiul limbii engleze;
  • donează fonduri pentru importante cauze caritabile;
  • găzduiește un program cultural complex, incluzând reprezentațiile artistice ale copiilor prezenți la eveniment, dar și pe cele ale unor artiști cunoscuți.

Evenimentul adună an de an aproximativ 700 de invitați: copii ai unor prestigioase școli din București, cursanți ai English Kids Academy, părinți, profesori, directori ai instituțiilor de învățământ premiate, înalți demnitari și reprezentanți marcanți din domeniul educației.

Balul Britanic se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii primesc premii educaționale și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize. Printre premiile acordate copiilor se numără:  tabere cu profesori britanici în România, produse educaționale, cărți, rechizite, vouchere cu premii, multe surprize culinare și momente artistice dedicate lor.

Despre International House Bucharest

International House Bucharest este liderul cursurilor de limba engleză din România (poziție certificată de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România, timp de 5 ani la rând) și este membru al International House World Organization, organizație care numără peste 150 de centre de limbi străne în peste 50 tari. International House, cu o existență de peste 60 de ani pe piața produselor culturale și având sediul în Londra a pus bazele standardelor predării limbii engleze în lume – primul curs de pregătire a profesorilor de engleză din lume a avut loc în International House în Londra, acum mai bine de 50 de ani.

International House este prezentă pe piața din România de 15 ani.

Obiectivele International House Bucharest sunt de a crește motivația copiilor de a studia limba engleză, întrucât cunoașterea limbii engleze reprezintă o condiție pentru a putea accesa studii în străinătate sau locuri de muncă de succes.

Despre English Kids Academy

English Kids Academy este divizia International House specializata în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.

Rezultatele copiilor la examenele internaționale au determinat Cambridge English Language Assesment  să acorde English Kids Academy titlul de unul dintre cele mai bune centre din țară, cu „impact educațional excepțional”, în anul 2016.

 

 

 

 

2

Responsabilitatea la volan

Trăind printre adolescenți în ultimele 3 zile, dacă mi-ar cere cineva să-i definesc printr-un verb acesta ar fi – a brava. Cum oamenii fac tot felul de conexiuni, acest verb mi-a adus aminte de Victor Beda și ale lui *Secunde și vieți*.

Las deoparte adolescenții din viața mea și rămân în atmosfera acestei cărți pe care orice persoană trebuie să o citească atunci când decide să dea examenul pentru a fi șofer. Este titlul unei cărți pe care am citit-o în 1985, atunci când a apărut și pe care eu o consider un fel de *Supă de pui pentru suflet* românească, doar că nu se adresează sănătății emoționale, ci sănătății fizice. Pentru că din acea carte am înțeles ce înseamnă să te afli la volan și ce înseamnă să nu fii conștient de responsabilitatea pe care o ai când te urci pentru a conduce.

Azi ne întorceam din tabăra de la Brașov și eu mă aflam pe unul dintre scaunele din spatele șoferului. El conducea atent, grijuliu – așa cum nu am întâlnit niciun alt șofer! –  și ne povestea nouă, celor din jurul lui care îl puteam auzi, despre accidentele pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului pe șosea.

Unul dintre ele m-a lăsat fără grai: un bărbat conducea o balastieră cu nisip, cu 80 Km/h, pe un drum cu gropi. Cum anume și de ce nisipul a început să se scurgă deodată nu s-a putut stabili, cert este că tonele din interior s-au revărsat deodată pe autovehiculul din spate, în care se aflau patru medici care mergeau la un congres medical. Oamenii au murit pe loc, striviți de unitatea firelor de nisip, pe care, dacă le privești, luate în parte, nu dai doi bani și de care nu te temi.

Pe scaunul de lângă mine, în autocar, se afla un bărbat care trecuse printr-un accident îngrozitor: o mașină mică a intrat pe sensul lui de mers, ciocnindu-l frontal. Era o oră din noapte, iar eu a doua zi îl așteptam să lucrăm la o emisiune pe care o realizăm împreună de … 12 ani. Când am ajuns la radio, am început să mă impacientez, n-am înțeles cum de întârzie, el fiind tot timpul punctual. Încă 4 luni avea să nu calce pe acolo pentru că nu se știa dacă poate fi recuperat – la început fiind în comă indusă, apoi cu incertitudinea că va scăpa cu viață.

Îl priveam acum, după această discuție, așa cum l-am privit în fiecare săptămână după ce s-a reîntors la serviciu, ca pe o minune a lui Dumnezeu, ca pe un Lazăr întors dintre morți, un om neînsemnat, dar care a avut această șansă de a fi Lazăr, pentru că au fost destui care s-au dus, fără a mai ști nimic din ceea ce a rămas după ei. Unul dintre aceștia ar putea fi, de pildă, fiul omului care a intrat cu mașina în colegul meu: se afla în dreapta tatălui său, nu purta centură de siguranță, iar în urma impactului a trecut prin parbriz, murind pe loc. Șoferul mașinii scăpate de sub control, vizitându-și victima la spital o singură dată după coliziune, cel care era să ucidă un necunoscut și care și-a omorât fiul, a găsit de cuviință să spună: *Ce pot face eu acum? De obicei conduc mai bine decât atunci. Și-apoi, am plătit destul că mi-a murit copilul.*

Da, chiar așa, cum să mai ai vreo pretenție să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut, dacă deja a plătit… altul pentru el, cineva apropiat, și era cât pe ce să plătească și un oarecare?

Mi-l amintesc pe tata, care conducea doar beat. Deși am cumpărat cu greu mașina, în 2 ani, mama a decis să vândă mașina pentru că se temea pentru viața noastră. Nu i-a păsat că avea să fie dificil să ne deplasăm de colo-colo. Mai bine stăm într-un perimetru de 1 km și suntem în siguranță, decât să ne plimbăm și să fie ultima noastră clipă, datorită imposibilității tatălui meu de a trăi fără alcool.

Vezi o mașină și te gândești ce bine este că a fost inventată pentru ca apoi să-ți dai seama că o asemenea binecuvântare trebuie însoțită de asumarea responsabilității – cel ce a inventat-o nu a dat și asigurarea că totul va fi în ordine, indiferent de starea ta. Tu trebuie să ai permanent o stare de luciditate care să te ajute să ajungi întreg acasă și să-i salveze și pe ceilalți, cărora le-ai putea face rău prin neatenția ta.

O mașină este necesară, dar și tu ai obligația de a te privi ca pe un salvator când o folosești, nu ca pe unul care e gata să dea pe spate participanții la trafic. Pentru că oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși ca să fie dați pe spate, metaforic vorbind, iar viața ta este prea scurtă pentru a o irosi dincolo de gratii, dacă-i dai pe spate, la propriu.

A brava în cuvinte, așa cum fac adolescenții, nu-i mare păcat; constituie o etapă. A brava în fapte când te urci la volan este o imprudență pentru care ești taxat.

Și așa și trebuie, chiar dacă nu ai intenționat, chiar dacă nu ai premeditat… Ideea e că ai o responsabilitate și trebuie să ți-o asumi!

0

Prejudecăți și motive pentru a renunța la ele

Doar pentru cei care au chef și timp de palavre. A, și pentru cei care nu se ofilesc dacă se va vorbi despre viață… O viață uneori penibilă.

………

Săptămâna trecută mi-am reamintit din ce în ce mai mult de-o ciudățenie a vieții… Eram prietenă cu Sorin și prietenul lui cel mai bun era îndrăgostit de mine. Mergeam peste tot împreună, mie îmi era milă de cel ce mă iubea prostește (că, na, un prieten te iubește deșteptește, nu? 🙂 ), dar dacă mi-ar fi spus cineva că vreodată mă voi îndrăgosti de el nu numai că-i râdeam în nas, îl și pocneam, așa de urât mi se părea sărmanul îndrăgostit. La nici un an de la terminarea liceului, ceea ce mi se părea imposibil de întâmplat, se întâmplase, doar că sărmanul om care-mi făcuse curte în prostie, și cât eram prietenă cu Sorin și când am rămas fără el, se săturase de mine și se cuplase cu alta.

Odată cu această întâmplare, prima atât de semnificativă din viața mea, mi-am zis că ar trebui să nu mai fiu așa de categorică în afirmațiile mele cu privire la viitor pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. Și eu, care credeam că le știu pe toate, am lăsat-o mai moale cu declarațiile răspicate: NU! AȘA TREBUIE! ABSOLUT! sau care mai sunt ele când ai între 14-25 de ani…

Au mai fost întâmplări de acest fel – de la nu mă voi îndrăgosti niciodată de cineva care are ochii… și apoi am făcut o pasiune pentru o astfel de persoană, nu o suport pe tipa asta… și a ajuns cea mai bună prietenă a mea, nu ne vom despărți niciodată… și în trei luni eram atât de îndârjită împotriva acelei persoane încât nu i-am mai vorbit 20 de ani…

Ultima mea aventură de acest fel a avut loc acum câteva zile. Eram în timpul Eurovisionului; în altă țară, undeva între oameni veseli, care nu aveau chef de festival, doar eu priveam, din când în când, pentru că mie mi se pare un fel de tradiție personală să fac asta. Când l-am văzut pe Salvador Sobral, ca îndrăgostită de portugheză și de fado, am fost dispusă să-l ascult. Ca o sangvină care se enervează pentru că are prea multă energie și simte nevoia de atmosferă calmă, poate-poate o veni și peste ea somnul, melodia mi-a sunat ca un cântec de leagăn, ceea ce nu e nimic rău într-o viață de om 🙂 .

Dar manifestarea solistului m-a făcut să pufnesc în râs: mi-a revenit în minte o poantă pe care mi-o spunea tatăl meu, o poantă pe care el o considera educativă. Da, știu, mulți o vor găsi scârboasă, dar ce să faci, părinții nu ți-i alegi și nici nu poți să-i ameninți cu degetul când consideră că pot să ți se adreseze cum li se pare lor mai ușor pentru a fi buni educatori…

S-o luăm cu ușurelul: întâi poanta, apoi prezentul și apoi revenim la vehemența cu care facem noi afirmații pe care apoi nu le mai putem susține prin fapte sau prin gând…

Un bărbat intră în compartimentul unui tren, se așază pe banchetă și îl vede pe moșneguțul din fața lui că umblă în nas, scoate ceva de acolo, îl transformă în biluță și apoi mănâncă biluța 🙂 . Oripilat, dă să iasă din locul acela, dar nu o face până nu întreabă: De ce procedezi așa, nene? Omulețul, simpatic, în fond, este deodată inundat de o tristețe cumplită și zice: Din război, fiule, din război. Am luptat pe front și eram așa de nemâncați că am ajuns să ne mâncăm

Pasagerul nostru pleacă, nu mai vrea să audă continuarea. Îl înțelege pe bătrân, suferă alături de el, dar i se pare de neconceput să mai rămână acolo. În următorul compartiment, un alt bătrân care face exact la fel. Uluit, omul nostru întreabă: Domnule, ce e cu acest comportament îngrozitor?

Și al doilea bătrân are aceeași explicație, pe care omul nostru o vede ca perfect plauzibilă. În empatia lui, aproape îi vine să plângă de mila celor care au trăit astfel de vremuri, dar se ridică pentru a merge într-un alt loc.

Următoarele compartimente erau ocupate, dar ultimul din vagonul respectiv era gol. A, nu era gol de tot. Avea un singur călător, care dormea. Când se întinde și omul nostru pe bancheta lui, călătorul se trezește, își bagă mâna în nas, face o biluță din ce găsește acolo și o înghite.

Învins, omul nostru îl întreabă complice, emoționat, aproape în lacrimi: Tot din război, tot din război?

La care omul nostru răspunde sec: Nu, dragă, din nas

Bun, acum că v-am spus cea mai lungă poantă pe care o auzeam de la tatăl meu pe când, la 5-6 ani degetele mele se apucau să foreze prin nas, am să vă explic de ce mi-am adus aminte de ea.

După cum mișca Salvador mâinile, după cum își atingea fața (și așa destul de neîngrijită), de fiecare dată aveam impresia că-și va nimeri nasul cu degetele și-mi venea să strig la el: Potolește-te, ce ai, ești în fața unei Europe întregi

Ca urmare, i-am pus numele Cacamitz și l-am trecut la cei neinteresanți dintre participanții serii.

Urmăresc eu totul până la capăt și văd că ajunge Cacamitz marele câștigător al Eurovisionului. Ascult iar melodia – ok, e senină, chiar poate reprezenta majoritatea oamenilor de azi. Toți răniți, suferind din dragoste sau pentru că nu găsim dragoste – ei, cine nu se recunoaște în așa ceva? Asta mă poate determina să cred că o întreagă Europă a fost disperată de dorința iubirii și în absența iubirii a preferat să-și plângă necazul prin sunetele portughezului.

Am zis că despre asta este vorba pentru că, sincer, faptul că are probleme de sănătate nu mă impresionează în așa fel încât să-l consider că merită un premiu; ar trebui ca toți cei care avem o anumită boală să intrăm în fața celor care nu au nicio suferință, ceea ce nu e corect – să ajungă în față cine e calificat, nu cine impresionează prin durerile lui!

După încă o zi îl aud pe solistul meu preferat interpretând un cover al melodiei lui Sobral și evident că atitudinea mea a devenit mai mult decât pozitivă. Din Cacamitz, Salvador a devenit un interpret demn de respect.

Alo, doamna, ești ușor influențabilă? Este gustul tău sau este faptul că ai o simpatie față de Rybak? Sau trecutul își pune amprenta pe ceea ce suntem zi de zi și avem atât de multe prejudecăți pornind de la ceea ce am trăit încât nu mai putem să acceptăm prezentul decât prin dioptriile a ceea ce a fost?

Cred că în fiecare zi ar trebui să procedăm ca pacientul care-și punea pe scaunul din fața sa o nemulțumire, o tristețe, o dependență (simbolic!) și vorbea cu ea, prin întrebări. De ce nu mă lași în pace, ce mai vrei de la mine, cât ai de gând să mă mai chinui?

Poate va veni și vremea când nu vom mai pune întrebări, ci vom face afirmații: Nu-mi mai pasă de tine. Nu voi mai ține cont de tine. Mă descurc bine, degeaba râzi de mine.

Și-apoi va veni vindecarea…

Prejudecăți? De unde vin ele? Cum putem scăpa de ele? Fiecare dintre noi trebuie să-și răspundă la aceste întrebări pentru că altfel trăim o viață de dramă intensă, fără a ne alege cu nimic din anii pe care-i avem… Și cu ce ne-ar ajuta că sunt mulți, dacă tot nu-i trăim frumos?

 

0

Sugestii pentru lectură

În fiecare vineri mă delectez cu ceea ce scriu colegele mele de la Digital Parents Talks. Unele dintre articole mă aduc aproape de pământ, unele îmi aduc amintiri, altele îmi aduc un gând – poate ar fi și alții interesați să citească așa ceva.

Mi-am zis să vă sugerez câteva lucruri, amuzante, sensibile, inteligente…

  1. Jocuri potrivite și cu cei mici, dar și între cei mari

http://blog.asa-si-asa.ro/2017/05/de-ce-sa-te-joci-cu-copilul-mare.html

http://mamicaurbana.ro/exercitiu-de-apreciere/

2. Despre latura noastră emoțională

http://saptepietre.ro/2017/05/dulai-morti-sau-zambete-tu-ce-vezi-in-oglinda.html

http://cristinaotel.ro/azi-nu-va-mai-fi-niciodata/

http://pisicapesarma.ro/tu-mai-stii-cum-miros-salcamii/

3. Amintiri din copilărie și urmele lor

Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

4. Despre vorbele noastre de toate zilele, că doar la Început a fost Cuvântul…

http://www.staupenet.ro/pana-unde-mergem-cu-toleranta-fata-de-cei-cu-un-limbaj-lipsit-de-omenie.html

5. Un stil de viață în care lupți ce lupți și învingi

http://idriceanu.com/sa-dam-stingerea-la-serviciu/

6. Un concurs delicios pentru că te pune și pe gânduri cu întrebarea simplă, la care trebuie să răspunzi. S-ar putea să-ți revoluționeze viața.

https://cestmoialina.wordpress.com/2017/05/18/go-lionbox/

Eu m-am simțit tare bine parcurcând toate acestea pentru că am simțit că sunt în jurul meu oameni a căror viață pulsează prin întrebări și certitudini.

7

De ce să trăiești când nu mai vrei să trăiești

În relația dintre partenerii de viață avem de-a face cu două experiențe diferite, cu două entități care, în fond, nu au nimic în comun.

În relația dintre părinți și copii, ar trebui să existe o unitate care vine prima dată prin genele transmise de la părinți, apoi prin complementaritatea care s-a creat între cei doi parteneri care de la nimic în comun au ajuns la din doi suntem una și, nu în ultimul rând, prin sentimentul de recunoștință care ar fi normal să se nască într-o ființă care primește continuu de la cineva și nu poate oferi nimic în schimb, așa cum este cazul copilului, de care familia se îngrijește cu adorare și care nu are ce da înapoi.

Ai putea crede că mai ușor se lipesc părinții și copiii decât un bărbat și o femeie în căsnicie; și totuși nu este deloc așa – deși sunt trei argumente care ar putea să garanteze o relație fericită între tată, mamă și copii, de cele mai multe ori inimile sunt rănite, părerile unora sunt neluate în seamă de ceilalți și deciziile unora îi dor pe ceilalți.

Ce să mai vorbim atunci despre cât de greu se reușește să ajungi la unitate în cuget și simțire între cei doi…

Și uite-așa descoperi că, de fapt, întreaga teorie a iubirii minunate pe care o găsești în cercul familiei este de fapt un joc al puterii, al dominării sau al manipulării (nu trebuie să se întâmple mereu aceasta, dar oricum cam așa se derulează lucrurile).

Ca orice om care a trecut prin traume în copilărie, sunt fascinată de gândirea umană, de transformarea ei sau de încăpățânarea de a rămâne așa cum era de la origine, că doar ce-i moștenit e mai bun decât ceea ce propune noul – vine argumentul considerat solid. (Și da, avem nevoie de acest argument solid ca bebelușul de sarmale în prima zi de viață! 🙂 )

De aceea când am văzut lista cu filmele psihologice m-am decis să le văd pe toate. Sigur, în măsura în care rezist pentru că, deși încerc eu să pătrund misterele simțămintelor umane, când ele devin dificil de suportat emoțional, prefer să depun armele. Îmi ajunge drama din viața mea, nu o mai vreau și pe a altora – cu atât mai mult cu cât sunt doar personaje de film (deși unele dintre ele suferă mai puțin decât oamenii din viața reală!).

Am zis eu să o iau cu încetișorul și m-am oprit, doar după nume, la It’s Kind of a Funny Story, 2010. N-aveam niciun alt indiciu. Funny e hotărâtor, chiar dacă are doar un kind of… înainte…

Personajul principal? Un adolescent care, de fapt, nu o duce rău acasă. Nu e chinuit, nu are lipsuri; dar nu poate trăi cu el însuși pentru că presiunea societății și cea interioară sunt atât de mari încât nu se simte în stare să facă față.

Relația părinților pare destul de bună, starea lui ar trebui să fie măcar bunicică, dacă nu foarte bună; dar el e deprimat și gata să se sinucidă.

Și merge să ceară ajutor la specialiști. Ceea ce așteaptă el de la specialiști este o pastilă minune pe care să o ia și, datorită ei, să nu mai simtă emoțiile inerente dezvoltării lui, fizice și sufletești. O pastilă care să-l scape de confruntarea cu sine și cu ceilalți, o pastilă care să-i asigure starea de zen, dar nu pentru că lucrurile se îndreaptă (prin faptul că se netezesc asperitățile prin frecușurile zilnice), ci pentru că sunt băgate sub preșul refuzului de a simți. O pastilă care, de fapt, să-l țină departe de a trăi. O pastilă care să-l scape de responsabilitatea de a lua decizii cu privire la viitor, una care să-l scape de îndrăzneala de a înțelege ce vrea și apoi de confruntare cu tatăl său, care are cu totul alte intenții pentru viitorul lui, o pastilă care să-l facă să evite încercarea timidă de apropiere umană profundă…

Pfuuu, prin acest personaj, am de-a face cu adolescentul universal.

Mai rău, sunt eu, la vârsta lui. Și mai rău, sunt eu, la vârsta mea.

De fapt, este omul de-a lungul timpului vieții sale, pentru că niciunul dintre noi nu e atât de bătăios încât să fie tot timpul gata să lupte; ce ne-am mai deoparte, să se întâmple lucrurile în lipsa noastră și noi doar să intrăm în ele după ce au ajuns pe un făgaș sigur… (Mă rog, dacă vreunul dintre voi e așa de curajos încât să nu aibă nimic în comun cu micuțul 🙂 nu vă uitați la film!)

Interesant este că, deși noi credem că medicamentele ne vor salva – sau Spiderman, ori Catgirl – nu ceva din exterior aduce rezolvarea, ci înaintarea spre inima celor din jur. Secretul este, însă, următorul: cei la ușa cărora batem noi acum s-ar putea să nu ne fie cei mai potriviți profesori. Pe oamenii din jurul nostru trebuie să-i schimbăm; cu alții! Pentru că aceștia de acum au ușile închise în fața nevoilor noastre și vom bate fără încetare, dar și fără rezolvare…

Mie mi-a plăcut mult It’s Kind of a Funny Story

În plus, mi-a fost de folos.

Așa cum îmi este de folos și cartea pe care o citesc acum Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare. Da, nu am înțeles niciodată de ce americanii consideră că supa de pui e vindecătoare, titlul mi se pare penibil (numai când mă gândesc la supa de pui rece îmi vine rău!), dar conținutul este atât de necesar societății noastre plină de dependențe încât ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă această carte în casă. Culmea, eu am împrumutat-o de la prietena mea din Belgia, care a dus-o cu ea acolo, atunci când a decis să rămână definitiv în acel spațiu. Deci a considerat-o atât de bună încât să merite să o treacă granița. Dar am decis să o caut pentru mine la Bookfest, care – cred că știți – începe miercuri, pe 24 mai (2017, evident!).

Sper să treceți pe acolo, măcar pentru o vizită scurtă, dacă nu aveți timp de zăbovit prea mult!!!

2

A învăța și a iubi în adolescență

Am un adolescent în familie. Pe cele mai importante subiecte pe care le abordez cu mamele prietenilor lui le-am direcționat către Oana Moraru, pentru a afla și punctul ei de vedere. Poate și voi sunteți interesați de aceleași chestiuni, în cazul în care sunteți părinți sau poate prietenii voștri v-au mărturisit că se confruntă cu așa ceva în această perioadă.
1. Care este rolul părintelui în cele două activități care reprezintă viața adolescentului: învățarea și îndrăgostirea?
În iubire, adolescenții au, de obicei, trăiri furtunoase, capabile să îi consume interior. Partenerii sunt dependenți unul de celălalt, foarte sensibili la dovezile de atașament și suspicioși la cele mai mici semne de posibilă trădare. Iubirea lor este de cele mai multe ori ”disperată”, cu nevoie imediată de prezența celuilalt, cu un slalom tensionat printre posesivitate, onestitate, decepție, gelozie, separare, satisfacție și sacrificiu. E foarte important pentru părinți să prindă din zbor aceste tensiuni și să înțeleagă toată complexitatea jocului, fără să îl ridiculizeze. Avem nevoie să îi luăm în serios și să ne pregătim pentru iubirea adolescenților, ca pentru o perioadă în care a fi îndrăgostit înseamnă și a fi, în același timp, foarte nefericit sau dezechilibrat. Părinții pot încă avea influență asupra acestui dans emoțional și pot fi chiar partenerii de încredere ai tânărului în legătură cu trăirile lui sau alegerile intime, fizice. Relația de încredere se construiește cu mult înainte, de regulă. Părinții apropiați de copil folosesc mediul fizic al casei pentru întâlnirile cu prietenii acestuia, îi ascultă fără să judece; susțin cu atenție perioadele de despărțire, când cei mai mulți se simt respinși, abandonați. Fetele au nevoie să plângă, băieții, de obicei, reprimă sau răspund agresiv durerii. Părinții trebuie să încurajeze exprimarea durerii într-o formă sau alta, fără să o banalizeze, amintind de trecerea timpului sau neseriozitatea iubirii la această vârstă. Orice pierdere trebuie să se vindece sănătos; aici e, de cele mai multe ori, rolul părintelui.
Același lucru se întâmplă și cu școala. Au nevoie de noi, în primul rând pentru că școala este mediul celor mai complexe interacțiuni sociale. Acolo adolescenții resimt nedreptăți, aroganța celor care se cred superiori, abuzuri și umilințe de tot felul. Vin acasă împovărați, pe un fond cu mult mai sensibilizat, cu mult mai puțin predispus să ”înghită”. Copiii noștri au nevoie să își verifice cu noi aceste oglindiri sociale și caută, acasă, un soi de complicitate împotriva lumii, o susținere, un pact al familiei dincolo de tot ce este imprevizibil și instabil în afară. Deși ”cool” la exterior, detașați și cel mai adesea purtători de expresie tip ”poker face”, adolescenții caută acasă confirmări, iubire, apreciere și susținere exact ca un copil de 6-7 ani. Nevoile lor de validare afectivă sunt cu atât mai mari cu cât afară, în lume, haina socială trebuie atent compusă în jurul aparenței de echilibru, nepăsare, stăpânire superioară de sine.
2. E normal, ca părinte, să mai înveți alături de adolescent, să stai lângă el pentru a-și face temele?
Adolescenții de 13-14 ani se află în fața unui examen. Unii încă au nevoie de sprijin concret. Alții, de susținere afectivă. Copiii de clasa a IX-a au luat-o de la capăt cu adaptarea și ritmul zilnic al altei școli. Și aceștia au mare nevoie de sprijin, până își găsesc o rutină de lucru. De prin clasa a XI-a, a XII-a, mai toți au nevoie de susținere pentru stabilirea specializării viitoare. E aproape imposibil să nu fii încă lângă ei, să monitorizezi nu tema, nu sarcina școlară propriu-zisă, ci ritmul zilei, timpul pentru sine și timpul pentru școală. Mai mult, adolescenții au nevoie de susținerea pasiunilor lor; părinții le pot găsi resursele, contextele și oamenii inspiraționali de contact. Tot părinții – dacă nu școala – pot avea inițiativa implicării lor în programe de voluntariat. De pe la 15-16 ani, dacă școala nu le oferă această șansă, e vital ca familia să aducă în viața tânărului experiențe concrete de muncă, inițiativă, dăruire în folosul celuilalt. Cam acestea sunt temele părinților. Apropierea de școală rămâne la fel de mare ca în anii copilăriei, numai modul de operare se schimbă.
3. Cum îi ajutăm pe adolescenți să devină responsabili?
Responsabilitatea se învață organic, de la vârsta de 2 ani cel puțin. În adolescență, chiar dacă există pusee aparent iresponsabile, filtrul creat de familie anterior intră mereu ca un scut de protecție între el și experiențele nepotrivite. Responsabilitatea, după mine, vine odată cu intimitatea relației cu părinții: cu deschiderea emoțională, sinceritatea, simțul umorului care mai există între cele două părți. Dacă până la 10-12 ani copilul încă ”se execută” când părintele tună o comandă sau alta, după 13 ani încolo nu mai este niciun secret că nimeni nu mai suportă atitudinea condescendentă, autoritară și arogantă a părintelui. Dacă responsabilitățile în casă sau la școală sunt încă pretinse, adolescentul va face întotdeauna inversul. Secretul este ca noi, părinții, să ne reinventăm cumva, să domolim vocea și comenzile, să inițiem un soi de parteneriat, cu răspunderi comune și cu mesajul permanent ”te văd, te respect, dau doi pași înapoi ca să îți afirmi identitatea, dincolo de mine”. Adolescenții responsabili sunt copiii care au aceste nevoi împlinite acasă: sunt văzuți, apreciați, li se descrie, literalmente, cu ce sunt ei valoroși și importanți pentru viața de zi cu zi a familiei lor.
Seminarul Oanei Moraru, din București, 28 mai 2017, îi așteaptă pe părinți și dascăli pentru a aprofunda relația cu adolescenții. Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic (experiență de 20 de ani în învățământ – ca învățătoare și profesoară).
Pentru bilete cu reducere la seminarul Adolescența – anii identității, trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.
Ne vedem acolo.