Duminică, am fost la concertul Adei Milea, după cartea lui G. Naum, despre pinguinul Apolodor. Chiar o certasem pe prietena mea care fusese la un concert de-al Adei că nu m-a anunțat și pe mine, de vreme ce așa de rar se întâmplă de-astea prin București, când FB mi-a trântit în față o invitație – nu din partea cuiva, nici sponsorizată, pur și simplu, la un scroll a apărut informația aceasta. Oricum, eu am certitudinea că era nevoie de internet pentru ca să se poată simplifica viața noastră. Nu neapărat emoțională, pe asta n-o simplifică decât înțelegerea de sine și acceptarea a ceea ce descoperi în tine, ci viața de zi cu zi; dacă până acum nu știam multe lucruri, acum le avem la degetul mic, doar să căutăm după ele, să accesăm.
Am luat repede telefonul și m-am înscris cu două locuri, uitând că de fapt ar trebui să fim trei. Când a venit copilul, pentru că pe el îl uitasem, nu pe soț!, l-am întrebat cu emoție: Ai vrea să mergi? M-a privit cu milă, cu condescendență, chiar, și-a zis: Apolodor era interesant când eram mic, mami, acum am și eu alte preocupări.
Am răsuflat ușurată – și pentru că nu știam dacă vor mai fi locuri și pentru că nu trebuia să mai plătesc un bilet și pentru că el se va apuca de treburile lui, nu e nevoie să-l țin după mine, ca să se simtă bine. (Cam așa ar trebui să gândească o mamă, nu să sufere pentru atitudinea negativă a copilului față de ceea ce era cândva pentru el magie: cântam de-a lungul zilei de 8-10 ori toată caseta, ne răspundeam între noi cu fraze din carte și mai ales scoteam toate acele sunete ciudate, dar reale pe care le scoate Ada în timpul concertului.)
Am văzut în dimineața concertului că Dorina Chiriac nu poate participa: Ada Milea intervenise, explicând că dacă totuși cineva vrea să vină o poate face, numai că va fi formulă de 2, nu de 3. Pentru că da, Apolodor, oricât ar fi de necrezut nu e numai al Adei M, ci și al celorlalți doi soliști, Dorina Chiriac și Radu Bânzaru. Spun aceasta pentru că unii dintre noi pot considera că e atât de omogen totul încât să nu distingă unde intră unul și unde este celălalt, deși să fim serioși, sunt și tâlharul și savantul și tatăl maimuță, mama maimuță…
Am ajuns la barul respectiv și AM a venit la fiecare masă, informându-ne ceea ce aflasem anterior: că sunt doar 2 din 3, așa că își cere scuze pentru situație ori putem să ne luăm banii înapoi, dacă nu vrem să rămânem. Evident că eu venisem pentru că-l iubeam pe Apodolor, așa că nu mi-a păsat de restul. Sincer, filmările distorsionează foarte mult chipul ei. Era foarte dulce, foarte feminină când discuta. În filmări apare ca un băiețoi, ca o chestie care cântă, nici nu te poți pronunța dacă are sau nu sex. Mi-a plăcut tricoul purtat, recunosc, îmi dorisem și eu unul cândva, același model – nu spun firma pentru că nu vreau să-i fac reclamă, dar era cu un broscan mare, colorat, pe fond mov… O minunăție. Așa a și cântat, în ținuta respectivă. Ținând cont că lucrez de 24 de ani la radio, eu știu că pot să mă duc îmbrăcată cum vreau, pentru că nimeni nu se uită la mine, în afară de tehnic și de persoanele invitate, dar participând și la emisiuni de tv recunosc – e o mare plictiseală pentru mine să mă dichisesc timp de 2 ore înainte, pentru că, na, imaginea contează.
E drept că la un concert, părerea mea e că imaginea contează, fiind așa de aproape de public, dar ce-mi mai pasă de păreri când o astfel de artistă cântă la o aruncătură de bâț de mine. (o vedeam venind îmbrăcată cel puțin în alb și negru, dacă nu chiar în costum de pinguin, dar asta este diferența dintre ce așteaptă publicul și ce oferă artistul, iar eu pot să spun că și otravă dacă-mi dădea eram mulțumită pentru că, deși ținuta asta mi s-ar fi părut potrivită – eu nu eram acolo special pentru a mi se împlini imaginea despre, ci pentru a vedea pe viu pe cea care a compus unul dintre cele 5 albume preferate ale copilăriei fiului meu.)
Oricum, sper să nu arunce în mine cu ouă stricate mamele, Apolodor nu-mi aduce aminte în mod deosebit de fiul meu mic, nu mă face să suspin de dorul obrăjorilor lui bucălați etc (vorbe de-astea lacrimogene despre copiii mici care între timp au crescut!), cât mai ales mă intrigă aducându-mi aminte despre ideea de talent.
Se vorbește despre talentații noștri copii, despre talentații matematicieni, talente la început de drum, dar nu stă nimeni să se mire: de ce tocmai acestei persoane i-a căzut acest talent? Uneori, e moștenit, alteori, nu are nimic de-a face cu neamul din care vii. Uneori, e muncit cu multă trudă, alteori, nu se adaugă nimic la el, de lene și totuși el se manifestă și rupe gura târgului… Mie îmi place să-i văd din umbră, la lucru, pe oamenii care au talent – pentru orice – de la artă până la construit, vopsit, decorat un spațiu mic și transformat într-un depozit ce pare imens.
Uitându-mă la Ada Milea, mă întrebam ce-am fi noi fără talentele acestea. Unii susțin că nu au niciun talent: este imposibil, dar ei cred asta pentru că nu au fost ajutați să și le descopere sau pentru că au trăit într-o lume în care talentul lor nu a fost acceptat și atunci normal că a fost trecut sub tăcere, mai bine să zici că nu ai decât să ai așa ceva!!!
Talentul de a face bani este de multe ori trecut cu vederea, pentru că acei oameni nu prea stau cu marea gloată, nu se amestecă printre cei simpli. Talentul de a face artă rămâne în umbră pentru că sunt tot mai puțini educați să observe și să dea valoare frumosului. Talentul de a-i învăța pe ceilalți este mai degrabă o meserie, pentru că se scot bani buni din asta și atunci nimeni nu se mai gândește la el ca la ceva deosebit, ci ca la o șmecherie pe care o posedă cel ce predă! Și totuși, talentul este cel care face ca viața să meargă în culori. Altfel, viața ar merge ca o căruță pe un drum cu gropi. Sau ar fi ca o fântână fără găleată.
Sigur, ar mai fi vorba și despre cum îți poți găsi talentul, dacă nu e foarte clar: nu dansezi, nu vorbești, nu rezolvi ecuațiile în gând, nu pictezi… Aici intervine nevoia de a experimenta, de a merge pe colo, pe dincolo, pentru a descoperi ce anume îți trezește interesul. Unii, din comoditate, nu o vor face niciodată și ei se vor plânge cel mai des că nu au talent pentru nimic. Alții vor descoperi rapid, dar pentru că cei din jur nu prea sunt încântați de ceea ce implică acel talent, vor renunța repede, consolându-se cu ideea că au fost ascultători.
Ceea ce trebuie însă să știm este că există două tipuri de talent: talentul care te ajută să-ți câștigi pâinea de toate zilele și talentul *care te macină* – cum spune în Biblie *râvna să împlinesc voia Ta mă mănâncă*. Primul este cel mai de dorit; al doilea, chiar dacă te face să strălucești în fața oamenilor, chiar dacă îți dă senzații mult superioare altora, este atât de dificil de suportat uneori încât ți-ai dori să fii un om simplu, un om care nu simte nimic și se bucură de micii și bericica de la sfârșit de săptămână.
Nu știu de care dintre cele două talente beneficiați, dacă nu cumva nici primul nu vă e cunoscut, cu atât mai puțin al doilea, dacă nu cumva sunteți complet răniți pentru că nu vă puteți împlini patima, care face parte din cel de-al doilea tip de talente, dar cred că e excelent să ne cunoaștem între noi și să ne însuflețim unii pe alții atunci când nu mai avem nicio sclipire de bucurie, nici în inimă, nici în ochi.
Uitându-mă la Ada Milea, parcurgeam fiecare zonă, alături de pinguin, uimită și de versurile trăznite ale lui Naum, dar și de ceea ce a putut ea să simtă, citindu-le. Când transmiți emoția ta atât de clar, luându-i pe ceilalți în lumea ta, acolo unde te-a propulsat talentul, se poate spune că ai geniu. Și eu, cu toată dragostea, o consider pe Ada Milea un geniu.
Despre sufletul meu 